Home » Cultura » Citesti:

BOXE BOXE

Maria Balabas februarie 25, 2011 Cultura
Deocamdata nu sunt comentarii 1,654 Vizualizari

Mourad Merzouki a revenit la Bucureşti cu spectacolul BOXE BOXE, o feerie boxată – s-ar putea spune, surprinzătoare, urban romantică şi fizic spectaculoasă. Ne aflăm pe o stradă mobilată artizanal, cu bănci şi stâlpi de lumină fantezişti, transformată într-un idilic ring de box-dragoste, populată de personaje ale unui pseudo-război, cu boxeri dansatori şi arbitrii-clovni, unde Boxerul poate deveni prototip nu pentru cafteală ci pentru un act solitar de lucru cu propriile limite.

Culoarea muzicală este asigurată de Cvartetul Debussy care, pe tot parcursul show-ului, cântă cu o precizie uimitoare dat fiind faptul că se mişcă neîncetat şi că nu au lumină trei sferturi din timp. Personalitatea lui Mourad pare să fie rezultatul vieţii într-o societate care acceptă şi încurajează imaginaţia liberă, dialogul între culturi şi rase – premise pentru un show construit într-un limbaj gestual-simbolic accesibil unui întreg mapamond. E un om aparent fără abisuri, dar şi fără constrângeri, care poate să ofere pe scenă tinereţe artistică şi bucurie necondiţionată.

În holul elegantului hotel Opera, înainte de spectacol, l-am ntâlnit pe Mourad Merzouki pentru un scurt interviu. Sunt rare persoanele care-ţi inspiră încredere de la prima strângere de mână. Mourad, însă, are acea eleganţă a tânărului modern, crescut la confluenţa dintre stradă şi sala de spectacol, încrezător în talentul şi destinul lui, în acelaşi timp lipsit de aroganţa specifică multor artişti autohtoni mai puţin îndrăzneţi estetic.

MB: Mourad, chiar ai fost boxer?

MM: Da, am fost boxer… Am început la vârsta de 7 ani şi am continuat până pe la 18 ani; mi-a plăcut boxul pentru că este un sport în care îţi doreşti într-adevăr victoria, dar şi pentru că, nefiind un sport de echipă, se lucrează mult asupra propriei persoane şi te solicită la un nivel individual, iar apoi este un sport care ţi cere o adevărată stăpânire de sine, ceea ce mi se pare remarcabil. Un alt fapt interesant – în aceeaşi perioadă în care practicam boxul făceam şi circ şi am început să fiu atras de acrobaţie. A fost, însă, o pură întâmplare să se combine aceste elemente. La şcoala unde făceam box, acelaşi antrenor cu care lucram preda şi circ, iar eu mi-am apropiat acrobaţia. Dar de-abia după aceea, când am început să pun bazele propriei mele companii de dans, mi s-a trezit interesul pentru hip-hop, pentru că era o modă în Franţa – toată lumea dansa hip-hop în anii 80. Si aşa mi-am dorit să îmbin circul, boxul şi hip-hopul. Pentru că dansul hip-hop este foarte acrobatic.

MB: Vorbeşti anume despre breakdance.
MM: Da, despre breakdance-ul la nivelul solului şi despre toate celelalte elemente sau substiluri ale sale: bop, smurf, loop. Făceam spectacole în care amestecam toate aceste discipline învăţate în copilărie şi totul a căpătat o unitate
de la sine. Însă există sau descopăr eu multe asemănări, multe legături. Si-apoi mai e o parte bună cu hip-hopul – se poate dansa oriunde pe stradă, ai libertate, nu eşti nevoit să-l studiezi la conservator, e simplu şi practic să dansezi hip-hop.
MB: Ai dansat şi tu pe stradă?
MM: Da, am dansat mult. Am început să dansez pe stradă pentru că nu existau şcoli şi a fost o experienţă cu adevărat formatoare. Unde mai pui că dacă dansezi pe stradă ai mereu spectatori şi poţi să dansezi absolut oriunde – exact asta m-a şi atras foarte mult la început. Mai este şi ideea că trebuie să înveţi să-ţi păstrezi publicul aproape şi trebuie să-ţi gândeşti astfel performance-ul încât, la final, să te alegi cu ceva în pălărie.
MB: Ce-ţi place să asculţi din hip hop? Preferi artiştii de şcoală veche sau hip hop-ul franţuzesc sau noile producţii?
MM: Nu ascult prea mult hip-hop la mine-acasă sau în maşină. De dansat, da, dar nu mă caracterizează neapărat ca gen omniprezent. Hip-hopul pe care-l ascult este un hip-hop universal, din toate ţările. Nu mă interesează neapărat hip-hopul francez… pe de altă parte în ce priveşte dansul, acolo într-adevăr ne-am inspirat destul de mult din hip-hopul american, pentru că este ţara unde s-a născut stilul şi pentru că de acolo vin cei mai mari dansatori. In schimb, în ce priveşte istoria, hip-hopul francez a avut o evolutie complet diferită, adică în Franţa hip-hopul s-a clădit destul de rapid pe temelii coregrafice şi chiar pe baza unor sonorităţi care nu sunt neapărat proprii hip-hopului, adică s-a făcut trecerea din stradă pe scenă şi ne-am construit spectacolele mai mult din dorinţa de a veni cu nişte adevărate propuneri artistice, în vreme ce în Statele Unite au rămas mult timp la nivelul turnirurilor de hip-hop, de freestyle, al demonstraţiei, al tehnicii, fără să ajungă la reflecţia asupra conţinutului unui spectacol. Aici este diferenţa. Însă e bine să avem ambele variante. În Franţa, de altfel, se organizează multe turniruri şi competiţii, pentru că până la urmă hip-hop înseamnă şi toate acestea, are şi latura asta de înfruntare. Deci mi se pare interesant că hip-hopul evoluează odată cu tehnica, cu întrecerile, cum ar face-o un sport, dar mi se pare la fel de interesant că evoluează prin ceea ce eu, şi de
altfel şi alţi coregrafi, facem în prezent – şi anume, încercarea noastră de a construi spectacole plecând de la o matriţă gestuală; mi se pare că ambele sunt importante în egală măsură.
MB: Cred că mai este un element interesant, anume, crearea ritmicii specifice…sau crearea unui spaţiu ritmic apropiat şi de acrobaţie şi de box şi de hip hop, un ritm urban, dar estetic echilibrat şi personal în acelaşi timp, mă gândesc eu.
MM: Ritmul, cred eu, nu înseamnă numai ritmul în muzică; majoritatea spectacolelor mele sunt ritmate, dar nu este neapărat un ritm care vine din muzică, ci un ritm emanat din energia dansului; am momente când realizez coregrafii fără muzică, sau cu muzică dar nu hip-hop, dar şi acestea sunt susţinute de energia dansulului hip-hop; imi plac spectacolele dinamice care aduc o anume energie, dar prezenţa acestei energii nu înseamnă automat că spectacolul este pe ritmuri de hip-hop. Nu ştiu dacă am răspuns cum trebuie la întrebare. Cred că anii petrecuţi la şcoala de circ m-au învăţat multe. La circ înveţi să lucrezi cu obiecte, mese, scaune, pe bucăţi muzicale diferite; în circ nu există graniţe – totul se amestecă, ne place să facem asta. Si cred că acest lucru m-a ajutat extrem de mult când am început să coregrafiez. Avantajul hip-hopului astăzi este acela de a fi în cele din urmă o cultură destul de tânără faţă de dansul contemporan sau cel clasic. Aşa că ne putem permite orice melanj, întretăiere, pentru că nu există un cadru predefinit. Si exact asta mă interesează pe mine, pentru că de exemplu lucrând la BOXE BOXE, am avut libertatea să lucrez asupra acestei discipline, să lucrez cu muzicieni clasici… şi apoi bineînţeles, mi revine sarcina de a găsi îmbinările potrivite pentru a nu lăsa impresia unui ansamblu dezlânat şi pentru a ajunge la ceva închegat. Însă avantajul demersului meu este acela că pot lucra cu orice obiect, scenografie, muzică, pentru că, la urma urmelor, locul de unde vin face şi el oarecum parte din povestea mea – m-am născut în Franţa, la Lyon, am origini arabe, nu sunt chiar pe de-a-ntregul francez, cel puţin din partea părinţilor, oricum, port cu mine acest tip de melanj pe care îl reproduc poate instinctiv în spectacolele mele. Si mă simt răsplătit. Nu-mi doresc să fac un hip-hop caricatural, sau ceva care să fie în strânsă legătură cu cartierele sau originile, ci din contră – prefer să sparg aceste şabloane pentru a da o altă imagine, poate chiar aceea a însăşi societăţii noastre.
MB: Dincolo de spectacolul şi de virtuozitatea lui fizică, ai un mesaj social, politic, pe care vrei să-l transmiţi? Sau… care crezi că este locul artei în societatea contemporană? Doar entertainment sau mai mult de atât?
MM: Consider că dansul este un bun mijloc de comunicare, de a ieşi în întâmpinarea celuilalt – este mai întâi de toate un limbaj universal. Prin dans reuşim să aducem laolaltă generaţiile, chiar şi ţările; pentru mine este important
modul în care reuşesc, prin spectacol sau dans, să mă apropii de celălalt, să-i spun o poveste cuiva care nu face neapărat parte din aceeaşi generaţie ca mine, din aceeaşi tară şi aşa mai departe. Deci, până la urmă, nu este un mesaj direct, ci universal – când merg într-o ţară şi îmi prezint spectacolul şi am şansa să-i întâlnesc pe oamenii locului, iar ei să mă întâlnească pe mine cu ajutorul acestui vocabular al dansului, mi se pare că este o mai bună modalitate de a-l înţelege pe celălalt. Aşadar nu e un mesaj direct, dar e un mod de a te apropia de oameni, iar ăsta e un lucru care mi se pare important în lumea de azi. Mai apoi, e adevărat că la spectacol participă artişti dintre cei mai diferiţi, care au uneori chiar şi origini diferite… Când spectatorul vede un spectacol în care îşi dau mâna hip-hopul şi
arealul estetic clasic, tineri cu origini diferite, se gândeşte că iată! E cu putinţă să lucrăm împreună! În spectacolul meu nu vorbesc nici despre violenţă nici despre rasism sau mai ştiu eu ce… Nu sunt un artist militant, care să utilizeze
în spectacol ceva anume pentru a lua o poziţie tranşantă. Pentru că există artişti care vorbesc despre şomaj, despre problemele sociale etc. Eu nu mă număr printre ei. Eu fac în schimb parte dintre artiştii care poartă cu ei o poveste şi
până la urmă povestea aceasta transpare prin spectacolul meu. Este mesajul pe care îl port, fără însă a-l … spune, a-l sublinia, el reiese în cele din urmă în mod inconştient, tocmai prin povestea pe care o duc cu mine.
MB: Care e influenţa pe care o are presa asupra ta? Te atinge ceea ce se scrie despre tine? Te dezechilibrează sau îţi ridică semne de întrebare?
MM: BOXE BOXE este al 16-lea sau al 17-lea spectacol creat – nu mai ştiu exact. În primii ani de creaţie eram naiv – te gândeşti că e uşor, că totul merge bine, unde mai pui că presa îmi era favorabilă şi mă gândeam că e ceva normal.
Acum trei sau patru ani, la un spectacol pe care l-am făcut, a apărut un articol…nu erau decât două rânduri. Dar n-am putut să dorm o lună. A fost greu. M-a dat peste cap, m-a destabilizat; e adevarat – critica e violentă, dură, dar înveţi să o accepţi – vreau să spun că e bine să mai fii şi criticat, şi că nu poţi plăcea tuturor, şi-apoi, când eşti cunoscut, oamenii au aşteptări mai mari. Când a apărut articolul m-am întristat rău. Mi-am zis “ei, drăcie”! Dar în acelaşi timp m-am distanţat puţin ca să încerc să înţeleg critica şi să o analizez. Auzind anumite critici la adresa evoluţiei hip-hopului am ţinut cont de ele în creaţiile mele.  Unii artişti spun că nu contează, criticii pot să vorbească mult şi bine, că ei fac ce ştiu – dar nu prea cred! În general, vrei nu vrei, îţi doreşti să placi, sau ca spectacolul să aibă succes şi e normal. Aşa că, dacă ceva nu merge, încerc să ţin seama de acel lucru, asta e tot… Şi eu sunt expus criticilor, numai că am învăţat să înaintez cu şi datorită lor. Prima critică nu mi-a picat prea bine – nici acum nu-mi fac plăcere – dar asta e regula jocului. Numai că lucrul ăsta îl înţelegi abia mai încolo. Mie unuia îmi place să discut cu jurnaliştii care au asistat la
spectacol şi să le aflu părerea: dar de ce aşa, şi cum, şi în ce fel, sau n-am înţeles anume lucru… şi asta mă obligă pe mine să îmbrac în cuvinte ceea ce fac – deci e interesant.
MB: Fiecare spectacol contribuie la maturizarea ta, ca artist. Te-ai gândit, din această perspectiva, la ce ai vrea sa creezi peste câţiva ani? Ce-ţi este cel mai greu acum şi ce ai vrea să explorezi cu forţe mai puternice?
MM: De fapt de fiecare dată când fac un nou spectacol acesta se datorează  întâlnirilor avute; următorul spectacol la care lucrez în acest moment este rezultatul întâlnirii cu nişte dansatori taiwanezi, deci o cultură pe care nu o cunosc, o raportare la dans şi la muzică necunoscute, şi este un challenge pentru mine, este interesant şi îmi permite să gândesc altfel modul în care voi lucra coregrafia. Dar nu se ştie niciodată. Poate că mâine voi întâlni un dansator extraordinar chiar aici, sau un super muzician, şi când o să-l ascult o să-mi dezvăluie ceva care îmi va stârni pofta de a crea. Nu este ceva la care să mă gândesc în faţa unei coli albe, spunându-mi “ia să vedem ce mai putem combina azi?”. Nu aşa merge. E mereu ceva legat de viaţa mea. Aşa că pe mai departe aştept să văd ce îmi va aduce cultura celor din Taiwan. În meseria noastră e interesant faptul că până la urmă idei apar mereu, trebuie doar să fii atent – până la urmă cu toţii suntem artişti, şi dumneavoastră, şi eu, şi la un moment dat îţi dai seama că felul în care acorzi importanţă obiectelor, lucrurilor pe care vezi sau le auzi, hrăneşte enorm actul creator.
MB: Ai trăit mult în mediul circului. Pentru mine este echivalent cu a trăi într-o realitate magică. Spune-mi, este şi pentru tine la fel?
MM: Este adevărat că, odată ce treci prin circ, visele rămân agăţate de tine, ai o altă raportare la viaţă. Când faci circ, ceea ce e important, interesant sau puternic e acel ceva care este în aceeaşi măsură în afara timpului, care ţine de domeniul imaginarului, şi anume această manieră de raportare la obiectul al cărui sens este permanent deturnat, cum spuneam anterior. Când te gândeşti, spre exemplu, la Charlie Chaplin – când ia în mână o ceaşcă, tot ce vedem noi e o ceaşcă, în vreme ce el vede altceva. Şi aceasta este latura interesantă, privirea aceasta faţă de obiect. Iar circul exact asta te învaţă; adică îţi oferă un mod de a privi care nu este în niciun caz ancorat în anodin. Iar eu în spectacolele mele o folosesc întotdeauna. Intreaga mea creaţie este străbătută de o anume raportare la obiect, la scenografie, şi acesta este faptul de extremă importanţă. De altfel o spun adeseori, când fac un spectacol, dacă pornesc de la o scenă goală, fără nimic, sunt complet pierdut, nu reuşesc să-mi realizez coregrafia dacă platoul este gol. Am nevoie de elemente care să-mi stârnească imaginaţia.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro





Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Maria Balabas


Maria Balabas

Maria Balabaş a absolvit secţia de Muzicologie a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, ulterior obţinând şi diploma de master în Sinteză Muzicologică. În preze... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)