vineri, martie 29, 2024

Antisemitismul Monicăi Lovinescu și „considerațiile la temă” din Jurnalul acesteia

Nu mai citesc de mult Observatorul cultural. Nu mai sunt de câțiva ani buni prietenă cu niciunul dintre redactorii și colaboratorii revistei. Unuia dintre ei, deosebit de inteligent și de citit, cu un discurs deformat de o grilă ideologică pe cât de vetustă pe atât de contorsionată, i-am redactat anul trecut la Curtea Veche Publishing o carte. Am avut pe marginea ideilor care-i parazitau și sluțeau prea tare imaginea ansamblului, precum urâțenia interioară sluțea portretul lui Dorian Gray, discuții acerbe, deși politicoase. A cedat, de cele mai multe ori la argumentele mele, credeam atunci că datorită faptului că-l convinsesem, și nu fiindcă voia cu orice chip să-i apară cartea.

Mai mulți prieteni îmi semnalează acum serialul despre „Eșecul anticomunismului postcomunist”, constând din schimbul de scrisori dintre autorul de care vorbesc, dl. Alexandru Matei, și dl. Paul Cernat. Interlocutorul dlui Alexandru Matei, cu a cărui scrisoare se termină acest schimb epistolar, îi spune, citându-l: „Ai dreptate: la noi, «studiul comunismului românesc începe şi se termină cu condamnarea lui»“. Izbitoare rea credință. După sutele, miile de volume de memorialistică și analiză, a studiilor din arhivele aparatului de partid și ale celui de represiune, după ororile expuse la Memorialul Sighet, etc., a căror concluzie a fost condamnarea comunismului, ce poți să spui după afirmația asta? Nimic decât că mobilul ei trebuie căutat oriunde în altă parte decât în onestitatea epistemică. Mi-am adus aminte că și în cartea despre televiziunea română a lui Alexandru Matei la care am lucrat, tot reaua-credință mă uimise. Mă exasperau vituperările despre sistemul de învățământ occidental și despre „Ocidentul putred” în general, idei vetuste, mucegăite și-l întrebam de ce nu a studiat în Coreea de Nord, sau în Cuba, sau măcar în Rusia lui Putin? De ce s-a fugit și se fuge din țări comuniste, totalitare, ideocratice, spre Ocident și nu invers? Și autorul tăia, sau „atenua”, sau explica, continuând să argumenteze, în maniera lui Sartre, alt mare răsucit în vrej, cu idei despre „muncitorii de la Renault”.

Și pe Paul Cernat am încetat să-l citesc imediat după primul sau al doilea volum din Explorările în comunismul românesc, semnate în compania lui Ion Stanomir, Angelo Mitchievici și Ioan Manolescu. Și tot pentru flagranta, uluitoarea rea-credință din toate textele pe care mi-au mai căzut ochii ulterior.

Acum, Luminița Marcu îmi semnalează o neverosimilă, deși scurtă referire la numele și atitudinea celei cu care ar fi trebuit să încep și să închei lista nenumăraților autori de texte de analiză care au dus la condamnarea fără drept de apel a regimului „ilegitim și criminal” care a fost comunismul, nu doar la noi ci pretutindeni în lume. E vorba de numele Monicăi Lovinescu. Pe care faptul că nu o citez cu evlavie în fiecare dintre puținele mele intervenții publice, nu înseamnă că nu o cunosc bine, nu o respect profund și nu am convingerea că suprafața infimă rămasă nespălată pe creierele noastre după aproape jumătate de secol de asalt propagandistic, i-o datorăm în veci.

