Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Bianca Burța-Cernat și Paul Cernat o reevaluează pe Monica Lovinescu

Luminita Marcu februarie 18, 2015 Cultura, Opinie, Societate/Life
15 comentarii 3,774 Vizualizari

Am dubii în ceea ce privește interesul cititorilor Contributors față de exhibarea intestinelor urît mirositoare ale lumii literare românești. Am văzut puținul interes pe care l-au stîrnit articolele lui Radu Vancu, un autor cu foarte mulți cititori atunci cînd se ocupă de altceva decît de mizeriile (reale!) ale domeniului și m-am întrebat dacă are sens să continuu, mai ales că revista Observator cultural și mostrele de neonestitate intelectuală pe care le oferă în ultimul timp sînt un fel de tabu.

Dar citind articolul Cristinei Cioabă, mă gîndesc că poate nu e inutil și că, cine știe, dacă și eu îndrăznesc, se vor mai trezi și alții și vor vedea că totuși nu se moare din asta, din spusul lucrurilor pe nume. În plus, am convingerea că lumea literară e un fel de proiecție în mic a lumii politice, cu aceleași cusururi, cu aceeași cantitate de corupție, chiar dacă ea nu se cuantifică în euro. Și, la fel ca în lumea politică, există și în lumea literară oameni onești, de cea mai bună calitate, care gîndesc cu propriile minți și poate se bucură să vadă că altcineva, care gîndește la fel, așterne pe hîrtie opiniile respective, salvînd măcar puținul care e de salvat.

Mă grăbesc să fac o precizare redundantă pentru majoritatea cititorilor de aici, dar cred că totuși necesară pentru cîțiva: ceea ce spun reprezintă opinii, nimic mai mult, nimic mai puțin. Opinii asumate în nume personal (nu-mi plac listele, uneori presupun vecinătăți maculante). Nu-mi doresc nici să cenzurez Observatorul, nici să-i incriminez pe cei care scriu acolo, nici să-i expulzez din lumea literară pe cei despre care va fi vorba, pur și simplu spun ce cred. Îi înțeleg pe cei care gîndesc la fel, dar nu scriu, pot exista constrîngeri, uneori un același ins a tăcut, iar apoi a vorbit, primarul din Comarnic știe mai bine.

Acestea fiind zise, vreau să semnalez că nimic din tot ce s-a scris pînă acum în Observator cultural, opinii ideologice, lustruirea comunismului românesc în cele mai varii forme, cenaclul ”Eugen Barbu” adunat pios în jurul maestrului Radu Călin Cristea și al emulului Ovidiu Șimonca, răstălmăcirile de natură politică ale multor, foarte multor colaboratori care au tras din greu la jug ca să ne convingă că ce s-a întîmplat în 2012 a fost cel mai normal și constituțional lucru din lume, preluarea comunicatelor de presă cu Voiculescu-victimă, nimic nu se compară, din punctul meu de vedere, cu actuala campanie de ”reevaluare” a operei Monicăi Lovinescu.

Dosarul respectiv a fost repartizat, cel puțin din cît am citit eu pînă acum, lui Paul Cernat și Biancăi Burța-Cernat. Cristina Cioabă vorbește în articolul ei despre influența unei anumite ideologii, în speță duioșia celor doi față de regimul comunist, manifestată de-a lungul timpului nu doar de ei și nu doar în Observator. Dar fiecare e liber să stea sub ce steag consideră, fie el și acela cam răpănos al marxismelor de mahala.  Atît timp cît Paul Cernat povestește cum l-a votat pe Ponta, de ce îl lansează pe Ion Iliescu și cum discută cu primarul pesedist din comuna în care locuiește sau atît timp cît Bianca Burța-Cernat ne arată cum comunismul a dat binecuvîntarea femeilor ca să poată și ele, bietele, să voteze (doar că nu mai aveau ce vota, dar în logica bolșevismului nemuritor asta nu mai contează!), mie mi se pare că ei fac un lucru util. Nu doar că se dezvăluie cu onestitate și ne scutesc de naivități (eu, cel puțin, am o lungă istorie de asemenea naivități), dar ne fac și să rîdem, iar rîsul e prețios, indiferent din ce direcție vine. Adevărata problemă intervine atunci cînd cei doi se dezbracă de caracterul lor de militanți întru resuscitarea cadavrului comunist și îmbracă roba imaculată a judecătorului de fapte literare. Fac asta, fără ca nimeni să-i tragă de mînecă și fără ca ei să arate vreo urmă de auto-ironie, căci, se știe, militanții nu glumesc. Și suflecîndu-și mînecile robelor imaculate de critici literari obiectivi, se apucă de ”reevaluări”. Iar păcatul cade tocmai pe Monica Lovinescu, care, nici nu se mai poate apăra în persoană, nici nu beneficiază de prea mulți apărători, dintr-un motiv foarte simplu: oamenii serioși care știu despre ce e vorba, simt o lehamite de înțeles și nu au suficient entuziasm încît să intre în polemici cu familia Cernat și cu Observatorul, iar cei care nu sînt neapărat serioși, dar au condeiul sprințar și ar putea măcar să ia o atitudine jurnalistică, dacă nu academică, se ocupă de probleme mai grave, politice. Așa încît rămîne, în general, cum au zis cei doi și corul din subsol. Cel puțin pe termen scurt.

