Home » Cultura »Educatie »Opinie » Citesti:

Bule, scriitori vii şi bucurii pentru copii

Doru Valentin Căstăian iunie 24, 2017 Cultura, Educatie, Opinie
43 comentarii 4,363 Vizualizari

Se discută tot mai mult în ultima vreme (mai ales în mediul virtual, dar şi în cel real, prin intermediul unor investigaţii tematice precum cea găzduită de numărul de săptămâna trecută al Dilemei Vechi) despre educaţie şi despre sistemul de învăţământ românesc (eu mă voi referi în acest articol în special la cel preuniversitar). Se scrie destul, cu nervii întinşi, mai informat sau mai urechist, mai interesat sau mai idealist. Şi e foarte bine că se întâmplă aşa. Pentru observatorii lucizi devine tot mai limpede că sistemul de educaţie tinde să capete profilul elefantului din cameră, că discutabila sa eficienţă atrage tot mai mult privirea opiniei publice care nu mai este dispusă să-i accepte rolul de dinozaur sacru.

Pe de altă parte, era normal ca, într-o lume complicată şi tot mai solicitantă, să prindă viaţă şi să aibă succes o piaţă a soluţiilor seducător de simple, indiferent care ar fi problema ce se doreşte a fi rezolvată. Într-un mediu suprasaturat de informaţie, de contradicţii şi de dileme paralizante, este pur şi simplu imposibil de rezistat ideii că există rezolvări la îndemână şi că tot ceea ce ne lipseşte este inteligenţa necesară pentru a le identifica şi voinţa de a le implementa. Aceasta este rădăcina psihologică a succesului diferitelor meme ale salvării instantanee, de la ceaiurile-panaceu la algoritmul pentru succesul garantat în dragoste. E un fenomen vechi prin manifestări, nou însă prin dimensiuni şi ar merita o discuţie separată şi o analiză profundă. Nu trebuie aşadar să ne suprindă că, în materie de educaţie, acest tip de soluţii nu a întârziat, la rândul lui, să se contureze. În restul articolului, mă voi referi în special la acea familie de idei pe care le voi încadra sub numele de “mitologia bucuriei copilului”. Apar în multe forme şi varietăţi, dar au toate în comun ideea de bază că un copil care se va bucura de activităţile de învăţare din clasă este un copil care va realiza cu mult mai mare succes obiectivele pedagogice, ba, mai mult, va fi un copil care va realiza achiziţii durabile şi inalienabile. Mă voi referi strict la această idee, deşi există multe alte meme care vin la pachet şi care ar merita fiecare în parte o analiză critică (mitul[1] stilurilor de învăţare, al copilului genial din naştere şi iremediabil stricat de şcoală, al vocaţiei care “se află mereu acolo” şi care trebuie doar descoperită, mitul organicist al întrepătrunderii metodei pedagogice cu abilităţile înnăscute ale elevului, al receptivităţii neîngrădite a şcolarului etc).

Oricât ar fi cineva de implicat administrativ şi sentimental în sistemul de educaţie (aşa cum se întâmplă să fiu eu), i-ar fi greu să nu observe şi să nu recunoască faptul că, adeseori, el reprezintă realmente un mediu arid în care cu greu înfloreşte ceva ingenuu şi durabil. Ar merita purtată o discuţie serioasă despre sistemul de titularizare care încurajează mai degrabă lenea intelectuală şi indolenţa decât performanţa şi, de ce să nu o spunem, corupţia. Sistemul actual de titularizare ţine departe fiecare an, zeci (sute?) de profesori tineri şi promiţători. Despre mine susţin fără dubii că aş fi o variantă mai bună a mea dacă aş profesa într-un mediu mai pronunţat concurenţial. Ar merita de asemenea realizate studii serioase despre cum un procent dureros de semnificativ al profesorilor români pur şi simplu nu mai citesc şi nu se mai informează, devenind astfel reticenţi faţă de manifestările oricărei inteligenţe vii şi curioase, închizându-se într-un conservatorism steril şi sterilizant. Ar merita vorbit şi despre sistemul de examene şi despre cum ele au devenit aproape singurul element motivant pentru elev în timpul anilor de şcoală. Aş aminti faptul că, în continuare, figura tutelară a sistemului rămâne profesorul de tip “fogger”(“înceţoşător”), pentru a folosi un termen al filosofului Robert Solomon: fogger-ul este cel pentru care lucrul de care se ocupă este prea complex şi prea profund pentru a fi descris în termeni riguroşi şi pentru a fi prins în cadrul unor strategii de ameliorare. Toate acestea sunt probleme reale, profunde şi serioase care vor trebui rezolvate în viitor, cu cât mai repede cu atât mai bine.

Desigur, în jurul elefantului defilând tot mai irelevant si mai împleticit, au apărut imediat cei ce livrează soluţii “cu adevărat pedagogice” şi care le spun părinţilor tot mai confuzi şi mai vulnerabili, exact ceea ce vor să audă. Inevitabil, cei care vând (la propriu şi pe bani mulţi) astfel de soluţii îşi imaginează că trebuie să demonizeze sistemul public de educaţie, creionat sumar şi îmbrăcat în hainele adversarului convenabil şi dispensabil, ale răului malign care trebuie extirpat. Folosind tipologia lui Solomon, aş spune că figura reprezentativă a acestui mediu este “facilitatorul” (the facilitator), adică omul care este convins că orice problemă este rezolvabilă prin aplicarea unor algoritmi la care “oamenii sistemului” nu au, în mod fatal, acces. Desigur, criticile venite dinspre acest mediu sunt utile şi adesea corecte. Iritantă este lipsa de nuanţe şi imposibilitatea de a porni un dialog fertil pentru toată lumea şi, în primul rând, pentru elev. Până la urmă, a spune că accesul copiilor la învăţare este împiedicat în mod conştient şi cinic de o clică de conspiratori mediocri, interesaţi doar de perpetuarea unui sistem anti-meritocratic şi a face din presupusa clică singurul factor relevant pentru eşecul elevului român este fals şi dureros pentru nu puţinii dascăli care realmente sunt buni profesionişti şi dedicaţi meseriei lor.

Interesul meu de pedagog nu este să înlocuiesc o mitologie cu alta, să substitui narativa “şcolii serioase, ca pe vremuri” cu mitologia organicistă a “vocaţiei şi afirmării neîngrădite”. De fapt, susţin fără ezitare o şcoală firească, în care bucuria să fie o experienţă comună, în care elevii să nu mai fie daţi afară din săli pentru că “au râs”, în care învăţarea să fie asociată cu jocul şi cu libertatea. Dar mă întreb: va aduce asta rezultatele profunde şi durabile pe care ni le dorim? În acest punct sunt ceva mai sceptic. Şi pentru a-mi justifica scepticismul, am să relatez câteva dintre experienţele de la catedră (şi nu numai) care l-au generat.

Bucurie, haine grele….

Sunt profesor de ştiinţe socio-umane la un liceu de artă. Elevii mei dau masiv bacul la disciplina Logică, argumentare şi comunicare şi aproape deloc la celelalte discipline socio-umaniste (nu detaliez aici motivele pentru care se întâmplă aşa, dar sunt motive strict pragmatice). Asta îmi permite să am ore mai relaxate şi mai deschise la celelalte obiecte predate (printre care psihologia şi filosofia), să fac din bucurie şi participare o experienţă comună în orele mele. Folosim cărţi, materiale video, internet, utilizăm metode interactive, discutăm, dezbatem, pe scurt, ne bucurăm de ore. Mi s-au spus multe lucruri frumoase despre orele mele, am văzut adeseori implicare şi interes. Şi, cu toate acestea, puţini, foarte puţini elevi continuă, la finalul unei astfel de ore, efortul depus acolo. Mult mai des am văzut ceea ce eu numesc “efectul Teleenciclopedia”. Adică acela care te face să închizi televizorul după un episod electrizant şi să revii resemnat la cenuşiul de dinainte, în care precedenta electrizare nu are nici un rol, din care ceea ce ai aflat sau ai simţit a fost respins ca o bacterie peste care a trecut antibioticul realităţii.

Am fost invitat de mai multe ori să vorbesc unor liceeni (dar şi studenţi) care nu erau ai mei şi să entuziasmez sala, s-o fac să freamăte de bucurie şi curiozitate. N-am uitat niciodată să-mi dau datele de contact în speranţa că voi continua, măcar cu unii dintre ei, ceea ce începusem acolo. Mărturisesc că extrem de rar mi s-a întâmplat ca cineva din auditoriu să mă mai contacteze. Îmi amintesc acum recenta întâlnire a elevilor mei cu paleoartistul Eduard Olaru, o întâlnire absolut extraordinară, după care aş fi putut jura că cel puţin jumătate dintre ei se vor pasiona de evoluţia umană şi de paleoartă. Însă, nu. Din păcate, nu.

Am citit în numărul de săptămâna al Dilemei vechi mai multe opinii ale unor intelectuali de marcă (majoritatea, scriitori) care par să creadă mai toţi că elevii pot fi îndreptaţi spre lectură printr-o cultivare temeinică a plăcerii de a citi şi prin contactul repetat cu scriitori încă în viaţă, care să pulverizeze maligna asociere din mintea elevului a scriitorului cu individul mort şi irelevant. Nu contrazic nici această idee şi o susţin de asemenea (am făcut-o şi până acum, inclusiv cu activităţi cât se poate de concrete), dar mă îndoiesc că efectul ei va fi pe cât de extins se speră. În ultimii ani, am organizat sau am participat la numeroase lansări de carte sau întâlniri cu scriitori cât se poate de vii şi de şarmanţi. Le-am anunţat de fiecare dată elevilor mei (şi ai altora), iar unii dintre ei chiar au venit. Destul de puţini. Dintre aceştia, şi mai puţini au revenit, deşi le-a placut mult, după cum i-am simţit şi mi-au mărturisit („ce finuţă e…” mi s-a spus despre Ana Barton… „ e genial omul”, mi s-a spus despre Radu Paraschivescu şamd). Nu pot bănui decât „efectul de teleenciclopedia”.

De asemenea, nu-mi închei aproape niciodată o oră de curs fără să recomand cărţi sau fără să ma ofer chiar să le împrumut. De prea puţine ori mâinii mele întinse i se alătură una care cere.

