Home » Cultura » Citesti:

Andrei Oișteanu și reconsiderarea lucidă a ”elitelor”

Tereza-Brindusa Palade august 28, 2015 Cultura
6 comentarii 2,666 Vizualizari

Cartea lui Andrei Oișteanu, Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu (Polirom, ed. a 2-a revăzută, 2014) iese din canonul dihotomic al abordării figurilor controversate ale elitei intelectuale ce a facut carieră în interbelic: glorificare (exonerare de orice culpabilitate)  vs. demonizare (culpabilizare excesivă). În condițiile în care Eliade este autorul unei opere științifice de valoare, inițiatorul unei ”școli” de cercetare istoriografică, și una din figurile intelectuale proeminente ale secolului XX și, în care, pe de altă parte, adeziunea sa politică ”gardistă” nu poate fi relativizată, reconstrucția lucidă și complexă a traseului său publicistic, literar și științific, realizată cu nuanțe și erudiție de Andrei Oișteanu (el însuși format la ”școala” lui Eliade), este consonantă cu natura obiectului ei.

Andrei Oișteanu susține că ”opera științifică a lui Mircea Eliade a fost relativ puțin infestată de microbul ideologiei de extrema dreaptă” (p. 29) și amendează violențele hermeneutice care i se aduc lui Eliade atunci cînd este, de pildă, acuzat de Daniel Dubuisson (pe urmele căruia merge și Alexandra Laignel-Lavastine) de niște prejudecăți anti-semite ce ar contamina critica sa la adresa iudeo-creștinismului. După Dubuisson, aceste prejudecăți s-ar manifesta în critica eliadiană a inventării istoriei ”lineare” de către iudeo-creștinism (prin negarea concepției antice despre lʹéternel retour și a circularității timpului), și a unei implicite ”desacralizări a lumii” (p. 27). Eliade poate să fi avut, au fond, o nostalgie personală pentru formele tradiționale de manifestare ale sacrului. Totuși, ele nu l-au împiedicat, cum amintește pe larg Oișteanu, să fie fascinat de ethosul ”modern” al căutării unui ”sens profund, religios al vieții” (p. 115) manifestat de studenții săi hippies din Statele Unite – care recurgeau, desigur, la excese orgiastic-narcotice în aventura lor de ”căutare a sacrului”. În plus, Eliade poate fi creditat cu obiectivitate științifică atunci cînd descrie unele fenomene religioase, raportîndu-le la diverse concepții mitice sau religioase și poate fi, într-adevăr, un abuz hermeneutic să presupunem că prejudecățile sale ”de dreapta” i-ar distorsiona întreaga operă istoriografică.

Pe de altă parte, este greu să nu recunoaștem, cum observă tot Andrei Oișteanu, contaminarea directă a lui Eliade, în anii ʹ30, cu ”microbul rinoceritei” (p. 58) – care a alterat profund și tragic prietenia lui cu Mihail Sebastian, scriitorul evreu-român detestat de naționaliști români din cauza originii sale iudaice și numit de naționaliști evrei ”o dejecție a ghetoului evreiesc”, din cauză că aceștia din urmă îl considerau prea român.

Andrei Oișteanu ne propune, prin urmare, o recuperare onestă, alertă față de nuanțe, dar fidelă adevărului istoric, a personalității lui Mircea Eliade. Este o abordare ce invită la o reflecție nepartizană asupra biografiei și operei acestui important cercetător al religiilor. Fără a vrea să risc aici nici o comparație, este cu totul altceva decît genul de demers care ”blochează” dialogul și reconsiderările obiective, de felul celui pe care l-am întîlnit într-un eseu al lui Sorin Lavric, ”Extenuarea spiritului”, publicat în România Literară (18/2015), cu privire la Pr. Arsenie Papacioc. Prezentînd o fizionomie diafan-duhovnicească a Pr. Papacioc, marcată de o serie de  ”încercări” care îl exonerează de orice contact impur cu lumea, autorul acestui eseu ajunge să afirme că ”a-i scoate ochii lui Arsenie fiindcă a fost legionar e semn de prelungire a marotei bolșevice. Nu o fac decît ignoranții sau vechii marxiști dornici de răzbunări postume.” Dincolo de faptul că ”a scoate ochii” cuiva este aici o evidentă hiperbolă defensivă, practic oricine critică aderența gardistă a Pr. Papacioc sau a altor ”mărturisitori” cu aceeași orientare politică poate fi învinuit a priori, într-un asemenea univers de discurs, de comiterea unui păcat capital. Se poate rosti, în asemenea condiții, vreun adevăr istoric despre personalitățile venerate postum ce au încheiat mezalianțe cu Mișcarea Legionară? Se poate, desigur, dar cu riscul de a fi acuzat, chiar înainte de a deschide gura, de pasiuni bolșevice sau blasfemie.