Așa că pentru protejarea pe cît posibil a reputației, chiar și pe termen scurt (căci în durata lungă nu cred că cei doi vor avea acces), a operei Monicăi Lovinescu, semnalez, sumar, cîteva gogomănii susținute de cei doi, pe baza propriei lor lipse de discernămînt și fără nici o legătură cu cele scrise de Monica Lovinescu.

Paul Cernat nu detaliază, el doar aruncă, în treacăt, într-un articol care se ocupă de sticle de vin împărțite la Humanitas și alte lucruri importante de aceeași factură, o fărîmă de dispreț spre tot ce a făcut Doina Jela pentru memoria Monicăi Lovinescu, reducînd această muncă exemplară la faptul că ”a exhibat, cu afectivitate monopolistă şi în afara oricăror norme etice, fotografii ale intimităţii muribundei”.  Am pe birou în acest moment ediția spaniolă a impresionantului volum semnat de Aleksander Watt, pe copertă apare o fotografie a autorului marcat de suferința ultimilor ani de viață. Se pot da multe alte exemple, dar cred că n-are sens. Paul Cernat e atît de sensibil încît nici cele mai profesioniste edituri europene nu l-ar satisface în delicatețea lui. E o ipocrizie fără margini, intimitatea Monicăi Lovinescu îl preocupă pe Paul Cernat tot atît cît pe Tăriceanu, libertatea de decizie politică a lui Vosganian. El doar prinde momentul să mai arunce o săgeată înspre cea care a scris recent, în termeni neechivoci, despre Paul Cernat însuși și despre activitatea lui publicistică. E urît și meschin, dar e de multă vreme deja un procedeu la Observator cultural, moravuri anteniste traduse în cheie intelectuală.

În cele două episoade semnate de Bianca Burța-Cernat se află însă grosul. Și e doar un început, doar un prolog la o viitoare ”reevaluare”, după cum ne anunță autoarea.

Ideea de bază a reevaluării propuse de Burța-Cernat este următoarea:  Monica Lovinescu, desigur, poate fi interesantă, dar nu e credibilă. Jurnalele Monicăi Lovinescu sînt, concede mărinimoasă Burța-Cernat, un document important, dar acest document e ”incomplet” și ”părtinitor”. Diarista Monica Lovinescu, are ”abilitatea de a surprinde esențialul dintr-un text și de a decupa contexte grăitoare”, dar, deși face acest lucru, ”le dă o interpretare riscantă, mînată de exagerare și partizanat”. Nici în postura de critic literar nu e demnă de încredere, pentru că e un ”critic cu o viziune politică asupra literaturii; şi a cărui acţiune în interiorul cîmpului literar (în deceniile de comunism, ca şi după 1989) a fost esenţialmente una „politică“”.

Pare că Bianca Burța-Cernat, care, dacă nu mă înșel, a predat (sau poate mai predă) la Facultatea de Litere, nu știe ce înseamnă un jurnal, nu cunoaște caracteristicile genului, ca să zic așa. Orice jurnal semnat de o ființă vie este incomplet și părtinitor, căci nu e un document de stare civilă, nici certificat de deces, nici măcar reportaj sau știre cu trei surse. După mintea autoarei, Ludovic al XVI-lea cînd scria ”azi nu s-a întîmplat nimic important”, era, firește, părtinitor și incomplet, deci să-l reevaluăm în urma acestei epocale descoperiri. ”Exagerarea” și ”partizanatul” din jurnalele Monicăi Lovinescu la ce se raportează, la perfecta obiectivitate și la totala lipsă de partizanat ale reevaluatoarei? Dacă deține așa ceva, merită expusă la muzeu. Nimeni nu e complet obiectiv și nepărtinitor, iar într-un jurnal nici măcar nu încearcă. Un jurnal, orice jurnal, conține exagerări și partizanate și nu e ”reevaluabil” prin asta, ci este doar oglinda unei anumite alcătuiri interioare care vede într-un anumit fel lumea. Gradul de aderență al unui jurnal la publicul cititor nu ține în nici un caz de vreo ipotetică obiectivitate, nici de ”partizanatele” care bîntuie mintea reevaluatoarei, nici de ”părtinire” de natură psihologică. Cititorii străini, de pildă, cei mai mulți, nu au nici o posibilitate să măsoare părtinirea unui diarist față de un personaj sau altul dintr-o lume literară pe care n-o cunosc și asta nu-i împiedică să se bucure de jurnalul respectiv (Jurnalul lui Mihail Sebastian, plin de ”părtiniri”, de altfel, continuă să fie cartea românească cel mai bine vîndută în Spania, la ani buni de la publicare). În schimb, eu cred că Memoriile lui Ianoși este un carte slabă, nu pentru că autorul e marxist (există mulți marxiști interesanți pe lume), ci tocmai pentru că în loc de ”esențial” și de ”contexte grăitoare”, scrie pagini, zeci, poate sute de pagini, despre bolile tuturor cunoscuților. Că Monica Lovinescu greșește cîteodată, că e naivă sau prea categorică, că apoi se revizuiește, nu asta e problema, ba chiar poate fi, în sine, un spectacol, cîteodată plin de semnificații, al mobilității unei ființe care nu se teme de propriile contradicții, inerente de altfel, mai ales într-o perioadă ca aceea traversată de diaristă. Ceea ce contează, în literatură în general, dar mai ales în genul diaristic, este puterea de relevanță psihologică, senzația de autenticitate, felul în care cele spuse ating resorturi general umane, lupta unei alcătuiri interioare speciale cu istoria în care i-a fost dat să trăiască. În toate aceste sensuri, eu cred și nu sînt singură în această credință, că Monica Lovinescu este o autoare care nu are nevoie de nici o reevaluare, ci doar de o mai intensă, mai dedicată și mai consecventă promovare. Nu avem mulți autori ca ea în tînăra noastră literatură și în agitata noastră istorie recentă.

Mitul Monicăi Lovinescu ca ”critic politic”, înțelegînd prin asta unul necreditabil, nefrecventabil cînd vine vorba de făcutul canonului, este însă o idee care, mă tem, nu vine doar din ceața de natură teoretico-literară din mintea reevaluatoarei (care amestecă, de altfel, paginile de jurnal, asumat personale, cu cele din Unde scurte, mai apropiate de cronica). E ceva mai gravă situația, pentru că Bianca Burța-Cernat se face aici ecoul unui mit răspîndit și nociv. Un mit, adică o minciună, întreținut, mai discret sau mai vocal, de toți cei care au un anume interes în păstrarea canonului așa cum a fost el făcut în deceniile comuniste (cum spuneam, lumea literară e o lume politică în mic, dacă acești apărători ai canonului comunist și-ar pierde puterea, nu am mai avea azi o statuie a lui Adrian Păunescu în Grădina Icoanei, pentru că nimic din faptele strict literare ale versificatorului nu o justifică). Acest mit nu țintește doar la Monica Lovinescu, ci la decredibilizarea multor critici în cărțile cărora se pot găsi, cred eu, cele mai fertile idei în ceea ce privește literatura română din ultima jumătate a secolului XX: Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Ion Negoițescu și alții. Oameni care au avut șansa sau curajul să scrie liber, adică ne-politic, pentru că în România comunistă chiar și laudele meritate aveau, pe undeva, un sîmbure politic, în țară și în revistele importante exista o contaminare substanțială între cîmpuri, trăsătură de bază a oricărui totalitarism. Nu voi da aici exemple, înșiruirea lor ar merita o carte, nu un articol. Vreau însă să spun, asumîndu-mi toată responsabilitatea, că a susține sus și tare că Monica Lovinescu este un ”critic politic” este o minciună, o răstălmăcire din aceeași categorie cu incredibilele întorsături pe dos ale adevărului, răspîndite de cei care pretind că Iliescu ne-a dat Revoluția sau că Securitatea a fost patriotică.

Monica Lovinescu a făcut, desigur, necesare clasificări între autori în funcție de gradul lor de etică. Dar atunci cînd a vorbit despre cărțile lor, niciodată nu a ținut cont de asta, iar aceasta este una dintre marile, incredibilele ei reușite. De cîte ori am scris vreo cronică contundentă despre un autor, cum a fost cazul lui Fănuș Neagu, de pildă, mi-am verificat întotdeauna opinia căutînd să văd ce spun Monica Lovinescu și Ion Negoițescu. Cînd am prezentat, de pildă, filmul Reconstituirea unui public care habar n-avea de comunismul românesc, am citit ce scria Monica Lovinescu (în 1971!) despre arta lui Pintilie și a operatorului Sergiu Huzum. Oricine altcineva în locul ei ar fi preluat opiniile intens politizate ale criticilor francezi de la Cannes, filmul era deja interzis în România, nu ar fi putut găsi prilej mai bun să tragă spuza pe turta anticomunismului. N-o face, ba chiar spune că satira, care i-a speriat atît pe oficialii de la București, de fapt nu există, iar lectura în cheie politică a capodoperei lui Pintilie e, într-un anumit fel, o nedreptate față de regizor, față de operator și cel puțin față de unul dintre actori, excepționalul Emil Botta. Cînd subiectul e prea dureros, Monica Lovinescu spune limpede:  ”Nu ne-am putut apropia de această antologie cu seninătatea judecății critice. Alții să compare, să drămuiască, să dea verdicte.” Era vorba despre o opinie caldă, pozitivă despre poezia lui Dimitrie Stelaru, căruia nici acum, de altfel, nu i s-a făcut dreptate. Cînd scrie, de pildă, în 1964, despre poetul Ion Vinea, așa cum nu știu să se mai fi scris, o făcea ca un ”critic politic”? Cîți știu azi cine a fost Ion Vinea a cărui valoare literară, depotrivă în publicistică și în poezie, e una excepțională, dar, din păcate, ceea ce Monica Lovinescu vedea atît de limpede la începutul anilor 60 nu a fost nici azi luat în seamă (decît discret, de către critici universitari ca Elena Zaharia-Filipaș, ale căror eforturi nu au fost continuate). În schimb, am să repet pînă la sațietate, avem o statuie a lui Adrian Păunescu în Grădina Icoanei. Dar ce spune Monica Lovinescu despre Ștefan Bănulescu în 1966, cînd acesta încă nu publicase Cartea milionarului sau Cartea de la Metopolis, a verificat cumva ”reevaluatoarea”? Spune esențialul, ceea ce se poate proba în entuziasmul real al studenților, desigur, dacă au norocul să li se propună Bănulescu la seminar și nu Petru Dumitriu sau Fănuș Neagu sau Gherea, pe linie de partid. Mă tem că acei profesori, scriitori, critici, de o finețe remarcabilă, care continuau cumva legatul de extraordinar discernămînt estetic al Monicăi Lovinescu și pe care eu am avut norocul să-i cunosc, sînt acum retrași și descumpăniți de spectacolul oferit de ”tinerii critici”. De propaganda lor, de premiile pe care și le dau între ei, de susținerile reciproce, de tăcerile de tip mafiot atunci cînd apare cîte o carte care, prin comparație implicită, le-ar putea demasca impostura. Poate și de opțiunile lor ideologice, anacronice și stranii, dar acestea pălesc în fața unei pure și simple lipse de profesionalism, a unui fel de corupție care nu se rezolvă la tribunal, ci doar se poate pune în discuție, public, cu argumente și consecvent, ca să nu existe impresia unui fals consens.