Domnul Paul Cernat îi spune în această ultimă scrisoare din Observator cultural ( din punctul meu de vedere, corespondența poate să se termine în ziua sfârșitului lumii, nu cred că-mi aduce nimic nou!) lui Alexandru Matei : „Ca şi tine probabil, Alex, am ajuns «la stânga» pe filieră liberală, prin radicalizări şi treziri progresive: antiparlamentarismul lui Băsescu, rasismul social furibund, sectarismul şi intoleranţa fanatică a adepţilor, felul în care a fost gestionată criza economică au pus capac şi m-au edificat suplimentar.” O afirmație de o rea credință tot atât de flagrantă ca și toată otrava care strică gustul faimoasei cărți despre „boierii minții”, de acum vreo 10 ani. De o atât de marxistă falsă conștiință, și mauvaise conscience și de profundă necunoaștere de sine și de propriile mobiluri, încât și ideile, uneori valabile, ies viciate, ca trăsăturile odinioară armonioase ale lui Dorian Gray. Fiindcă nu „prin radicalizări și treziri succesive” s-au trezit foștii mei prieteni de la Observator cultural în brațele uscate ale lui Marx, din punct de vedere ideologic. Sau, prin radicalizări, da, dar nu prin treziri, ci prin instalarea într-un somn dogmatic, neînviorat nici măcar de polemicile posace și obsedate de corectitudine politică. Distanța de la Paul Cernat cel din amintitele Explorări…și până la cel din textul de astăzi, s-a parcurs prin pași mici în teritoriul ranchiunei și al resentimentelor, prin „delimitări”, „distanțări”, confuzii ale esențialului cu neesențialul, discernământ distorsionat, în virtutea cărora, multora, nu neapărat lui Paul Cernat, li s-a părut că le stă mai bine tot delimitându-se de Băsescu, să se trezească lângă Ponta, adică lângă Ghiță, adică lângă Voiculescu, adică lângă Rahova. Și tot distanțându-se de „intelectualii” acestuia să se trezească umăr la umăr cu niște nulități intelectuale sau fără intelectuali de loc de jur împrejur. Decât sigur, dacă dau premii, acestea, cum se vede, de nerefuzat. Pe urmă dl. Cernat nu a mai avut decât să-și justifice poziția pe eșichier prin tot atâtea argumente de rea credință. Stânga românească al cărei botez al focului a fost scandalul cu „boierii și oierii minții” a trebuit să tot facă pași înapoi, de la Bodiou, Zizek, Hobsbaum, la Althusser și Marcuse, și din radicalizare în radicalizare, să-l redescopere până și pe Marx, fiindcă într-adevăr, pe piața ideilor din România era singura tarabă rămasă neocupată, pe care n-o mai voia nimeni. Fără să se întrebe dacă mai aveau ce vinde pe ea. Căci din Marx nu mai ai ce vinde. Ideile sale nu mai sunt vii, sunt, da, de studiat în universități, unde se studiază ce vrei și ce nu vrei. Și nici din „comunismul condamnat înainte de a fi analizat”, la analiza căruia însuși Paul Cernat a adus cândva, fără să mai vrea azi s-și amintească de atâta radicalizare încruntată, o contribuție.

Dar nu sărăcia și veștejeala mărfurilor de pe taraba la care vând autorii de la Observator cultural m-au determinat pe mine să intervin aici. Ci atacul la adresa Monicăi Lovinescu și invocarea numelui ei într-o plină de elan dezbatere despre ipoteticul antisemitism al unuia dintre colegii de redacție, dl. Ovidiu Șimonca. Atac ambalat într-o singură frază, ca și cum acest imens nume al culturii noastre atâta ar fi meritat. Nu cunosc datele polemicii în discuție. Nu știu dacă Ovidiu Șimonca este sau nu antisemit. Altceva mi se pare nepotrivit, dacă nu necuviincios până la stupid, în textul dlui Cernat: tema de reflecție lansată, anume dacă dl. Șimonca ar fi semnat sau nu „considerațiile la temă” din  textele Monicai Lovinescu! În Observatorul cultural n-am găsit niciodată vreo adiere de umor. . Tot Observatorul cultural, de la primul la ultimul autor, nu numai Paul Cernat, uită butada cu Jovis și bovis. Dar în această afirmație nu găsesc nici umor și nici decență. Dl Șimonca nu ar fi putut semna textele Monicăi Lovinescu, fiindcă este Ovidiu Șimonca și nu Monica Lovinescu Acoperirea și credibilitatea se dobândesc prin viață și prin operă și chiar dreptul de a greși o dată este conferit de operă și de anvergura personajului. Nu-mi amintesc dacă Luminița Marcu, în admirabila ei teză de doctorat, a remarcat comparativ, lipsa de umor și de decență a Gazetei literare, care polemiza cu Pasternak ( „ Pasternak? N-am auzit de Pasternak!” zicea un Zaharia Stancu, de care laureatul premiului Nobel pesemne auzise, cum auzise tot mapamondul!). E o discuție dacă un Cioran, un Eliade, un Céline, un Heidegger, un Noica, au dat culturii țării lor atât cât să-și plătească și niște „păcate din tinerețe”, oricât de regretabile. Dar Monica Lovinescu? Credeam că se știe și la Observator cultural, unde în urmă cu vreo 10-12 ani se știa, că nimeni, absolut nimeni nu este în cultura română Monica Lovinescu, nici prin anvergură intelectuală, nici prin existența exemplară și tragică, nici prin devotamentul pentru adevărul literaturii, nici prin talent, nici prin competență și nici prin…naștere. Nici dl. Cernat nu poate visa să scrie textele Monicăi Lovinescu, nici Ovidiu Șimonca. Și atunci ce caută numele ei în discuția despre antisemitismul de care dl. Tismăneanu l-a acuzat pe dl. Șimonca? Nu mai era pe taraba veștejită de la Observator cultural chiar nimic mai proaspăt decât antisemitismul din Jurnalul Monicăi Lovinescu, sau ca să citez exact în tot vagul lui, gândul lui Cernat „considerațiile la temă ” ale acesteia?