Admirația exaltată și necritică față de ”mari personalități” culturale, religioase etc., este de obicei un indiciu de imaturitate. Ioan Petru Culianu, o altă figură intelectuală ”de elită” despre care Oișteanu scrie obiectiv și avizat, care a fost discipolul și prietenul cel mai apropiat al lui Eliade, a dovedit-o cu prisosință. Fiind un observator fin al fenomenului politic, Culianu a simțit ”răceala maestrului” în momentul în care a încercat să exploreze împreună cu el, într-o carte de interviuri, trecutul său de extremă dreaptă. Tot el a perceput lucid, după 1989, contiguitățile dintre gardiști și securiști (p. 275). În raport cu Eliade, Culianu a urmat principiul aristotelic după care iubitorul de înțelepciune așează adevărul mai presus de prietenii săi. În materie de intuiție politică, ”detecta mine acolo unde nimeni nu le bănuia”, probabil – urmînd ipoteza lui Ted Anton – făcîndu-i ”pe asasinii săi să creadă că știe ceea ce n-ar fi trebuit să știe și să-l perceapă ca fiind foarte periculos” (p. 276).

Și, cum vechile cadre ale Securității ”schimbate la față” (dar nu și în năravuri) după 1990, sub noua întruchipare instituțională a SRI-ului, nu au stat degeaba, dosarul lui I.P. Culianu alcătuit de Securitate a fost măsluit și amputat, adăugîndu-i-se multe file insignifiante și suprimîndu-se, se presupune, o mare parte, relevantă pentru o posibilă anchetă criminalistică. S-a întîmplat, de altfel, la fel ca în cazul dosarului de urmărire T.O. al lui Gheorghe Ursu, victima unui asasinat politic neambiguu comis de Securitate în 1985 – dosar din care o mare parte este ”rătăcită” sau dispărută pînă astăzi. O posibilă coroborare cu cazul Ursu ne-ar putea spune ceva despre interesul ”organelor” de a contraface dosarul întocmit de Securitate și în cazul Culianu – implicit, despre implicarea unor cadre ale fostei Securități (și) în asasinarea profesorului de istoria religiilor.

În privința obiectivității dovedite de Culianu însuși, Oișteanu scrie, prin analogie, despre felul în care acesta l-a denunțat pe popularul și controversatul antropolog american de origine peruviană Carlos Castaneda, ca pe ”un șarlatan mai degrabă decît un antropolog”. În 1988, după moartea lui Eliade, Culianu afirma că, ”în contextul românesc al anilor ʹ30, Mircea Eliade, întors ca un erou legendar din India, a fost un fel de grand oncle al lui Carlos Castaneda” (p. 282).

Uciderea profesorului Culianu ”cu un glonte în cap” a fost recunoscută și de generalul Ion Mihai Pacepa ca fiind metoda tipică de execuție a KGB-ului – ne putem aminti, în legătură cu asta, și de executarea ofițerilor polonezi în pădurea de la Katyn, în martie 1940, cu un glonte în cap, la ordinul NKVD-ului. Ca și în alte cazuri în care un asasinat a fost comis la ordinul poliției politice (sovietice sau ex-sovietice), au apărut o serie de scenarii de intoxicare și diversiune: de fapt, ar fi fost ”o răzbunare a unor grupuri de magicieni”; sau, alternativ, asasinatul ar fi avut legătură cu ”cartelul columbian al cocainei” (p. 288). La fel ca și în cazul asasinării lui Gheorghe Ursu în beciurile Securității, alții ar fi comis crima – nu Securitatea. Tabloul, încețoșat artificial, al asasinatului – prezumă Andrei Oișeanu – este probabil o tentativă de a trimite poliția pe o pistă falsă. Cît mai departe de legăturile logice cu falsificarea unei părți semnificative a dosarului Culianu, în arhivele SRI, și de cîteva deducții simple pe baza lor, pentru care nu e necesar chiar geniul unui Sherlock Holmes.

Este curios cîte intrigi polițiste au ajuns să planeze în jurul morții unui tînăr savant ce a avut onestitatea și curajul să privească obiectiv partizanatele politice și ideologice din România și să spună lucrurilor pe nume. Că a fost vorba de foul-play în moartea lui este neîndoielnic – deși, la cîteva ore după comiterea crimei, se răspîndise un (complet neverosimil) zvon legat de un act sinucigaș. Dar ce tabuuri a încălcat profesorul Culianu prin afirmațiile sale curajoase și demistificatoare? E limpede că, în urma acelor afirmații, nu era simpatizat de compatrioții săi cu o agendă politică intens colorată, la Chicago și în alte locuri. Oișteanu relatează că Eugen Vîlsan, un bătrîn legionar din Chicago și un apropiat al lui Eliade, comenta cu regret, în urma asasinării tînărului universitar, că ”fiind discipolul lui Eliade, Culianu ar fi trebuit să facă parte din familia noastră politică” (p. 279). Eroare, însă – discipolatul cu pricina nu avea să se răsfrîngă și asupra opțiunilor sale politice, complet străine de ”fundamentalismul ortodox” al mișcării pe care a ridiculizat-o ca pe ”Garda de Lemn”. Culianu nu s-a simțit obligat să adopte și ideile nedemocratice ale respectatului său mentor.

La fel ca Gheorghe Ursu, Culianu a avut o conștiință liberă și curajoasă. Și se pare că, tot la fel ca inginerul rebel, a trezit ”atenția organelor”, sau a filialelor ”Mănăstirii Secu” din străinătate, care l-au considerat prea periculos pentru a i se îngădui să rămînă în viață. Nu știu dacă are relevanță aici, dar cei care i-au cunoscut, și pe unul și pe altul, mărturisesc că erau niște ființe delicate. Ioan Culianu era neobișnuit de cald și uman cu studenții și secretarele și  vorbea zilnic la telefon cu logodnica lui despre alte lumi, vise și presentimente. Gheorghe Ursu era un bonom copilăros, care scria poezie bună. ”A ucide un astfel de om – scria Geo Bogza despre Gheorghe Ursu în 1993 – echivalează cu a-l omorî pe Regele Fluturilor”.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "6 comments" on this Article:

  1. Vlad spune:

    Sesizez o identificare a sanctionarii fara drept de apel a derapajelor personalitatilor culturale ale Romaniei precum si a identitatii lor: in acest caz Mircea Eliade, alaturata identificarii difuze a criminalilor prin asimilarea lor cu un cadru institutional Securitatea.

    Nu vi se pare paradoxal ca se reuseste identificarea fara echivoc a personalitatilor culturale dar a criminalilor, nu ?

  2. Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

    Ce rețin din acest text (recenzie?)

    Un truism: pe Culianu l-a asasinat Securitatea. Evident, nimeni nu s-a îndoit de aceasta, din primul moment (așa cum nimeni nu și-a pus vreodată problema că atentatul asupra lui Ioan-Paul II n-ar fi fost comanditat de URSS). Pentru asta nu-i nevoie de dovezi si multă vorbărie, ci doar de puțin bun simț. (de altfel, nu ”filialele din străinătate ale Securității l-au asasinat, așa cum, neplăcut, sugerează textul – o asemenea decizie nu se poate lua decat la varful organizației)

    O interpretare: punerea laolaltă a lui Culianu cu ing. Gh. Ursu este nepotrivită, chiar indecentă. Pe amandoi i-a asasinat Securitatea, dar asemănările se opresc aci. Altfel, ne bălăcim în kitsch.

    O emoție: să-i mulțumim cu recunoștințu d-lui Oișteanu, că ni-l reabilitează pe Eliade.

    • Tereza-Brindusa Palade Tereza-Brindusa Palade spune:

      @Rasvan Lalu

      Nici o ancheta penala nu tine cont de ”truisme” sau de ”bun simt”. De obicei, cind criminalul nu isi marturiseste crima, este nevoie de probe pentru a o dovedi. In cazul Culianu, FBI-ul nu a solutionat crima nici pina azi, din cauza ca nu a reusit sa adune probe care sa sustina o teorie sau alta. La fel, din cauza unui probatoriu insuficient, multe procese ale CNSAS-ului cu diversi fosti securisti au fost pierdute. Cum au disparut probele? Un raspuns sta si in contrafacerea dosarelor Securitatii care ”ridicau probleme”, cit timp au stat in Arhivele SRI. Cazul Ursu dezvaluie clar pattern-ul unui modus operandi al Securitatii: comiterea crimei astfel incit vinovatia sa poata fi aruncata asupra altora, masluirea dosarului si inlocuirea documentelor incriminatorii pentru securisti cu maculatura, copii din ziarele timpului etc. Apoi, intoxicarea investigatiilor criminalistice, pentru ca procurorii sa fie trimisi pe o pista falsa Acest pattern poate fi folosit si in alte cazuri in care Securitatea este principalul suspect. Or, Andrei Oisteanu a descoperit falsificarea, in mare parte, a dosarului de la CNSAS al lui Culianu, care se opreste in 1972 si introducerea in dosar a unor file nesemnificative – dupa aceeasi metoda care tradeaza o interventie a fostilor securisti asupra unor eventuale probe.
      Cu ginduri bune.

