Home » Cultura »Dezbatere »Media / Tech » Citesti:

Bufonul Céline, măscăriciul Sartre

Cristian Bratu februarie 10, 2011 Cultura, Dezbatere, Media / Tech
7 comentarii 4,060 Vizualizari

Articolul   domnului Matei Vişniec despre „bufonul Céline” are meritul să aducă în atenţia opiniei publice din România o dispută franceză cu extrem de interesante ramificaţii politico-intelectuale. În paranteză fie spus, înţeleg întrucâtva cenzurarea lui Céline, dar nu înţeleg de ce un apostol al violenţei ca Frantz Fanon rămâne nestingherit pe lista scriitorilor celebraţi anul acesta în Franţa. Or, mi se pare mie că Franţa dă adesea dovadă de o anumită miopie complice când e vorba de scriitori angajaţi la stânga, şi se revoltă doar când este vorba de scriitori de dreapta (uneori justificat, alteori nu). Domnul Vişniec intuieşte perfect această problemă, dat fiind că îşi conclude articolul cu următoarele fraze:

„În această logică, într-adevăr, Europa de răsărit ar trebui şi ea să protesteze vehement de fiecare dată cînd va fi celebrat în Franţa un scriitor care a avut simpatii comuniste (începînd cu Jean-Paul Sartre). Întrucît, nu-i aşa, toţi intelectalii care au acordat, în Vest, credit moral comunismului au contribuit indirect la imensa dramă a comunismului de stat din Est, utopie sîngeroasă soldată cu moartea a cel puţin o sută de milioane de persoane (cifră avansată în Cartea Neagră a Comunismului apărută de altfel în 1997 chiar în Franţa)…”

Da, este absolut corect. Europa de Est ar trebui să reacţioneze mai vehement în cazul unui Jean-Paul Sartre, de exemplu. Aş vrea aşadar să reiau aici un articol de-al meu mai vechi, scris în urmă cu aproate doi ani şi publicat în 2010 în revista Apoziţia din München cu ocazia a 30 de ani de la moartea lui Sartre (împliniţi anul trecut), dar care în ciuda „vechimii” sale îşi păstrează actualitatea în situaţia de faţă. Aşadar, de ce au un Céline şi un Heidegger viaţa aşa de grea în Franţa, dar nu un „măscărici” politico- intelectual ca Sartre?

Redau în continuare textul articolului din 2010:

Treizeci de ani după Sartre

Pe 15 aprilie 2010 se vor împlini 30 de ani de la moartea lui Jean-Paul Sartre. E de aşteptat ca în onoarea acestui eveniment să se desfăşoare o serie întreagă de manifestări, să le zicem omagiale: prezentări şi colocvii ştiinţifice, lansări de noi cărţi pe tema existenţialismului, editoriale în Libération, L’Humanité sau Le Monde Diplomatique, etc. De la Estul la Vestul planetei, din Stanford pînă la Beijing via Paris (München şi Bucureşti nu vor lipsi probabil nici ele de pe această rută), intelectualii secolului XXI vor fi fără îndoială răsfăţaţi cu o pletoră de hagiografie sartriană.

Ni se va reaminti în mod sigur că, deşi provenit dintr-o familie burgheză pariziană, Sartre s-a dezis foarte repede de propria-i clasă socială pentru a trece în apărerea celor năpăstuiţi. Vom învăţa din nou despre perioada sa de tinereţe la École Normale Supérieure în Paris, despre relaţia sa cu Simone de Beauvoir, despre cariera sa didactică în varii licee pariziene şi de provincie, şi despre bursa la Berlin care i-a permis să audieze cursurile lui Husserl şi Heidegger. Dar Germania a fost şi locul în care Sartre a fost prizonier de război timp de un an, până în 1941. Sigur că Sartre nu s-a implicat foarte mult în politică înainte de 1945, limitându-se mai degrabă la aluzii politice în scrierile sale literare şi filozofice (La Nausée, Les Mouches, L’Être et le Néant), dar asta nu are importanţă pentru că, nu-i aşa, atitudinea sa postbelică a compensat cu mult această deficienţă. Ca est-europeni, vom fi îndemnaţi să nu fim prea duri cu filozoful francez care, deşi a avut înclinaţii marxiste, a condamnat imediat invazia sovietică a Ungariei şi Cehoslovaciei, pentru ca mai apoi să se îndepărteze de Partidul Comunist Francez. Să nu ne înşelăm, ni se va spune din nou, Sartre a fost de fapt un martir al luptei pentru libertate, drept dovadă atentatul pus la cale împotriva sa în 1952 de către inamicii independenţei Algeriei. Şi ce probă de integritate mai grăitoare decât refuzul său de a accepta premiul Nobel în 1964 pentru că nu dorea să se transforme din scriitor într-o „instituţie”! La înmormântarea sa în cimitirul Montparnasse, înmormântare la care participaseră zeci de mii de oameni, era însă evident că Sartre devenise deja o „instituţie”.

Bineînţeles, evenimentul merită să fie rememorat. Personal, însă, îmi permit să cred că data de 15 aprilie de anul viitor (n.n. 2010) ar trebui să invite nu doar la discursuri elogioase în ambasade şi universităţi, ci şi la o reflecţie critică asupra „instituţiei” Jean-Paul Sartre. Spus într-o manieră poate puţin dură dar absolut necesară, problema care se pune în opinia mea la 30 de ani după Sartre se poate rezuma în felul următor: aşa cum a existat un proces al nazismului, şi mai târziu un cvasi-proces intelectual al lui Martin Heidegger, de ce nu poate exista un proces al comunismului (unul real!) şi o discuţie cinstită pe tema lui Jean-Paul Sartre?

Procesul Heidegger

Câteva explicaţii sunt necesare în această privinţă. Despre procesul de la Nürnberg din 1945-1946, opinia publică de la noi ştie suficient de mult pentru a nu intra aici în detalii. „Chestiunea Heidegger” este şi ea relativ cunoscută în lumea academică, dar a fost mai puţin mediatizată pentru publicul larg. Să reamintim pe scurt datele problemei. Scandalul Heidegger a început după publicarea cărţii lui Victor Farías cu titlul Heidegger şi nazismul în 1987. Se ştia deja că în 1933, după venirea la putere a lui Adolf Hitler, Heidegger se înscrisese în partidul naţional-socialist (NSDAP). Neglijenţă sau pur mecanism de auto-apărare, s-a putut spune pentru o vreme pentru a-l scuza pe filozoful german. Însă cartea lui Farías venea cu detalii mult mai numeroase şi mai jenante despre relaţia lui Heidegger cu nazismul. De exemplu, cum se face că în 1933 Heidegger a scris un raport în care practic îl turna pe colegul său de serviciu Baumgarten pe motiv că era evreu, avea opinii politice „nesănătoase” (liberal-democrate), şi era pe deasupra prieten cu Max Weber? Mai mult, de ce Heidegger nu a comentat în nici un fel afirmaţiile rasiste ale fostei sale soţii, Elfriede Heidegger-Petri, dintr-un articol din 1935 care vorbea despre „femeia germană” ca garantoare a purităţii rasei germane? De ce Heidegger nu a făcut nimic atunci când lui Husserl, fostului său profesor, i-a fost interzis să predea din cauză că era evreu? Cum se face că Heidegger şi-a plătit mereu cu conştiinciozitate cotizaţia la NSDAP până în 1945? Şi în fine, de ce nici măcar după război Heidegger nu a dat nici cel mai mic semn de regret faţă de relaţiile sale cu regimul nazist?

Evident, acuzaţiile de „calomnie”, „impostură”, „ignoranţă” sau „rea voinţă” au apărut imediat la adresa lui Victor Farías. Cum îşi „permitea” acest ilustru necunoscut, un „biet” reporter chilian, să îi păteze memoria regelui neîncoronat al filozofiei? Şi totuşi, dincolo de această isterie, să-i zicem negaţionistă, cercurile academice occidentale începeau încet-încet să accepte că Martin Heidegger avea şi o faţă ascunsă care nu-i făcea întocmai onoare autorului capodoperei Fiinţă şi timp. La urma urmei, cineva poate fi, din păcate, geniu şi colaborator, filozof şi canalie.

