Armando Valladares si „Gulagul cubanez”. Note de lectura.

Născut în 1937 în Cuba, Armando Valladares – poet, scriitor, pictor și disident – a fost arestat de G 2 (Securitatea cubaneză) în 1960 pentru atitudini anticomuniste și condamnat la 30 de ani de detenție, pe motivele – absurde – de „terorism” și că ar fi fost agent al dictatorului Fulgencio Batista. A fost deținut timp de 22 de ani, o parte dintre aceștia fiind izolat pentru că a refuzat să participe la programul de „reeducare”. În închisoare și-a transcris poemele pe hârtie de țigară, care au fost scoase clandestin și publicate în 1976 în Lumea Liberă sub titul Desde mi Silla de Ruedas [Din scaunul meu cu rotile], volum pentru care i-a fost decernat Premiul Libertatea al PEN Clubului Francez acordat scriitorilor încarcerați. Urmarea a fost că în mai multe țări europene au fost înființate Comitete Valladares, iar Amnesty International l-a introdus pe lista persoanelor deținute pe motive de conștiință. Campania internațională în favoarea sa a făcut ca François Mitterand, președintele Franței, să intervină personal pe lângă Fidel Castro pentru a-l elibera. A fost pus în libertate în 1982, după 22 de ani de detenție. Memoriile sale de închisoare, Against All Hope: A Memoir of Life in Castro’s Gulag [Împotriva oricărei speranțe. Mărturie despre viața în Gulagul lui Castro], publicate în SUA (Encounter Books, 1985), au fost traduse în 18 limbi.

După ce i-a citit cartea, președintele Ronald Reagen l-a numit reprezentant al SUA, cu rang de ambasador, pe lângă Comisia pentru Drepturile Omului a ONU (1988-1989), unde a căutat să convingă organizația să ia o poziție oficială față cu situația deținuților politici din închisorile cubaneze.

Totodată, este autorul volumelor de poeme El Corazón Con Que Vivo [Inima cu care trăiesc] (Ediciones Universal, Miami, Florida, 1980), Cavernas del Silencio [Cavernele tăcerii] (Lectorum Publications Inc, New Jersey, 1983) și El Alma de un Poeta [Sufletul unui poet] (La Moderna poesia, Miami, Florida, 1988). Pentru pagina sa Web a se vedea: www.armandovalladares.com/.

*

Deținutul lui Castro reia colecția de poeme de detenție ale lui Valladares din 1976 al cărei titlu francez este De ma chaise de paralytique [Din scaunul meu de paralitic] (pp. 99-160), însoțită de această dată de lucrarea lui Pierre Golendorf, Le socialisme aux couleurs de Cuba [Socialismul în culori cubaneze] (pp. 7-98), Lettres clandestines [Scrisori clandestine] – patru scrisori scoase în secret de disident din detenție (pp. 161-177), Anexă cu numele deținuților politici de la închisoarea „Nuevo Amanecer” (1977), cu morții, torturații, invalizii, bolnavii grav din detenție, și sentința de condamnare a lui Golendorf (pp. 179-188); în fine, postfața disidentului ucrainian Leonid Pliușci (pp. 189-222).

Pierre Golendorf, fost membru al PCF (din 1947), dezabuzat după Revoluția maghiară din 1956, relatând situația Cubei își amintește cum cei care denunțau situația lagărelor sovietice, precum David Rousset, erau numiți „reacționari” aflați „în slujba imperialismului”, iar el însuși s-a numărat printre calomniatori. Autorul reprezintă unul dintre acele cazuri de comuniști treziți din somnul dogmatic care au contribuit la denunțarea utopiei marxist-leniniste în care crezuseră până atunci.

După ce în iunie 1967 a făcut o primă vizită în Cuba, el a fost invitat la Congresul Cultural de la Havana din ianuarie 1968, apoi a cerut și a obținut permisiunea de a rămâne în continuare pe insulă. În februarie a fost însă arestat de Securitate (G 2) pe motiv că era agent al CIA, apoi anchetat și deținut în secret timp de șase luni, pentru ca în luna august să fie condamnat de un tribunal militar la 10 ani de detenție. Adevărata sa „vină” era că se informa pentru a scrie o carte despre realitățile cubaneze (pp. 18 și 184-188). Securitatea fiind cea care stabilea condamnările, ofițerul care l-a anchetat i-a spus că, dată fiind situația sa de cetățean străin, nu va face nici cinci ani de închisoare, ceea ce s-a și întâmplat: a executat 3 ani și 2 luni (p. 59).

Contribuția sa este o relatare despre întreaga experiență petrecută în Cuba, începând cu realitatea vieții oamenilor obișnuiți și încheiând cu arestarea și detenția, pe care le rezumă astfel: „Tot ceea ce am înțeles, am văzut și am citit în fiecare zi m-au convins, iată, că întreg conceptul de putere și metodele de păstrare a ei sunt în mod clar sovietice, și aceasta în ciuda deosebirilor de stil datorate unei culturi diferite.” (p. 43)

Golendorf descrie deci viața cotidiană a cubanezilor sub regimul de dictatură a lui Fidel Castro, ca și cazurile deosebite, precum cel al lui Heberto Padilla, un scriitor care nu era în grațiile regimului. În 1971 acesta a scris un volum de poeme, premiat de Uniunea Națională a Scriitorilor și Artiștilor Cubanezi în urma deciziei unui juriu internațional. Premiul dădea dreptul de publicare, iar juriul și-a menținut decizia în ciuda presiunilor guvernamentale. Cartea a fost publicată în Cuba, însă tirajul, exceptând câteva sute de exemplare, a fost trimis imediat la topit, iar autorul arestat. După 28 de zile petrecute într-o celulă a Securității, Padilla și-a făcut în mod public „autocritica” (am putea spune „autodemascarea”), indicând o listă cu scriitorii contestatari, fapt care a reprezentat o grea lovitură dată de regim disidenței literare. Un alt eveniment important relatat este Festivalului Mondial al Tineretului din 1978, desfășurat în Cuba, moment în care populația a fost constrânsă la munci „voluntare” pentru a strânge cele 77 de milioane de pesos necesare cheltuielilor.

Autorul pornește de la cazul Valladares și „străbate cortina de exuberanță tropicală pentru a ajunge la realitatea gulagului” (p. 15). Termenul folosit de regimul cubanez pentru „contrarevoluționar” și pentru persoana care solicita să părăsească țara – în mod identic, substitut pentru deținut politic – este „vierme” (gusano), cuvânt similar celui sovietic (și român) de „bandit” (p. 71).

Golendorf redactează, pe provincii, o listă parțială a închisorilor și lagărelor de muncă forțată clasice, numite, în „limba de lemn”, „ferme” (granjas) (pp. 15-18).

Lagărele erau de două tipuri: permanente și mobile, cele din urmă – numite „fronturi deschise” (frentes abiertos) – reprezentau șantierele temporare și deplasabile, căci la sfârșitul lucrărilor erau mutate cu tot cu deținuți (sau cu alți deținuți), iar aceste fronturi de muncă forțată nu sunt cuprinse în listă. Granja era un lagăr de tip „clasic”, constituit din barăci, înconjurat cu mai multe rânduri de sârmă ghimpată, păzit de militari și care adăpostea o populație între 500 și 1.000 de oameni, deseori politicii fiind amestecați cu dreptul comun. Din contră, în cazul frente abierto „doar” munca era forțată, căci deținuții nu erau supuși vreunui regim de încarcerare, statutul lor fiind similar celui al „deținuților liberi” din China populară. În plus, deși munceau 12-15 ore zilnic, la fiecare sfârșit de lună ei primeau o permisie de trei zile. Aceste lagăre mobile numărau între 50 și 200 de deținuți, după importanța șantierului, iar politicii erau amestecați cu dreptul comun. În ciuda regimului mai permisiv, „evadările” erau foarte frecvente, situație care avea ca efect trimiterea deținuților în închisoare sau în granja, celelalte două cercuri concentrice ale suferinței.

Ca și în cazul oricărui alt sistem de detenție comunist, noțiunea de „reeducare” era centrală. Astfel, exista un „Plan de reabilitare” care se se descompunea în trei părți: de „maximă securitate” (în închisoare), de „securitate medie” (în granja) și de „securitate redusă” sau chiar „fază de reinserție” (în „front deschis”). Locurile de deținere, la fel ca și tipul de „reeducare” aplicat corespundeau periculozității pe care deținuții o inspirau regimului. Încarcerații erau repartizați pentru una sau alta dintre faze de către ofițeri politici, la fel cum aceștia din urmă stabileau și timpul necesar acordat procesului. În fapt, conchide autorul: „reeducarea înseamnă să obligi [pe deținuți] la resemnare prin epuizare fizică și psihică.” (p. 20)

Deținuții politici care acceptau „reeducarea” (își recunoșteau vinovăția față de regim, se căiau și își ispășeau pedeapsa prin muncă forțată) erau îmbrăcați în haine albastre (azul), la fel ca deținuții de „drept comun”, o politică intenționată care avea ca scop camuflarea politicilor în ansamblul populației carcerale. În schimb, cine nu o accepta era numit „anti-plan” sau plantado și era îmbrăcat în haine galbene (amarillo), asemănătoare uniformei armatei din timpul lui Batista. Un număr de deținuți care s-au opus „planului” au refuzat însă atât hainele albastre cât și pe cele galbene și, neavând altă îmbrăcăminte decât pantalonii scurți, au fost numiți „cei în pantaloni scurți” (calzoncillos). Ei nu aveau dreptul la „vorbitor” și nu erau eliberați chiar dacă își ispășeau pedeapsa, primind condamnări suplimentare, iar Golendorf indică o listă cu șapte persoane aflate în această situație (pp. 24-25).

Conform cifrelor strânse de autor, inevitabil parțiale, existau 79 de centre de detenție: 23 de închisori și 56 de granjas, iar numărul politicilor l-a estimat la 23.000, din care: 20.000 incluși în „plan” și 3.000 de refractari la „reeducare” (amarillos și calzoncillos) (pp. 21-26). Raportat la ansamblul populației cubaneze (pe atunci 9 milioane de locuitori), numărul deținuților politici era printre cele mai ridicate din lume.

Golendorf prezintă figuri emblematice de deținuți. Mai întâi, Huber Matos, fost comandant militar al Revoluției, care în 1959, în semn de prostest față de caudillismul și dictatura de tip sovietic a lui Fidel Castro care se instaura, a renunțat la funcțiile sale. Arestat pe motivul imaginar că era membru al unei „conspirații”, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. Apoi, este cazul Marthei Frayde, medic, profesor de obstetrică și ginecologie și delegat al Cubei la UNESCO (1962-1964). Arestată în 1976, ea a fost condamnată în anul următor la 29 de ani de închisoare pe absurdul motiv că era „agent al CIA”. Acești oameni devotați și patrioți, care și-au închinat viața țării, au sfârșit prin a fi aruncați în închisoare tocmai pentru că prin personalitatea lor stânjeneau castrismul totalitar.

În același timp, autorul relatează cazuri exemplare de deținuți uciși în detenție, precum Carlos Montaner, care înainte de Revoluție a luptat contra regimului Batista. Ulterior, el a devenit student la Facultatea de Drept (asemeni lui Valladares) și, pentru că s-a opus lui Fidel Castro, a fost închis. A fost ucis în granja Malena 2, în urma unei tentative eșuate de evadare.

Cel mai important exemplu este însă cel al disidentului Pedro Luis Boitel. Absolvent al Facultății de Construcții, el a luptat împotriva dictaturii lui Batista, pentru ca după triumful Revoluției să fie ales președintele organizației studențești din profesia sa și propus candidat la președinția forului studențesc pe țară. În schimbul postului de ministru al Comunicării, Fidel Castro i-a propus să renunțe la candidatură, însă Boitel, om de onoare, a refuzat trocul, motiv pentru care ulterior a fost arestat și condamnat la zece ani de închisoare pentru pretinse „acțiuni contrarevoluționare”. Neputând să asiste la „moartea lentă” care era rezervată colegilor săi de detenție, el a făcut mai multe greve ale foamei. În 1972, când se afla la închisoarea Principe, a început o nouă grevă a foamei pentru a obține condiții decente de detenție și pentru a opri provocările regulate ale administrației la adresa sa. A murit însă în cea de-a 52-a zi de protest. Aceste greve sunt eficace – și nu întotdeauna – doar dacă ești capabil să le duci până la moarte, fapt care s-a petrecut în cazul său: nu i s-a acordat nici o asistență medicală, fiind lăsat să moară pentru ideile și drepturile celorlalți deținuți și ale sale (pp. 45-51).

Autorul descrie și episoade de detenție relatate de deținuții pe care i-a cunoscut, precum cel petrecut în 1961, în timpul debarcării americane din Golful Porcilor, la închisoarea din Isla de Los Pinos, al cărei subsol a fost aruncat în aer cu deținuți cu tot, la ordinul lui Fidel Castro. Sau comportamentul barbar al gardienilor din aceeași închisoare, care îi tăiau pe deținuți cu baioneta pentru cel mai neînsemnat motiv.

Golendorf se arată critic față de organismele internaționale de apărarea drepturilor omului, precum Amnesty International, care în raportul său pe 1977 estima numărul deținuților politici cubanezi la două-trei mii, iar descrierea situației lor era foarte departe de realitate (p. 86). Mai mult, el a mers la sediul UNESCO din Paris, unde a vorbit cu Prof. Karel Vassac, consilierul juridic al instituției, despre situația deținutei politice Martha Frayde, fostă reprezentantă a Cubei pe lângă organizație. Acesta l-a ascultat amabil și cu atenție, pentru ca la sfârșit să-i întindă o foaie de hârtie pe care scrisese: „Credeți cu adevărat că D-na Frayde face parte dintre persoanele împiedicate să-și exercite profesia?”… (p. 98)

În 1978, după 19 ani de teroare și „reeducare”, Cuba comunistă a eliberat, cu surle și trâmbițe, o parte dintre deținuții săi politici. Era vorba însă despre cei 3.000 recunoscuți oficial, nu despre majoritatea covârșitoare a populației carcerale (circa 20.000). Cu acel prilej, mistificarea realității a fost însoțită de mistificarea lingvistică, întrucât cuvinte ca „naționalism” și „patriotism” și-au făcut apariția în vocabularul regimului, iar cu opoziția – desemnată până atunci prin cuvântul gusano (vierme), eliminat apoi din vocabularul „revoluționar” – au fost angajate discuții.

*

Catolic și anticomunist, asemeni majorității studenților din perioada prerevoluționară, Armando Valladares se opunea atât amestecului american în treburile cubaneze, cât și sovietismului care îi presa pe comuniști să intre în politica revoluționară. În detenție, el a fost unul dintre acei calzoncillos care au refuzat „reeducarea”, iar Golendorf l-a întâlnit la închisoarea de la La Cabaña.

În 1974 Fidel Castro a hotărât ca deținuții politici care refuzau să se supună „planului de reabilitare” să nu mai primească mâncare și, timp de 46 de zile, alături de colegii săi de detenție aflați în aceeași situație, Valladares a fost supus acestui „tratament”. Astfel, pe 27 august 1974 a făcut o paraplegie (paralizia membrelor inferioare) și a rămas invalid. Dacă ar fi primit tratament medical, ar fi putut să se însănătoșească, însă nu a primit nici unul, sfârșind prin a ajunge în scaunul cu rotile.

Din 1976, pentru că reușise să-și scoată poemele din închisoare, a fost pedepsit prin trimiterea la carceră, o celulă fără geamuri și nici o aerisire, alături de alți doi deținuți invalizi.

Ca și la Pitești sau în Kampuchia Democrată, în timpul detenției disidentul a fost supus torturii care consta în consumarea fecalelor (cf. http://archive.frontpagemag.com/readArticle.aspx?ARTID=15221). La închisoarea Boniato, care era un centru de exterminare, se afla și un Centru de Experimente Biologice, unde medici sovietici și cubanezi discutau cu deținuții despre ce simt, cum se simt și ce visează, tocmai pentru a putea perfecționa metodele de distrugere a dușmanilor ideologici.

Pe bună dreptate, Valladares este și el foarte critic față cu marile organizații internaționale pentru apărarea drepturilor omului, iar cartea de poeme de față o dedică încarceraților, frații săi de suferință din Cuba, ca și tuturor deținuților politici din spatele Cortinei de Fier. Totodată, o dedică Organizației Națiunilor Unite, Organizației Statelor Americane și Crucii Roșii Internaționale, „ca mărturie acuzatoare a lașității și complicității lor cu comunismul internațional.” (p. 101) El nu are cuvinte bune nici față de Amnesty International, din partea căreia pe 2 decembrie 1977 doi reprezentanți au vizitat închisoarea unde era încarcerat, fără însă să stea de vorbă cu nici un deținut „anti-plan”, la fel cum timp de 16 ani organizația nu a spus un singur cuvânt cu privire la situația deținuților politici cubanezi, și abia într-un târziu, când mobilizarea internațională era în toi, a folosit materialele scoase de el din detenție (pp. 175-176).

În perioada în care a fost închis, disidentul s-a căsătorit cu prietena sa Martha, care i-a fost alături tot timpul, iar în 1981–1982 a călătorit în Europa pentru a lua parte la campania în favoarea eliberării sale. În introducerea volumului, Martha, care îl aștepta de 16 ani, scrie: „El are 39 de ani, eu 29 și am suferit mai mult de un veac de singurătate [subl. n.] și de amărăciune” – o trimitere directă la romanul procastristului Gabriel Garcia Márquez (p. 107).

În poemele sale, Valladares transfigurează realitatea detenției, precum cea de la închisoarea din Boniato (Înăuntru, eterna noapte comunistă), fie că este vorba despre condițiile de încarcerare (dormim pe jos), căldura insuportabilă din timpul anotimpului secetos sau umezeala și frigul din timpul celui ploios (Este Anul Nou / și doar inima mea este caldă); cu privire la hrana de exterminare lentă (Totul este organizat cu precizie științifică, / Doar hidrați de carbon fierți / și cântăriți cu grijă / nouă sute de calorii și chiar mai puțin); ori despre lipsa medicamentelor și a tratamentului medical (cereri inutile / de îngrijire dentară sau medicală / o aspirină e tot atât de greu de primit / pe cât de imposibil e de văzut lumina zilei).

Iată care era politica regimului față cu dușmanii săi: Într-o zi un căpitan de la Poliția Politică / ne făcu o vizită / curat / elegant / marțial și înghețat / simplu și curtenitor ne-a explicat / că scopul Ministerului de Interne / era să ne facă zdrențe… / să ne extermine / s-a înclinat apoi amabil și a dispărut. / Curând vom sărbători Primul Congres al Partidului Comunist Cubanez / garnizoana de la închisoarea Boniato / se pregătește pentru acest mare eveniment.

Munca forțată este o altă temă: Bolnavi / cu picioarele goale și rupte / așa începea munca de sclavi / a deținuților politici cubanezi. Sau, din același registru: Soarele se lăsa și noi încheiam / douăsprezece ore de muncă obligatorie / plini de sudoare / de baionete și de lovituri de bocanc.

Iată cum se petrecea bătaia pe care gardienii o administrau deținuților și care erau efectele: se năpusteau asupra noastră lovindu-ne cu picioarele / și astfel lent / cu o grijă comunistă / trupurile și nervii erau distruși. Torturile fizice erau combinate cu cele psihice: Iată, sunt cinsprezece ani / de când loviturile de bâtă și de bocanc / cunosc trupul meu pe de rost / și gama înnebunitoare / a torturilor psihice / zdruncină fiecare celulă / din creierul meu.

Într-o asemenea lume însăși geografia se schimbă: Cuba este o insulă înconjurată de comuniști.

Teroarea are culorile și sunetele ei: în culoarul gri și roșu / moartea trosnea și scârțâia / iar cerul rămânea albastru și indiferent. Sau: Garnizoana din Boniato / salută marele eveniment / cu steaguri roșii de sânge torturat.

Iată pentru cine scrie, în primul rând, Poetul: pentru cei care nu au nici plăci comemorative / nici morminte / nici cruci / pentru cei care zac nu se știe unde / pentru că nu există pietre funerare în ape… În acest sens, iată cum redă unul dintre portretele celor uciși: Gerardo era un deținut politic cubanez / care predica Biblia și speranța / ținea mereu în palme un petic de cer.