      • Andrei Oisteanu spune:

        Cred ca Tereza-Brindusa Palade are dreptate. “Bunul simt” nu este suficient in astfel de cazuri. Sunt “n” probe ca Securitatea l-a monitorizat pe Culianu tot timpul cit a fost in exil. Or Dosarul lui se opreste in 1972, anul fugii sale din Romania. Iata un singur exemplu. In 1978, atentionat de Securitate, ambasadorul Romaniei la Haga a trimis o adresa prin care cerea Ministerului Educatiei olandez sa nu-l angajeze pe Culianu (“un dusman al poporului roman”) la Universitatea din Groningen. Aceasta adresa exista. Ea a fost folosita mai tirziu de Culianu, in anii ’80, pt a cere azil poltic in SUA, obtinind astfel mai devreme green card-ul. Iata o dovada clara ca dosarul lui I.P. Culianu de la Securitate este contra-facut si chiuretat. M.R. Ungureanu (la primul sau mandat) m-a asigurat ca astfel de fapte nu se regasesc nici in dosarele de la SIE. Scriu toate astea (si multe altele) in cartea mea. Le multumesc tuturor celor care comenteaza aici volumul meu despre Eliade & Culianu.

  3. CP filosof amator spune:

    1) Din prefata la:
    Encyclopedia of Religion second edition, Thomson Gale (15 Volumes, 10017 pag. )

    “To participate in a revision of Mircea Eliade’s Encyclopedia of
    Religion, first published in 1987, is an occasion of intense
    humility, but also a grand opportunity. Though not without
    its critics, the first edition was suitably heralded as the standard
    reference work in the field, a truly landmark achievement.
    The work of revision has, at nearly every turn, amplified
    rather than diminished appreciation for the accomplishment
    of those original volumes. Dealing firsthand with the
    conceptual and organizational challenges, coupled with the
    logistical labors of coordinating the efforts of countless scholars
    and editors, redoubles a sense of admiration, respect, and
    gratitude for the makers of the original version of this encyclopedia.

    LINDSAY JONES
    Ohio State University, September 2004

    Din prefata la editia 1987 :
    “Such an encyclopedia as this has long been overdue. In all
    areas of religious studies—in the historical religious traditions
    as well as in nonliterate (“primitive”) religious systems—
    the “information explosion” of recent decades has
    demanded a new presentation of available materials. Further,
    in the last half century, new methodological approaches and
    more adequate hermeneutics have enhanced our knowledge
    of the existential value, the social function, and the cultural
    creativity of religions throughout history. We understand
    better now the mind and the behavior of homo religious (“religious
    man”), and we know much more about the beginnings,
    the growth, and the crises of different religions of the world.
    ,..
    MIRCEA ELIADE
    Chicago, March 1986″

    Mircea Eliade este, in opinia doamnei autoare a articolului, [doar] un
    “important cercetător al religiilor”

    2)
    Despre “Histoire des croyances et des idées religieuses” (Payot)
    se poate spune ca este foarte importanta/valoroasa si daca am vorbi numai despre Bibliografia excelenta.
    Astazi volumele ‘clasice’ din bibliografie (anterioare 1930) pot fi obtinute free (de la Sumer sau Egipt la Greci, de la Brahmanism la Budism etc)
    Multe volumele ale anilor 1930-1970 pot fi obtinute deasemenea foarte usor, aproape free.

    Intrebare
    Care ar fi numarul ‘intelectualilor’ /’cercetatorilor’ romani contemporani care au citit/studiat integral sau parti/capitole ale cartilor citate, cel putin 10% din volumele acestei Biografii excelente

    Raspuns
    Este probabil ca numarul acestora sa fie 0 (zero).

    • CP filosof amator spune:

      Intrebare
      Care ar fi numarul ‘intelectualilor’ /’cercetatorilor’ romani contemporani care au citit/studiat integral unele din cartile citate in Bibliografia “Histoire des croyances et des idées religieuses”
      sau au citit/studiat cel putin unele parti/capitole ale cartilor citate
      dar nu mai putin de 10% din totalul volumelor acestei Bibliografii excelente ?

      Raspuns
      Este probabil ca numarul acestora sa fie 0 (zero).



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Tereza-Brindusa Palade


Tereza-Brindusa Palade

Profesoară de Filosofie și Etică Politică la Facultatea de Științe Politice (SNSPA, București), eseistă, publicistă și poetă. A publicat numeroase volume de eseistică f... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)