Pot continua indefinit exemplele, dar cred că m-am făcut înţeles. Nu-mi pot reprima impresia că, de multe ori, în spatele bucuriei, se află o inerţie neagră care o împiedică să rodească. Susţin fără vreun dubiu cultivarea plăcerii lecturii, a întâlnirii cu oamenii vii şi fireşti care fac cultură, cultiv fără reţineri bucuria învăţării. Sunt mândru că mă aflu printre profesorii pe care uneori elevii îi caută şi în afara orelor de curs pentru a-i asculta. Nu cred că există compliment mai frumos pentru un profesor. Dar întreaga mea experienţa cu elevii îmi spune că bucuria copiilor nu este suficientă pentru a face din ei consumatori de cultură „constanţi şi curioşi”, cum spune Horia Corcheş (deloc întâmplător, profesor practicant) în poate cea mai lucidă luare de poziţie din numărul tematic al Dilemei vechi. Nici pentru a-i face cititori sau gânditori critici. Pentru mine, adevărata problemă pedagogică este cum depăşim „efectul de Teleenciclopedia”. Fără doar şi poate, bucuria învăţării şi firescul trebuie să devină experienţă comună şi normă în şcoala noastră. Asta se va face doar transformând sistemul într-unul cu adevărat competitiv, capabil să atragă profesionişti, intelectuali adevăraţi. Problema nu este, cred, în primul rând, la programele şcolare. Un profesor bun poate accesibiliza (aproape) orice conţinut, îl poate face interesant pentru elev şi îl poate aduce la nivelul experienţei relevante pentru el. O întrebare serioasă e mai degrabă câţi profesori cu adevărat buni avem. Dar, presupunând că vom ameliora semnificativ sistemul ( o presupunere foarte riscată în momentul acesta, deşi s-au făcut paşi reali înainte), o mai spun o dată, mă tem că bucuria în sine nu este suficientă. Mă tem că orice experienţă relevantă şi formatoare implică şi frustrare, şi suferinţă, şi încordare, şi eşec. Ideea că putem reuşi doar amuzându-ne este şi falsă, şi periculoasă. La fel şi ideea că un hedonism generalizat, inevitabil mediat tehnologic, este compatibil cu o transformare profundă a tinerelor fiinţe umane. Trebuie să fii orb ca să nu vezi potenţialul didactic al noilor medii. Dar trebuie să fii tot aşa ca să nu vezi şi pericolele asociate lor. Pagina de carte este în fond vie în cu totul alt fel decât pagina de Facebook, iar a le face să coexiste este o măsură a măiestriei profesionale şi nu o banalitate la îndemână. Bucuria copiilor se împiedică adesea de condiţionări psihologice pe care încă nu le înţelegem cum trebuie şi cu care nu avem încă foarte multe modalităţi de a lupta.

Nu trebuie neglijat nici factorul larg social. Eu cred că orele fireşti, în care bucuria este norma, sunt, folosind o metaforă din biologie, un mediu mutagen pentru psihologia inerţială a tânărului. Acolo se produc mutaţii, infintezimale transformări, care, apoi, ies în lume. Dar, pentru a se dovedi utile, ele trebuie să nimerească într-un mediu care să le pună în valoare, să le susţină, să le demonstreze viabilitatea. Acest mediu nu cred că este societatea românească de azi, cu sărăcia ei, cu valorile inversate, cu politicienii ei agramaţi, cu modelele mercantile, cu subfinanţarea învăţământului şi a culturii. Rezultatul devastator al convergenţei acestor factori se reflectă în procentul dezastruos al celor 2,7% dintre românii care, zice-se, citesc constant. Oamenii nu cumpără cărţi şi bilete la teatru, deşi găsesc mereu bani pentru ofertele la carne şi bere de sărbători. Puţini dintre ei par să aibă vreo problemă cu acest mod de viaţă, puţini par să vrea ceva mai mult pentru copiii lor. De asemenea, puţini par să înţeleagă că bucuria copiilor este un patrimoniu naţional şi că, dacă nu le vor oferi celor mici şi cărţi, nu doar tablete şi smartphones, singura bucurie ce le va rămâne acestora accesibilă va fi, vorba reclamei, bucuria de a fi conectat în permanenţă în reţea. După cum am scris şi în altă parte[2], există o tendinţă la adolescenţii de azi (pe care eu am constatat-o empiric, dar care a fost documentată şi de nenumărate studii) de a se închide în bule hedoniste şi dezinvolte, în care e greu să mai pătrundă izul vreunei lumi mai rafinate şi mai complexe (Şi, pentru că mi s-a reproşat că mă contrazic denunţând şi recomandând plăcerea în acelaşi timp, mă simt obligat să fac o precizare: opun plăcerea firească şi absolut necesară care însoţeşte orice act făcut din vocaţie şi pasiune transformării plăcerii facile şi epuizante în vocaţie şi patimă. Subiectul este, însă, prea larg pentru a fi dezbătut aici). Chiar şi cei care citesc constant, citesc mai degrabă ceea ce se întâmplă să fie la modă într-un anumit moment în spaţiul lor virtual privat. Este, desigur, o sugestie pedagogică valabilă ca programele şcolare să utilizeze unele dintre titlurile la modă printre adolescenţi, dar cuplajul acelor titluri cu unele realmente valoroase şi educarea unui gust veritabil pentru literatură nu este o chestiune trivială. E nevoie de profunzime pentru a obţine rezultate durabile. E nevoie de responsabilitate umană şi intelectuală, de o raportare serioasă la muncă şi de un mediu social care să nu fie ostil performanţei şi seriozităţii şi care să încetetze să-şi trateze tinerii superficial, ostil sau, în cel mai bun caz, condescendent.

Să sperăm şi să nu mai aşteptăm

A devenit, sper, clar că aceste rânduri nu sunt o luare de poziţie împotriva bucuriei şi firescului. Ele se vor însă o pledoarie pentru înţelegerea problemelor copiilor noştri în toată complexitatea lor, o reacţie la naraţiunile prea facile ale salvării şi un îndemn la colaborare între toţi cei care pot avea un cuvânt relevant de spus în educaţie. Foggers şi facilitators, e nevoie de noi toţi pentru a începe să punem învăţământul românesc pe drumul spre normalitate. Soluţia implică înţelepciune practică şi entuziasm deopotrivă. Scriind aceste rânduri, îmi răsună în minte emoţionantele rânduri ale Will Durant din prefaţa la a sa The Story of Philosophy: „Să nu ne simţim ruşinaţi atunci să-i învăţăm pe alţii. .. Poate că e nevoie de ambele tipuri de profesor. Avem nevoie de savantul plin de scrupule care să ne cerceteze cu mare acurateţe entuziasmul şi avem nevoie de entuziast ca să aducă viaţă şi căldură în venele cunoaşterii…. Suntem cu toţii profesori imperfecţi, dar vom fi iertaţi dacă vom fi mutat lucrurile fie şi cu puţin şi vom fi făcut tot ceea am putut. Vom anunţa prologul şi ne vom retrage. După noi, vor veni alţii mai buni.”[3]

Eu cred că doar transformând, treptat şi aluvionar, mediul social şi instituţional românesc, vom avea copii mai aproape de idealul nostru pedagogic şi de variantele lor virtual mai bune. Reformele învăţământului românesc, care nu cred că mai trebuie amânate vreun moment, trebuie să fie dublate de o modificare în paralel a mediului social. De politici de finanţare a cullturii, de creare a unor medii de selecţie reală. Poate că scriitorii ar trebui să facă mai mult decât să dovedească că sunt vii şi să se implice în proiecte care să-i înveţe pe elevi şi pe profesorii lor ce sunt cu adevărat literatura şi cultura. Şi, pentru că nu au nici o obligaţie să facă asta, ar trebui să existe pentru ei stimulente directe şi indirecte. Poate că ar trebui să ne preocupăm de păstrarea în şcoli a psihologilor şi consilierilor de carieră buni şi poate că ar trebui umplut golul, ca să nu zic hăul, care desparte universitarul de preuniversitar. Poate că specialiştii universitari vor abandona, la rândul lor, bulele în care trăiesc, iar cei din preuniversitar vor găsi forţa de a întreba şi de a-i frecventa pe universitari atunci când nu ştiu. Şi, poate, atunci, cei câţiva mutanţi ai orelor purtate în bucurie, vor găsi locul în care să prospere şi să devină relevanţi, devenind, în timp, masă critică, capabilă să producă reaşezări structurale ale societăţii româneşti.

Spre bucuria noastră, a tuturor.

NOTE ___________________


[1] https://www.theguardian.com/education/2017/mar/12/no-evidence-to-back-idea-of-learning-styles

[2] http://www.contributors.ro/editorial/mic-portret-al-absenteistului-la-tinerete/

[3] Will Durant, The Story of Philosophy, Simon and Schuster Paperbacks, 2005, p. X, traducerea îmi aparţine.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "43 comments" on this Article:

  1. Dan Nicolescu spune:

    Am, cred, suficienta experienta personala ( nu pedagocica, nu sint ” dascal” ) pentru a impartasi citeva idei.
    A lupta cu ” efectul Teleenciclopedia ” sau, mai nou, cu ” efectul SMARTPHONE “, este laudabil , dar este o actiune sortita esecului. Majoritatea profesorior tineri, incurajeaza , poate pe buna dreptate, utilizarea computerului in orice actiune scolara ( dela matematica la documentare in orice domeniu, in arta. literatura sau politic a) incepind ( cel putin aici in USA ) din ultimul an la kindergarten.
    Copii intre ei, se intrec nu la cartile citite, ci la calitatile gadget=urilor electronice pe care le au si la ce au mai descoperit navigind internet.
    Singurul mediu in care se poate dezvolta dragostea de carte este familia. Si aici incepe adevarata tragedie, deoarece , asta inseamna ca vom avea copii cu dragoste de lectura , numaimproveninddinfamilii de intelectualia ( adevarati, nu banuiti ). Eceptind desigur copiii supra dotati care isi cladesc propriul univers cultural.
    Eu ma ocup , dela nastere, de educatia zilnica a npeotului meu care are acum 8 ani si jumatate si a trecut in clasa a 4-a ( e drept, la o scoala franceza, realmente europeana, in sisyemul edcuational din USa ). Am inceput prin a-i povesti, nu povesti clasice, in copil de astazi nu mai este interesant, ci adaptind pina si cele 1001 de nopti la mediul modern , sau mutind eroii lui Jules Verne si Dumas in mediul modern. Apo, am inceput cu filmele dupa opere literare accesibile copiilor si cu editii prescurtate ( ” digest-uri” oricit de hulit este acest cuvint ) Astazi copilul, cere singur sa citeasca in vacanta, in engleza ” Ivanhoe ” ( Walter Scott ) si in franceza ” Nord contra Sud ” ( Jules Verne ). Si asta fara a-i tulbura programul de computer pecare si-l face singur si programul zilnic de sport ( tennis si inot ).
    Si nu este un copil de exceptie, ci numai realment inteligent, crescu insa intr-o familie care se ocupa de el.
    As mai da un exemplu. Zilele trecute, copilul a aflat, nu stiu de unde, si m-a intrebat depre profetiile lui Nostradamus. Dupa explicatiile verbale, nu l-am dirijat la ” Tele enciclopedie ” ci i=am pus intii in mina o carte groasa despre Nostradamus. I=m spus sa citeasca numai viata lui, in prefata si numai, dupa aceea, stiind deci ceva din lectura, i-am promis ca vom cauta un film .

    Revin cu concluzia, cheia pentru insuflarea dragostei de carte, se afla numai in familie

    • neamtu tiganu spune:

      Salut colega,
      si eu sunt in aceeasi situatie complicata, a unui bunic exagerat (pe undeva) de preocupat de nepoata (8 ani), atentie fetita, asta face lucrurile si mai complicate, care trebuie sa lupte cu scoala si cu parintii copilului.
      Am ales solutia imaginatie, am inceput cu povestile clasice, cel mai tare au avut succes povestile inventate spontan, care incep inavariabil cu, “pe vremea cind puricii se potcoveau cu sapte perechi de potcoave…”, “haide bunicule, termina odata cu bla, bla si incepe odata povestea..”.

      Nepoata citeste neobisnuit de mult, carti de fetite (poarta ochelari), pe undeva mi se pare ca prea mult sau mai bine spus ca doar acel gen. O mai scot din acest adevarat rausch organizind aventuri, desi pe moment sunt interzis deoarece ultima catarare in copaci s-a soldat cu ghips la mina stinga, mina de pian.