Femeile din detenție, bătute periodic, cu sălbăticie, la închisoarea de la La Cabaña, sunt o altă temă: Astăzi ei lovesc deținutele politice cubaneze / Berta, Ana Lazara, Maria Amalia, / Esther, Miriam… / Trandafiri în spatele sârmelor ghimpate. / Camarazii mei se aruncă pe gratiile din față / și le strigă comuniștilor / blestemul neputinței / suferințelor lor. / N-am putut să-i însoțesc: / scaunul meu era la reparat!

Mutilarea unui deținut, căruia în 1975 i-au fost tăiate degetele cu maceta, provoacă următoarele versuri: În întunecimea cerului / albeața mâinilor lui Eduardo Capote se ridica / într-un gest generos / și maceta comunistă / atee și ucigașă / vru să le stingă lumina / de frica mâinilor / care înmulțeau cunoașterea. / Mâinile lui Eduardo Capote căzură / mutilate pentru totdeauna / degetele se rostogoliră pe jos / orfane / și două râuri de sânge oglindiră stelele…

Iată apoi perspectiva Poetului asupra rezultatului obținut de regim: Totul s-a făcut după o perfectă organizare / morții au fost asasinați perfect / răniții au fost răniți perfect / capetele au fost sparte perfect / la fel claviculele / coastele și brațele.

Propria situație de paralitic aflat în scaunul cu rotile se regăsește, de asemenea, în aceste versuri: Sunt aproape un copac / dar un copac trist / de această neputință / de a alerga. Sau: brațele triste / deschise precum crucile / într-un gest inutil / pentru că de acum / nu voi mai putea / străbate drumurile care duc la tine. Și încă: Acum / când scaunul meu de paralitic mă înrădăcinează / și când porumbeii zboară / toate drumurile duc la mine.

Viața de deținut îi provoacă următorul șuvoi de sentimente: Teroarea îmi îngheață oasele / când mă aștept mai puțin / mă hărțuiește numai ea știe când / cu obsesia baionetelor / și a torturilor / E o teroare profundă / inefabilă / ancestrală / animală / alienantă. / Nu mai știu cu precizie / de ce mă tem. / […] Mă tem că mă vor tortura din nou / că nu-mi vor mai da nimic să mănânc / mai bine de patruzeci de zile / ca să mă oblige să-mi reneg / convingerile politice / și pe Dumnezeu / au mai încercat odată / și iată-mă invalid. / Poate că mi-e frică să nu-mi spargă capul cu bâta / să nu-mi străpungă vezica / să nu-mi taie testiculele cu baioneta / să nu-mi înjunghie plămânii / de o rafală de mitralieră / așa cum făcură cu Fratele Credinței… / Sunt terorizat / de o teroare care mă hărțuiește / mă obsedează / mă aneantizează.

*

Postfața lui Leonid Pliușci, care încheie cartea, constă într-o comparație a regimului sovietic cu cel cubanez, ca și a Gulagului cu regimul de detenție castrist, stabilind unitatea lor ideologică și practică, pentru a indica, în același timp, diferențele. Disidentul ucrainian denunță „enorma minciună” numită „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie 1917”, vorbește despre colaborarea sovieto-cubaneză în materie de represiune „științifică” și denunță, încă o dată, teroarea psihiatrică și sistemul de azile în care erau internați opozanții, și căruia el însuși i-a căzut victimă (a se vedea, în acest sens biografia sa de disident, Dans le carnaval de l’histoire. Mémoires [În carnavalul istoriei. Memorii], Seuil, 1977). Mai mult, el folosește foarte sugestivul termen de „reeducare psihiatrică”, punând aceste practici de schimbare a sentimentelor și convingerilor deținuților politici în centrul lumii comuniste.

Vom încheia și noi această prezentare a Poetului și Omului Armando Valladares cu un citat care îi aparține: „Omul este o minunată ființă a Naturii, și să-l torturezi, să-l distrugi, să-l extermini pentru ideile sale nu reprezintă doar o violare a Drepturilor Omului, ci o crimă împotriva întregii Omeniri.” (p. 109)

Note de lectură a cărții Prisonnier de Castro [Deținutul lui Castro] de Armando Valladares, text tradus, adnotat și prezentat de Pierre Golendorf, postfață de Leonid Pliușci, Paris, Editura Grasset, 1979, 223 p.