Cazul Heidegger vs. Absența unui „caz Sartre

Trebuie reamintit aici că alături de Jean Beaufret şi Hannah Arendt, Sartre a fost unul dintre cei mai înfocaţi apărători ai reputaţiei colegului său de breaslă imediat după război (asta în ciuda divergenţelor lor de opinie politică), când Heidegger se retrăsese în apropierea castelului Wildenstein, departe de lumea academică germană care începea deja să-l acuze. Dar pentru erorile sale, Heidegger a trebuit cel puţin să treacă prin faţa unei comisii de de-nazificare şi mai târziu, după moartea sa, prin scandalul provocat de cartea lui Farías, pe când Sartre, care are de asemenea un bagaj ideologic şi politic destul de încărcat, a fost rareori criticat pe baza aceloraşi criterii etice. Da, au existat câteva cărți (de exemplu cartea lui Bernard-Henri Lévy, Le Siècle de Sartre) care au menționat „zonele de umbră” din viața și cariera filozofului, dar care în nici un caz nu au intentat un veritabil „proces” împotriva lui Sartre.

Sigur, pentru faptul că după război devenise un apărător fervent al comunismului, Sartre avea scuza că o mare parte a intelighenţiei franceze era de extremă stângă. Da, este un argument plauzibil, ţinând cont de climatul intelectual francez din acea epocă în care se credea cu naivitate că singura alternativă reală la fascism (sau gaullism) era comunismul. În plus, ni se va repeta pentru a mia oară că Sartre nu a fost niciodată un membru al Partidului Comunist Francez. Cu toate acestea, de foarte multe ori, Sartre a conferit comunismului mai multă legitimitate tocmai prin faptul că, nefiind membru de partid, putea să se prezinte ca o voce neutră. Dar această neutralitate a dispărut miraculos în 1951, de exemplu, când Albert Camus a condamnat mitologia revoluţionară comunistă în Omul revoltat, ceea ce l-a făcut pe Sartre să discrediteze cartea lui Camus prin toate mijloacele pe care le avea la îndemână. Sigur că, deşi la început refuzase să admită existenţa Marii Epurări din perioada stalinistă, Sartre şi-a schimbat părerea după moartea „tătucului” în martie 1953. Dar din nou, asta nu l-a împiedicat să declare în revista Les Temps Modernes din aprilie 1953 că „un anti-comunist e un câine” (« Un anti-communiste est un chien. Je ne sors pas de là, je n’en sortirai plus jamais »). Mai mult, în 1954 a vizitat URSS-ul, care i-a primejduit printre altele şi o aventură cu traducătoarea (şi agenta KGB) Lena Zonina. În 1955 urmează o vizită într-o altă ţară comunistă pe care Sartre o admira. Evident, motivul principal al acestei admiraţii era Mao Ţe-Tung care, după cum credea probabil Sartre, făcea dintr-o cu totul altă categorie de conducători decât Stalin… De altfel, ceva mai târziu, în 1970, Sartre avea să fie arestat în Franţa pentru că distribuia ziarul maoist La Cause du peuple pe străzile Parisului. Dar înainte de acest incident, Sartre mai vizitase şi Cuba unde a avut ocazia să-i întâlnească pe Fidel Castro şi Che Guevarra.

Aşadar, Sartre devenise deja un superstar al intelighenţiei mondiale de stânga, primit de mai toţi liderii comunişti ai lumii, şi în acest context, refuzul său de a accepta premiul Nobel pentru că nu dorea „să fie transformat în instituţie” nu poate decât să surpindă. Dacă Sartre nu se considera o „instituţie”, de ce a acceptat însă să fie unul dintre directorii Tribunalului Internaţional pentru Crime de Război creat de Bertrand Russell în 1967 pentru a judeca comportamentul militarilor americani din Indochina? De altfel, şi în cazul războiului din Vietnam, Sartre a dat încă o dată dovadă de incoerenţă logică, declarând că crimele comuniştilor vietnamezi împotriva civililor nu pot fi puse pe acelaşi plan cu crimele soldaţilor americani. Cu alte cuvine, nu violenţa „alor noştri” e problema, căci ea este scuzabilă (de ce oare?), ci doar violenţa „celorlalţi”, a imperialiştilor. Şi în viziunea lui Sartre, imperialismul nu putea fi decât american, deşi însuşi Sartre vizitase deja două imperii comuniste, China şi Rusia. Cum ar fi putut Sartre să gândească altfel când tot el, în prefaţa cărţii Blestemaţii pământului a lui Frantz Fanon din 1961, îi incita pe locuitorii Africii şi Asiei să îi ucidă fără nici o reţinere pe coloniştii europeni? Citat din prefaţa lui Sartre: „Din primele zile ale revoltei trebuie să ucideţi, pentru că prin uciderea unui european daţi două dintr-o lovitură: distrugeţi pe cel care oprimă şi îl eliberaţi pe oprimat.” Nimeni nu contestă greşelile imense ale europenilor din colonii, începând cu existenţa în sine a coloniilor, dar faptul că un filozof poate incita la masacru este o chestiune de un alt ordin. Până la sfârşitul vieţii sale, Sartre pare să nu fi fost deranjat deloc de violenţă, atâta timp cât aceasta era „revoluţionară” şi provocată de „ai noştri”, „cei oprimaţi”—dovadă şi faptul că în 1974 l-a vizitat pe teroristul german Andreas Baader, unul din liderii grupului comunist paramilitar Rote Armee Fraktion. Lista acestor abuzuri morale şi intelectuale ale lui Sartre este mult mai lungă, dar e de preferat să ne oprim aici…

Concluzie

Ce diferenţă majoră există deci între un Heidegger turnător şi antisemit, şi un Sartre care, până la moartea sa în 1980, nu şi-a dat seama în totalitate de erorile majore ale comunismului şi nu a încetat să fie un apostol al violenţei de clasă împotriva „burgheziei” şi a „imperialiştilor”? Diferenţele nu sunt decât de formă sau circumstanţă, dar nu de esenţă. Da, este adevărat că uneori Sartre şi-a schimbat părerea, dar ce rost are o spovedanie parţială, urmată de greşeli şi mai mari?

Evident că în Romania s-ar putea spune că nu avem dreptul să condamnăm intelectuali străini atât timp cât nu am terminat curăţenia în propria casă. Fals. Ceea ce contează este să se facă cureţenie peste tot, şi în casă, dar şi pe strada de afară.

Mai merită Sartre să fie predat în şcolile româneşti, germane, franceze sau americane? Probabil că da, dar fără menajamente în privinţa opiniilor sale politice. A-l preda pe Sartre doar prin La Nausée şi a uita de erorile sale este, după părerea mea, o crimă intelectuală. Ar fi probabil mult mai util să îl studiem pe Raymond Aron, fost coleg cu Sartre la Ecole Normale Supérieure (un dicton francez spune că în perioada aceea era „mai bine să greşeşti cu Sartre decât să ai dreptate cu Raymond Aron”), dar aceasta este o cu totul altă chestiune. Merită 15 aprilie să fie rememorat? Sigur că da, dar nu comemorat la modul pompos şi hagiografic. În locul discursurilor sforăitoare despre geniul sartrian, poate că ar fi cazul să începem discuţia despre Sartre cu un moment de reculegere în memoria victimelor comunismului.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , ,



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. leusi spune:

    “afirmaţiile rasiste ale fostei sale soţii”
    nu e fosta! N-au divortat.

  2. Atat Heidegger cat si Sartre au fost prinsi in ceea ce Hannah Arendt a numit “furtunile ideologice ale secolului al XX-lea” (R. M. Alberes a scris despre “aventura intelectuala a secolului XX”). . Initial apolitici, au fost ispititi de radicalismul care promitea depasirea unei existente scindate, a instrainarii umane, a unei trairi chinuite pe un taram al subiectivitatii agresate. Ambii s-au inselat teribil identificand praxisul totalitar cu libertatea. Ambii au crezut in “grandoarea istorica” a radicalismului utopic (particularist ori universalist). Este acel filon pe care incearca sa-l resusciteze, in cazul stangii revolutionare anti-capitaliste, anti-burgheze si anti-liberale, Slavoj Zizek si adeptii sai.

    Cred ca analogia propusa aici este importanta si merita sa fie discutata cu maxima seriozitate: intelectualitatea germana (si cea vestica in general) de dupa cel de-al II-lea razboi mondial l-a supus pe Heidegger unei deconstructii politice si morale extrem de exigente (in special dupa aparitia cartii lui Victor Farias despre Heidegger si nazism). Cum arata Francois Furet in “Le passe d’une illusion” in cazul intelectualilor “angajati” la stanga s-a practicat si se practica un dublu standard. Monica Lovinescu a scris randuri de o stringenta actualitate pe acest subiect (v. volumul “Etica neuitarii”, Humanitas, 2008, colectia “Zeitgeist”). Despre lipsa de ingenuitate, de fapt despre ipocrizia lui Sartre, au scris elocvent Cornelius Castoriadis si Claude Lefort (“La complication”). Recomand si excelenta carte a regretatului Tony Judt, “Past Imperfect”.

    Cand vine vorba insa de un Georg Lukacs (pana la sfarsitul vietii convins ca “socialismul cel mai rau este superior celui mai bun capitalism”), de Sartre, de amicii sai de la “Les Temps Modernes” se gasesc mereu scuze, alibiuri, explicati care de care mai rasucita si mai impregnata de sofisme. Constat ca aparitia volumului al III-lea din “Principalele curente ale marxismului” de Leszek Kolakowski (Curtea Veche, 2010), nu a generat inca acele dezbateri de care avem nevoie pentru clarificarea spatiului intelectual actual. Pentru Kolakowski, ca si pentru Lefort (trecut in lumea celor drepti in 2010), Sartre a simbolizat exact ceea ce se numeste “la trahison des clercs”. Stia ca exista lagare in URSS, dar a negat acest lucru pour ne ne pas faire desesperer Billancourt. A alergat fara oprire in cautarea “subiectului revolutionar”. A fost unul dintre cei mai duplicitari pelerini politici (spre a relua termenul lui Paul Hollander).

    Cu bune ganduri,

    Vladimir Tismaneanu

  3. Andrei Gaitanaru spune:

    De altfel, chiar Celine raspundea vehementei autoreferentiale cu care Sartre ii sanctiona antisemitismul printr-un text extrem de acid „A l’agité du bocal”.

  4. Cristian Bratu Cristian Bratu spune:

    Comentarii extrem de interesante, pentru care va multumesc. Vreau doar sa precizez ca la vremea cand scrisesem acest articol, preferasem sa omit o sumedenie de note de subsol si de referinte bibliografice pentru a nu incarca excesiv articolul.

    Fosta mea colega Georgiana Perlea de la New York University are dreptate sa spuna ca articolul meu ii datoreaza mult regretatului Tony Judt. In paranteza fie spus, Georgiana Perlea a fost eleva lui Tony Judt si cea care a tradus “Postwar” in limba romana la Polirom (2008). Da, este adevarat, il citisem intens pe Tony Judt cu catva timp inainte de a scrie acest text, si aceste lecturi mi-au informat, mai mult sau mai putin constient, parerea despre Sartre. Un articol recent de-al meu [“Political Violence and/as Evil: Sartre’s Dirty Hands.” Evil in Contemporary French and Francophone Literature. Ed. Scott M. Powers (Newcastle upon Tyne: Cambridge Scholars Publishing, 2011): 12-37] ii este de altfel dedicat lui Tony Judt.

    Sunt multe alte studii care iau in discutie la modul critic “cazul Sartre” si cel al intelectualilor pro-comunisti, toate extrem de interesante. Nu l-as uita in acest sens nici pe un Stephane Courtois, venit si el, ca si Francois Furet si Tony Judt, din centru-stanga spectrului politic.

    Insa fara a vrea sa par pesimist, mai exista foarte multe voci in Europa de Vest si America de Nord care vorbesc inca despre, cum spunea un personaj sumbru din istoria post-comunista a Romaniei, “idealurile intinate ale comunismului”. Mai exista oameni care cred inca in posibilitatile neexploatate ale “adevaratului comunism” caci, nu-i asa, cele o suta de milioane de morti sunt doar niste accidente de parcurs. Din pacate, cred ca suntem departe de un cvasi-consens (ca in cazul fascismului) ca aceasta atitudine ar trebui sa poarte numele de negationism.

    • K spune:

      Cristian, ai ramas in anii 90.

      • Daniel M spune:

        Trist este ca in Canada se preda la colegii Sartre.. eu sunt student in Laval- Quebec si pentru maine la filo avem de citit toata cartea lui : ” L’existentialisme est un humanisme” iar apoi n-i se va preda un intreg curs pe baza dogmelor sale si mai apoi avem examen din mai multe lucrari filosofice..Eram curios sa vad si alte opinii decat celor al profesorilor de aici din partea Franceza si va multumesc ca am putut sa inteleg mai multe despre mentalitatea comunista…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Cristian Bratu


Cristian Bratu

Sunt profesor asistent de limba si literatura franceza la Universitatea Baylor din Texas (SUA). Mi-am inceput studiile in Romania dar le-am terminat, ca foarte multi altii din gene... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)