      De fapt ce vreau sa spun e ca fiecare copil e altfel si merita un tratament special, scoala, si de multe ori si parintii, apeleaza la procedee standard, aplicabile unui copil mediu.

      Felicitari domnului Doru Valentin Căstăian, un articol f. bun, as fi curios daca are copii!

    • Herodot6 spune:

      Daca aveti dreptate, si „cheia pentru insuflarea dragostei de carte, se afla numai in familie”, atunci inseamna ca lupta este deja pierduta, exceptand 3-5% dintre copii, care se intampla sa aiba cate un bunic ca dv, sau un parinte atent si capabil sa investeasca timp si sensibilitate in formarea copilului propriu.
      Articolul domnului Căstăian, dacă nu supra-interpretez, aspira să găsim soluții de sistem, care să aducă progres pentru cât mai mulți dintre tinerii de vârstă școlară. Iar aici, în discutia despre o lista de posibile soluții, unele parțiale, dar posibil de integrat și de potențat reciproc, suntem abia la început.

    • Dedalus spune:

      Nu va ganditi ca poate refuzul de a accepta apusul cartilor rezida doar in teama nostra?

      Teama ca o lume cladita pe carti si lectura, in care noi ne-am nascut si am trait, pentru care am fost invatati sa avem un respect deosebit – s-a prabusit?

      ===

      De fapt, nu au disparut mijloacele de infomare, ci s-au schimbat. In locul cartii avem o abordare multi-dimensionala a cunoasterii, in locul cuvantului scris avem imaginea si filmul.

      Dar nu s-a schimbat doar mijlocul de infomrare ca atare, ci chiar modul in care cunoastem si evoluam in cunoastere. Copii de astazi au mintea diferit organizata. Pedagogia cartilor nu mai este actuala in epoca digitala.

      Frica de ceea ce nu cunoastem ne face sa ne agatam cu disperare de lumea noastra, aflata la apus.

    • Doru Castaian spune:

      Domnilor, va multumesc pentru comentarii si pentru interes. :) Dan Nicolescu, nici nu pledam pentru o lupta cu mediile, si eu le folosesc. Spuneam doar ca e tare grea sinteza cu vechile modalitati de invatare. Si eu cred ca familia e un factor esential, poate chiar cel mai important. Domnule Neamtu Tiganu, am un baiat de 6 ani. In toamna incepem grupa 0. :)

  2. Sorin Ciurba spune:

    O pozitie de profesionist viu si pasionat de domeniul lui. Nu va cunosc, nu sunt din sistemul de invatamant, sunt un parinte de elev in clasa a 6-a, ati reusit sa ma captivati si drept urmare, imi ridic palaria in fata a ceea ce ati scris mai sus.
    Respecte.

  3. Vlad spune:

    Cred ca parintii si copiii nu inteleg ce li se pregateste in laboratoarele neuro-stiintelor. Darwinismul social ca si construct ideologic al utopiei moderniste.

    Mirajul se bazeaza pe indoctrinare clasica prin mijloace de propaganda care evacueaza firescul favorizand absurdul.

    • Dedalus spune:

      Ingineria sociala, primatul grupului fata de libertatea individului.

      Doctrine comuniste si fasciste, puse in practica mai degraba intuitiv de analfabeti si semidocti.

      Educatia este terenul de lupta, dar cati inteeg asta? Si Hitler spunea ca nu mai conteaza ce cred parintii, daca ii va cuceri pe copii.

      Formarea valorilor este miza educatiei. Cunostintele pot fi accumulate in orice moment al vietii, dar valorile se formeaza numai in perioada scolara. Si, cu cat mai mult timp in scoala, cu atat mai expusi sunt copiii acestor eforturi de indoctrinare, de formare a valorilor pe care un grup aflat la putere le doreste.

      Nu este o chestiune conspirativa. Pur si simplu, dorinta naturala a omului de a-si impune vointa asupra celorlalti, de a transfera valorile sale tuturor, pentru propria sa comoditate si confort.

      ===

      Sub pretextul “castigarii traiului” parintii sunt indemnati sa lucreze amandoi. Astfel, “Solutia” unei perioade mai indelungate in scoala convine. Mai ales insotita de minciuna grosolana ca “daca sta mai mult la scoala, invata mai mult”. Apoi apar temele. Care deruteaza educatia in famile, abatand-o de la valori si formarea caracterului la “cunostinte” la “carte” – total inutile prin sterilitatea lor. Dar care mananca tot timpul.

      Rezultatul? Copiii preiau prin intermediul autoritatii profesorilor si prin presiunea anturajului valori colectiviste, ce consacra dispretul libertatii individuale sil efortului personal.

      Mai tarziu, in faultate, tinerii “invata” ca totul e sa iei o diploma “sa te descurci” si, in final scopul vietii este sa “iei bani de la stat” intr-un “serivici sigur si bine platit”.

      ===

      Vorbim prea mult de cunostinte si prea putin de educatia morala, de caractere, de valori.

      Solutia?

      Transferul responsabilitatii educatiei inapoi unde ii este locul : in familie. Traditionala sau nu, putin imi pasa!

      Familia este cea care trebuie sa educe copilul, sa poarte responsabilitatea cresterii sale, sa aleaga pentru copil. Sa ii insufle importnata libertatii individului de a allege – cu corolarul sau: raspunderea pentru faptele sale.

      Vor spune unii ca sunt familii iresponsabile si ca nu putem lasa copiii la voia lor. As raspunde ca societatea nu poate fi facuta responsabila in locul parintilor. De dragul “salvarii tuturor” copiilor ajungem de fapt sa pierdem toti copii. Nu lasm nici un parinte sa educe copiii, pentr uca unii s-ar putea sa ii educe prost. Asta e aberatia gandirii socialiste.

      • Vlad spune:

        Va recomand sa cititi ce spune Varujan Pambuccian despre adaptarea educatiei la schimbarile tehnologice, asta doar ca sa iesiti putin din paradigma ideologica si a va ancora putin si in realitatea curenta … cel putin cea internationala …

        • Dedalus spune:

          Da, sunt la curent – de la realitatea virtuala la noile paradigme ale invatarii. Ca si in cazul necesitatii asumarii unei ideologii cu putere reformatoare per se, educatia ancorata in lumea digitala ramane un subiect pentru cativa doar.

          Iar daca ma provocati cu realitatea imediata pot sa va spun ca zac sali de calculatoare complet nefolosite prin scoli, in cel mai bun caz copiii “invata” sa foloseasca Paint sau invata comenzile din Word, cu toate ca la romana profesorii insista pe scrisul de mana .

          Problema imediata este insistenta bolnava in a avea “profesori de informatica/TIC” absolventi de automatica, informatica sau cibernetica, desi e clar ca astfel de absolventi nu au si nici nu pot avea abilitati didactice decat incidental.

          Si iarasi ajungem la “paradigma ideologica” :-) . De ce se intaimpla asta? Pentru ca nu exista in realitate un invatamant non-stat, cu o reala autonomie. Daca ar exista, un gimnaziu privat ar ajunge repede la concluzia ca mai bun este un absolvent de 12 clase cu cunostinte pedagogice si talent la inforamtica, decat un doctor absolvent a 2 facultati de profil TIC. Si ar angaja si concedia in consecinta. Desigur insa ca ar fi posibil numai daca parintii ar intelege acest lucru. Iar parintii nu pot intelege daca ei insisi traiesc o viata in care totul e decis de stat si formalismul prevaleaza in propria lor activitate profesionala.

          Ori, o asemena solutie libertate/responsabilitate nu va putea fi pusa in practica de o forta politica socialista niciodata.

          ===

          Din fericire, copiii stiu mai bine decat noi. Cu mijloacele lor proprii rezista si avanseaza in cioda prostiei si lenei noastre, la fel cum si noi am facut-o, copiii fiind, in ciuda imbecilitatii comunismului si a indoctrinarii pe nesimtite a parintilor nostri.

          • Vlad spune:

            Exista un grad de libertate. Oricum cand ma uit la propunerile de modificare, parca incep sa ma bucur ca nu s-a schimbat nimic sau mai nimic.

            Exista invatamant alternativ in occident prin diverse initiative digitale de la cel gratuit, la cel platit, cred ca reprezinta o solutie ok pentru cine e interesat. Combinat cu optionale se poate ajunge la un plan educational care sa raspunda nevoilor si aspiratiilor fiecare familii in parte …

            • Dedalus spune:

              Din pacate noi doar mimam optionaelele iar digitizarea educatiei in Romania este doar titlul unui dosar. Unul din multele care construiesc o “realitate” paralela.

              Raportam in educatie cum raportam inainte 20,000 kg de porumb la hectar. Ne mintim pe noi insine.

  4. ioanadoe spune:

    Foarte bun articolul. Si eu am o nepoata de 13 ani indragostita de iPhone-ul ei pe care i l-am cumparat acum doi ani. Ii tot spun sa citeasca (nu citeste), pentru ca are un vocabular rudimentar. La scoala fie nu i se cere sa citeasca, fie nu considera ca ar trebui sa “pluseze” si ea in timpul ei extra scolar-exact ca in articol. Si daca nu stii sa vorbesti expresiv, clar, corect gramatical, ce sanse ai sa iti gasesti un serviciu bun, stimulativ, intr-un mediu in care sa fii respectat (ca om)? Eu zic ca mai mici. Abuzul asta de socializare pe internet e uneori ca “soma” din Brave New World al lui Huxley (si exemplele pot continua).

  5. Lucian spune:

    Sistemul de învățământ face parte din educația copilului însă educația nu se rezumă doar la sistem.

    Ce m-a făcut să comentez a fost „mitul copilului genial din naștere iremediabil stricat de școală” și asta pentru că propria persoană(nu, nu sunt genial ci fusesem doar performant) este rezultatul acestui „mit”. Un fost elev olimpic adus în pragul disperării de profesorul care nu concepea să nu-i vin la pregătire la olimpiadă. Când privesc acum la golurile rămase ca urmare a activității pedagogice a acestuia față de propria persoană îmi vin în minte aceleași gânduri pe care le are Robert Sapolsky față de Hitler. Dar să zicem că sunt excepția care confirmă „mitul”.

    Când privesc societatea românească (și nu numai) observ un dezinteres (conștient sau inconștient) față de copii. Câte gravide știu cum este afectat fătul de interacțiunile mamei însărcinate (ca să nu mai vorbim de alimentație)? De ce există mai multe studii legate de disfuncția erectilă decât cele legate de alăptare, lactație și compoziția laptelui matern la un loc? Câți părinți înțeleg că primii ani de viață sunt esențiali pentru nou-născut în identificarea mediului social și că orice traumă (studiile spun că 67% din populația SUA a raportat cel puțin o traumă iar 16% patru sau mai multe traume de naturi diferite)este scrisă în ADN cu consecințe neplăcute în viața de adult sau că mediul este responsabil de fenotipul creat și nu moștenirea genetică? Cu siguranță prea puțin înțeleg cât este de importantă dieta în procesul de învățare dacă ocupăm podiumul la obezitate infantilă sau că interacțiunile în care nu primim etichete (brânză bună în burduf de câine) ci suntem acceptați fără judecată sunt catalizatori neuro-chimici ce diminuează nevoia de distracție și amuzament și crează cicluri de comportament constructiv în mediul înconjurător. Ca să nu mai zic că se învață pentru note și în nici un caz pentru măiestrie.
    Atât timp cât un copil va primi până la vârsta înscrierii într-un sistem de învățământ experiențele necesare acesta va avea cele mai mari șanse de a prospera și în cel mai prost sistem

    Cred că toți am avut momente în viață când o persoană, un film/carte sau o anume situație ne-a lăsat un sentiment de împuternicire și motivație pentru a urma idealuri mărețe. Acest impuls de obicei pălește repede deoarece, conștient sau inconștient, este ușor să renunți la idealuri mărețe.
    .
    Propriul copil nu este un geniu, chiar dacă la mai puțin de doi ani, pronunță corect toate cuvintele, cântă pe note parțial sau în totalitate diferite melodii, recită poezii, identifică numere în ordine aleatorie, identifică numărul de obiecte dintr-o cutie/pungă, atribuie adjective substantivelor, recunoaște toate culorile. Tot ce am avut de făcut a fost să pun în practică toate informațiile ȘTIINȚIFICE găsite pe tema psihologiei infantile.
    Așadar, cheia succesului nu se află în ograda sistemului de învățământ ci în mâinile părinților care au puterea de a oferi totul, nimic sau ceva între.

    • neamtu tiganu spune:

      Propriul copil nu este un geniu, chiar dacă la mai puțin de doi ani, pronunță corect toate cuvintele, cântă pe note parțial sau în totalitate diferite melodii, recită poezii, identifică numere în ordine aleatorie, identifică numărul de obiecte dintr-o cutie/pungă, atribuie adjective substantivelor, recunoaște toate culorile. Tot ce am avut de făcut a fost să pun în practică toate informațiile ȘTIINȚIFICE găsite pe tema psihologiei infantile.

      Este tare trist ca propriul copil nu e un geniu, dar daca folositi metode stiintifice gasite si negasite in mod sigur are sansa sa devina ceva, nu stiu ce! Sunteti sigur ca nu faceti o confuzie intre educatie si dresaj?
      Cea mai importanta masura in cresterea copilului e dragostea, desigur si aceea stiintifica.

      • Lucian spune:

        Am să trec peste latura zeflemistă a răspunsului și am să zic că mi-aș dori ca toți copiii să primească măcar 1/4 din dragostea pe care o primește fetița mea. Toate abilitățile pe care le-am enumerat au apărut ca urmare a comportamentului de tip „xerox” al copiilor.
        Din câte știu eu, dresajul se face cu recompense iar în cazul de față nu este cazul. Dimpotrivă, am încercat ca de fiecare dată când copilul primea orice poate fi asociat cu o recompensă ( prăjitură Barni, 15 minute de muzică cu monitorul calculatorului deschis, etc să nu facă legătura cu faptul că a primit ceva pentru că a făcut ceva, ci doar pentru că a cerut. De asemeni, chiar dacă nivelul de înțelegere al unui copil atât de mic este redus, este uimitor să vezi cum în momentul în care ne jucăm și depun efort, iar eu îi spun că am obosit, nu se comportă isteric chiar dacă își dorește enorm să continuăm, ci pune mâna pe fruntea mea, simte transpirația și apoi afirmă „ a transpirat tata, a obosit” și caută să găsească altă activitate.
        Deoarece în această perioadă se dezvoltă într-un ritm accelerat conexiunile neuronale și în special neuronii tip oglindă ce imprimă și o natură empatică creierului (s-a descoperit că persoanelor diagnosticate cu tulburări din spectrul autist le lipsesc sau dispun de puțini neuroni oglindă), eu nu am impus nimic copilului ci am lăsat ca totul să vină natural, fiind atent să nu ignor nici cea mai mică intenție a copilului de a face ceva, tot timpul fiind cineva gata să socializeze la nivel personal. Pentru noi, părinții, nu există „nu acum/mai târziu” când vine vorba de copil.
        Cu siguranță cea mai importantă măsură este dragostea însă cu siguranță fiecare are propria lui definiție când vine vorba de iubire. A mea este strâns legată de Iisus, Newton și C.G. Jung.

        • Dedalus spune:

          Familia are un rol critic in educatie, prin alegerile pe care le faqce pentru copil, dar si prin modul in care face aceste alegeri.

          Familia este cea care raspunde de educatie, nu societatea si nici scoala. Scoala primeste doar o
          “concesiune” a acestui “serviciu” . Conteaza prin urmare conditiile acestui contract dintre familie si societate.

          Dar, ca la orice contract, trebuie sa exista libertatea de a contracta, libertatea familiei de a alege. Atat in ce priveste scoala, cat si propria sa atitudine fata de copil.

          Ei bine, in acest registru, familia in Romania a fost si este privata de dreptul sau de a alege acel contract de educatie pe care il considera potrivit.

          Punem tot timpul problema intr-un mod profund eronat, anume extrapolam de la un caz anume la “ce e bine pentru copii”. Vrem ca taote familiile sa aiba copiii educati in acelasii fel, si anume cel decis de stat, pentru noi. Este o singura programa, un singur fel de scoala iar mobilitata intre scoli a fost ingradita administrativ in fel si chip. Pana si universitatile au ajuns sa fie, si cele private, copii ale celor de stat. Au “autonomia” de a-si scrie statutele pe A4 portret sau landscape …:-).

          Adica arogam Statului dreptul de a alege pentru noi.

          Fiecare dintre noi credem ca stim cum e mai bine pentru propriul copil. Asta e bine, este expresia responsabilitatii familiei

          Dar daca acordam dreptul statului de a ne educa copiii, pe principiul “sa aleaga ce e mai bine pentru TOTI copiii” nu mai este deloc bine.

          Incetul cu incetul, statul se infiltreaza in familie si sta cu noi la masa din bucatarie, Nici nu ne mai dam seama de asta, pentru ca suntem “liberi” sa “imbunatatim” educatia, prin cate o minuscula modificare, numita pompos “reforma educatiei”.

          ===

          De fapt, aveti mare dreptate in sensul ca nu ne iubim copiii. Ii dam statului spre adoptie partiala, noi toti ce 8 milioane de parinti ai Romaniei.

          Si mai si negam asta, cu hotarerea betivului ce a golit un butoi de vin, dar declara impleticit ca “bea si el un paharel, la o ocazie”!

      • Lucian spune:

        Aveți perfectă dreptate ca în mai toate comentariile.
        Dar dacă ne punem întrebarea: La ce ajută educația?
        Ne face mai fericiți? Ne asigură mai multe oportunități spre succes? Ne aduce împlinire? Ne va oferi răspunsul la Ce suntem sau De ce suntem aici? Mai exact, când putem să facem o afirmație în totalitate adevărată spunând despre cineva că este educat? Dacă ești laureat al premiului Nobel dar nu prea îți iese cu bunele maniere, ești educat?
        Întrebările pot curge la nesfârșit.
        Ești mai fericit ca mediocru în sistemul universitar, un mic șef lucrări fără nici o posibilitate de a cerceta ceva care să merite însă bucuros de această situație pentru că altfel ar implica muncă decât un absolvent de 12 clase, fără Bac, dar cu o Fermă care are 5 angajați?
        La întrebarea: Pentru ce ne educăm copiii oare cel mai potrivit răspuns ar trebui să fie: pentru a se integra cât mai lesne pe piața muncii?
        Educația ar trebui să fie puntea către știința succesului și arta împlinirii.

  6. Petronela Barbulescu spune:

    Va apreciez analiza. Sunt dascal si m-am regasit in multe din situatiile/starile descrise.
    Identificam relativ corect problemele si, totusi, lipseste acea masa critica necesara trecerii de la diagnoza la tratament. Pentru ca acesta din urma presupune curaj? Pentru ca sistemul (societatea) este sufocat de factorul politic si de propria rezistenta? (Da, titularizarea, o mizerie!)
    Mai am cativa ani pana la iesirea din sistem si simt o neputinta existentiala cand vad ce se intampla: elevi (copii, oameni in formare) care transmit mesaje disperate ca au nevoie de noi, educatori, pedagogi, dascali, si un sistem autist care, in ciuda declaratiilor, este preocupat de formalitati inepte indepartandu-se “subiectul” muncii.
    Exista foarte multi oameni in sistem care fac educatie, mentorat, maieutica. Din pacate, nu vorbim de o abordare “sistemica”. De aceea, nu pot sa nu salut un profesionist. Respect, stimate domn.

    • neamtu tiganu spune:

      ca dascal stiti precis ce-nseamna ca o functie sa fie derivabila intr-un punct!? Conditia e ca functia sa existe in acel punct. Asa e si cu “tratamentul” copiilor, cel mai importanta e ca aceasta sa existe, adica investitia de timp, a dascalului, a familiei, a societatii.

      P.S Ce e aia “mentorat” ? Si ce-i cu maieutica, e buna sau e rea?

      Eu impart “dascalii” in doua, cei cu chemare si cei fara, din nefericire nu exista nici un mod de selectionare a acestora pt. a-i imparti in cele doua grupe…

    • Dedalus spune:

      Educatia a fost restransa la transferal de cunostinte. Iar scopul ei a devenit obtinerea de diplome, nu cunoasterea.

      De aici sentimental de neputianta: nu poti sa educi copiii pentru nimic. Si ei stiu foarte bine asta, ca de fapt isi pierd vremea.

      Cadrele didactice cu daruire si care depun eforturi pentru elevi (nu putine) nu sunt appreciate, pentru ca de fapt nici diplomele scolii nu sunt appreciate.

      De ce ai aprecia un lucrator care face suruburi niciodata folosite?! Iertata sa-mi fie comparatia, dar educatia din Romania asta face: perverteste valori si injecteaza cunostinte inutile.

      Perversittea sistemului este ca o face permitand si cadrtelor didactice cu daruire sa supravietuiasca in el. Pierdute in turma oilor albe, cele cateva oi negre merg tot cu turma, nu in alta directive.

    • Doru Castaian spune:

      Petronela Barbulescu, va multumesc mult. Scriem, punem negru pe alb, poate urnim stanca.

  7. MIHAI 2 spune:

    Articolul este EXCEPTIONAL DE BUN. Mai putin birul platit iluziei ca s-ar mai putea schimba ceva.

  8. Dedalus spune:

    Solutia reformei educatiei este in afara sa. Anume, in reducerea cererii de diplome formale.

    Aceasta reducere a cererii artificiale de diplome trebuie realizata in 2 moduri:
    - in sectorul public- prin reducerea criteriilor de “studii superioare” (ghilimele binemeritate), unde evident nu sunt necesare
    - in sectorul privat – prin chiar eliminarea obstacolelor pentru libera initaitiva si de-rigidizarea pietei muncii.

    ===

    Tinerii vor avea un mediu educativ mult mai prietenos daca educatia va avea un scop evident, natural.

    Anume scopul de “a sti” in locul prezentului “a avea o diploma”.

    ===

    Acest lucru presupune si transformarea universitatilor din struto-camila “invatamant superior inutil” + “cercetare stiintifica inutila” in tigrisorul “invatamant conform cererii” + “cursuri scurte” pentru educatia de-a lungul vietii.