Șigur că daca vrei neapărat și dacă nu ai altceva de făcut, fiindcă este evident că n-ai, găsești în cele peste 20 de volume ale sale de memorii, jurnale, articole etc, notațiile exasperate ale Monicăi Lovinescu despre obsesia fascistă/legionară și vânătoarea de antisemiți, la București, după 50 de ani de comunism. Fiindcă da, în 1989, nu ne-am despărțit de regimul lui Antonescu și Horia Sima și de 50 de ani de regim fascist, ci de comunism, cu gropile lui comune încă neexplorate și cu ucigașii lui încă prosperi și la cârma țării. A existat la vedere, cu greutatea și de la înălțimea autorității ei inegalabile, căci autoritatea se construiește greu, o polemică declanșată de faimosulul eseu al lui Norman Manea, în care era „demascat” Mircea Eliade cu a sa „Felix Culpa de conivență cu legionarismul”, din prima tinerețe. Știu că am întrebat-o dacă dincolo de marea prietenie care i-a legat, de regretele de care puteau avea mai multă cunoștință decât noi, cititorii pe sărite din jurnal, a mai avut vreun motiv să polemizeze astfel. Și mi-a răspuns dincolo de ceea ce știam și împărtășeam, că România de comunism a suferit 50 de ani , iar pe legionari, românii și i-au pedepsit cu asupra de măsură prin câte 16 ani de închisoare, prin experimentul Pitești, prin exil, marginalizare, asasinat, prigoană. (Faptul că ideologia reînvie azi, pe solul suferinței lor este o temă în care să dezbatem, da, antisemitismul fără evrei de azi). Mai sunt în textele Monicăi Lovinescu, paginile în care își apără un alt prieten, desprins de propria tinerețe, afirmând repetat și fără ecou, că nu a fost niciodată legionar, deși a fost de dreapta. Este vorba evident de Vintilă Horia, josnic și mizerabil sabotat la decernarea premiului Goncourt, de un intelectual de stânga respectat, dar lamentabil înregimentat la comuniști, care a fost Mihai Ralea. Mai sunt în fine pagini în care îl apără chiar pe E. Lovinescu însuși, de acuzația de antisemitism, fiindcă acuzația era chiar enormă: legionarii înșiși îl puseseră pe listele lor negre, un binevoitor anunțându-l că imediat dupa Iorga este vizat el, care era socotit un „jidanit”. Ca și în cenaclul democratului Lovinescu, unde singurul rasism era cel generat de lipsa de talent, la Monica Lovinescu rasismul căpăta forma aversiunii nenegociabile, nemiloase față de lipsa de caracter și față de reaua credință. Atacurile la adresa Monicăi Lovinescu, pentru a dovedi „eșecul anticomunismului” sunt nu pur și simplu stupide, ci chiar necuviincioase. Mai regretabil este că ele compromit până și bunele auspicii sub care au debutat niște oameni tineri, capabili să se apropie de idei adevărate, altele decât cele de găsit în plicticoasele, prăfuitele, reîncălzitele și răsuflatele texte postmarxiste. Și nici asta n-ar fi rău, în lume este loc pentru de toate, la toate tarabele trebuie să se vândă ceva, piața de idei este și ea liberă, dacă n-ar fi atât de evident că pe taraba aceasta se vinde marxism veșted. Iar asta doar din nevoia de a se delimita de strugurii pe care, nemuncind destul sau neavând destul har, nu au ajuns să-i aibă pe tarabă. Și din nenorocul că nu au de la natură nici generozitatea de a le admira senin și dezinteresat frumusețea, în loc să proiecteze în ei propria acreală.

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. „Mai sunt în textele Monicăi Lovinescu, paginile în care își apără un alt prieten, desprins de propria tinerețe, afirmând repetat și fără ecou, că nu a fost niciodată legionar, deși a fost de dreapta.”

    Vintila Horia de dreapta?

    Vintila Horia a fost redactor la revistele Buna Vestire si Sfarma Piatra, si a publicat in ele articole deschis anti-Semite.

    Eugene Ionesco a fost intr-un dezacord fundamental cu Monica Lovinescu in legatura cu Vintila Horia, despre care spunea ca era „cuzist”, adica promotor al antisemitismului ca politica de stat.

  2. Reiau din articol doua fragmente din doua ftaze :
    1.”… am convingerea că suprafața infimă rămasă nespălată pe creierele noastre după aproape jumătate de secol de asalt propagandistic, i-o datorăm în veci”
    2.”… absolut nimeni nu este în cultura română Monica Lovinescu, nici prin anvergură intelectuală, nici prin existența exemplară și tragică, nici prin devotamentul pentru adevărul literaturii, nici prin talent, nici prin competență și nici prin…naștere.”
    Cand spuneti „creierele noastre” la cine va referiti ? In numele cui vorbiti cu atata siguranta ? Chiar aveti o perceptie atat de clara asupra intregii natii in aceasta privinta sau cel putinasupra tuturor intelectualilor ?
    Daca in cultura romana nimeni nu atinge „anvergura intelectuala” a Monicai Lovinescu atunci discutiile despre cultura romana nu mai au niciun rost pentru ca nu exista.
    Chiar asa stau lucrurile sau dintr-o anumita suparare exagerati nepermis de mult ?

  3. Stimata doamna Jela, nu e vina mea daca afirmatiile imi sint rastalmacite: am spus doar ca afirmatiile in numele carora Ovidiu Simonca a fost taxat drept antisemit sint la fel de abuzive ca si cele de care ar putea fi – si uneori a fost, chiar si in anii 2000 – acuzata Monica Lovinescu, alaturi de alti intelectuali prestigiosi. Cu precizarea ca acestea din urma sint mult mai numeroase – poate va gsiti timp sa va uitati si prin cel scrise in raportul Comisiei Wiesel. Mai era vorba in textul meu si despre standarde duble. In rest, raminem fiecare cu optiunile si parti pris-urile noastre ideologice. Cit priveste „stupiditatea” pe care mi-o atribuiti, ea provine, ma tem, din lectura dvs tendentioasa si. gresita.

    • Dle Cernat,in OC spuneati ca daca dl Liiceanu afirma ceva dvs va situati la polul opus.Constatam ca in aceasta replica ganditi la fel ca dl Liiceanu.Ce sa ma credem? Va dorim cat mai multe asemanari cu dl Liiceanu! P.S. Sa intelegem ca sunteti de acord cu calificativul ”taraba vestejita” atribuita OC?

  4. Un asemenea text, fougueux et juste, mi-ar fi luat câteva saptamâni, Dvs., câteva ore.

    Dincolo de talent, ma bucura nu doar justetea, ci în primul rând refuzul compromisului.

  5. @ acum inteleg, doamna Jela, de ce cartea mea nu e recenzata in revista pe care, spre deosebire de OC, o cititi. Si io care credeam ca e vorba de resentimente…

    PS Pentru ca ati fost redactorul cartii mele, va semnalez ca pe Badiou nu-l cheama Bodiou…

    • Domnule Matei, este foarte regretabil ca lucrarea dvs. nu este recenzata peste tot unde se recenzeaza carti, fiindca este lucrare buna. Ideea insa ca as fi tinut sa apara la noi, iar apoi m-as fi dat peste cap sa NU fie recenzata, este o idee atat de intortocheata, incat nu mi-ar veni niciodata in minte, va asigur. M-as fi facut cel mult luntre si punte pur si simplu sa nu apara la noi. Or, este usor de dedus ca nu am facut asta, fie si dupa faptul ca a aparut.
      Multumesc pentru semnalarea literei gresite in numele dlui Badiou.

  6. Chestia asta cu „rasismul social” e o tampenie iar Paul Cernat a ajuns un tip penibil in cautare de anturaj. De fapt el straluceste mai des pe criticatac, intre no-liferii aia narcisisti, care se bat unul pe altul pe umar si isi intaresc reciproc bias-urile ideologice. Sigur, mai sunt si iesiri de genul „ixulescu nu e destul de dă stanga” si, in culise, lupte primitive de putere intre el si alti ipochimeni alfa cu capu mare cand se mai reaseaza ierarhia informala a grupuletului. Totusi, de remarcat cum ne mai plac noua superperformantele noastre morale, cum ne intrecem noi intre noi in compasiuni si solidaritati fierbinti fata de mortii si ranitii rasismului social si ai neoliberalismului!

    Evident ca polemica anticomunism vs antianticomunism e in realitate prea dezechilibrata ca sa fie discutata la modul serios. Pozitia antianticomunista e puerila pe substanta asa ca hai sa revenim putin pe Terra: niste indivizi dintr-o gasca au o problema cu alti indivizi din alta gasca, nimic nou (alerta de ad hominem rasist social, tovarasi!).

  7. Acuzele de antisemitism adusa Monicai Lovinescu sunt strigatoare la cer si nefondate. Domnia sa se incadreaza insa perfect in categoria criptoantisemitism (=antisemitism fara dovezi). Ce pacat ca dna Jela nu cunoaste datele polemicilor acuzatiilor de cripto-antisemitism in contextul carora a fost amintit numele dumneaei.

    Dand la o parte balastul ideologic al textului, intrebarea care ramane e cum te poti dezvinovati de acuzatie de criptoantisemitism, in care lipsa dovezilor este interpretata ca o dovada suplimentara de viclenie cameloenica a ta cu care ti-ai acoperit faptele? Presupunand ca nu esti un monstru sacru al culturii, sau prieten cu dna Jela, vreau sa zic.

  8. Stimata Doina Jela,

    Sint ca o guma de mestecat lasata de un copil sadic pe scaunul de la cinema. Se iau pe tine, si daca incerci s-o dai jos, te lipesti si mai tare. E mai bine sa o lasi sa se usuce si sa cada singura.

    Nu doar ca sinteti de vina pentru ce a vrut sa spuna autorul incriminat, dar se pare ca le si faultati destinele editoriale si, iata, nu cunoasteti nici macar „datele polemicilor acuzatiilor” si ati produs balast ideologic…

    Rasuciti in vrej e o sintagma care ar trebui sa faca istorie. E senzationala. Se vede mai sus cit de adevarata e, cind autorii si clica lor recidiveaza. Rasucita-n vrej nu le e doar ratiunea, dar, se vede treaba, si vorbirea de universitari.

    Ati scris un text extraordinar de clar. Nu mai e nimic de comentat. Felicitari.

  9. Preocuparea fata de fascisti / legionari si antisemiti nu e o obsesie exasperanta. Regimul comunist a negat, minimalizat sau distorsionat Holocaustul timp de 50 de ani. Nu ne-am despartit in 1989 de regimul Antonescu si statul national legionar, dar ne-am despartit de interdictia de a discuta despre acest capitol al istoriei nationale. In timpul regimului comunist nu a fost descoperita nicio groapa comuna cu evrei exterminati. Asa ca autoarea greseste cand isi exprima frustrarea ca unii sunt inca preocupati de un genocid(singurul) putin explorat din istoria contemporana a Romaniei. Preocupare cu atat mai importanta cu cat exista persoane, respectabile de altfel, care considera ca 50 de ani de comunism sunt comparabili cu 4 ani de persecutii si exterminari antisemite. Sau persoane care au impresia ca pedepsele aplicate legionarilor ar trebui sa satureze nevoia de a discuta despre fascismul interbelic si solutia finala in Romania. Unii vorbesc despre cripto-antisemitism. Sa fie si aici cazul? Sau ca sa parafrazez chiar pe autoare cand se refera la Simonca, „nu stiu daca Doina Jela este sau nu cripto-antisemita”

    • O cunosc pe Dna Doina (acesta este numele de familie) si va pot asigura ca nu are nici o farama de antisemitism.

      Ramane insistenta Monicai Lovinescu ca pacatele legionarilor au fost ispasite de anii de detentie, torturile din timpul anchetelor si reeducarii, degradarea social de dupa eliberare.

      Moinica Lovinescu aplica formula lui Mircea Eliade, care nu trecuse prin nici unul dintre aceste suplicii, ci isi scrisese cartile, confortabil, la Paris si apoi la Chicago.

      Cu alte cuvinte, in cel mai ilogic fel cu putinta, Monica Lovinescu il considera absolvit de „pacatele tineretii” pe Eliade fiindca Radu Gyr fusese inchis timp de 18 ani. Go figure!

    • Visar . Aveti dreptate. Regimul comunist a negat, minimalizat și distorsionat Holocaustul. Dar aici era vorba de Monica Lovinescu, iar ea nu a fost o prietena a regimului comunist. Ci a lui Vintilă Horia si la 40 de ani distantă, a vorbit cu mine despre asta, pe de o parte. Pe de alta, nu ea s-a lăsat rinocerizată în anii nebuniei fascisto-naziste, ci prietenii ei de mai târziu, Eliade, Cioran, Noica, Vintilă Horia. Cînd ne imprietenim, nu ne insusim automat toate ideile de tinerete ale prietenilor nostri, căci nu ni-i facem prieteni in urma studierii unor fise a lor de cadre. Iar cu Eliade și Cioran a fost prieten, o viață, însuși Eugene Ionesco. Atât despre rolul ideilor în viețile lungi ale oamenilor, dacă înțelegeți ce vreau să spun….Restul e o poveste despre fapte și roade….
      Altă discuție serioasă este dacă se poate compara nazismul și comunismul. Experți importanti, ca Vladimir Tismăneanu, își permit să le compare. Și Besançon le compara. S. Courtois le compara.Și mulți alții, încă o dată, experți.
      Cât despre cruiptoantisemitismul meu, ce să vă spun? Am publicat acum câțiva ani, una dintre cele mai criptoantisemite cărți, Polemica Paulescu.
      Dar eu zic că e mai bine să vă războiți cu antisemiții dovediți si nepedepsiți, care ne sufocă aici și acum si nu cu niste oameni care-și ascund atât de bine ideile ca nu sunt de găsit nicăieri, cum mi le ascund eu, care doar am apărat-o pe Monica Lovinescu de o acuzație care planează doar asupra tinereții unuia dintre prietenii ei, pe care dvs. o transferați acum asupra mea, pentru a ilustra procesul acestei stranii contaminări, la distanță de ani.

  10. ”…un Cioran, un Eliade, un Céline, un Heidegger, un Noica, au dat culturii țării lor atât cât să-și plătească și niște „păcate din tinerețe”, oricât de regretabile”

    Invocati niste fineturi in fata unor oameni a caror opera nu se vede de pacate. In caz ca au una. Si mai vreti si umor. Si vreti sa nu se lezeze cind le aratati cu degetul „stupizenia”. Zau asa…!

  11. ”Bodiou, Zizek, Hobsbaum” nu știm cum se scriu numele acestor intelectuali importanți, dar îi putem stigmatiza pe intelectualii cu poziții de stânga din România, tipic pentru dreapta incultă&provincială de la noi. Nu mai zic că Marx nu doar se studiază în orice universitate din lume care se respectă, dar ideile lui inspiră și mișcări de protest și de emancipare socială.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Doina Jela
Doina Jela
Este scriitoare, autoare u unui important numar de volume, care investigheaza si analizeara regimul comunist din Romania , cum ar: Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist- 1995- Humanitas, Bucureşti, Telejurnalul de noapte, Polirom, Iaşi, 1997,( Ediţia a II-a Vremea, 2005), Această dragoste care ne leagă, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar, Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în După amiaza unui tortionar, 2001), Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste, Humanitas, 2001. Afacerea Meditaţia Transcendentală, în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu, Reuşeşti sau mori– convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski. Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist în colab. Cu Vladimir Tismăneanu (Curtea Veche, 2006). O suta de zile nu Monica Lovinescu, editura Vremea, 2008. A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil. A fondat si a fost multi ani secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România, filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro