joi, martie 28, 2024

Cacafonie sau cacofonie?

Omul face ordine în lucruri pentru a-și ușura viața. În cămară, gospodina pune pe un raft legumele, pe altul fructele, pe al treilea murăturile, pe al patrulea compotul… La fel procedează cu sculele un mecanic : ciocanele într-un sertar, cleștele în al doilea, șurubelnițele în al treilea… Rațiunea e de ordin practic : gospodina găsește fără prea multă bătaie de cap borcanul cu murături, așijderea mecanicul dacă are nevoie de șurubelniță. Când gospodina cumpără un sortiment nou de compot, îl așază lângă celelalte compoturi, când mecanicul achiziționează o nouă șurubelniță o pune în sertarul cu șurubelnițe. Cu cuvintele se întâmplă la fel. Fiecare își are locul său într-un sertar imaginar al minții omenești. Când apare un cuvânt nou, acesta e plasat oarecum instinctiv alături de alte cuvinte din aceeași familie. Un copil aude vorba om. Mai târziu, luând cunoștință de cuvinte ca : omenesc, omenie, omenește, a omeni el va înțelege despre ce e vorba și le va plasa automat în „caseta” cuvântului-bază, om, unde le va găsi ușor când va veni vremea să se folosească de ele. (Alte amănunte despre „organizația limbii” găsiți în cartea lui Sextil Pușcariu, Limba română. Privire generală.)

Să ne imaginăm acum că gospodina noastră primește un fruct exotic pe care nu l-a mai văzut în viața ei. Dacă fructul seamănă mai mult cu un morcov decât cu un măr, ea îl va plasa greșit pe raftul cu legume. Se poate întâmpla ca un vorbitor, insuficient instruit, auzind un cuvânt nou, să-l plaseze, asemenea gospodinei noastre, într-un „sertar” greșit. Prin anii ’50, magazinele private au fost înlocuite cu așa-numita cooperativă. Nu puteam cere femeilor de la țară să cunoască originea noului cuvânt (lat. con, co = împreună + lat. operari = a munci, a acționa) și să-l așeze alături de a opera, operativ, operativitate, operație. Ele știau un lucru simplu : că la magazin se cumpără ceva și atunci l-au introdus în sertarul cu a cumpăra, a răscumpăra, cumpărător. „Un’ te duci, nană ?” „La cumpărătivă, maică !” venea prompt răspunsul. Același fenomen, în tren. Pe vremuri, personalul de pe ruta Gurahonț–Arad era „cu locuri”; când cumpărai biletul de tren, casiera îți atrăgea atenția, cu un fel de mândrie locală, că „locurile sunt numerotate”; în tren, controlorul de bilete repeta cu voce autoritară același lucru; în vagoane erau montate niște plăcuțe metalice rotunde în interiorul cărora era inscripționat numărul corespunzător fiecărui loc. Îmi amintesc că, într-un astfel de tren, copil fiind, ședeam lângă o precupeață. La un moment dat, un individ cam afumat și fără bilet vrea să se așeze alături de ea ; aceasta îl sancționează aspru : „nu vezi că trenu’ ăsta-i cu numere rotate ?”. A numerota nu se afla în bagajul ei lexical și atunci îl analizează fals introducându-l în familia lui roată.

Observator ca nimeni altul al limbii vorbite, Caragiale pune în gura personajelor sale asemenea derapaje. Neînțelegând nici sensul, nici originea cuvântului gintă = familie, conu’ Leonida îl apropie de geantă și exclamă : „giantă latină, domnule !”. Moratoriu este, pentru același, lege de murături. Nu mai puțin breaz, Pristanda zice : „renumerație după buget, mică”. De unde să știe bietul polițai că munerare înseamnă în latină „a plăti pentru un serviciu” și că, prin urmare, remunerația este „răsplata”, „salariul” ? El știe doar că, primind leafa, i se numără banii și atunci se crede îndreptățit să zică renumerație, cuvânt în care îl recunoaște pe a număra. Pampon, după ce-i arde o scatoalcă, își supune slujnica la intrigatoriu, convins că la mijloc ar fi o… intrigă (pesemne de intrigă auzise, dar de interogație nu). Fiind vorba de o plângere administrativă, reclamația devine lăcrămație în gura lui Ipingescu ș.a.m.d.

Modificările formale ale cuvintelor, precum cele descrise mai sus, sunt cunoscute în lingvistică sub numele de etimologie populară ; în română, termenul este un calc (copie) după germ. Volksetymologie, unde îl recunoaştem pe Volk „popor”, ca în Volkswagen.

Din cele zise mai înainte s-ar putea extrage concluzia că numai oamenii fără prea multă școală produc acele malversații lexico-semantice. Nu e chiar așa. Se întâmplă câteodata să clacheze și oameni cu o anumită pregătire intelectuală. Comentez mai jos două asemenea erori pe care le-am auzit „cu urechile mele”, cum se zice în popor, chiar la școală.