    Asemenea masuri nu veti vedea insa de la socialistii ce predomina in politica romaneasca. Reforma educatiei nu este o problema administrativa, ci una politica. Asta, deoarece presupune masuri in intreaga societate, nu doar in invatamant. Masuri care trebuie fundamentte pe valori. Care valori nu pot fi decat politice. C-asa-I democratia :-) .

  9. Kurt spune:

    Cînd vom vedea clase mici la şcoala primară, clasa 1-4? Cînd vom avea clase mici 5-10? Cred că clase mici sunt azi o soluţie pentru elevi şi pentru dascăli. Clase mici sunt o soluţie imediată la întrebările şi ţelurile din prezentarea autorului.Copii din familiile fără tradiţie de „cultură”, fără bibliotecă în casă, cu părinţi mai „departe (bildungsferne) ” de carte, pot avea şanse mai bune în clase mici unde este descoperit talentul lor, sunt antrenate inclinaţiile şi aptitudinile lor, de către dascăli intreresaţi de fiecare elev. Cred că timpul la dispoziţie pentru fiecare elev e o cheie importantă în învăţămîntul actual.

    Am avut parte în liceul de provincie de profesori tineri, entuziaşti cu iniţiativă proprie. Nu s-au orientat/ folosit de loc de planul şi „indicaţiile” ministerului la limba română, limba maternă (s-a predat „Martin Luther”- creator de limbă literară… în afara programului …) etc. Invătătoarea de română de la liceu a ţinut cont de cunoştinţele din clasa 9 a elevilor cu limba maternă ca limbă de predare pentru cele mai multe materii (vorbim de anii înainte de 1989). Cu un vocabular destul de redus (şi foarte puţin folosit, nu prea am citit) la limba română s-a ajuns la o predare şi învăţare a limbii şi literarturii române la un nivel acceptabil. Cîţiva colegi au studiat mai tîrziu la filologie, combinaţia literatura maternă- limba română. Unii au ajuns traducători de excelenţă din limba română.

    … „… vor găsi locul în care să prospere şi să devină relevanţi, devenind, în timp, masă critică, capabilă să producă reaşezări structurale ale societăţii româneşti… „….

    Azi ar trebui să fie mai uşor de predat şi de învăţat limba română (în special conversaţia şi comunicarea) şi disciplinele „umaniste”. Stiinţele umaniste au o importanţă mare pentru fiecare elev. Discutăm cu oameni (sute de limbi la locuitorii în metropolele continentului) , nu discutăm numai „probleme”.

    …”.. Sunt profesor de ştiinţe socio-umane la un liceu de artă. Elevii mei dau masiv bacul la disciplina Logică, argumentare şi comunicare şi aproape deloc la celelalte discipline socio-umaniste (nu detaliez aici motivele pentru care se întâmplă aşa, dar sunt motive strict pragmatice). Asta îmi permite să am ore mai relaxate şi mai deschise la celelalte obiecte predate (printre care psihologia şi filosofia), să fac din bucurie şi participare o experienţă comună în orele mele. Folosim cărţi, materiale video, internet, utilizăm metode interactive, discutăm, dezbatem, pe scurt, ne bucurăm de ore…. „….

    Am participat un timp la o asociaţie de tineri est- vest începînd din 1991. Am „transportat” elevi din Timişoara (indiferent de limba maternă sau etnie) de la arte plastice la muzeul „Blaue Reiter” München şi la serate literare. Sper că alţii vor face azi mai mult şi mai bine.
    Prefer participare directă a mai multora dintre cetăţeni, părinţi, mai puţină teorie. Am văzut cum colegi ingineri în meserie nu mai citesc de loc poezii etc. E normal şi pentru aceste familii, pentru aceşti părinţi care au destul de lucru cu meseria, locuinţa, etc. Işi trimit copii la liceu şi au pretenţii ca şcoala să funcţioneze, la fel ca familiile fără bibliotecă acasă. Am încredere în tinerii de azi.

    La filozofie (Platon) m-a îndrumat mai tîrziu, ca inginer în meserie (am primit sprijin cu antrenori de comunicaţii) , o carte a lui Werner Heisenberg: Partea şi ansamblul. Discuţii despre fizica atomică (Der Teil und das Ganze. Gespräche im Umkreis der Atomphysik). Am citit de la alt cercetător, Friedrich Cramer, director la Max Planck Institut Göttingen: Chaos şi ordine. Structura complexă a viului (Chaos und Ordnung. Die komplexe Struktur des Lebendigen). Iarăşi un savant cu inclinaţii spre filozofie, care a citit din Platon.
    Cred că e în spiritul autorului.

  10. Aplauze pentru Dedalus spune:

    Educatia este terenul de lupta, dar citi inteleg asta? — Dedalus.

    Exceptionale comentariile lui Dedalus de pe acest thread. De pus in rama. Exceptionala si capacitatea sa de a spune esentialul in fraze scurte si in cuvinte simple, fara gargariseala obisnuita a celor care comenteaza sau publica articole mai mult ca sa se afle in treaba.

    Dar, vorba lui, citi inteleg?

    Intr-o vreme, cind se ivea ocazia pe aici, obisnuia sa aduca lumina in domeniul asta euNuke. S-o fi saturat de predicat in pustiu.

    “How the Government Conditions Citizens to Obey”, publicat in June 23, 2017 pe thedailybell.com explica de ce sint atit de greu de inteles lucrurile astea de “masele largi, populare”. Daca il cititi, veti vedea ca ceatza e la fel de groasa si in US si in UK. Dar faptul ca in US numarul copiilor scolarizati acasa creste rapid, de la un an la altul, sugereaza ca oamenii au inceput sa deschida un ochi, ceea ce se constituie intr-o firava speranta ca procesul (ma abtin sa il calific fiindca e descris cu precizie in articol) ar putea fi reversibil in viitor.

    • Dedalus spune:

      Multumesc pentru apreciere!

      Nu spun lucruri extraordinare, ci doar accept durerea de a spune lucrurile inconfortabile.

      ===

      Da, cetatenii sunt “conditionati”, in orice sistem politic. Pentru ca orice sistem se apara si se autoconserva. E in firea lucrurilor,

      Dar cu cat un regim este mai autoritar, cu atat el va dori sa controleze mai mult educatia. Cetatenii sunt mai mult sau mai putin resiztenti la asemenea presiuni. In fond, un cetatean care are un copil (sau mai multi) nu este doar parinte. Mai are si viata lui, mai are si viata cu partenerul sau.

      De-asta nu putem sa delegam cetatenilor puterea de a schimba educatia – asa cum s-a incercat prin unele masuri administrative, rapid anihiliate de scoli. Cetatenii nu pot fi transformati cu totii in berbecele impotriva scolii incremenite in Evul mediu. Nu au cunostinte si nu au timp pentru asa ceva. Plus ca infrunta un monstru birocratic ce tine o ghera pe copiii lor.

      Sau, daca dorim o asemenea evolutie sociala, va trebui sa acceptam anarhismului lui Bakunin si sa dam populatiei posibilitatea de a conduce direct societatea. Adica. sa-i dam o putere reala.

      Da, populatia poate fi controlata. Dar nu va lipsi nici reactia. Supapa actuala este libertatea de miscare in UE. Nu cred ca la ora asta mai este vreun parinte precocupat de copilul sau care sa nu ia in considerare studiile in strainatatre, cel putin cele universitare.

      Ori, aceasta supapa nu permite acumularea nemultumirii. De ce sa fii nemultumit, ca parinte? De ce sa te dai cu capul de toti peretii educatiei din Romania? Nu e mai simplu sa faci ghiozdanelul copilului si sa-l tirmiti la studii in strainatate? Se va mai intoarce? Cine stie? Iar daca nu pleaca la studii , pleaca dupa aceea.

      Timpul trece. Copiii pleaca in strainatate. Iar noi schimbam guvernele aceluiasi “partid”, ne lamentam pe forumuri si intr-un final glorios, ne ingroapa primaria la loc uscat, inainte sa apuce ei sa vina din strainataturi.

      • terra spune:

        Probabil ca paragraful 4 din articol vorbeste si despre cineva ca dumneavoastra.
        Nu vreti scoala ca-n evul mediu, dar vreti ca cei care-si permit sa nu mai depinda de sistemul public, sa fie intr-o institutie privata, la fel ca-ntr-o societate din evul mediu. Ca acum, isi permit, dar sunt blocati dupa d-stra, ha. Iar pt restul copiilor visati sa fie pusi in brate familiilor, sa si-i educe singuri, iar daca nu au bani, inapoierea taxele pentru educatie ar fi o idee excelenta (umila mea completare).

        • Dedalus spune:

          Vorbesci despre diversificarea unitatilor scolare, ca oferta educativa, nu despre transformarea intregului invatamant intr-unul privat. Ar fi o ineptie organizatorica.

          Iar daca un sistem exclusiv public nu face decat sa va tampeasca ai Dvs. copiii, nu credeti ca ar fi preferabil sa puteti alege altceva?

          Dar, atentie! Sistemul public nu trebuie sa fie nici unic si nici finantat doar de stat. Exista si scoli organizate de comunatile locale, si scoli organizate de parinti. Chiar si scolile publice finantate de stat pot fi diversificate si li se poate conferi suficienta autonomie.

          Inca o data, nu confundati diversificarea cu privatizarea. In prezent lipsa de diversificare si blocajele administrative provoaca imposibilitatea parntilor de a alege o scoala anume. Ca uyn sistem privat este mai felxibil, asta e foarte adevarat. Dar nu urmaresc sa privatizez intreaga educatie, asta ar fi complet absurd. Urmaresc sa diversific oferta educativa, inclusiv printr-un sistem privat cu autonomie maxima. Inclusiv prin!

          Nu confundati posibilitatea de a alege educatia cu homeschoolingul. Sunt doua lucruri complet diferite.

          Eu vorbesc despre o oferta suficient de diversificata, reala si accesibila pentru ca toti parintii sa poata decide in ce mod sa isi educe copii.

          Apoi, vorbesc despre necesitatea ca educatia sa aiba loc si in afara scolii. Familia trebuie sa pastreze nu doar dreptul de a alege educatia copilului, ci si obligatia educatiei in afara scolii. Asta nu inseamna homeschooling. Dimpotriva. Homeschooling este o structura destul de rigida si tributara educatiei nationale institutionalizate. Homeswchoolingul facut exclusiv dupa programa unica si componenta a unei educatii nationale nediversificate nu inseamna nimic, Deisgur insa, el trebuie sa existe. Si el. Nu doar el. Si nu doar ca o copie de sufragerie a salii de clasa.

          Cititi si celelalte comentarii ale mele. Unul dintre principalele obstacole ale reformei educatiei este nerabdarea, dorinta de a intelege cum ar functiona o reforma a educatiei din doar cateva randuri.

          ====

          Va voi raspunde la ingrijorarea expusa, conform careia, o familie fara posibilitati familiale ar fi condamnata la o “educatie de tip ev mediu” sau la homeschooling.

          a) In primul rand, responsabilitatea familiei fata de copii include si asigurarea educatiei. Acest lucru costa dar trebuie asumat. Responsabilitatea finantarii educatiei nu trebuie plasata doar statuluji, pentru ca asta inseamna pierderea controlului asupra educatiei si in final degradarea sa. Este chiar situatia actuala, cand parintii nu au nici un cuvant de spus.

          b) In al doilea rand, public nu inseamna gratuit. Cineva plateste. Ori, daca o persoana are un venit de 1000 de euro si un copil, ea plateste 1% (sa spunem) din aceasta suma – adica 10 EUR, pentru copi;. Daca o persoana nu are nici un copil si un venit de 10.000 euro, ea plateste tot 1% adica 100 de euro, pentru educatia …copilului primei persoane.

          Daca eu v-as cere sa imi dati si mie 10 lei din ven iturile Dvs pentr uca nu-mi ajung banii sa-mi cumpar suficienta salata , mi-ati da acei 10 lei? Cam asa e si cu educatia – cerem persoanelor fara copiii sa plateasca pentru copiii altora.

          Asta nu e solidaritate sociala, ci furt.

          c) In al treilea rand, o familie fara posibilitati materiale este asa pentru ca nu are sanse sa obtina un venit mai bun. Grija mea nu este sa platesc celor care nu au sanse bani in plus si sa-i tin tot in situatia aceasta de nevoi.

          Grija mea este sa fac in asa fel incat sa fie cat mai putine familii in aceasta situatie, crescandu-le sansele de a avea o afacere. In acest sens, un mediu de afaceri favorabil este cea mai buna garantie impotriva saraciei. Dar despre acest lucru, in alt episod… :-) ).

          Retineti doar ca obiectivul este sa fie cat mai putine familii in asemenea situatii, dar nu prin sporirea ajutorului social sau prin gratuitatea scolii, ci prin sporirea sanselor acestora de a obtine un venit mai bun.

          d) In al patrulea rand, chiar in conditii de saracie mare, tot exista posibilitati de sprijin orientat catre familiile in nevoie. Acest lucru nu trebuie sa dispara, ci doar trebui readus la functia de de “plasa de siguranta”. Mai mult, existenta unor persoane cu venituri mari aduce dupa sine si posibiltatea actiunilor caritabile individuale.

          ====

          Foarte multe persoane au fost inselate de ideea parshiva a unui sistem public unitar, rigid si lipsit de control social. Li s-a isnuflat cu perversitate parintilor ideea ca doar statul are capacitatea de a sti ce e bine pentru copiii. Li s-a creat iluzia ca invatamantul se petrece doar in scoala, pana intr-acolo incat si educatia in afara scolii se face prin “lectii”.

          Li s-a insuflat teama ca educatia privata sau diversificata este daunatoare, impreuna cu anestezicul “reformei” sistemului administrativ actual al scolii prin tot felul de “minuni” cum ar fi cresterea salariilor sau comitetele de parinti sau chiar programul “scoala altfel” – transforamt rapid in aplauzele tuturor in programulk “vacanta organizata” (Sau mascata, dupa caz). Li s-a spus parintilor ca problema e ca loazele petrec prea putin timp in scoala si cu temele, ca de aia nu sunt in stare de nimic, pentru ca nu “invata”.

          Parintii au fost minitit sa creada toate aceste lucruri. Si au fost facuti sa creada ca exista un Mos Craciun educativ, o Zana prea buna care poate face aceasta taratoare care e educatia national sa zboare.

          Eu spun altceva: schimbarea doare. Schimbare educatiei nu e in ea , ci in intregul esafodaj politic si legislativ national care ar trebui sa creioneze o tara precum cele din vest, nu una care se agata cu ghearele si cu dintii de Stalin,

          La baza acestui esafodaj trebuie sa stea libertatea individului, sansele sale de a trai mai bine prin efortul sau. Nicidecum crearea unei natii de taratoare in fata unui stat care zambeste superior pe sub mustata (aluzia nu e la cine va ganditi…:)).

          • terra spune:

            a) nu inteleg, vreti sa nu mai fie educatia gratuita? sa responzabilizati parintii cerandu-le bani pentru scoala. asta e superideea?! cu cat implicati mai multi parintii, cu atat copiii nu vor avea sanse egale. asta va doriti, sa se asemuiasca societatea din ce in ce mai mult cu cea din evul mediu, cu clase, caste si castele.
            b) propuneti ca cei care nu au copii sa nu dea bani pentru educatie?! asta e esenta solidaritatii sociale. deja daca sustineti ca asa ceva se cheama furt, nu inteleg de ce va mai pierdeti timpul sa scrieti posturile astea kilometrice, de solutii pe blog, e fix vax.
            c) cei care nu au postibilitati financiare pt educatie, dupa d-stra, se vor apuca de afaceri, ca le oferiti un mediu favorabil. pe bune?!!!

            • Dedalus spune:

              a) Educatia nu este gratuita. Fie ca Dvs vreti sau nu, fie ca eu vreau sau nu. Nu exista nimic gratuit. Cineva plateste. Chiar si acum, parintii platesc educatia din impozitele lor. NU este gratuita.

              Sigur ca daca parintii ar hotari odata cu alegerea scolii si sa o plateasca, responsabilitatea tutror ar creste. Parintii ar plati tot atat cat platesc si acum, dar ar hotari cui sa plateasca. Sistemul este similar celui de 2% din impozitul pe profit, unde hotarasti cui anume vrei sa dai banii respectivi.

              b) Vezi a). In plua, da, daca nu am copiii, de ce trebuie sa platesc educatia altora. E ca si cum as plati impozit pe masina, desi eu nu am masina. Sa presupunem ca nu am masina. In numele solidaritatii sociale, va rog sa plati mai mult pe masina pe care o aveti, ca sa imi iau si eu masina.

              In sistemul in care finantarea ar urma elevul, cei care nu au copiii nu ar plati nici scolarizarea. Si este corect asa.

              Nu uitati insa ca spre exemplu infrastructura scolara, fiind publica o plateste toata lumea, inclusiv cei care nu au copiii. Si asta de abia este intr-adevar solidaritate sociala pentru se se refera la potential, nu la servicii curente si concrete.

              Astfel de lucruri trebuie intelese exact asa cum sunt ele, cu multe detalii si implicatii. Tocmai de aceea postarile mele sunt kilometrice. Si, din cate, observ, chiar si asa, multi tot nu inteleg. Nu inteleg pentru ca mai au nevoie sa afle diverse lucruri despre administratie, politica si sisteme de invatamant. Asta cere mult timp, dar daca nu parcurgi aceasta etapa, tot timpul vei avea impresia ca stii mai mult, tocmai din cauza faptului ca stii lucrurile doar pe jumatate.

              c) Dvs vreti sa ramana toata lumea in stare de saracie, doar pentru ca persoanele care au facut eforturi pentru viata lor sa le plateasca saracilor educatia copiilor. Aveti un punct de vedere cinic pentru toata lumea.

              Da, lumea trebuie sa se ocupe de afaceri. Sau, cat mai mult lume Asta e capitalismul, cu intreprinzatori si patroni. Oranduirea sociala fara patroni si care proslaveste saracia (si nemunca) se numeste comunism. Sau, mai recent, socialism. Sub acoperirea milei fata de aproape socialistii descurajeaza efortul si indemnata lumea la saracie. Vedeti rezultatele in Venezuela si le veti vedea in curand si in Brazilia.

              Desigur, nimeni nu e nebun sa creada ca toti saracii de maine se apuca de afaceri. Este insa vorba despre o anumita atitudine, despre un efort indelungat prin care se reduce numarul acestora. Fara acest efort, saracia creste. Obiectivele politice nu sunt santuri, sa le sapi in trei zile. Cer timp.

              ======

              Revin la ideea posturilor lungi.

              Din pacate, este singura metoda prin care astfel de lucruri pot fi explicate. E vorba despre un sistem educational complet nou pentru Romania, desi este destul de raspindit in lume. Explicatiile trebuie sa fie detaliate, pentru ca oamenii sa intelega despre ce e vorba. Daca as scrie 3 randuri nu s-ar intelege nimic.

              Daca veti avea curiozitatea de a citi postarile mele de-a lungul timpului, veti vedea ca ele descriu un sistem educational in multe dintre articulatiile sale, suficient de detaliat pentru a fi si aplicabil.

              Nu se pune problema ca “decidentii nu ar avea acces” la asemenea lucruri ci dificultatea adoptarii sale rezida tocmai in carentele de cunostinte ce trebuie rezolvate mai inainte de a incerca sa intelegi cum ar trebui sa arate un nou sistem educational, cum ar trebui condusa o reforma a educatiei. Si in rabdarea necesara pentru a studia aceste lucruri.

              Ceea ce spun nu este nimic altceva decat o adaptare la Romania a abordarilor de succes din lume in ce priveste educatia. Adaptarea este dificila, pentru ca trebuie sa tina seama de diferente culturale dintre tari.

              Dar carpirea actualului sistem educational de tip socialist, pastrandu-l tot socialist nu este posibila. Nici nu putem cere fortelor politica socialiste sa schimbe educatia socialista care li se potriveste intr-una capitalista, cata vreme ele urasc capitalismul si doresc sa il desfiinteze sau cel putin sa-l restranga la maxim.

              Multa vreme am crezut ca se poate reforma educatia in afara politicului, prin masuri administrative. Acum nu mai cred acest lucru.

              Am observat ca educatia este hotarator expresia valorilor sociale pe care doar politicul le poate consacra. Valorile sociale relevante sunt cele legate de atitudinea fata de libertatea individului, de relatia dintre stat si cetatean, intre altele. Prin urmare, valori diferite vor fi preluate de forte politice diferite iar scoala va reflecta acest lucru. Chestiunile administrative concretizeaza aceste valori, nu le substituie. Nu poti face legi care sa se potriveasca tuturor situatiilor posibile din educatie, cum incearca unii.

              Rezultatul a fost ca am inteles ca este imposibil sa faci o reforma a educatiei actuale de la stanga. Si experienta din lume arata acelasi lucru.

              Ori, intr-o tara in care cultura politica este precara, esti nevoit sa explici mai intai ce inseamna dreapta. Nu ne ajuta nici struto-camilele din politica romaneasca (unde de fapt nu avem nici o dreapta reala). Toate aceste lucruri ar fi fost mai clare daca dreapta romaneasca s-ar fi afirmat si le-ar fi explicat ea de la A la Z, pe intelesul tuturor, nu in jargon sau trunchiat, in cercuri restranse si fara conectare la societate.

            • terra spune:

              gratuit este folosit in sensul art 32 din constitutie. de ce insistati sa vorbiti despre altceva?
              daca vor plati aia 2% se va intampla exact ce am spus, cei instariti isi vor face scolile lor.
              cum?!! cei care au copii sa stranga bani ca sa va cumparati un copil – ca sa mearga analogia cu masina. pe bune, acum contestati sistemul de taxe, spunand ca nu vreti solidaritate, proiecte nationale si blabla-uri dintr-astea, si ca v-ar multumi un fel de asigurari, probabil.
              apoi vorbiti de infrastructura scolara ca ar trebui sa fie publica; probabil ca ati calculat ca ar fi complicat (a se citi prea scump) pentru parinti sa-si construiasca singuri scolile. fiti linistit, aia, relevantii, pe care ii aveti in vedere, se vor descurca. si asta pentru ca se refera la potential? cine?, cladirea se refera la potential, pe cand invataturile primite in cladire sunt concrete, beton actual nu altceva.
              ca toti oamenii sa aiba parte macar de o educatie ok e un punct de vedere cinic fiindca li se ia din munca altora. e asa doar pe canicula. dar sunteti consistent, fara solidaritate cap coada.
              v-am citit posturile si nu-mi plac. nu aveti date statistice, studii, comparatii, nimic despre romania. si reactionati urat cand e vorba de taxe, saraci, social, promovand in limbajul cel mai fin niste chestii de acum o suta de ani, fara a fi macar stralucit in argumentare. dar asta e.

  11. Dedalus spune:

    Cred ca problema educatiei este una a cererii de educatie, nu a ofertei de educatie.

    Profesorii nu sunt “buni” sau mai putin “buni” din simplul motiv ca “bun” este o categorie subiectiva.

    Problema educatiei trebuie pusa in legatura cu cerinta societatii.

    Ideea ca “societata nu cere pentru ca nu are de unde sa ia” este una falsa, daunatoare. Societatea nu cere educatie de calitate pentru ca nimeni nu are nevoie de ea. Simplu. Nu se cere.

    De ce nu se cere educatie de calitate? Pentru ca e foarte usor sa castigi suficient si fara.

    Societatea cere diplome, nu educatie, pentru ca elanul egalitarist a facut ca fiecare sa poata primi suficient pentru cat ii trebuie si fara studii reale.

    ====

    Reforma educatiei trebuie sa inceapa in afara ei, anume prin flexibilizarea pietei muncii si relaxarea birocratiei in calea liberei initiative. Mai mult, o serie intreaga de pomeni care nu mai au demult rolul de “plasa sociala: trebuie desfiintate.

    Asa va aparea cererea de educatie, ce va atrage reforma sistemului – sub aceasta presiune.

    ===

    Revenind la “bucuria” invatarii- subiectul rezida pe de o parte in utilitatea invatarii (am spus mai sus in detaliu) iar pe de alta parte in intelegerea invatarii ca o actiune sociala.

    Altfel spus, separarea stricta a invatarii de viata si de familie – ceea ce face actuala scoala din ROmania, ce concepe invatarea strict 99% in interiorul scolii ca institutie sociala – are in ea germenii ariditatii, plictiselii si ineficientei.

    Acolo unde conducerea politica s-a lamurit ca invatarea este astazi intr-o proportie din ce in ce mai redusa in scoala si din ce in ce mai ridicata in afara sa, educatia este si eficienta si – pe cat posibil – placuta subiectilor sai.

    Scoala este o institutie cu mare inertie, poate cea mai inertiala dintr-o societate (cu exceptia gastronimiei). Ea nu se poate schimba suficient de repede si nici nu poate include mecanisme de cuplare cu mediul economic suficient de flexibile. Natura sa o face inapta pentru asemenea lucruri, nu organizarea sa.

    Concret, reducerea planului cadru in paralel cu stimularea invatarii in afara scolii ar putea fi o prima masura de “imbucurire” (!) a educatiei.

    Altfel, extasul steril in fata oricarei opere literare minunate se va transforma rapid in respingere, fiind perceput ca o obligatie fara sens, in lungul program al unei zile petrecute inchis in scoala. Ceea ce, sa fim cinsititi nu are potentialul de a bucura pe cineva….

  12. valy8851 spune:

    Notele de la coadă, probabil o bibliografie, par să fie vestea bună. Vestea proastă e că educația în România e degradată în asemenea hal, încât personal nu am găsit altă soluție decât să car adolescentul născut în 1989 peste baltă ca să repar traumele generate de educația mioritică.
    Autorul nu a înțeles încă un element: concepțiile fundamentale se formează în familie și dau amprenta genealogică a familiei respective, școala dă materialul didactic cu eventuale instrucțiuni de utilizare și ceva personal probabil specializat.
    Strategia educației are ca scop integrarea socială. Limitele între care operează, oameni care se asociază structurilor ierarhizate (gen armată, poliție, pompieri) și oameni care se asociază cu oameni considerați egali (ciudații care nu au nevoie de chelneri, femei de servici sau zugravi care lucră la ei acasă, era unul care zicea că fac artă de dragul artei.)
    Mediul românesc teoretic s-a definit ca un mediu umanist, guvernat de filozofie, psihologie, sociologie, asta fiind o stratagemă a contabililor asociați cu avocații pentru a jefui, realitatea fiind o stranie pușcărie pe care oamenii normali o părăsesc. Un socialism religios despre care știm că generează terorism (asta-i vizibil la partizanii celui de-al doilea război, anii 1942, mileniul trecut, unde religia era înlocuită de dragostea pentru patria mumă).
    Să trec la nivelul tactic al strategiei descise mai sus. Tactica are obiective iar cuvântul obiectiv conține noțiunea obiect, adicătelea ceva pe care poți pune mâna.
    Unul din elementele care m-au făcut să abordez Chimia este manualul de liceu, autor Costin Nenițescu, care ne povestea că de la Democrit, elevul lui Leucip…atomos…, când puțini mai știau de unu Homer sau de rădăcinile culturii Europene. Am strașnice dubii privind dascălii care au habar de unu Sofocle sau Aristotel. Ăsta zice Urmuz că nu mîncase ostropel./ Galileu, o Galileu/ Nu mai trage de urechi/ Ale tale ghete vechi. Asta pentru că ne place să vorbim de continuitate ca să avem unde vârâ revoluțiile.
    Ce mai lipsește este faptul că școala nu educă copii să ia decizii și să suporte consecințele deciziilor pe care le-au luat. Și asta la nivelul liceu e foarte grav, pentru că la 18 pînă la 21 de ani copilul trebuie să înceapă să ia decizii nesupervizate, adicătele să devină adult. Pe aci avurăm un prim ministru care se mai ținea de poala mămicii. Ce să mai vorbesc de o grămadă de pensionari care habar n-au ce au de făcut, da au grijă de nepți. Cum se rezolvă? Una din soluții e utilizarea sistemului de credite în care elevul își alege materiile pe care le studiază.
    Sistemul antimeritocratic nu e decât urmarea multor ani în care toți elevii trebuiau să treacă clasa, ba că e dispoziția partidului, ba că dispar clasele și salariile. E sistemul hoților de buzunare din tramvai. Cât despre carte, poate ai uitat că în 1989 a ars o bibliotecă iar minerii s-au căcat în alta.

    • Dedalus spune:

      Perfect de acord.

      Am vorbit mai putin despre liceu, mai degraba din cauza unor conjuncturi.

      Dar- subliniez 2 dintre punctele indicate de Dvs.

      a) Educatia este orientata de familie , inca de la varste mici (sau asa ar trebui sa fie, in realitate adesea familia abandoneaza acest parcurs educativ) – aici insa as nuanta: educatia cuprinde:
      - instruirea si atitudinea fata de ea
      - morala- responsabilitate, compasiune etc.
      - educatia fizica, igiena etc.

      b) Responsabilitatea familiei pentru educatie nu ar trebui sa fie delegata statului roman, asa cum cetatenii au fost indusi in eroare sa o faca (am comentat mai sus pe tema asta, nu reiau). Exercitiul responsabilitatii familiei impune transmiterea sa copilului. Altfel spus, copilul vede, intelege ca parintii sai poarta raspunderea educatiei sale si va intelege rapid ca si el este parte, are si el o parte din raspundere, care va creste spre anii de liceu.

      Altfel, e foarte greu sa te duci la un adolescent crescut sub responsabilitatea statului (va intui acest lucru), care a observat ca prprii sai parinti sunt lipsiti de atributul fundamantal al libertatii – acela de a alege – in acest caz educatia copilului, ca trebuie sa fie responsabil si sa-si aleaga cursurile prin sisteme de credit inca din liceu.

      Ar trebui sa existe o modalitate de flexibilizare individuala inca din liceu, macar limitata.

      Liceul beneficiaza de elanul reformist al adolescentilor, lucru foarte bun. Dar in acelasi timp trebuie sa asigure trecerea dintre cultura generala a claselor V-VIII la specializarea universitara si post-universitara. Tot liceul consacra grupul de elevi. Toate astea ridica o sarcina dificila corpului profesoral din liceu. Fara legatura cu “nivelul” materiei.

      Problema fundamentala a liceelor din Romania este opacitatea lor. Opacitate exista si la I-VIII, dar la liceu mobilitatea este practic imposibila, nu doar dificila. Ce faci daca te-ai inselat si liceul ales nu este ceea ce tu credeai ca este? Si e usor sa se intample asta.

      O a doua problema a liceului romanesc este izolarea sa. Atat de familie, cat si de realitatea socio-economica. Este o legatura doar mimata. Tot aici lipseste cu desavarsire educatia politica, dar nu ca materie de studiu (asta e o aberatie) ci ca un prilej formator.

      A a treia problema a liceului romanesc este lipsa traiectelor , macar ca o optiune, daca nu ca o obligatie. Orice liceu e bun pentru a merge la orice faculatate. Care orice facultate el la fel de “buna” ca oricare alta. Atunci de ce mai avem profile la licee?! Pentru cei care nu iau bacul? ! Nu, pentru ca profilul unui liceu oricum nu te califica!

      Toate se pot rezolva. Dar in nici un caz prin prezenta viziune socialista asupra societatii si, implicit asupra scolii. Pentru societatea noastra socialista, liceul nostru socialist din prezent este exact ce trebuie si nu vad motivul pentru care l-am schimba. Ca parte a unei viziuni solide asupra societatii (pe care va invit sa o situati unde doriti, numai la stanga nu), merge. Altfel , e ca si cum te-ai stradui sa cresti gaini ca le mulgi :-) )

      • Dedalus spune:

        Educatia din Romania seamana muilt cu cea din Cuba, cu 2 mici deosebiri:
        - Cuba aloca educatiei mai mult decat Romania, in %
        - 100% din educatie e de stat si gratuita in Cuba (noi mai avem si ceva institutii prvate, dar nu se deosebesc prea mult de cele de stat).

        Evident, in Cuba inainte de a fi inscris la facultate, de examineaza Comitetul pentru Apararea Revolutiei – daca esti un bun comunist :-) . La noi nu.

        Oricum, Cuba e laudata macar pentru succesele sale in educatie, atat cat se poate. Romania….

      • Valy8851 spune:

        Să comentăm un pic elefantul alb din cameră. Și să-i zicem creativitate. Acu neglijez contribuția asociațiilor studențești. Eu sunt șef de promoție de la Poli Timișoara, bun prieten cu un șef de promoție de la U. Cluj, am mai umblat și pe la Polizu București cu un unchi la U. Iași. Amândoi ne-am pus problema modului în care se aplică în realitate ce am învățat cu atâta dedicație, mai mult el că eu la două săptămâni am descoperit crâșma lu’ Șari Neni, Rotiseria, Teatru, Opera, Filarmonica și cinematografele din Timișoara și București așa că învățarea era expediată în sesiune. Este și experiență pedagocică la nivel liceu, colegiu și universitate, nu m-au încântat colegii și salariile din aceste medii. Curent am pus la testat ipoteza că învățarea limbilor străine previne Alzheimer și/sau alte nărozeli pe fondul statisticilor care semnalează că probabilitatea de recuperare rapidă după comoții cerebrale este mult mai mare la bilingvi iar de restul rezolv probleme pe care le-am rezolvat la plezneală sau le-am amânat rezolvarea din lipsă de timp și resurse.
        Referitor la școală, cursurile de economie politică și cele de gestiune a intreprinderilor socialiste nu au avut nici-o aplicabilitate, restul da, au fost aplicate. Mai mult, am verificat afirmația conform căreia sunt pregătit compatibil cu SUA și sunt. Am sesizat rapid tactica de jecmănire a șefilor de promoție și a celor care dau rezultate bune: aceștia au o cu totul altă grilă de evaluare a dificultății problemei în discuție decât nătărăul care îi trage în piept care cu aroganța tipică te face să-i dai gratis soluții la probleme pentru tine banale. Când îi pui în față un preț corect de retribure te alegi cu eticheta de bandit. Dacă ești mai finuț apare eticheta peiorativă filozof ;)
        Ca să dau un punct de referință, eu consider performanța Chinei de a scoate din mizeria unui socialism parcă medieval un miliard de oameni prin efortul unei generații de politicieni școliți în SUA, mult mai relevanta decât bâlbâiala fandosiților din Europa.
        Corelația dintre mediul politic și cel academic, pentru că pe aci se situează strategia ce o cauți, din experiența mea arată cam așa: prin anii 1970 Clubul de la Roma făcea garagață precum că până 2010 se gată petrolul, e înlocuit de tratatul de la Kioto unde codoiul păcătos e omorât de un președinte american, și înlocuit de piatra filosofală a tratatului de la Paris. Cireașa de pe tort apare o dată cu descoperirea termenului european pentru chimie, “Chemistry and Molecular Scieces aka CheMS” generând o problemă de etică profesională deoarece în Chimie ca să vorbim despre același subiect există IUPAC care standardizează nomenclatura. Nu traduc că mi se stăpezesc și dinții pe care nu îi mai am. Local, prin anii 1960, Mircea Malița, un profesor de la școala de matematică din București scoate o carte, Incertitudine și decizie, urmată de traducerea unor cărți de probalistică din engleză, cărți traduse și în japoneză, care pun bazele a ceia ce numim acuma inteligență artificială. Editez eu niște cărți pentru cei ca mine și evident apar cumpărători din Japonia. Segmentul acesta, numit Cercetări Operaționale, a dispărut din spațiul academic dâmbovițean din cauza motivului precum că unu Ștefan Ghe le-ar fi monopolizat întru planificarea socialistă.
        Unii colegi proslăvesc efectele benefice ale războaielor. Primul război mondial are ca efect apariția unei pături de lideri ai economiei germane de o ipocrizie ieșită din comun care a permis reânarmarea germaniei hitleriste. Anu trecut aflăm că Volkswagen trișează prevederile legale folosind soft dedicat. Acu câțiva ani președintele Obama nu mai vrea celule cu combustie, vrea celule solare iar cercetarea germană îi oferă o variantă care s-ar amortiza în 20 de ani. Despre care ulterior se află că “trăiesc 3 ani”.
        Uite îți propun un experiment: ca filozof cu siguranță ai habar de Pricipia lui Newton. Modelele matematice construite acolo dau rezultate suficient de exacte pentru a fi utile la NASA acum. Când te afli între fizicieni sau matematicieni adu această carte în discuție și o să ai un rezultat pe care l-am trăit: vorbesc singur. Poate tu nu.

        • Dedalus spune:

          Reforma educatiei din China a cunoscut 2 etape succesive:

          a) selectia celor capabili pentru a merge la o scoala (universitate) in Vest, selectie strict dupa calitatile personale

          b) trimiterea tinerilor la studii in Vest de catre parintii lor imbogatititi ca urmare a politicilor dualiste ale Chinei.

          In present China este invadata de cumparatori de diplome din vest, fenomen cunoscut de ei. Sunt si destui romani ce si-au cuparat diplome de prin Vest, SUA etc. Dar noi suntem naivi. Chinezii, nu.

          In plus, China desi are rezultate bune la testari, isi pune problema de vreo 3-4 ani incoace, sa modifice sistemul bazat pe examene draconice (similar celui din Romania comunista) pentru ca au observant exact ce spune autorul articolului: nu garanteaza pentru o activitate sociala eficienta si impactul asupra bunei-dispozitii a tinerilor este groaznic.

          Ceva similar se intampla si in Coreea de Sud, unde tinerii sunt supusi unei presiuni de instruire fantastice, cu meditatii in-extenso si cu pierderea copilariei.

          Asa ca nu as prelua nimic de la China si Coreea de Sud. Poate doar puterea exemplui negative.

          =============

          Relevanta studiilor universitare – desigur ca diversitatea mare a carierelor post-universitare conduce la un numar mare de exemple – positive si negative – in acest sens. Prin uramre, puterea exemplelor este restransa din punct de vedere al analizei utilitatii cunostintelor. Ar fi un exercitiu mult prea complicat si supus unui numar mare de erori.

          Ceea ce este relevant este recunoasterea de catre sectorul privat a cunostitnelor respective. Nu a diplomelor! Altfel spus, daca 10 absolventi ai facultati XYZ dovedesc faptul ca au cunostintele necesare pentru angajare sau pentru initierea unei afaceri – atunci diploma universitatii respective va conta.

          Invers, insa, daca 10 absolventi ai universitati XYZ dovedesc ca nu au conostintele necesare, atunci diploma respective nu va mai valora nimic

          Spun ca este necesar un mechanism de evaluare sociala a cunostitnelor, nu a diplomelor. In ROmania, un asemenea mecansism ar trebui sa porneasca de la desfiintarea criteriilor de studii superioare.

          In alte comentarii am aratat ca vanzara de diplome universitare este posibila in Romania pentru ca pentru aceasta oferta exista o cerere. Cat timp cererea va exista, va exista si oferta, Nu poti modifica oferta, intr-o economie de piata. Doar intr-una socialista poti. De-asta si este posibila prezenta diplomelor la vanzare, in Romania, pentru ca suntem un stat socialist care apreciaza formalismul diplomelor (prin lege) nu valoarea lor.

          ========

          Newton – ar fi o discutie interesanta intr-un mediu erudit. Dar problema majora este ca educatia nu trebuie sa furnizeze doar savanti. Educatia este necesara pentru functionarea intregii societati, sa fie cuplata la conditiile sociale.

          De-asta nici nu merge sa faci o reforma a educatiei doar cu “specialisti” (aka academicieni). Din nefericire, chiar si asa, inflatia de impostori in Romania este uriasa iar mecansimele prin care acestia inseala au atins perfectiunea. Avem analfabeti la conducere in cele mai inalte zone ale politicului. Sfatuiti de alti analfabeti.

          Astia, and aud cuvantul “cultura” nu scot pistolul, ci masina de facut fum… :-)

  13. dan spune:

    “este fals şi dureros pentru nu puţinii dascăli care realmente sunt buni profesionişti şi dedicaţi meseriei lor.”

    vs.

    “Un profesor bun poate accesibiliza (aproape) orice conţinut, îl poate face interesant pentru elev şi îl poate aduce la nivelul experienţei relevante pentru el. O întrebare serioasă e mai degrabă câţi profesori cu adevărat buni avem.”

    Concluzie: Avem putini sau multi dascali buni si dedicati profesiei? Cum am putea avea (si) mai multi?

    Orice materie poate fi facuta interesanta pentru copii, daca stii cum sa o faci, si indiferent de programa de studiu.

  14. Valy8851 spune:

    Hai să fac o caricatură a sistemului de educație ca sistem de reglare cu feedback. Valoarea prescrisă sistemului – o viață mai bună. Asta cu speranța că majoritatea se integrează social deși clar există unii care sunt atât de liberi încât sunt liberi să meargă la închisoare “Ce cornuburții mele Madam Ubu !”. Pe bucla de feedback până pe la 18 – 21 ani stă familia (dacă tata vine acasă sictirit că șefu… a doua zi copilul dă rezultate proaste – asta așa ca exemplu de-a număratelea), după, cluburile sau ONG-urile studențești unde să presupunem că nu se face … înaite îi zicea învățământ politico-ideologic.
    Valorile prescrise se cuantifică pe generații că aci ne trăbă numere mari. O generație, să o definim ca vârsta mamei la primul copil că doar așa apare schimbul de scutece și generații. Idealul este un copil integrat peste 18 – 21 ani, deci ca să pot prognoza am nevoie de o prognoză socială valabilă peste 20 de ani zic cei din generațiile mele, alții mai tineri care fac copii pe la 30 de ani cer o prognoză de aproape 50 de ani. Prognozele astea se fac folosind știința statului, da statistica aia de nu mai știe nici să numere că câți cetățeni cu drept de vot are teritoriu în discuție când votul nu place iventatorilor Europei. Când apar de-astea nu mai există stat așa cum îl știm, mai iute gașcă sau bandă.
    Dacă o luăm pe feliuțe, în tehnologia informației există o lege care ne spune că se dublează la fiecare trei ani, asta-i o creștere năucitoare care are la bază poziția generațiilor curente care mai iute inventează roata decât să se conformeze unui standard. Ca reper pot să îți spun că in 1957 or lansat rușii un Sputnik pe orbită și americanii or aflat că habar n-au de tehnologia rușilor rezultând o cerere enormă de traduceri. Primul reflex – traducere automată prin calculator. De atunci s-au băgat resurse cu nemiluita în domeniu. Acu ia mata un textuleț simplu în limba română, tradu-l automat în limba engleză și apoi tradu rezultatul cu același automat sau cu altul în limba de origine. Nu se mai înțelege nimic deși s-au alocat resurse uriașe în acești 60 de ani.
    Chimia, o știință fundamentală este atacată curent cu o virulență incredibilă. Anul trecut apare în China o reclamă incluzând textul “urăsc chimia”, de o sărit în sus un chimist de-al lor. Vajnicii “greenpeace” vandalizează platoul Nasca că ei vor să se facă auziți, da pe coclaurile mioritice îs parteneri, guvernamentali care cooperează cu teroriștii ăștia. “Investitori” de meserie lichidează unități de cercetare vechi de 1oo de ani că lor le trăbă bani pentru locuința celor 10 puradei pe care i-o turnat cu cea de-a doua nevastă, vezi evoluția DuPont.
    Matematica în Statele Unite are o problemă ciudată, vânzătorul nu știe să dea restul dacă nu bate suma încasată pe casa de marcat. De altfel programele STEM (Știință, Tehnologie, Engineering, Matematică) se reduc, pe plaiurile astea sunt pe cale de dispariție. Nici programele umaniste nu se simt prea bine.
    Reglarea automatului ăsta se face prin sumele alocate de guvern, legea cerere/ofertă reglează sistemul privat. Legea 24 din 1989, Legea privatizării a fost o lege năucitor de la locul ei până or apucat socialiștii cheag și or tras o lege a socialismului franco-german de o dispărut patronul și o rămas mandatarul.
    Corelarea acestui automat cu un “patron” care se învârte prin firmă ca o găină proaspăt descăpățânată și urla “vânzări” e socialmente de neacceptat și asta tinde să se instaleze și în sectorul guvernamental.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Doru Valentin Căstăian


Doru Valentin Căstăian

Profesor, publicist, traducator, doctor in filosofie (Universitatea de Vest Timisoara), realizator de scenarii pentru softuri educationale. Citeste mai departe


România. O iubire din care se poate muri – Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu: „Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere. La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă."

E randul tau

Dle Cranganu, sincer, nu ati gasit nimic mai interesant cu care sa atacati pe frumosul Trudeau ( a...

de: Quebecoisfier

la "Încălzire globală și ipocrizie politică în China și Canada"

Cauta articole

iulie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)