Cum spuneam, lumea literară, această lume literară dominată azi de critici ca Paul Cernat și Bianca Burța-Cernat este o oglindă, meschină, dar oglindă, a lumii politice românești. Literatura e în altă parte. Dar mă întreb cîți oameni au timp s-o caute.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , ,



Currently there are "15 comments" on this Article:

  1. Peter Manu spune:

    “Monica Lovinescu a făcut, desigur, necesare, extraordinare clasificări între autori în funcție de gradul lor de etică. Dar atunci cînd a vorbit despre cărțile lor, niciodată nu a ținut cont de asta, iar acesta este una dintre marile, incredibilele ei reușite.”

    O atitudine identica, de disociere a persoanei de opera, o are si Eugen Simion. De aici se ajunge la o Monica Lovinescu scriind cu extaz despre poezia de inchisoare a lui Nichifor Crainic sau Eugen Simion facand vocalize la inaugurarea statuii lui Adrian Paunescu.

    • Felicitari Luminita Marcu! spune:

      …daca un hot spune ca 1+1=2 e musai sa il contrazicem?
      Daca un homosexual inventeaza primul calculator electronic cu ajutorul caruia se salveaza vieti si se castiga un razboi, e musai sa il izolam, discreditam si sa il impingem la sinucidere?
      “Let’s not throw the baby with the bathwater” nu a fost spus prima oara de Monica Lovinescu
      Sa nu facemlucruri sanctionate de etica in numele eticii.

    • Sergiu Simion spune:

      Observatie foarte pertinenta ( criticii dvs ar numi-o perversa ) , dar care exprima numai o jumatate a paharului. Problema pe care o evitati este diferenta ireconciliabila intre o Monica Lovinescu ( cea care traieste si acum in memoria colectiva a milioanelor de romani carora le-a inspirat o normalitate morala, culturala si sociala ) si un Eugen Simion care traieste numai (eventual) la Academia Romana de unde a inspirat romanilor respect pentru un poet care s-a autodefinit magistral : „ sunt un porc, dar sunt porcul dvs ! ”. Cu atat mai mult exista o diferenta ireconciliabila intre un Nichifor Crainic ( care desi n-a omorat pe nimeni si nu a furat , a facut inchisoare , dar si-a pastrat umanitatea scriind poezii ) si un Adrian Paunescu ( care desi a scris si el poezii , a reusit doar performanta de a fi scuipat la Revolutie de concetatenii sai ).

      • Peter Manu spune:

        Re-evaluarea Monicai Lovinescu este inevitabila. La fel de clar este faptul ca orice re-evaluare va fi rezistata de cei care o venereaza. Intr-o controversa similara in lefatura cu Nicolae Paulescu, acum cativa ani, Eugen Simion spunea (parafrazez) ca Romania are nevoie de statui, chiar daca unele ar fi mai mult sau mai putin goale pe dinauntru. Eu zic ca se rfespira mai bine fara aceste monumente, de carton sau de marmura.

        • Sergiu Simion spune:

          ” Re-evaluarea Monicai Lovinescu este inevitabila.” …dupa opinia dvs si a altora.

          Totusi, numai atat ?! Nu ar trebui sa incepem si cu reevaluarea lui Eminescu, Brancusi, Enescu, Grigorescu, Mircea Eliade , Eugen Ionescu, etc. ?! :) ))
          Romania nu are nevoie de statui , ci de repere culturale , sociale si morale. Monica Lovinescu a fost un asemenea reper care traieste si acum in memoria colectiva a milioanelor de romani carora le-a inspirat o normalitate morala, culturala si sociala alaturi de colegii ei de atunci de la “Europa Libera” , normalitate care incepe sa dispara acum datorita celor cu atitudinea dvs .
          Dar in acest caz, fara suparare, nu este nevoie nici de aprobarea dvs , nici de aprobarea academicianului Eugen Simion sau a Academiei Romane, pentru ca orice cetatean are dreptul sa gandeasca cu mintea lui si nu dupa lozinci prefabricate de altii.

          • Peter Manu spune:

            Exista insa, cu siguranta, si milioane de romani carora Monica Lovinescu nu le-a spus/le spune nimic, iar numarul lor nu poate decat sa creasca. Conflictul care incepe sa defineasca acum are legatura cu ei si intrebarea fundamentala este daca admiratorii Monicai Lovinescu vor reusi sa-i convinga de valoarea ei ca reper. Eu cred ca nu.

            • joenegut spune:

              Domnule Manu în privinţa doamnei Lovinescu vă băgaţi unde chiar nu vă fierbe oala.
              Pentru milioane de români de aici din România doamna Lovinescu a însemnat extrem de mult, era vocea adevărului.
              Dacă încercaţi să reinterpretaţi nu faceţi decât să vă puneţi într-o postură de loc favorabilă, a celui care se ocupa de statuile lui Appeles.

        • Tudor spune:

          De ce sa nu il comenteze pe Nichifor Crainic? A făcut politică legionară, a fost judecat, plătit cu vârf și îndesat (mai mult decat au platit nazistii din Germania). Acele poezii nu propagă idei legionare.
          “Procesul scriitorilor și ziariștilor fasciști”, în care a fost arestat Crainc, care s-a judecat în anul 1945 de către Tribunalul Poporului, a fost redeschis la propunerea Procuraturii Generale, după mai bine de 50 de ani. În cadrul procesului au fost implicați 14 scriitori și ziariști. Curtea Supremă după mai multe dezbateri procedurale, a admis recursul în anulare și în data de 8 mai 1995 a luat decizia cu Hotărâre de achitare și restituire a tuturor averilor celor implicați și condamnați de către comuniști. În acel moment nu a mai fost decât un singur supraviețuitor, scriitorul Pan V. Vizirescu

  2. Sultana Banulescu spune:

    Referitor la urmatorul pasaj:

    “Dar ce spune Monica Lovinescu despre Ștefan Bănulescu în 1966, cînd acesta încă nu publicase Iarna milionarului sau Cartea de la Metopolis, a verificat cumva ”reevaluatoarea”? Spune esențialul, ceea ce se poate proba în entuziasmul real al studenților, desigur, dacă au norocul să li se propună Bănulescu și nu Petru Dumitriu sau Fănuș Neagu sau Gherea, pe linie de partid.”

    Ca legatar, fac o precizare strict cronologica privind opera tatalui meu, Stefan Banulescu, dincolo de pretuirea aratata de Monica Lovinescu fata de acesta:

    Stefan Banulescu a publicat la Editura pentru Literatura volumul de nuvele “Iarna barbatilor” (prima editie, tiraj 18.160 exemplare) in 1965. A doua editie a volumului de nuvele “Iarna barbatilor” (tiraj 25.160 exemplare) a aparut la EPL in 1966, an in care i s-a acordat premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor. Romanul “Cartea milionarului” (vol. I, “Cartea de la Metopolis”) a aparut la Editura Eminescu (tiraj 45.000 exemplare) in 1977, an in care a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor.

    Surse:

    Stefan Banulescu, Opere (Bucuresti: Editura Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta si Editura Univers Enciclopedic, 2005), Academia Romana, colectia “Opere fundamentale,” editie ingrijita de Oana Soare, prefata de Eugen Simion, vol. I, pp. XLVI, XLVII, LI

    Biblioteca Judeteana Ialomita “Stefan Banulescu” (care preia tabelul cronologic intocmit de catre autor in timpul vietii), http://www.bji.ro/stefan-banulescu.html

    • joenegut spune:

      Şi eu am o nelămurire către doamna Marcu pentru Cartea Milionarului sau Cartea de la Metopolis.
      Conjucţia sau ar putea fi înşelătoare, pare că vă referiţi la două cărţi, nu la una singură!
      Ca cititor a acestei cărţi la apariţia ei, pe vremea când probabil că eraţi la foarte mică pot să spun frustrarea pe care am trăit-o că a nu a existat o continuare….

      • Sultana Banulescu spune:

        @joenegut

        In interventia mea din 19 februarie a.c. atrageam atentia asupra faptului ca doamna dr. Luminita Marcu consemna incorect titlul colectiei de nuvele “Iarna barbatilor” de Stefan Banulescu (Bucuresti: Editura Pentru Literatura, 1965) sub forma “Iarna milionarului.” Cat despre “Cartea de la Metopolis,” aceasta este, asa cum spuneti dvs., parte integranta din romanul “Cartea Milionarului” (Bucuresti: Editura Eminescu, 1977), si anume partea I.

        Fraza la care am reactionat, aparuta la data de 18 februarie a.c. sub forma “Dar ce spune Monica Lovinescu despre Ștefan Bănulescu în 1966, cînd acesta încă nu publicase Iarna milionarului sau Cartea de la Metopolis, a verificat cumva ”reevaluatoarea”?” inteleg ca a fost modificata tacit in textul articolului (ulterior comentariului meu din 19 februarie care o cita ca atare), aparand in prezent in forma (dupa cum observati dvs., si aceasta generatoare de confuzie) “Dar ce spune Monica Lovinescu despre Ștefan Bănulescu în 1966, cînd acesta încă nu publicase Cartea milionarului sau Cartea de la Metopolis, a verificat cumva ”reevaluatoarea”?” fara a mi se multumi pentru precizare.

        Dincolo de confuzia de titlu pe care o face(a) autoarea articolului intre nuvelele si romanul lui Stefan Banulescu, interventia mea la subiect era menita sa atraga atentia asupra partialei erori cronologice care reiesea din textul aceleiasi autoare in forma sa initiala, si anume afirmatia ca in 1966 inca nu aparusera nici nuvelele, nici romanul lui Stefan Banulescu ceea ce insa n-o impiedica pe Monica Lovinescu sa se pronunte asupra valorii acestuia (de unde cititorii ar putea deduce ca aprecierile doamnei Lovinescu in ce-l priveste pe Banulescu au, peste timp, caracter anticipator, vizionar sau profetic).

        Daca insa doamna Lovinescu (ca s-o citez pe doamna Marcu) “spune esentialul” despre Stefan Banulescu in 1966, indiferent in ce ar consta acest “esential,” adevarul e ca doamna Lovinescu vorbea sau scria la acea data despre un autor publicat si premiat in Romania – intrucat “Iarna barbatilor” aparuse in 1965 (editia I), reaparuse in 1966 (editia a II-a) si a fost premiata in 1966. Stim de altfel, din memorialistica publicata postum a lui Stefan Banulescu, ca in 1966 cartea sa de nuvele circula deja in Occident. O citise, de exemplu, Mircea Eliade, care isi publicase si el impresiile de lectura si dorise sa-l cunoasca personal pe tanarul autor.

        Iata un scurt citat in acest sens: “Undeva, in aceasta carte, mi se pare ca am notat anul 1966, cand l-am intalnit intaia oara pe Mircea Eliade […] El nu-si mai vazuse tara de prin anii razboiului, de pe cand fusese atasat cultural la Lisabona, in vremea maresalului Antonescu, si intalnirea cu un tanar ca mine venit din tara, in anul 1966, i se paruse, poate, aproape ireala. […] Imi citise nuvelele din “Iarna barbatilor” si marturisise undeva, inainte de a ma cunoaste, intr-una din paginile sale publicate in strainatate, surpriza si placerea de a fi facut lectura povestirilor mele.”

        Sursa: Stefan Banulescu, “Te-Deum-uri secrete,” in “Elegii la sfarsit de secol” (Bucuresti: Editura Allfa, 1999), pp. 99-101

        Cat despre romanul “Cartea Milionarului,” ca legatar va pot semnala unde am publicat (deocamdata) fragmente din aceasta continuare pe care o asteptati:

        “Cartea Milionarului” de Stefan Banulescu contine patru parti: I – “Cartea de la Metopolis;” II- “Cartea Dicomesiei;” III- “Sfarsit la Metopolis;” IV- “Epilog in Orasul Mavrocordat”

        Din Partea a II-a (Cartea Dicomesiei):

        a) “Fotina Alfatar sau Castelul Alb,” pp. 627-629
        b) “Oglinda de otel,” pp. 630-640
        c) ”Siporma si Dupaia,” pp. 641-645
        d) “Topometristul si povestile altora,” pp. 646-647
        e) “Arhip cel Schiop, Iasmina, Palaria venetianului si Patrocle din Samos,” pp. 648-692
        f) “Vremea lui Benjamin,” pp. 693-719

        in volumul: Stefan Banulescu, Opere (Bucuresti: Editura Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta si Editura Univers Enciclopedic, 2005), Academia Romana, colectia “Opere fundamentale,” editie ingrijita de Oana Soare, prefata de Eugen Simion, vol. I

        Cartea se poate inca procura, de exemplu, aici: http://www.librarie.net/p/51312/OPERE-STEFAN-BANULESCU-VOL-Academia-Romana

        Fragmentul de la punctul e) a aparut si in limba franceza (traducere de Georgeta Horodinca) sub titlul “Yasmina” (Nimes: Ed. Jacqueline Chambon, 1998) cu mentiunea “Appartient au cycle du ” “Livre du millionaire” ” si poate fi achizionat, de pilda, aici: http://www.amazon.com/Stephan-Banulescu/e/B00DPHMLAC sau aici: http://www.amazon.fr/Yasmina-Stefan-Banulescu/dp/2877111822 sau aici: http://www.abebooks.com/book-search/isbn/2877111822/

        Din Partea a IV-a: “Epilog in Orasul Mavrocordat:”

        a) Din “Cuvantul Autorului”: in revista “Viata Romaneasca” nr. 11-12/2011, pp. 11-12
        b) Capitolul 6: “Emil Havaet BorLat Porfirogenetul si Calliope-Geaygè:” ibidem, pp. 13-25

        De citit aici: http://www.viataromaneasca.eu/images/pdf/75_1.pdf (trimitere la pp. 11-25 ale documentului)

        Lectura placuta!

  3. Radu Popescu spune:

    De ce aveți impresia că dă cineva doi bani pe ce spun cernații despre Monica Lovinescu? Prin aceste articole nu faceți altceva decât să îi băgați în seamă pe aruncătorii de lături, adică exact ceea ce ei își și doresc. Nu realizați chestia asta?

  4. Alina J spune:

    Tehnica e veche, de pe vremea vechiului KGB. Hai sa relativizam. Soljenitin si Bukovski nimeresc cate ceva, dar nu sunt obiectivi, scriu pasional. Sunt socati de cele prin care au trecut, trebuie filtrati de unii mai rationali. Cei care ii citesc si ii iau in serios sunt inregimentati, limitati, dogmatici, resentimentari Cine ramane obiectiv si indreptatit sa se pronunte? Doar dusmanii lor politici.
    Nu imi fac iluzii. Observatorul cultural se va arata lovit in aripa, va invoca dreptul sau de a manji orice. Are o mare capacitate de ura. De aceea apreciez gestul autoarei de a lua atitudine, expunandu-se la atacurile de proasta calitate ale Observatorului. Radu Călin Cristea, Ovidiu Șimonca, Paul Cernat, Bianca Burța-Cernat si, nu in utlimul rand, Andrei Muraru, consilierul lui Iohannis, au un rol bine definit. Nu critica murdar ca cei de la CricAtac, ci strecoara venin, putin cate putin. Modelul lor e Iago.

  5. amanda13 spune:

    Poate nu suntem multi cei care citim articolele dumneavoastra sau ale domnului Vancu, insa cred ca nu asta conteaza. Felul in care scrieti este nu doar extrem de onest (si nu este prima oara cand remarc asta cu multa placere lecturandu-va textele), ci si extrem de corect – partea referitoare la genul diaristic este o demonstratie de o acuratete chirurgicala, pe care cu greu cred ar putea-o cineva demola, si spun asta ca cineva care a cunoscut destul de bine mediul despre care vorbiti, inclusiv pe cei mentionati. Din pacate va impartasesc opinia in legatura cu a/imoralitatea prezente in unele dintre textele critice ale generatiei noastre, apartinand unei clici care s-a format in jurul catorva reviste si centre universitare. E o lume care copiaza mascand sub un staif academic coruptia si relatiile din politica romaneasca, avand de altfel de multe ori legaturi cu aceasta.

    Nu mai lungesc vorba, dar va spun ca pentru mine textul de mai sus e unul necesar si va multumesc pentru el.

  6. Un articol foarte bun si foarte necesar. Daca pe cei de la OC nu i-a deranjat orgia de ceausism de la dezvelirea statuii lui Adrian Paunescu, e bine sa stim de ce, iar articolul asta ne apune de ce.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Luminita Marcu


Luminita Marcu

Asistent universitar în Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti, doctorat în filologie cu o lucrare despre presa culturală din comunismul românesc (profesor colabora... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)