Am asistat, cu ocazia unei inspecții, la o lecție de literatură. La un moment dat, vorbind despre calul lui Harap-Alb, profesoara întreabă : „copii, ați văzut că, virgulă, calul mânca jăratic ?” Prefăcându-mă că nu înțeleg ce caută virgula între și calul, i-am cerut explicații la sfârșitul orei. Răspunsul a venit prompt : „am vrut să evit cacafonia. Mi-am dat seama imediat că profesoara nu cunoștea nici originea, nici semnificația exactă a termenului. Neologismul cacofonie nu are legătură cu repetarea dezagreabilă a lui ca, ci provine de la grecescul kakos = urât, în asociere cu phonos = sunet. Dicționarele definesc net cuvântul cacofonie : „asociere neplăcută de sunete”. Dacă zicem : „încercase să se sesizeze” (încercați pe cont propriu dacă nu mă credeți) putem fi acuzați, pe bună dreptate, de… cacofonie. Dimpotrivă, în versul lui Eminescu : „Argint e pe ape și aur în aer” sau al lui Macedonski : „Pe balta clară barca molatecă plutea”, revenirea armonică a vocalei a este percepută ca o „asociere agreabilă de sunete”, adică o… eufonie (gr. eu- „plăcut”).

Altădată, în cancelaria unui liceu industrial, directorul școlii a folosit verbul a oripila. Atât numai că persoana pronunța oribila. „Sunt oribilat când văd atâta lipsă de incultură (sic!) la elevii noștri”. Colegii lui, pe care-i trata de sus, cum am observat, schimbau între ei priviri semnificative. Unul n-a îndrăznit să-i corecteze cele două erori din fraza sa (lipsa de incultură ar fi trebuit să-l încânte, nu să-l… „oribileze”.) Prima dată am crezut că n-am auzit bine, dar omului îi căzuse cu tronc cuvântul și insista cu… oribilismele lui, fiind convins că verbul său este un derivat de la cuvântul-bază – oribil. Trebuie să recunoaștem că numai un om cu oarecare știință de carte poate „îmbogăți” limba română cu asemenea monstruozitate lexicală, pentru că un om fără școală n-a folosit în viața lui nici adjectivul oribil, nici verbul a oripila. Directorul nostru trecuse prin școală, nu-i vorbă, dar cam fără folos cum se vede.

Lucrurile nu pot fi lămurite până la capăt fără a coborî în istoria lor. Dacă facem acest efort recuperator, constatăm că cele două cuvinte au pătruns în română din fr. horrible și, respectiv, horripiler, fapt confirmat de toate dicționarele. Franceza însă le-a împrumutat, la rându-i, din latină, unde verbul horreo înseamnă a tremura de frică, a fi înspăimântat. Acestui cuvânt romanii i-au atașat sufixul –ibilis, obținând adjectivul horribilis, ceea ce înseamnă înspăimântător, adică… oribil până la urmă.

Românescul a oripila este rezultatul unui parcurs asemănător. Verbul horreo avea, pe lângă sensurile descrise mai sus, și un înțeles oarecum mai special : „a sta drept (încremenit de teamă)”. Latina l-a asociat cu substantivul pilus = păr, obținând astfel compusul horripilare, ceea ce tradus mot-à-mot înseamnă „părul care stă drept în sus (de frică)”. Expresiile mi s-a ridicat păru-n cap (de groază) sau, și mai expresiv, mi s-a făcut părul măciucă (fără gel) vin să confirme paralelismul unor asemenea aventuri lexicale.

Din horreo provine neologismul a abhora = a avea aversiune pentru ceva. Din pilus avem cuvântul vechi păr cu derivatele sale, dar și neologismele : pilozitate, a epila, a depila etc. Capilar, cu derivatele sale, provine din asocierea lui pilus cu caput = cap, iar capilarele sunt vasele de sânge subțiri ca firul de păr din cap. Din horreo, îl avem, vechi de secole, și pe a urî, atât numai că, erodat fonetic de uzul îndelungat, filiația este aici mai greu de perceput…

P.S. Un maestru al creațiilor lexicale culte, George Călinescu, vorbind despre un critic foarte scrupulos (nu-mi mai amintesc exact, dar cred că despre Șerban Cioculescu), zice că acesta practică tetracapilarotomia, adică despicarea firului de păr în patru (tetra).

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Mult adevar contin vorbele „Trebuie să recunoaștem că numai un om cu oarecare știință de carte poate „îmbogăți” limba română cu asemenea monstruozitate lexicală”.

  2. Vă mulțumesc pentru că mi-ați tălmăcit legea de murături a conului Leonida (singur nu am reușit să ajung la moratoriu, mai ales că moratoriul este temporar, iar legea de murături ar fi fost permanentă).

    De asemenea, mulțumesc că mi-ați lămurit strania disonanță cognitivă pe care o simt când la televizor văd copii fericiți care mânâncă biscuiți… OREO!

  3. Ordinea moderna pune în fata sculele, lucrurile care se folosesc mai des și nicidecum cele înrudite. Tot așa în limbaj, avem pe limba cuvintele și expresiile folosite toată ziua, cele de salon sunt scoase atunci cind ne îmbrăcăm frumos și mergem la opera.
    La parul măciucă se adaugă – și măciucă păr. ..
    Și din nevasta facem nefastă. .

  4. Si ca sa-l corectam si pe stimabilul George Calinescu, tetratrichotomia e un corespondent mai bun pentru despicarea firului… capilus e par in latina, thrix e in greaca, precum tetra si tomie.

  5. Eu nu prea am înţeles de ce oamenii preferă să facă greşeli gramaticale grave (de exemplu sa puna virgula intre subiect si predicat) doar ca sa evite (vorba vine) o cacofonie, care nici măcar nu e o greseala in adevaratul sens al cuvantului ci mai degraba o chestie de estetica (vorba vine, ca „virgula” aia zgârie pe creier mai rău decât orice cacofonie posibilă).

    Citez din Wikipedia: „La români se poate vorbi de o adevărată obsesie sau manie a cacofoniilor, care adesea pe de o parte se străduiesc să le evite cu orice preț, iar pe de alta au tendința de a-și reproșa unii altora comiterea cacofoniilor. O serie de autori, între care Ion Coja, Gligor Gruiță, Eugen Coșeriu, George Pruteanu, Andrei Pleșu, Rodica Zafiu, Szilágyi N. Sándor și alții, au criticat astfel de tendințe.”

    https://ro.wikipedia.org/wiki/Cacofonie

  6. Cu ocazia asta mi-am amintit ca la noi in sat se zicea „comparativa” ceea ce mi s-a parut firesc din capul locului, fiindca i-am descoperit imediat un sens: poti sa compari pretul oului cu pretul unui galos si al unui metru de stamba, etc. fiindca toate erau la vedere si fiindca oul era si moneda de schimb.
    Asa ca nu am mai intrebat pe nimeni
    Ceva mai incolo am vazut si o tabla pe care scria „cooperativa” langa „magazin satesc” dar pentru asta nu am mai avut, mult timp, nicio explicatie.
    Am luat-o ca atare. Candva, dupa aceea printr-o mare reforma in agricultura socialista, „Colectivu’ ” s-a transformat in CAP si a aparut si explicatia oficiala a cuvantului.
    Pana atunci, am trait la fel de bine sau de rau fara sa stiu.

  7. Fenomenul de care vorbeste dl. Funeriu nu e specific doar noua romanilor. Aici in Quebec franceza creaza mari probleme la scris. Astfel, intr-un e-mail, un client imi scria despre un recipient ermetic. Problema e ca in loc sa scrie „hermetique”, cuvint ce are acelasi sens ca si in romana (de fapt l’am imprumutat de la ei), ei bine, clientul meu a scris „airmetique”( !). Pronuntia e identica, confuzia fiind probabil generata de faptul ca ermetic insemana etans, inclusiv la „aer”.
    Dar trebuie sa ne obismuim cu asta. Asa cum spunea dl Paller, ne intreptam spre o „barbarie civilizata”. Iar problemele de limba fac parte din asta. E suficient sa citim mesajele on-line. Dar chiar si aici pe Contributors avem probleme de limba, cea mai des intalnita fiind cea cuvintelor terminate in doi de „i”.

    • Babilou

      Ai perfectă dreptate când spui: „Dar chiar si aici pe Contributors avem probleme de limba, CEA MAI DES intalnita fiind cea a cuvintelor terminate in doi de “i”.” Și te grăbești să o dovedești cu propria-ți exprimare greșită. Ironia sorții, nu?
      Una dintre problemele de limbă foarte frecvente e și cea care apare la tine, în chiar fraza în care îi critici pe alții pt. precaritatea exprimării din punct de vedere gramatical.

      CORECTĂ e formularea: (problema de limbă) CEL MAI DES întâlnită fiind…”, nu „CEA mai des întâlnită fiind…” De ce? Ei bine, e vorba de superlativul relativ al adverbului DES (cel mai des) care se află înaintea adjectivului întâlnită, pe care îl determină. Or, adverbul este cel care se trece prin gradele de comparație în acest caz, nu adjectivul. Ca atare, „cel mai des întâlnită fiind…” e forma corectă. Poți verifica asta prin schimbarea topicii: cea întâlnită cel mai des fiind…, și așa ai și instrumentul de control pentru astfel de cazuri în viitor.

  8. De cand am sansa sa va citesc, imi zic ca, daca ar mai fi cativa pasionati ca dvs – erudit dar(!) generosi, cu simtul umorului si indulgenta, specifice omului inteligent – romanii ar „convietui” in deplina seninatate cu limba care le exprima gandurile…Deoarece gandurile ar fi, la randul lor, clare si limpezi, ca limba care le cladeste.
    „Patria mea este limba(jul)” spuneau A. Camus si E.M.Cioran, si ideea mi se pare remarcabila, in sine! Adica, indiferent ca e romana, franceza sau chineza, e vorba de un „teritoriu” strict privat, unic si individual, dar mai ales pretios! O patrie nu e doar o tara, e tara ta! Aceea pe care o iubesti, aceea de care esti atasat prin legaturi invizibile dar indefectibile…
    Deci, daca „iInainte a fost cuvantul”, este posibil ca universul nostru interior, cel adevarat(…), sa fie constituit, ulterior modelat si in permanenta transformat, de limba in care gandim, si apoi ne exprimam. Nici mai mult, nici mai putin! Altfel, cum s-ar explica ca oamenii care injura sunt urati? ;)
    In opinia mea, limba nu este doar „utilitara”, pentru ca se hraneste permanent din cultura pe care, simultan, o si exprima, ea este o podoaba! Daca alegem sa purtam un diamant sau o sticla ordinara, nu depinde, de aceasta data, poate singura din viata, de bani, ci de modul nostru de exprimare. A vorbi cursiv, simplu si clar, este cea mai autentica si mai pretioasa podoaba…si atat de simplu de obtinut…!

  9. Nu ştiu dacă e cazul să căutăm o logică în etimologiile populare; cîndva,către anii’70, într-un tîrg transilvan căruia o salbă de fabrici nou răsărite i-a triplat în cîţiva ani populaţia, o jună mamă recent urbanizată, îi spunea alteia că trebuie să îşi ducă progenitura la “poniclenica” unde X (ORL-istul) îi va scoate polipii ; un bade , venit la “oraş” cu treburi îmi spunea că se grăbeşte să ia “otobuzu” de la autogara din dosul pieţii. “Logic” ar fi fost să aud “ponipii” şi , respectiv, “otogara “ în cazurile înfăţişate. Logice sau nu, “denaturările” lexicale , par a avea, majoritar, ceea ce cuprindeau formulări clişeizate ale marxismului: “caracter de clasa”, “ caracter istoric”. Limba ne este o realitate “familiară” şi, aidoma membrilor unei familii, şi cuvintele îşi au, fiecare, povestea lor. Cu toate acestea, spre deosebire de naţii cu tradiţie lexicografică, noi nu avem (deşi istoria scrisă a cuvintelor e mai scurtă) acces facil/deloc la datele precise ale intrării cuvintelor în uz (a se vedea, spre comparaţie, Littré-ul sau Dico-ul Academiei franceze). Deşi ne aflăm, teoretic, în relaţie de “familie” cu limba, nici familia, nici şcoala nu ne cultivă gustul acestei relaţii. “Sare” e dintre cuvintele cele mai vechi dar, la noi, sarea se extrăgea din ocna (nu din salină, ori sarină, cum s-ar fi cuvenit evolutiv); heliofili de sîntem (iubitori de soare) riscăm o insolaţie (nu o insoraţie…). Aici e istorie, cu poveşti. Nu ne mai încurcăm cu poveşti… La urma urmelor, ce mare deosebire între homofonie şi homofobie (de-o pildă)?

    Cum ziceam, familia şi şcoala nu ne (mai) spun poveşti de “familie” despre cuvintele care ne locuiesc: unde vor fi fiind bunicii, părinţii, profesorii care să ne amintească , la vremea cînd degustăm un sirop, un şerbet ori un sorbet, povestea acestei treimi ce se trage dint-un singur cuvînt persan? De aşa poveşti se învredniciră cronicarii şi rapsozii (mă rog, poeţii), vezi Coşbuc traducindu-l pe Hafez/Hafiz cel din Shiraz: “Ah, tulbure-i, Doamne, impusul sorbet/ Şi limpede-i vinul oprit de profet!”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ionel Funeriu
Ionel Funeriu
Profesorul Ionel Funeriu s-a dedicat studiului versificației românești, lucrarea sa majoră, Versificația Românească, propunând o nouă teorie asupra versului românesc. Pornind de la această teorie, a propus o nouă metodologie a editării clasicilor expusă în volumul Al. Macedonski. Hermeneutica editării. În ultimii ani, a publicat lucrări destinate familiarizării publicului larg cu aspectele filologiei, Biografii lexicale fiind un astfel de exemplu.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro