joi, martie 28, 2024

Binele comun sau viitorul imediat al României

Dacă ne lipsește ceva de două decenii încoace, acel lucru este, simplu spus, planul general al societății în care am dori să trăim sau în care ar putea să se simtă bine urmașii noștri. Banalitatea acestei constatări nu este sinonimă cu lipsa ei de adevăr. Dimpotrivă. Poate că tocmai în această banalizare a adevărurilor rezidă, la urma urmelor, patologia care domină spațiul public românesc actual. În ciuda faptului că se știe că un plus de cinste, de justiție și profesionalism ar însemna cheltuirea mai judicioasă  a banilor de la buget, atragerea investitorilor și creșterea nivelului de trai, tot de unanimitate se bucură și convingerile că  „toți fură”, că „nimic nu se schimbă”, că „era mai bine înainte” (spun cei în vârstă) sau că „mai bine este afară” (sloganul celor tineri). În fața acestei rupturi mentale și sufletești între ceea ce ar trebui făcut și neputință, între principiu și atitudine, nu îți găsești mereu cuvintele potrivite pentru a îi convinge pe interlocutori că, totuși, se poate și altfel. Mai grav chiar, în absența unei culturi politice minime, care ar implica și folosirea unui vocabular comun, astfel încât democrația sau parlamentarismul să fie termeni clari, iar nu „traduși” partizan de fiecare grup, mesajul alternativei riscă să fie confiscat de oportuniști și populiști. Dacă unii au profitat mandate la rând de pe urma neschimbării, a „liniștii”, la orizont se profilează cohorta celor care doresc să profite de pe urma reformei cu orice preț, a „furtunii”. După o pseudo-schimbare, pretinsă a fi de la totalitarism la pluralism, ne amenință acum o pseudo-înnoire, de la corupție la transparență.

Iată de ce avem urgent nevoie de alte categorii de gândire și acțiune politice, alegători și aleși deopotrivă. Or, revenind la fraza de început, elementul orientativ fundamental ar trebui să fie planul de societate sau binele comun, ceea ce presupune capacitatea de a gândi pe termen lung, nu doar în așteptarea imediată a profitului de pe urma funcției, de a înțelege efortul personal în cadrele mai largi ale unui destin de țară. Cum poți însă garanta aplicarea consecventă, dincolo de ciclurile puterii și de succesiunea programelor de partid, a unui astfel de Großprojekt? Cum se pot pune de acord asupra articulațiilor acestuia lideri cu ideologii diferite, având sensibilități în consecință, urmărind interese divergente și ascultând mai degrabă de agenda imediată, decât de cea, aparent teoretică și oricum îndepărtată, a zilei de mâine și de poimâine? Cum poate fi, cu alte cuvinte, slujită România în ansamblul ei, dincolo de Româniile parțiale care se nasc din urne și/sau în laboratoarele consultanților politici? Este compatibilă dorința de putere, până la un punct legitimă, cu urmărirea voluntară a unei viziuni care trece dincolo de vârsta biologică proprie? Dincolo de limbă și teritoriu, ce ar trebui să ne unească astfel încât să avem un consens la care să revenim periodic și în funcție de care să ne măsurăm faptele politice, generație după generație? Ei bine, pentru a răspunde la toate acestea, iarăși cât mai simplu formulat, este decisiv să știm ce vrem.

Chiar așa: ce vrem? Dacă  proiectul de țară al oamenilor politici ai modernității românești incipiente a constat tocmai în unificarea politică și geografică, momentul culminant fiind atins în 1918, astfel încât Țuțea spunea că bucuria generației sale a fost călătoria fără pașaport de la Giurgiu la Sighet, pentru cei de după aceea a fost modernizarea, trecerea de la caracterul eminamente agricol la o industrie pe măsura nevoilor noii Românii și a unei populații în creștere. Sigur, deceniile interbelice nu au fost martore doar la dezvoltare și urbanizare, la afirmarea culturală pe plan internațional, la câștigarea unei poziții importante pe harta națiunilor, ci inclusiv la fracturi identitare, la proletarizarea grăbită, la deprecierea actului democratic, la acutizarea luptelor politice, la înflorirea corupției, la recrudescența soluțiilor extreme, de la legionarism la dictatura regală și ulterior la cea militară. Una peste alta, toate acestea, în contradicție cu tendințele de idealizare, au avut nu mai puțin rolul benefic de a ilustra convingător căutarea febrilă a unui drum. S-au testat mai toate curentele și modelele politice, de la liberalism și conservatorism la social-democrație, elita românească având pe bună dreptate nostalgia unui proprium capabil să se dezvolte prin forțe autohtone, să devină al locului. În acest efort s-au făcut excese și s-au comis greșeli. Toate, repet, sunt de înțeles, nu de justificat!, pe fundalul dorinței fiecărei tabere de a pune România pe o traiectorie anume, predictibilă în liniile ei de forță, de a îi pregăti astfel viitorul. Această efervescență, la temperaturi foarte ridicate, merită respectul nostru critic.

Comunismul a instaurat cu brutalitate o iarnă a cunoașterii, dezbaterii și căutării. Deschiderea spre Occident, după 1964, apelul la sentimentul național, distanțarea de Moscova, relativa liberalizare a pieței de idei – acestea s-au dovedit ulterior tot atâtea manevre de inducere în eroare. Eșuând în teroare și cultul personalității, în pauperizarea societății, în rinocerizarea angajaților de partid și ai poliției politice, comunismul ceușist a fost opusul total, de aceea incomparabil, al oricărui alt derapaj politic din trecut sau chiar din viitor. Din păcate, suflul uniformizant și sufocant al comunismului a fost prelungit după 1989 de regimul Iliescu, fapt care explică de ce luptele din 2012 sunt resimțite ca fiind profund anacronice, ele trebuind, prin subiectele abordate, să fie duse în anii ’90, nu după ce România este deja în UE și NATO. Derapajele anti-americane și anti-europene ale liderilor puterii actuale, mânuirea toporului majorității parlamentare pentru a tăia în bucăți adversarul politic, graba de a subjuga Justiția, de a pune căluș în gura culturii de atitudine, de a controla fără rest instituțiile statului și de a demoniza pe cei care văd și înțeleg altminteri – toate acestea ar fi fost „normale” în primii ani după 1989, adică în stadiul incipient al încă fragilei noastre democrații. Erupția de acum, la mai bine de douăzeci de ani distanță, arată că bolile copilăriei nu au fost tratate serios, că nu s-au administrat vaccinurile necesare. Evitând lustrația, întârziind cunoașterea arhivelor Securității, spălând banii și oamenii fostului regim autoritar, menținând în poziții-cheie „tovarăși de nădejde”, indiferent de partidul aflat la guvernare, privatizând resursele și subordonând mass media, liderii politici de ieri și de azi au încetinit cu bună știință reluarea căutării autentice a posibilului drum al României în post-comunism. În ciuda faptului că am „bifat” aderarea la NATO și UE, se pare că nu știm cu adevărat încotro dorim să mergem. Suntem asemeni pasagerului hăbăuc: are bilet, s-a instalat pe locul lui din avion, dar nu posedă nici cea mai vagă idee despre orașul încotro zboară, dacă va fi așteptat sau nu la aeroport, în ce limbă va vorbi, unde va înnopta, ce va face în general la fața locului. Este un fel de călătorie last minute, dar care nu privește doar o persoană, ci o țară întreagă. Ceea ce poate fi interesant și amuzant pentru un cuplu nebunatec devine pentru mai mulți de-a dreptul dramatic.

Cu un preț ridicat, plătit înainte de toate de omul de rând, de anteprenor sau de tânărul aflat la început de drum, criza politică traversată în a doua jumătate a lui 2012 are totuși meritul indirect de a fi acutizat întrebările esențiale la care nu am răspuns până la capăt imediat după căderea comunismului. Care este, așadar, opțiunea de țară a României? Vrea spre Vest sau spre Est? Este protectoratul rusesc preferabil statului de drept occidental? Ar fi mai bine să  ne țină în șah multinaționalele din Apus sau să  ne cumpere Gazprom? Am fi mai eficient apărați împotriva abuzurilor de tot felul de către o Justiție politică decât de una independentă? Dacă tot suntem la răscruce de interese, aflați la propriu între Orient și Occident, reprezintă independența absolută o opțiune realistă? Poți să construiești temeinic pe un pod, adică fără garanții ferme? Dacă nu, cine ne sunt aliații? Cine ne sunt dușmanii? Cine ne ajută și pe cine răsplătim sau pe cine, simetric, ținem la distanță? Care este răul mai mic? Ce am învățat din istoria ultimei jumătăți de mileniu? Cu riscul de a părea, la rândul lor, banale, întrebări de acest fel își au un rost determinant. La un loc, ele rezumă dilemele unei întregi deveniri și explică opțiunile majore: de la păstrarea credinței creștine în lupta cu Islamul la dialogul ecumenic avant la lettre cu Roma pontificală, de la alianțele felurite la compromisurile necesare păstrării unui status quo, de la alternanța conflictelor militare cu diplomația, de la prețuirea latinității la prelucrarea în profunzime a moștenirii bizantine, de la apartenența la Ortodoxia universală la rezistența față de imperialismul rusesc, de la lupta pentru neatârnare la câștigarea prieteniei marilor puteri.

Pentru moment, iar aici nu mă refer doar la vara lui 2012, răspunsul la marile interogații de direcție este ambiguu. Motiv să ne întrebăm dacă nu cumva lipsa de coerență a prezentului oglindește ambiguitățile legate de proiecția în viitor. Altminteri spus, ce am putea spera de la parcursul nostru de țară atâta vreme cât nu suntem de acord asupra rutei și a țelului? Ne lipsește binele comun în forma lui cea mai simplă. Câtă vreme oscilăm între melancolia după comunism și neîncrederea față de democrație, între aranjamente, mai mari sau mai mici, și competiția reală a valorilor, între dorința prosperității personale, pentru care unii sunt gata de orice, și neglijarea accentuată a interesului public – ei bine, în astfel de condiții, discursul ca atare despre binele comun se dovedește utopic. Nu mai puțin adevărat este și faptul salvator că, oricât ar trăi unii în lumi paralele, contactul cu viața cotidiană, de la trafic la administrație și de la impozite la legislație, ne conduce implacabil spre constatarea că trebuie făcut ceva, că nu mai merge așa, că am ajuns la o scadență. Dacă nu mă înșel, pentru prima dată în ultimele două decenii, majoritatea resemnaților începe să fie concurată de o majoritate în formare a celor care vor să primenească, să aerisească și, atât cât se poate într-un timp scurt, să igienizeze casa comună numită România. Succesul acestora din urmă depinde covârșitor atât de calitatea umană a liderilor care se profilează la orizont, majoritatea încă netrecuți prin examenul caracterului, dar nu mai puțin de implicarea celor care, știind fără îndoială că avem nevoie de schimbare, nu au fost suficient motivați până acum să o facă.

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Pertinent si chiar exortant articol.
    Permiteti-mi insa cateva mentiuni:
    1. Apelul la clisee comune confortabile, in expozeul dvs., gen „Comunismul a instaurat cu brutalitate o iarnă a cunoașterii, dezbaterii și căutării”, „eșuând în teroare și cultul personalității, în pauperizarea societății, în rinocerizarea angajaților de partid și ai poliției politice” sau, dupa 1990 „suflul uniformizant și sufocant al comunismului a fost prelungit după 1989 de regimul Iliescu” etc. ipostaziaza clar orientarea discursului dvs. catre o dreapta cu bufee radicalizante, gen Neamtu. Aveti tot dreptul, dar sperantele de obiectivitate si impartialitate palesc. Nimeni nu va contesta erorile drastice ale regimului socialist (NU COMUNIST) din Romania si din tarile blocului sovietic, dar este greu de contestat aportul programelor politice ale acelui regim la modernizarea accelerata a Romaniei (urbanizare, industrializare extensiva, servicii sociale esentiale generalizate, sisteme educationale/ sanatate publica performante etc.) Pareti tanar, dar, ca un exemplu doar, nu cred ca stiti ceva despre „revolutia ” in invatamant pe care a facut-o ministrul M Malita la sfarsitul anilor 60. Sau ca aveti o idee cat de vaga cu privire la performantele exceptionale ale medicinii si farmacologiei romanesti din anii 1962-1986. Nu mai vorbim de arta si cultura, cand teatrul si concertistica din Romania entuziasmau publicul international de pe toate continentele si, nu in ultimul rand, de sport (ati auzit de Tiriac, Nastase, Comaneci, Sevilla 1986 etc.?. Comparati cu 1991-2012. Va recomand o documentare consistenta, pe cat posibil onesta si apolitica.
    2. Cred cu convingere ca este necesara, cu prioritate, o revolutie (si nu doar o schimbare) in mentalitatea acestei natiuni. Este enorm de spus si de comentat pe aceasta tema, dar faptul este clar, incontestabil. Din pacate, un factor constitutiv crucial al acestei mentalitati a fost si ramane ortodoxismul, un retractant mentalitar extrem de puternic. N Djuvara a atins, precaut, aceasta problema acuta. Blocarea in protocronismul de timp bizantin, refuzul modernizarii in esenta, inclinatia romanilor, devenita legendara, spre misticism, eresuri, minciuna, deresponsabilizare, falsitate si grobianism sunt efecte cumulate ale spiritului ortodox, incremenit in paseism si duplicitate. Ortodoxismul a fost si ramane un factor amplu, cronic si sever de retard civilizational al romanilor. Ca specialist in domeniu, aveti sansa contributiei la o posibila modernizare a ortodoxismului local, eventual fara stridente neolegionare.

    • Val, de acord cu tine in ceea ce priveste implicarea BOR in treburile comunitatii si necesitatea iesirii din dictatura interna si faptul ca se complace in a avea o relatie cu statul roman de dependenta.
      Vorbesc ca un crestin ortodox practicant si recent premiat ca mirean de biserica de care apartin, care a fost resfiintita zilele trecute.
      Culmea este ca la acea predica MItropolitul Streza a predicat despre canonizarea lui Andrei Saguna, care la vremea lui, fara sa aibe salar de la guvern sau nu stiu ce ajutoare de la stat echivalentul CJului a reusit ca in perioada lui cit a fost Mitropolit sa infiinteze vreo 300 de scoli poporale, pentru ca si-a dat seama ca fara educatie, cultura enoriasii bisericii o sa ramina saraci.
      Comparind cu ceea ce a facut BOR ca institutie privata, care avea capacitatea sa faca concurenta sistemului public educational, degrevind statul de anumite servicii educationale si construind o alternativa, concurenta sistemul educational public, care ar fi putut sa se reformeze mai mult avind competitia bisericilor.
      Sa nu uitam ca de fapt biserica a fost cea care a educat si tiparit carti la inceputurile natiei asteia, iar cu timpul comunismul a reusit sa distruga si chiar daca asa cum spuneti dvs. au fost ceva rezultate, totusi comparativ cu ce au facut ceilalti care nu au avut comunism este mult prea putin.

    • A nu se confunda denumirea statului – R.S.R. – cu regimul. Intre ’47 si ’89 Romania a fost condusa de un partid comunist, indiferent de cum s-a chemat acesta la un moment dat.
      N-o sa-mi spui ca in Coreea de Nord regimul e popular democrat.
      Avem regim politic socialist in Franta condusa de partidul d-lui Hollande. Cred ca nu se poate face nicio paralela cu Romania din perioada sus-mentionata.

  2. Domnule profesor, dvs. ignorati un lucru fundamental : lipsa libertatii de asociere politica, duce la ceea ce avem in Romania si nu gasim in occidentul parte al UE.
    Explicatia este simpla : in orice tara din occident poti sa formezi un partid fara sa fie nevoie de un nr minim de oameni si fara sa trebuiasca sa acopere o anumita zona.
    Zilele trecute am primit un raspuns de la un profesor de stiinte politice de la Universitatea din Bonn ce poate fi citit aici legat de usurinta cu care poti sa infiintezi un partid in Germania :
    http://blog.inmures.ro/2012/09/de-ce-este-germania-unde-este-pentru-ca-are-libertate-politica/
    Astazi am primit alt raspuns din Olanda. IN Cehia avem TOP09, care nici nu era inregistrat la tribunal cind a candidat ca partid in Cehia si a cistigat alegerile.

    Toate astea inseamna competitie, concurenta pentru partidele mainstream, care neavind concurenta la nivel local nu au de ce sa faca reforma.
    In Olanda un prieten, care a scris citeva articole pe Contributors imi spunea ca intr-un mic oras olandez s-a infiintat un partid, care activeaza doar local, iar partidul avea numele Partidul POvestilor despre fericire, iar la alegeri a cistigat 2 locuri de consilieri locali.

    La noi avem o lege antiliberala a partidelor politice din 2003, care nu a fost adaptata la ceea ce se intimpla prin tarile din UE dupa ce am aderat la UE, iar cei de la Bruxelles nu au creat presiune in directia asta, dar de fapt sa trebuiasca a faci Partidul celor din Manastur (Cluj), care sa obtina locuri in CL CLuj trebuie sa stringi 25000 de semnaturi din 18 judete ceea ce este o aberatie.
    Daca ar aparea partide create chiar de la firul ierbii si care doresc doar sa influenteze buna guvernare a comunitatii ( de exemplu bugetul Primariei Tg Mures este de 100 mil EUR /an, cel al CJ Mures vreo 140 mil EUR/an, iar cel al CLujului este sensibil mai mare) , iar de aici toate avantajele : competitia si concurenta , asa cum se intimpla in alte domenii sunt singurele care pot aduce in timp calitatea si buna guvernare a politicienilor.
    Iar de acolo de jos selectezi noii lideri pentru guvernarile regionale sau nationala sau europeana.

    http://blog.inmures.ro/2012/08/lipsa-libertatii-politice-de-asociere-duce-la-lipsa-libertatii-economice/

  3. Da tata, trebuie o noua revolutie. Lustratie generala: toti cei care au avut mandate de la primari in sus, out. Iliescu in inchisoare. Mandatele de orice de max 2 ori. Legile inasprite (la crima, o sg pedeapsa, inchisoare pe viata).
    Pentru politisti, procurori sau judecatori prinsi cu gainarii, triplate pedepsele.

  4. Fiind de acord in linii mari cu articolul ma framant sa articulez ceva optimist. Caci a spune „astea sunt vise frumoase, societatea romaneasca nu e interesata de proiect comun, lumea e grabita, ticaloasa, egoista, disperata, deprimata, indiferenta” e usor, cinic si dezarmant.

    O polarizare tot mai accentuata in detrimentul binelui comun are loc peste tot. Lupte politice dure la nivel individual sau de grup. Mari corporatii ce-si vad de profitul lor, companii doritoare sa dea un tun, competitie acerba pt bani publici iar de partea cealalta sindicatele, pensionarii, si studentii lupta sa pastreze ceea ce au. Diferenta majora e acolo aceste dispute, desi intense, se desfasoara cu oarece decenta, mai la vedere, mai civilizat, cu mai putine furturi si cu ceva respect fata de lege si de legile bunului simt.

    Speranta in Romania aflata azi in degringolada morala ar fi poate coagularea unui grup format prepondent din tineri spre varsta a doua care sa construiasca cu rabdare un proiect pragmatic de viitor. Intr-un astfel de proiect ar fi antrenati atat tinerii, multi cu o minte deschisa, idealisti si inca neangrenati in lupta financiara cat si o parte din cei varstnici, cei iesiti din aceasta lupta in care n-au urmarit decat un trai decent.

    Identitatea nationala care a fost motorul unirii mari acum aproape 100 de ani nu mai poate fi piesa centrala a unui proiect comun, azi cand se cladeste e Europa cosmopolita si fara granite. As zice cu riscul de fi contrazis ca nici ideea crestina in sine nu are aderenta prea mare. Exista insa elemente desprinse din gandirea crestina ce ar avea impact considerabil. Idei simple, de moralitate, de cinste, de responsabilitate, de modestie pot sluji un proiect comun. Ca si ideea de dreptate sociala, atat de convingatoare cat si de necesara azi, dar din pacate demonetizata un pic prin alaturarea cu egalitarismul fortat, comunist si monopolizata apoi si azi de cei care prin fapte au aratat ca nu le pasa defel binele comun.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Preda
Radu Preda
Titularul cursului de Teologie sociala ortodoxa a Facultatii de Teologie Ortodoxa din cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj. Director fondator al Institutului Roman de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale si Inter-religioase (INTER). Editor al seriei Theologia Socialis de la editura Eikon (Cluj). Co-editor al seriei Doxa & Praxis (Geneva/Volos). Detalii la www.teologia-sociala.ro

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro