Home » Analize »Cultura »Opinie »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

Când mori de grija altuia

Adela Toplean iunie 13, 2019 Analize, Cultura, Opinie, Sinteze, Societate/Life
39 comentarii 7,420 Vizualizari

De pe noua și faimoasa agendă a omenirii așa cum ne-a parvenit ea de la faimosul Harari lipsește în continuare cel mai faimos obiectiv moral al lumii de azi: simularea faimoasei empatii.

Ce nemaipomenit ar fi să existe niște roboți care să funcționeze pe niște algoritmi ai grijii! Niște roboți care să te consoleze când ești amărât și care, ori de câte ori ești ranchiunos, să simtă cu tine și să fie astfel gata să disprețuiască în locul tău. Roboții ar disprețui temeinic, neabătut, cu consecvență metodică, roboțească. Pe ei disprețul nu i-ar obosi; ei nu s-ar descuraja în taină, așa cum fac oamenii.

Ideile acestui text le continuă pe cele din textul publicat cu o lună în urmă “Fericire pentru vii și morți”. Aici încerc să explic de ce studiile morții sunt, la propriu și la figurat, niște studii bune. Bune la ce? Bune cu cine? Bune pentru cine? Textul conține, printre altele, și un mic excurs în splendida lume nouă a intelectualilor.

Pornesc de la exemplu pe care l-am mai dat și cu alte ocazii:

Un psihiatru și strălucit teoretician trecut de 70 de ani mărturisea că, pe măsură ce îmbătrânește, își pricepe tot mai puțin teoriile. Confesiunea nu e de ici de colo. Ea ne confruntă cu o posibilitate neliniștitoare: cei fragili biologic (și taman de aceea bine înfipți în viață) își pierd cu maxim firesc apetitul pentru teorie. Chiar și pentru propria teorie.

Omul nu trăiește, știm bine, cu o permanentă “dispoziție teoretică”. De altfel, pe unii, teoria îi indispune teribil mai tot timpul, iar alții nu și-au bătut în viața lor capul cu ea. Cei care se ocupă în mod conștient “cu ale vieții” nici nu-i înțeleg rostul, așa cum unui proaspăt convertit îi este (căci așa și trebuie să-i fie) cu desăvârșire străină inerenta ipocrizie instituțională a bisericilor.

Ai zice uneori că un teoretician bun uită că s-a și născut. Teoria e atât de acaparantă, că reușește să-ți taie în maniere absolut ingenioase accesul la propria-ți viață.

Revenind la cazul concret al teoreticianului vârstnic care nu-și mai înțelege propriile teorii, ai mai zice că inteligibilitatea teoriei coimplică in-inteligibilitatea morții.

Procesul îmbătrânirii aduce cu sine o suită de transformări în abordarea faptelor vieții, inclusiv răsturnarea piramidei lui Maslow, căci oamenii încep să trăiască pentru prima dată în viața lor cu “susul” în “jos” câștigându-și în sfârșit libertatea – să-i spun oare curajul utopic sau vanitatea de pe urmă? – de a nu mai fi preocupați de nevoile de bază, ci de cele înalte care privesc integritatea sinelui și relațiile cu ceilalți (1) .

Să recunoaștem că îngustarea orizonturilor teoretice rămâne una dintre transformările cele mai neașteptate prin care trece vârstnicul!

Dacă stăm să ne gândim un pic, nu-i chiar așa de surprinzător: tehnica supraviețuirii la bătrânețe este prea sinceră și prea riguroasă ca să se mai încurce în chestiuni teoretice. Luptele care se dau, chiar și cele medicale (deci științifice), nu mai sunt ale bolnavului, ci ale celor din preajma lui. El nu poate trăi decât ignorând, pe de o parte, teoria (adică ambiguitățile), iar pe de alta fiziologia (adică oribilitățile). Cum anunțam deja în textul publicat cu o lună în urmă, el vrea ce vrem toți: să fie fericit.

Mobilizarea gândirii umane – în care eu personal văd tot o formă de vitalitate cât se poate de compatibilă cu murirea – tânjește, la bătrânețe, cu maxim firesc spre alte orizonturi, mai vaste și poate mai misterioase. Vârstnicii separă spontan și dramatic toate cele sigure din punct de vedere existențial (o dimineață însorită, o romanță veche, lipsa durerii) de toate cele care pare că pot fi demonstrate posibile cu instrumente teoretice.

În cele din urmă, a-ți trăi viața firesc, a trăi “bine”, înseamnă să nu-ți dorești să dovedești nimic.

Nu e exclus, date fiind cele de mai sus, ca în Death Studies teoria să nu se întâlnească firesc niciodată cu practica. Decizii practice adecvate unor cazuri medicale concrete se iau extrem de rar. În fața unui om desfigurat de suferință care mai are de trăit doar câteva săptămâni îți va fi greu, ca medic, consilier spiritual sau tanatolog, să te oprești exact la “compromisul” de care este, în acel moment, cea mai mare nevoie.

Cum probabil vă imaginați, calitatea compromisului care se cere făcut nu ține doar de profesionalismul staff-ului (în lumea civilizată, peste 70% din muribunzi își sfârșesc zilele în spitale, dar procentul scade încetul cu încetul). Calitatea compromisului ține în primul rând de orizonturile existențiale ale “beneficiarului” acelui compromis. Or suferindul e de multe ori pătruns de conștiința inutilității oricărei intervenții. De foarte multe ori, excesul de zel al celorlalți îl sperie. Nu sunt puține cazurile în care suferindul e măcar în parte responsabil de eșecul demersurilor medicale sau paliative…

Necesitatea prelungirii sau întreruperii vieții nu e nici ea de la sine înțeleasă. Ea ține în primul rând de imperative profesionale și civice (inclusiv de contextul legislativ) și într-o foarte mică măsură de sensibilitățile celor implicați.

Asupra puținului care se poate restitui muribundului (câteva zile de ne-durere, o noapte fără vomă, ore de luciditate, o ultimă întâlnire cu familia etc.) nu prea există consens nici teoretic, nici practic. Unii spun că nici n-ar trebui să ne străduim să-l găsim. Alții, dimpotrivă, că nimic n-ar fi mai important.

Că noi toți – specialiști și nespecialiști deopotrivă – ar trebui să găsim modalități personale de a “cointeresa“ teoria și practica tanatologică, de a înlesni, adică, întâlnirea lor într-un punct interior, pe coordonate intime, doar de noi știute, ține poate de un entuziasm epistemologic cu totul ieșit din comun (ca să nu-i spun “masochist”).

Iar dacă teoria morții n-ar întâlni practica nici măcar acolo, în zona profundului existențial, pesemne că ea este, într-adevăr, excepțional de inutilă…

Firescul nefirescului – Mic excurs în minunata lume nouă a intelectualilor

Analizele teoretice ale faptelor morții se află, evident, la cheremul nostru, al tanatologilor. De la “dansul dialectic” (2) cel mai sofisticat (și poate de aceea atât de exasperant!) până la cercetarea deductivă cea mai solidă, se întâmplă adesea ca toate să-ți duhnească – întocmai ca jerbele funerare ieftine – a artificialitate și a nefiresc.

Noroc că noi, cei care ne ducem viețile profesionale în instituții academice, suntem cât se poate de obișnuiți cu nefirescul.

Fie că ne referim la nefirescul metodologic, la nefirescul vreunei splendide plăsmuiri intelectuale sau la nefirescul stânjenitor al unui “raport de activitate” unde ne lăudăm, vrând-nevrând, singuri pentru ca vreo comisie de evaluare să ne fericească cu vreun grant, nefirescul a devenit a doua natură a intelectualului academiilor moderne.

Poate cititorii mei se vor arăta scandalizați de ceea ce urmează să spun, dar eu una nu mă mir absolut deloc că omul, din ce gândește mai mult și mai firesc, din ce-i va slăbi conștiința identității sale de intelectual; și, poate – cine știe? – în cele din urmă, dimpreună cu ea, îi va slăbi și conștiința plagiatului; fie și numai fiindcă și-ar depăși obsesia copilărească pentru calificative (3) …

Nu spun că atitudinea intelectuală perfect asumată (atitudine care îmi pare oricum mai degrabă nefirească) ar fi obligatoriu incompatibilă cu experiența gândirii (firesc scrutătoare, firesc angajată în dialogul cu alte gândiri (4) ), dar nici ușor de împăcat nu cred că mai sunt.

Prestația publică a intelectualului, mereu tinzând să se acorde cu fetișurile ideologice ale vremii, cu poziția universitară ocupată sau râvnită, cu linia editorială a publicațiilor la care scrie sau speră să scrie, cu presiunea echipei de cercetare sau a grupului de referință, cu o extrem de costisitoare și de dificil de obținut identitate morală care e musai să fie cea specifică “iluminaților” vremii reprezintă, toți, factori care favorizează lepădarea de gândirea proprie. Multă-puțină câtă va fi fost, această gândire e sacrificată firesc și fără remușcări mai ales în numele succesului social ori academic.

Succesul însă rămâne adesea doar o himeră, în cel mai bun caz o vâlvătaie care, după ce se înalță semeață spre cer, se consumă sub privirile neputincioase ale celui care pare să fi devenit, prin forța împrejurărilor, un negândit.

Trebuie totuși spus că atunci când intelectualul ține la identitatea sa profesională mai mult decât la propria gândire nu o face întotdeauna din carierism. Unii o fac și dintr-o nevoie “extra-profesională” – vitală chiar – de a scăpa de propriile frământări și dileme.

Niciun scriitor nu a surprins atât de bine ca Aleksander Wat în volumul de confesiuni Secolul meu (5) acest apetit al elitelor pentru ceea ce pare să fie nici mai mult nici mai puțin decât o formă de autosabotare sau de trădare efectivă de sine.

E adevărat că Wat discută acolo apetitul oamenilor învățați pentru formele incipiente ale comunismului, dar am convingerea că și intelectualii de azi (6) își întrețin nechizbuit obsesii și neurastenii născute alandala din narcisism, ură de sine, zel mistic și câte altele or mai fi colcăind în sufletele lor complicate.

Complicată, iată, e și mărturisirea lui Wat: ”singura ipostază perfectă, pură a marxismului, a comunismului a fost stalinismul, în special acela din anii 1937-1941, cu teroarea aceea SPLENDIDĂ” (sublinierea îmi aparține).

Vedem aici ilustrată surprinzător de bine, cu un simplu adjectiv, fascinația irezistibilă a elitelor de ieri și de azi pentru misiunile supreme.

Despre dorința omului de rând de a se supune terorii, de a se învoi să slujească din nevoia de a fi mai apoi răzbunat de un dictator atotputernic, am mai citit cu toții câte ceva. Cu adevărat inedit îmi pare însă felul în care Wat speculează în marginea motivațiilor elitelor, mai exact, a aplombului combinat cu sentimentul de fascinație și vinovăție care le împinge să-și însușească o gândire totalitară taman pentru splendoarea ei, pentru caracterul ei nemaivăzut și nemaiauzit.

Nu a fost și nu este, deci, mereu vorba de oportunism social, ci și de fascinația irațională pentru ideile “mari”, absolute, pentru utopiile care intimidează prin chiar faptul că deschid realitatea spre tot felul de (im)posibilități (7) .

Comentând Principiul speranței a lui Ernst Bloch, Žižek, pe linia romantismului german și a lui Walter Benjamin (8) , ne aduce aminte că “realitatea e neterminată” (9) . Bloch scria asta și în Spiritul utopiei: “numai covoarele sunt complete” (10) .

Avem, așadar, o “incompletitudine ontologică”, o “ontologie deschisă” (11) – deschisă mereu spre un bine superior, spre un “acasă” unde cei “de-ai casei” n-au pus încă piciorul, dar la un moment dat îl vor pune. “Acasă” va fi atunci încorporat în realitate. Între timp, însă, știm de la Bloch că acest bine superior ne orientează speranța și ne ajută să integrăm suferința (12) .

Principiul blochian al speranței se bazează pe nevoia urgentă de a crede în cele ce vor să vină. Această nădejde militantă este, știm bine, fermentul socialismului și, știm la fel de bine (de la Voegelin și de la alții (13) ) că este nu doar fermentul religiilor politice, ci și al creștinismului. Și Sfântul Apostol Pavel le vorbea evreilor despre credința în dovedirea lucrurilor nevăzute…

Revenind la Bloch, optimismul militant poate reforma lumea în ambele direcții – atât retrospectiv, prin rescrierea istoriei, cât și prospectiv, recuperând – atenție! - potențialul utopic din cele întâmplate și din cele care urmează să se întâmple. Așa scria, ludico-diabolic, Žižek (14) în prefața unui extrem de interesant volum colectiv despre privatizarea speranței (mai exact, despre abandonarea speranței blochiene “autentice” și naufragiul în utopiile de uz personal).

Peter Thompson, specialist în Bloch și în marxism (pe care probabil cei care parcurg acest text l-au citit deja în The Guardian (15) ) ne amintește că un pământ nou nu e cu putință decât prin mobilizare revoluționară generală, adică prin acțiune umană, în niciun caz prin intervenții exterioare, supranaturale. Iată, deci, cum ne-am pregătit mai bine de un secol pentru ceea ce azi tanatologul Tony Walter numește “secularizarea speranței” și care, vom vedea, a contribuit enorm la rescrierea noilor modele de murire și de doliu. Nimeni și nimic, deci, nu scapă speranței utopice. Oamenii cu convingeri prin asta se și caracterizează: au suflu utopic, ei speră, deci, mai bine. Ei și scriu, de altfel, mai bine, pentru că scriu cu mai mult aplomb. Ei și trăiesc, de aceea, mai bine. Se-nțelege, îmbătrânesc și mor totdeauna mai bine, fiindcă mor “deschis”, “ca la carte”, adică prin și pentru ceilalți.

Ce înrăiește capitalismul salvează optimismul militant și mistic (să nu uităm că Bloch și Benjamin erau amândoi extrem de atrași de mistică). Totul va fi, așadar, salvat chiar aici, pe pământ, unde vom trăi , cu un pic de noroc (utopic), ca frații.

Revenind: imboldul resimțit de elite de a adera la comunism apare pe fondul unei admirații atât pentru estetica resentimentului (iar aici Wat are descrieri magistrale ale comportamentelor resentimentare ale încarceraților proveniți din păturile de jos ale societății) cât și, cum am văzut mai sus, pe fondul unei oferte de viitor clar și optimist împreună cu ceea ce identifica Kolakowski (un alt polonez trecut, ca Wat, prin convertiri politice) ca fiind “the conviction of being on the good side of social conflicts—on the side of the exploited, suppressed, etc.” (16)

Wat merge însă cu speculația mai departe decât Kolakowski. Wat crede că orgoliul celor care vor să fie de partea bună a istoriei e un orgoliu de dandy: ”nu trebuie subestimat dandismul ca factor care a influențat adeziunea la comunism (…) o anumită asceză și o alegere deliberată a provocării. Îl aleg pe diavol, fiindcă este frumos și îi provoacă și îi incită pe filistini. Este aspru, cumplit și îi sperie pe profani (…) Știi, sună paradoxal, oameni din case burgheze se duceau la închisoare…”

În lumina celor arătate în acest mic excurs, mie nu îmi sună deloc paradoxal.

Aici aș reaminti distincția pe care o face Andrei Vieru în Elogiul vanității (17) între vanitate și orgoliu. Prima, vizează relația cu ceilalți (implicit, cu realitatea). Al doilea, relația cu tine însuți.

Aproape toți orgolioșii au, cred, probleme în a distinge între iluzii și speranțe. Se iluzionează mai ușor cei care sunt centrați pe ei înșiși și pe calitățile lor “în absolut”, în loc să fie mai degrabă atenți la “fiabilitatea” calităților lor, adică la eficiența acestora în raport cu ceilalți (ceea ce i-ar și recomanda drept niște mari vanitoși…). Adecvarea vanitoasă la condițiile celorlalți conduce, ce-i drept, nu doar la goana după glorie, ci și la revendicări sociale mai mari (succesul vanitoșilor nu e întâmplător). Inadecvarea la realitate, în schimb, stă pe un sofisticat eșafodaj de iluzii. Ca să rezum: în variantele lor proaste, se poate vorbi, cred, de oportunismul speranței și de autismul iluziei…

Elanul sau, dacă doriți, orgoliul oamenilor cu convingeri puternice arareori le permite să facă vreo distincție între iluzii și speranțe. Dacă iluzia e un soi de vacanță pe care ți-o iei de la realitate în numele unui proiect născut și nutrit de și în capul tău, speranța, întocmai ca spontaneitatea, e o înclinație curajoasă spre realitatate. Ea se naște aproape întotdeauna din asumareaconstrângerilor realității sociale și nu prin ricoșeu (prin ricoșeu la dezordinea anomică a Germaniei anilor ’30 credea, de pildă, Talcott Parsons s-a născut utopia nazistă (18) ).

Impresia mea este că gândirea utopică are în centrul său iluzia, nicidecum speranța. Vorbind despre principiul speranței în termenii lui Bloch vorbești, de fapt, despre binecunoscute și îndelung analizate iluzii ideologice. În ce condiții unele ar putea trece drept altele sper să reușesc să arăt într-un text separat care nu are legătură cu tanatologia.

Aș încerca deocamdată să mai explic un lucru care mi se pare important: de ce gândirea utopică, deși în mod evident ne-implementabilă, lasă totuși urme de neșters în realitate? Mie mi se pare că gândirea utopică ratează, de fapt, realitatea. Cum cred că ar spune și Talcott Parsons (19) , valorile utopice nu îndeplinesc “exigențele funcționale” ale realităților sistemelor sociale.

Dacă gândirea utopică ratează realitatea, realitatea nu ratează niciodată gândirea utopică. Între cele două apare, aproape mereu, un divorț urât, cu multe daune colaterale. Fiecare îi smulge celeilalte ce poate, cât poate și când poate (neo-comunismul e o astfel de consecință târzie a unor valori utopice mai vechi).

În termenii formali ai lui Parsons, ce am spus mai sus ar putea suna cam așa: când sistemul social e prea vulnerabil pentru a mobiliza mecanisme și procese adaptative care să acomodeze – în varianta lor domolită, acceptabilă social – niște valori utopice care l-au infestat, nu vor întârzia să apară, în amonte, procese sociale aberante care amplifică răul. Îmi vine să spun că realitatea se revoltă împotriva acestui corp străin care este valoarea utopică. De altfel, despre sistemele de credințe în general Parsons scria în capitolul referitor la teoria schimbării (20) , că pun cele mai mari probleme de instituționalizare, ajungându-se chiar la situația interesantă în care valorile respective, în varianta lor pură, neinstituționalizată, să fie opusul a ceea ce ajung să fie efectiv prin instituționalizare!

Perspectiva lui Parsons nu-mi pare nici fundamental diferită și nici mai prejos de explicația pe care o dădea, la finele anilor ’70, André Scrima în cursul ținut la Facultatea de Științe Religioase a Universității Catolice Saint-Joseph din Beirut. El vorbea acolo de deturnarea simbolurilor, de degradarea suflului religios și transformarea sa în ideologie care compromite credința, fără să compromită însă din punct de vedere social religia instituționalizată. De pierdut, pierd întotdeauna credincioșii autentici, nu cei care se cred “religioși”:

“Dumnezeu însuși nu pare să îndrăgească prea mult religiile instalate, sedentare, sigure de ele însele și dominatoare (…) și care, în numele lui Dumnezeu, își caută propriile avantaje (…) [punându-i] întrucâtva condiții lui Dumnezeu.” (21)

O practică socială pusă în mișcare de o idee utopică (de pildă utopia unei societăți fără clase) se va împotmoli, crede Parsons, în cel mult două generații. Industrializarea masivă specifică începuturilor comunismului n-avea cum să țină proletariatul departe de păcatele și de pericolele individualismului; apare blazarea și compulsivitatea, apare pesimismul și, ce e mai rău, se conturează, inevitabil, o tendință a intelighenției de a critica sistemul implementat, care, în varianta sa reală (deci inevitabil dezamăgitoare), intră în contradicție cu pretențiile pure ale elitei. Entuziasmul revoluționar frust nu se poate susține nici practic nici cognitiv peste generații, așa cum își dorea Bloch în Principiul speranței.

Tot ce-i prea bun, trece. “Teroarea aceea splendidă” cum o numea Wat, se transformă, în contact cu realitatea, în altceva, mai nefiresc și mai rău.

Unei gândiri utopice îi corespunde, cred, întotdeauna o realitate răzbunătoare. Lumea culturală și științifică preia și ea din consecințele eșecului de absorbție a valorilor utopice. Se răspândește, cred, arta “mică”, revoltată sau frustrată; se răspândesc trendurile de cercetare slabe, șchioape, obtuz-ideologizate, apar supralicitări etice de tipul virtue signalling, aberații juridice de tipul Bill C-16, în fine, apar posibilități de legitimare tot mai aberante și mai neconforme standardelor firești ale realității (adică ale proceselor care asigură coerența și continuitatea sistemului social).

Mai jos, un exemplu de răzbunare ale celor nefirești pe cele firești:

Imediat după 9/11, Jürgen Habermas și Jacques Derrida au fost convocați la o serie de dialoguri pe care Giovanna Borradori (filozoafă, specialistă în teorie socială și politică la un colegiu new-yorkez privat) le reunește apoi într-o carte intitulată Philosophy in a Time of Terror (22) . Cei doi respectați filozofi ne-au explicat acolo de ce terorismul este un construct social, de ce evenimentul nu a fost unul major, ci doar făcut să apară astfel – “spectacularizat”, cum spune Derrida, de mass-media – și, în sfârșit, în bună tradiție habermasiană, ni s-a explicat și de ce 9/11 poate fi privit drept “un defect de comunicare”.

Vedem în acest exemplu cum valoarea utopică ce atacă organismul realității conduce la o aberație de interpretare născută din chiar încercarea de a aduce acea ideea utopică în ambianța realității, dându-i un contur teoretic. Nefirescul însă se instalează. Realitatea se răzbună numaidecât. Musulmanii moderați sunt supraexpuși în media, supraexpuse sunt și (de altfel binevenitele) campanii de tipul #NotInMyName, iar finalul e, evident, o culme a SPLENDORII supranumită și “The other September 11 effect”: numărul convertirilor la islam crește după fiecare atac sau atentant terorist (23) .

Gândirea utopică, așadar, crezând că mobilizează resursele speranței, mobilizează iluzii. Spre deosebire de speranță, iluzia, spuneam, nu e asimilabilă realității, ea aduce – printr-un elan fără îndoială autentic - un fals spor de realitate. Confuzia însăși dintre iluzii și speranțe e, cred, esența gândirii utopice. Și a totalitarismelor.

Așadar, oamenii cei buni cu minți luminate, optimiști și miloși, oamenii distinși, doldora de idealuri, paraleli cu frământările propriei vieți, vor ajunge, cum scria Camus, să se joace cu viața lor și a altora. S-au băgat și se vor băga până la sfârșitul istoriei (cum Fukuyama s-a înșelat, sfârșitul istoriei este, desigur, foarte, foarte, foarte departe) – sau băgat, deci, și se vor mai băga slugă la dracu’ dintr-un soi de avânt prost investit, din capriciu existențial. Știm bine că dracul nu te lasă defel să trăiești, dar nimeni nu-l poate acuza că nu le dă oamenilor liber la joacă! Nimic mai diabolic decât jocul iluziilor.

Or nevoile ludice – exact ca cele de recunoaștere publică – ale intelectualului de ieri și de azi, nu trebuie subestimate…

Un alt polonez (al treilea!) despre care mă simt îndemnată să scriu câteva fraze este un contemporan al nostru, Ryszard Legutko (24) . Legutko ne-a oferit recent în cartea sa The Demon of Democracy o altă descriere, ceva mai prozaică, a înțelepciunii elitelor:

“the deeper wisdom was to copy and to imitate. The more we copied and imitated, the more we were glad of ourselves. Institutions, education, customs, law, media, language, almost everything became all of a sudden imperfect copies of the originals that were in the line of progress ahead of us” (25)

Și cu asta m-aș întoarce de unde am plecat, mai exact, la fuga intelectualilor de propria gândire, din dorința de a-și asigura o identitate intelectuală cât mai puțin contestabilă.

Ca un corolar: importanța social-politică a unui intelectual care chiar gândește este astăzi nulă, căci cărțile și grant-urile, înțelepciunea socială, destinul său glorios sunt toate legate de capacitatea de a-și ignora, cu modestie, propria gândire, manifestând totodată – în numele “diferenței” și al “eterogenității” (26) și, nu în ultimul rând, al unui prestigiu moral care frizează utopia – un entuziasm înflăcărat și de nestăvilit pentru gândirea altora.

Firescul gândirii autentice e înlocuit, în minunata lume academică nouă, de cele mai nefirești forme de relativism selectiv (27) . Gândirea altora poate să fie la fel de bine gândire de oaie rătăcită sau gândire de turmă – se va bucura oricum, la o adică, de absolut tot creditul celor rafinați.

Măsura elitismului moral și intelectual (căci nu prea se mai face azi diferența…), nu e dată, așadar de capacitatea de a evalua cu capul tău o situație sau un comportament, ci de capacitatea de a crede – în sens religios, dacă vreți – în gândirea și purtarea celorlalți (presupuse a fi incontestabil sincere și incontestabil pure).

Culmea e că, în felul acesta, dispare orice diferență între gândire și credulitate.

Noua utopie a elitelor este gândirea altora. Adulând ideile altora ai în sfârșit șansa de a te arăta deopotrivă milos și inflexibil. De a intimida și de a domina fără să fii nevoit să-ți recunoști slăbiciunile ludice sau, Doamne ferește, pe cele mistice.

Poate că forma cea mai înaltă și mai liberă a deciziei personale – și, implicit, a gândirii umane – e taman cea care este cel mai strict determinată de complexitatea realității.

O înclinație spre libertatea autentică manifestă, de fapt, cel care are curajul de a se supune unor determinări deopotrivă stricte și reale; acesta este, cred, singurul tip de strictețe care este într-adevăr compatibil cu actul liber tocmai pentru că e o strictețe ne-utopică și tocmai pentru că nu e un capriciu, un experiment de voință.

Alte forme de strictețe sunt inevitabil utopice – manevre mecanice / totalitare/ pozitiviste ș.a.m.d. de evitare a complexității care n-au legătură cu nici cu libertatea, nici cu echilibrul (fie el interior al individului sau al proceselor sociale); și în niciun caz cu gândirea.

Nefirescul tanatologiei

Revenind la nefirescului nostru, în Death Studies, oricărui unghi teoretic, oricărei opțiuni metodologice, oricât de irelevante sau de inepte, i se va recunoaște pe dată îndreptățirea. Se consideră adesea că e firesc ca între tanatolog și studiul său de caz să existe o legătură existențială, ceva autentic-personal care justifică cu supramăsură orice abordare teoretică spre care omul nostru va fi avut vreo aplecare.

Scriind despre moarte, el a făcut deja dovada propensității de a spera.

Dincolo de prestigiul moral pe care ți-l dă oricum lucrul cu beteșugurile fatale ale oamenilor (prestigiu de care se bucură, de altfel, atât psihoterapia cât și medicina), în cazul tanatologului se conturează tot mai precis un al treilea prestigiu: un prestigiu spiritual cu totul aparte.

Spun “aparte” pentru că nu mă refer (de data asta) la confruntarea cu misterul absolut al încetării din viață, ci la un alt aspect care apare deja, în forme tot mai devoalate, în studiile tanatologice recente și care, de altfel, poate fi dedus de cititorul perspicace din excursul abia încheiat:

Specialistul morții e cel căruia îi revine sarcina de a aborda problema disoluției definitive a legăturii sociale (28) dintre muribund și toate celelalte ființe. În loc să mai aspirăm la nemurire, cum făceam acum zece-cincisprezece ani impulsionați de niște științe medicale care promiteau, pripindu-se, prelungirea indefinită a vieții, oamenii și instituțiile aspiră astăzi la puritatea unor atitudini pro-sociale, la toleranță și compasiune: “Unleashing compassion. Communities innovating and supporting through death, dying and bereavement” este titlul unei importante conferințe care s-a încheiat în urmă cu mai puțin de două săptămâni, la Glasgow.

Speranța, ne-a spus-o deja Tony Walter, s-a secularizat (29) , așa că toate mizele – fiziologice, etice, sociale, politice, spirituale și existențiale – se precipită acum în fraternalism. Aici se dau toate bătăliile specificomenești. La drept vorbind, moartea socială e singura moarte pe care imaginația noastră o poate într-adevăr concepe…E răul suprem, așa cum și-l poate închipui o ființă gânditoare și simțitoare care nu se poate vedea pe sine altfel decât existând printre alte ființe gânditoare și simțitoare.

Să previi moartea socială e o chestiune de justețe interpersonală și, în aceeași măsură, de justiție socială. Și, aș îndrăzni să spun, de avânt utopic.

How long until we #CureSocialDeath?” se întreabă tenace, de câțiva ani încoace, Jana Králová, o tânără (a patra și penultima prezență poloneză din acest text!) inimoasă care, după ce și-a scris studiile de specialitate, după ce a coordonat un volum colectiv la Routledge (30) (volum la care până la urmă am participat și eu cu un text), după o activitate online susținută și după un binemeritat doctorat în Death Studies la Universitatea din Bath (leagănul european al studiilor morții) s-a putut autointitula fără să exagereze nici un pic “social death preventer”. De la ea (și de la alții ca ea) aflăm în sfârșit mai multe despre această “socially induced death”, mai precis, despre oameni care trăiesc în sărăcie sau în izolare extremă, despre oameni nerevendicați de semeni, oameni care se prăpădesc tocmai pentru că sunt abandonați.

Că abandonul ucide mai ceva decât corupția e o realitate incontestabilă la care voi mai reveni în această serie de texte. Acum aș mai vrea să spun că “dismantling the bounderies” nu e doar un imperativ cultural și politic (și utopic?) al lumii în care trăim, ci și o urgență tanatologică deja “integrată realității” prin modelizare teoretică la finele anilor ‘90 (31) .

Ulterior, au apărut nenumărate nuanțele în marginea acestui “new model of grief”. Reproduc aici un fragment dintr-un articol semnat de Glennys Howarth, o cercetătoare britanică de toată isprava, cu contribuții extrem de importante în sociologia morții. Am ales să ilustrez ideea cu un citat al ei pentru că, doctorandă fiind, citeam cu nesaț însușindu-mi absolut tot ce scria despre teoriile corpului și identitățile multiple ale vârstnicilor.)

Fragmentul la care mă refer sună așa:

“the conceptual boundaries between the living and the dead once assumed to be as stark and solid as the walls around the asylums and prisons,are becoming blurred and are breaking down. (…) For most of the twentieth century, and until relatively recently, we have clung to models that have rejected the dominant discourse of society – a medical, scientific discourse encouraging the separation of spheres. Not only have we subscribed to the boundary between life and death but we have looked to professionals and experts to define, mediate and police that boundary for us. Against this background the medical, scientifically derived model may have appeared appropriate. In late modern society, however, we cannot simply construct a ‘new model’ of grief, because society is increasingly diverse and fragmented. Models, even those originally conceived as purely academic devices, become prescriptive. Yet, like strictly defined boundaries, they no longer complement the needs and expectations of the heterogeneous individuals who make up society.” (32) (sublinierea îmi aparține)

Cu alte cuvinte, trăim și murim în “open space”. Sau, de ce nu, într-o dâră utopică lennoniană (“Imagine there’s no countries /It isn’t hard to do /Nothing to kill or die for /And no religion, too.”). Știm preabine că această idee utopică a produs mai mult decât un freamăt al culturii pop. A produs un specific teoretic, cultural și moral al lumii de azi, a produs un ethos despre care nu aș mai scrie nimic aici (33) ca să nu sporesc incongruențele dintre părțile textului, și așa destul de pronunțate. Mai spun doar atât: e limpede pentru toți că se prăbușesc ziduri fizice și simbolice, se desființează granițe spațiale și temporale unele după altele.

Mă întreb dacă răzbunarea realității e mai degrabă departe sau mai degrabă aproape. Nu pot vorbi aici decât în calitate de tanatolog. Și într-adevăr, publicațiile tanatologice vorbesc mai mult ca niciodată despre “the return of the repressed” (în legătură cu taberele de refugiați), vorbesc despre non-oameni și despre zombies (în contextul inechităților sociale de azi). Conferința organizată de Centre for Death and Society a avut, în 2017, o temă de sezon: “Death at the Margins of the State”. Ni se explica grav, aproape sever, că un om respins e un om condamnat la moarte. Când o comunitate întreagă e respinsă, vorbim deja de genocid.

De gândirea și de murirea respinșilor caută mai cu seamă să se preocupe tanatologii de azi.

În Death Studies există totuși – iar uneori cu mare folos (34) – și multă confesiune. Există autoetnografie și sociologie biografică. Tanatologii își iau tot mai des propriile pierderi drept studii de caz.

Felul în care fiecare dintre noi este “încercat” de moarte rămâne, desigur, o chestiune de subtilă gestiune biografică, de unde extraordinara eficiență a grupurilor de self-help (eficiență care, în treacăt fie spus, o depășește cu mult pe cea a instituțiilor dedicate). Gestiunea ultimă a muririi nu poate fi, în vremuri târziu-moderne, decât a individului, iar rana provocată de moarte se vindecă diferit de la persoană la persoană, de la grup social la grup social, de la castă profesională la castă profesională.

Posibilitățile tehnologice și financiare pe de o parte și resursele teoretice, psiho-sociale și spirituale pe de altă parte sunt aproape imposibil de aliniat. Desigur că rolul tanatologiei este (și) acela de a compara normele de murire între ele, însă oamenii secolul XXI par a fi tot mai refractari la norme. Ceea ce nu se transformă pe dată în valoare trăită, se transformă, cât ai clipi, într-un aranjament oprimant. Așa că nu prea mai ai cu ce și cu cine să faci tanatologie “globală”.

Pe teritoriul României, am observat că mulți oameni au tendința de a se raporta la normele și presiunile globale în termeni “absoluți”: unii se retrag în propria biografie, în propriul micro-univers căutând să se adăpostească de importuri culturale cu care nu se pot descurca practic sau simbolic (sunt în continuare foarte puțini cei care vor s-audă de incinerare). În acest caz, conștiința singularității lor – valoare, de altfel, tipic modernă și tipic globală – apare, culmea, ca reacție la – sau în tensiune cu – ceea ce ei resimt a fi tocmai o presiune globală.

Alții, dimpotrivă, își supralicitează biografia, vocile lor subiective căpătând valoare și autoritate transculturală. Aceste voci sunt preluate uneori cu succes de diverse figuri politice, presă, fundații și ONG-uri și propulsate global, ca semnale sociale îngrijorătoare. Voci individuale complet necunoscute, adesea atipice (copii cu cancer abandonați în spitale, oameni foarte în vârstă rămași fără adăpost) devin astfel voci-etalon, parte din conștiința istorică globală a vremii noastre.

Dominantele tanatologice sunt, am văzut, două: confesiunea emoționantăși grija pentru Celălalt. Nicăieri, aș zice, nu s-a mai pomenit o combinație atât de convingătoare de afectivitate firească și teorie nefirească, de melancolie și militantism (35) , ca în tanatologia recentă!

Am aici și un exemplu personal. Zilele trecute, revizuind pe nevăzute (ca “blind reviewer”) un articol de tanatologie pentru o publicație anglo-saxonă cât se poate de însemnată, am avut o nouă ocazie de a admira dibăcia cu care autorul anonim, într-un ireproșabil mix de mânie sfântă și oportunism academic, și-a aranjat meticulos datele empirice într-un foarte cunoscut model de circumscriere a inechității sociale, model aparținând nu mai puțin cunoscutei Judith Butler. Modelul (pe care nu-mi vine să-l numesc aici, deși ar avea relevanță pentru economia acestui text) era presupus să arate că unii morți nu-s plânși destul, în vreme ce alți morți sunt plânși prea mult.

Modelul și-a făcut treaba. Reproșuri nu se puteau aduce studiului. A trecut, cred, cu bine de toți trei revizuitorii cu recomandarea “minor revisions”. Aveam, adică, în față un produs academic tipic oricărui subcâmp al științelor sociale. Autorul care gândește – ca foarte mulți alții – cu mintea simpaticei gânditoare de la Berkeley, este un produs tipic și el. Ce vină să-i facem? Că e nobil? Că ține partea celor care mor fără răsunet social, în deplină anonimitate? În niciun caz. Nu numai că nu-i facem vreo vină, dar îl și lăudăm. Eram, concret vorbind, în situația următoare: niște anonimi lăudau pe nevăzute un alt anonim. Ne întâlneam, adică, cu toții, dincolo de bâlbâieli personale, de orbirea profesională impusă – la propriu și la figurat – de toate publicațiile de impact și, în sfârșit, dincolo de paradoxurile tanatologiei, ne întâlneam, ziceam, cu toții, în orizontul – de-acum instituționalizat – al compasiunii.

Cum nu e de găsit nimic firesc în munca laborioasă cu datele morții, tanatologia rămâne, în lumina celor spuse mai sus, încă și mai nefireascădecât alte discipline sociale fiindcă ea suferă deja de o insuficiență disciplinară cronică (pe care o voi aborda pe larg chiar în textul care îi va urma acestuia).

Compensând, identitatea profesională a tanatologului a devenit, ați văzut deja, una extrem de solidă. Nu e vorba doar de cercetătorul academic, ci și de profesionistul implicat direct în “the business of death and dying”. Există, luați cu împrumut din Statele Unite, “certified death educators”, sfătuitori, consilieri specializați pentru muribunzi și îndoliați pe toată întinderea Europei (cazul României merită discutat separat). Grație lor, posibilitățile de a muri bine par a fi într-adevăr mai numeroase ca niciodată. Neliniștea, frica ta în fața suferinței, iar, în cele din urmă, neputința ta de a rămâne în viață reprezintă toate niște amenințări directe la adresa profesionalismului lor. Să nu ne mire, deci, că tanatologii ne iau durerea atât de în serios.

Încă din anii ’60 când au luat avânt primele studii calitative de grounded theory ale lui Glaser și Strauss (36) și când a început, practic, în Occident problematizarea serioasă a caracterului “rece”, “impersonal” și “rău” al mediului spitalicesc declarându-se război birocratizării sistemelor morții, se contura atât practic cât și simbolic, ca politică instituțională și ca mișcare a conștiințelor, reprofesionalizarea morții (37) într-o încercare asumat compasională de a cuprinde zbaterile contradictorii ale celor aflați la capătul puterilor. De atunci și până acum, s-au secularizat niște speranțe, medicina s-a clătinat binișor, iar azi se vorbește chiar de o de-medicalizare a morții.

Inevitabil, agendele instituționale și, împreună cu ele, mentalul colectiv, au suferit modificări considerabile și probabil ireversibile. Progresul pare să fie, am văzut, în primul rând unul moral, căci cu cel tehnologic, mereu ambivalent, lumea s-a cam lămurit. Ce-i iese, bolnavului și muribundului de aici?

Iată-ne astfel întorși, pe premise ceva mai firești, la singura întrebare cu adevărat importantă: ce anume din producția profesioniștilor în tanatologie ar putea interesa un muritor obișnuit? Să nu te omori cu amănuntele despre moarte și morți ține de una dintre cele mai elementare convenții ale lumii moderne. Sigur că în tanatologie nu e vorba doar de un simplu bagaj de cunoștințe care pretinde obiectivitate ştiinţifică, ci de un bagaj al “ororilor”, “orori obiective” pe care științele morții le revarsă la picioarele noastre silindu-ne să ne descoperim sau să ne inventăm înclinații morbide. Desigur că un asemenea bagaj pare să fie dispensabil pentru toți cei care nu lucrează în case funerare, spitale sau azile. Ce ni se poate spune, în cele din urmă, decât că iarna nu-i ca vara și că moartea nu-i ca viața?!

Uite că are ce să ni se spună! Și uite că are cine să asculte!

De câțiva ani, lumea și-a simplificat problemele. Gândește și acționează în termeni rudimentar-absoluți. De realități complexe, fie ele sociale, politice sau existențiale nu prea mai pasă nimănui, plugarii lumii celei noi și-au scos plugurile ideologice și au brăzdat deja realitatea. Au brăzdat-o cu hashtag-uri, ca să știm pe unde să mergem și ce să semănăm: obsesii identitare, meme, gif-uri și citate. Recolta e și ea mănoasă, dar realitatea, spuneam, e răzbunătoare…

Personal, cred că vremurile în care se putea trăi și se putea muri foarte bine și fără tanatologie, au apus. Astăzi tanatologia își asumă responsabilitatea de a evalua și de a îndrepta practicile morții și atitudinile față de moarte într-o mai mare măsură decât o făcea în deceniile trecute. Textul viitor va fi rezervat unor definiții tanatologice neconvenționale (totuși, sper eu, fundamentate științific). Acum mă mulțumesc cu ceva foarte generală: tanatologia poate fi văzută ca un rezervor de resurse academice și practice pe care indivizii contemporani care trec prin suferințe sociale extremesunt invitați să-l acceseze.

O repet: trăim decenii dominate de un mare elan moral. Lumea a progresat, deci și veștile bune pe care lumea le colportează. Vestea bună care e astăzi în vogă pare verosimilă și fezabilă, nicidecum utopică: “Ne pasă!”

Nu mică mi-a fost, însă, mirarea când am citit zilele trecute un text despre utopii scris de un prolific coleg de breaslă (tanatolog danez) (38) . El se referea acolo la sensurile utopiei așa cum reies din lucrările sociologului lui preferat: Zygmunt Bauman. Jakobsen identifică, însă, o “scăpare” baumaniană: moralitatea, așa cum o înțelegea regretatul sociolog de origine poloneză (al cincilea și ultimul polonez menționat azi!), nu poate fi decât utopică, moralitatea, spunea Michael Jakobsen, este noua utopie a lumii.

Sunt cum nu se poate mai de acord. Să ne gândim doar că a apărut (sau, mă rog, s-a întors) groaza de impuritate. Vorbim aici de o valoare căreia nu mă jenez să-i spun “supramundană”, o valoare sacră care îmboldește deopotrivă indivizi și instituții nu doar înspre atitudini vagi, de dezpietrire a inimilor, ci și înspre luarea unor atitudini concrete de întrajutorare: avem aici implementarea instituțională a unor valori pure (numite, pe site-urile marilor companii “company values” menite să stimuleze printre altele “community building” and “social bond” și să ne facă clar un lucru: compania respectivă nu e interesată în primul rând de profit, ci de oameni). Desigur că avem și delimitarea filozofică potrivită: altruismul rațional, responsabilitatea pentru celălalt (39) care e musai să vină înaintea libertății proprii, toate se așează în siajul binecunoscut (Lévinas, Bauman, Derek Parfit, ca să-i pomenim doar pe cei care ne sar acum în ochi.)

Prin supraexpunerea valorilor altruiste se modelează (modulează?) așteptările unei lumi întregi. Intoleranța extremă, setea de dreptate și chiar de sânge nu mai poate fi concepută decât în numele altora. În fața invocării morții și a răului, problema justificării acestora dispare și ea la fel de firesc. Evidențierea construcției sociale a răului respectiv, retorica potrivită – fie ele sofisticate sau rudimentare – sunt suficiente ca să faci dovada altruismului de care ești capabil.

Muribundului i se spune adesea că lupta lui contează și că dacă totuși nu va birui el însuși, alții îți vor duce lupta mai departe. “Toți pentru unul, unul pentru toți”. Altă cale, știm încă de la Stalin, nici nu există. Revizuirile aduse de filozofia contemporană identității personale merg și ele în aceeași direcție a desființării egoismelor și narcisismelor. Perspectiva lui Derek Parfit, cu celebra sa lucrare Reasons and Persons (40) , a redefinit , se știe, identitatea personală – legătura individului cu ceea ce el însuși a fost în trecut și cu ceea ce va deveni în viitor (ce înțelegem îndeobște prin continuitatea conștiinței individuale), e mai slabă decât legătura prezentă a individului cu alți indivizi; rațional e să fii altruist și nu egoist, mai rău e să-ți omori astăzi seamănul lăsându-l singur decât faptul că tu însuți (41) vei muri într-un viitor care oricum nu te privește direct. Altruismul rațional, spre deosebire de cel psihologic (bazat pe motivația de a face bine celuilalt în baza unor negocieri mai mult sau mai puțin nobile) are la bază un principiu normativ: trebuie să te ocupi de binele celorlalți din motive ne-instrumentale.

Asta e starea de spirit în care trebuie să se trezească dimineața un om civilizat și nicidecum cea în care s-a trezit Gregor Samsa.

Cotații la bursa suferinței

Empatia, deci, a devenit – la modul generic – valoarea centrală a umanității civilizate. Nu e de mirare că suferința a devenit și ea – tot la modul generic – rentabilă.

Dar realitatea se răzbună și de data asta: probabilitatea e foarte mare ca experiența dureroasă a bătrâneții extreme, experiența sinistră a cancerului, cruzimea unui atac terorist, durerea insuportabilă la vederea unui animal jupuit de viu, greața cumplită provocată de oceanele de gunoi menajer, în fine, toate spurcăciunile și catastrofele pământului să fie de urgență atribuite vinovaților de serviciu.

Lista acestora e accesibilă oricui are acces la internet. Și nu e foarte lungă.

În România, e chiar foarte scurtă (dar despre lista neagră a românilor, mai exact despre legătura dintre moarte și corupție, voi vorbi într-un text separat.)

În textul de astăzi spun doar că, român fiind, nu prea ai cum să vezi altceva decât ceea ce se impune vederii: anume că moartea este inseparabilă de corupție. Se mai simte cineva dator cu o moarte în sens tradițional? Sau, altfel spus: ce anume din starea actuală a lumii ar îndreptăți, impune sau precipita o asemenea datorie de a muri care, în ciuda faptului că pare familiară și bătută în cuie, ne rămâne perfect străină? Evident, nimic. Înainte să fii dator cu o moarte, ți se spune într-una că ești dator să răzbuni moartea celorlalți. Mai exact, știm ce este moartea și reușim să-i cuprindem cu mintea gravitatea în măsura în care știm și simțim că românii mor întotdeauna prea devreme. Dincolo de această evidență (moartea care delimitează granițele morale ale vieții) nu poate trece nimeni decât riscând să alunece de partea proastă a istoriei (rezervată proștilor și încuiaților). Cum, în problema morții, vorba prietenului meu, “limbajul oricum nu prea are cu ce veni la suprafață”, limbajul pare că ne ajută pe noi, românii, doar cât să ne convingem unii pe alții de o evidență: că “Corupția ucide”. Dar e oare de-ajuns?

Fapt e că oamenii de pretutindeni sunt îndemnați astăzi să creadă nu doar că iarna e exact ca vara (pe motive de încălzire globală și de înduioșare la vederea expresiei suferinței desăvârșite pe care o întrupează azi Greta Thunberg), ci și că moartea e exact ca viața, adică profund nedreaptă.

Ce nu reieșea din ghidurile medievale Ars moriendi reiese acum din cel mai oarecare articol de tanatologie: unii morți sunt într-adevăr mai relevanți decât alții, moartea îi cruță pe unii, în vreme ce altora le-o retează scurt. Inechitatea e atât în moarte cât și în viață, strigătoare la cer. Până nu i se spune, deci, muritorului nostru că și murind se poate trăi bine, muritorul nostru va întoarce spatele științelor morții. Așa că i s-a spus.

Dar cum să crezi așa ceva? Cum să crezi că se poate într-adevăr trăi bine murind? Ei bine, pentru început, nicio instituție și nicio disciplină științifică nu-și mai permite să nu te consoleze. Există, deci, un început promițător.

După secularizarea speranțelor, urmează, firesc, sacralizarea iluziilor. O societate în care domnesc iluziile mai degrabă decât speranțele naște agende totalitare atât de asemănătoare religiilor, că nimeni nu mai poate face distincția între propagandă și misionarism (42) .

În decurs de câțiva ani, grație răspândirii fără precedent a activismului, microactivismului, slacktivismului (impunerea în mediul online a unor cauze, petiții, hashtag-uri etc.) și nu în ultimul rând a corectitudinii politice, s-a conturat cu o rapiditate și o consecvență de neimaginat acum un deceniu această dimensiune empatică și consolatoare a tuturor agendelor publice care a devenit, de fapt, singura formă eficientă (evident, rudimentară) de a face politică. Această dimensiune a devenit atât de proeminentă, că atitudinea oamenilor față de catastrofele socio-politice în general și față de propriile catastrofe în special s-a schimbat și ea definitiv.

Nu se mai suferă cum se suferea. Acum se suferă altfel. Există niște norme globale ale suferinței? N-aș zice. Mai degrabă vorbim aici de contopirea unor revărsări emoționale între care nimeni nu mai poate face vreo distincție.

Una-două ne-apucă plânsul. Atenție, însă. Nu e doar plâns existențial; și nici simplă miorlăială isterică. Se plânge într-adevăr în toare registrele imaginabile, se plânge pe toate vocile pe care omul poate semnala semenilor propria-i instabilitate. E normal atunci ca și consolarea să vină, la rându-i, în toate registrele și la toate nivelele, de la cel juridico-politic la cel de grup terapeutic mic.

Această dezordine emoțională generalizată are de bunăseamă un caracter simptomatic, dar e totuși un simptom greu de plasat în spectrul nevrozelor colective sau individuale. Altfel spus, e imposibil să-ți dai seama cu ce fel de lacrimi umplem astăzi această Vale a Plângerii care este lumea.

Ca măsură de precauție, se cuvine însă să fim empatici și să-i compătimim pe toți.

Culmea e că empatia limitează capacitatea noastră de a ne simți responsabili moral pentru cei cu care chipurile simțim la fel. Empatia nu conduce obligatoriu la atitudini morale și pro-sociale, ci mai adegrabă la atitudini reparatorii.

Avem, așadar, aici două mari răzbunări ale realității: 1. judecata morală e adesea suspendată prin empatie. 2. Empatia generalizată creează mereu noi exigențe ale suferinței. Tragedia cu adevărat sfâșietoare e că, de regulă, nu se mai poate ști unde se termină pretenția suferinței și unde începe calvarul suferinței autentice; atât pretenția de a suferi cât și suferința cea mai genuină ajunge să fie egală în consecințe, fiindcă empatia-ca-utopie cu asta se și ocupă: cu ștergerea vinilor individuale și de grup.

Că există, de când e lumea, o enigmatică propensitate spre suferință, se știe prea bine. Că, însă, suferința ar fi un “bun” de care lumea se folosește azi pe scară largă pentru propășire socială și politică, asta nici religiile tradiționale și nici filozofia n-ar fi putut să prevadă.

Cea mai prestigioasă îndeletnicire umană pare să fie astăzi chiar suferința. Mai clar spus: prestigiul social și politic pe care ți-l conferă azi suferința a devenit, aproape peste noapte, enorm. Mă mir că nu se dă un Nobel pentru suferință. Goana după suferință (fie ea autentică sau închipuită) a străbătut ca un fior conștiința publică și a dat un nou avânt tanatologiei. Cu fiorii, însă, nu prea cred că e de joacă. Cum scriam zilele trecute pe facebook, “The shiver is the law of everything alive. No fraud in it. Invent a RHETORIC of shivering and die the worst death known to mankind: death by life simulation.”

Nu există mai mult conținut real într-o pilulă de prozac decât există într-un moment de melancolie, de depresie sau de plictiseală. Toate își pierd, inexplicabil, substanța, iar cel care se învrednicește de ele sub privirile compătimitoare ale celorlalți, se simte în continuare nesigur de trăirile sale. El simte un singur lucru: că nu (își) e de-ajuns. Vorba lui Peggy Lee, “Is that all there is to a fire?

Singură, starea de a fi pe moarte rămâne să depună mărturie pentru suferința indubitabil autentică. Mulțumită tanatologiei, fiecare muribund își așteaptă, în agonie, Nobelul.

Armata morților: o ultimă grijă teoretică

La mine pe birou stau stivuite, parcă dintotdeauna, volume despre moarte. Firește că nu mereu aceleași, dar de câțiva ani încoace, mă-ntreb dacă pentru cineva sincer-interesat de subiectul ăsta e cu adevărat importantă lectura “la zi”. Ce cărți îmi cad sub ochi dimineața și ce cărți primesc săptămânal în poștă contează mai puțin. Oricum mă întorc mereu la aceleași volume. Citindu-le pe acelea e ca și cum le-aș fi citit pe toate.

Informațiile despre moarte se înmulțesc exponențial, ies reviste, ies cărți, apar tot mai multe proiecte de grup, se scrie efectiv fără oprire.

Sigur, se și moare fără oprire. Se moare în continuare mai ales la spital și în instituții dedicate; dar se moare și acasă – ca opțiune din ce în ce mai asumată; se moare pe străzi, în cluburi, la metrou și în biserici în chipuri care reflectă tot mai direct o stare socio-politică a lumii care ne constrânge efectiv să ne traducem angoasa personală în îngrijorare publică.

Nu se mai moare, deci, pe furiș, pe rușinate (43) , ca acum treizeci de ani, se moare tot mai mult la vedere, în circumstanțe deja bine înfipte în conștiința publică. Nu e de mirare că tanatologia a devenit într-un ritm galopant lipsită de complexe. Și tot mai versatilă, mai greu de respins. A devenit chiar stimulantă și, pe alocuri, chiar SPLENDIDĂ, pe măsura simțului public târziu-modern.

Organizații importante cum este cea inițiată în 2005 la Universitatea din Bath și pe care am menționat-o deja, Centre for Death & Society, și-au asumat cât se poate de temeinic răspunderi publice și academice la nivel internațional. Există evenimente, coordonări de doctorate, publicația Mortality editată de Routledge, broșuri utile și discuții publice fructuoase. Grupul de la Bath a generat o asociație (Association for the Study of Death and Society) și o extrem de importantă conferință internațională Death, Dying and Disposal care va ajunge în această toamnă la a 14-a ediție cu o temă de actualitate Engagement and Education.

Tot anul acesta, în noiembrie, va avea loc la Karlstad, în Suedia, prima conferință internațională de Queer Death Studies. Conferințe, dezbateri și paneluri despre dramele noastre moderne au împânzit Europa: moartea animalelor de companie, soarta uriașei averi digitale care rămâne azi în urma decedaților noștri, seminare și discuții publice dedicate conștientizării morții în general (#deathmatters, The Big Death Talk, Death Café, mișcarea paliativă a Marinei Sozzi în Italia) etc.

Lucrurile s-au pus în mișcare și în România în urmă cu un deceniu când istoricul albaiulean (și, în treacăt fie spus, stângist autentic) Marius Rotar și mișcarea sa cremaționistă (Asociația Amurg pentru susținerea incinerării umane în România) a impulsionat crearea unei rețele de cercetători autohtoni (Romanian Death Studies) și a condus la nașterea unei conferințe internaționale care ajunge – dacă nu mă înșel – chiar în această toamnă la a 11-a ediție (Dying and Death in 18th-21st Century Europe).

Tot pe linie academică, încercăm să ținem pasul și cu geriatria (cu strălucitul exemplu al Adrianei Teodorescu care pregătește, neobosit, volume și conferințe în sociologia îmbătrânirii). Avem, prin contribuția clujeanului Dégi László Csaba, solide direcții de cercetare în studii paliative și psiho-oncologie (Romanian Association for Services and Communication in Oncology cu publicații academice cum ar fi Journal of Psychosocial Oncology Research and Practice).

Inițiativele paliative private sunt și ele din ce în ce mai numeroase (aș menționa acum contribuția orădeanului Marius Cruceru cu al său proiect creștin Hospice Emanuel – un loc în care soarta adulților și copiilor cu prognostic limitat este, nu am nicio îndoială, mult îmbunătățită).

Avem, iată, de toate, pentru toți. De ce m-aș plânge? Răspunsul e evident: de nimic.

Totodată, nimic nu mă împiedică să desprind ceea ce ar trebui să se desprindă din toate cele scrise mai sus, anume, o supraintenție a tanatologiei: aceea de a asambla și reasambla grija față de morți, muribunzi și familiile lor.

Cum toate câte există sunt muritoare, Death Studies au astăzi o vorbă bună de spus despre toate câte există. Așa că nimic nu mă împiedică să remarc că nicio dramă umană en vogue nu a rămas străină tanatologiei: ne ocupăm de copii cu cancer, de queers, the post-oameni, de non-oameni, de nonagenari, de refugiați, de transgenderi, de zombies și de alți întorși – de nevoie, nu de plăcere – din drum. Vedem bine că azi se răscoală toți cei cărora nu le-am purtat, de-a lungul veacurilor, de grijă. Morții au dărâmat zidul și-au venit să ne judece. În textul viitor vom vedea ce-i de făcut.

Disclaimer: autoarea acestor rânduri nu a apucat să vadă ultimul sezon din Game of Thrones, așa că simte nevoia să-și asigure cititorii că orice asemănare a realităților tanatologice cu fapte sau persoane fictive este pur întâmplătoare.

NOTE_____________________

1) După știința mea, terapeutul gestaltist Joseph Chaim Zinker a fost primul care a scris despre această surprinzătoare modificare a dinamicii motivațiilor la muribunzi într-un studiu destul de puțin cunoscut apărut la sfârșitul anilor 60: Rosa Lee: motivation and the crisis of dying, Lake Erie College, Painesville, 1967. Între timp, însă, toți cei implicați în studii observaționale de tanatologie (și, în general, în tanatologie calitativă), toți specialiștii în studii paliative, toți cei formați în terapie existențială și chiar constructivistă (foarte preocupată de construirea sensurilor subiective ale morții) au fost nevoiți să recunoască importanța extraordinară pentru muribund a păstrării integrității proprii prin menținerea relațiilor semnificative cu ceilalți. De fapt, idealistul Josiah Royce, în 1908, cu aproape jumătate de secol înainte ca piramida nevoilor să devină faimoasă, scria în The Philosophy of Loyalty că: “we all need loyalty, and need to find causes to which we can be loyal. (…) By a cause that is adapted to call forth loyalty I mean, for the first, something which seems to the loyal person to be larger than his private self, and so to be, in some respect, external to his purely individual will. This cause must, in the second place, unite him with other persons by some social tie, such as a personal friendship, or his family, or the state may, in a given case, represent. The cause, therefore, to which the loyal man is devoted, is something that appears to him to be at once personal (since it concerns both himself and other people), and impersonal, or rather, if regarded from a purely human point of view, superpersonal, because it links several human selves, perhaps a vast number of selves, into some higher social unity.” Philosophy of Loyalty, Macmillan Company, New York, Boston, Chicago, Atlanta, San Francisco, 1908, pp. 51, 52. (sublinierile îmi aparțin).

2) Mi-a plăcut metafora, așa că am împrumutat-o de la Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp, Humanitas, București, 2016, p. 405.

3) Să glumim un pic (desigur, cu tâlc): acolo unde se face caz de identitatea intelectualilor se face caz și de plagiat. Eu am convingerea că dacă am desființa intelectualii și am încuraja gânditorii, ar pieri foarte repede și plagiatul ca problemă socială, căci cine să-și mai dorească să copieze niște excentrici refugiați în gândire?

4) Atât despre dialogul cât și despre autismul gândirilor au scris Terente Robert și Sorin Vieru într-o carte pe cât de excepțională pe atât de puțin cunoscută, Riscul gândirii, Humanitas, București, 1990.

5) Aleksander Wat, Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european. Convorbiri cu Czesław Miłosz, ed. Humanitas, București, 2014.

6) Nu mă refer aici doar la cazuri spectaculoase de tipul Žižek, ci și la profile mai puțin proeminente care se aliniază, cuminți, în siajul marilor tulburați ai vremii. Scriam, nu demult pe Facebook: “I know of no intellectual under 45 that doesn’t – rather proudly – exhibit a touch of nihilism. A guilt-free, yet irrepressible appetite for meaninglessness; much like the one for a vegan cookie.”

7) Recomand cititorului interesat de feluritele abordări teoretice ale utopiei volumul recent coordonat de Michael Hviid Jakobsen și Keith Tester, Utopia: Social Theory and the Future, Ashgate, Londra, 2012. Se pot găsi acolo neprețuite mostre de gândire socială “adusă la zi”. Interesante îmi par și contribuțiile din volumul la care voi mai reveni în acest text, volum coordonat de Peter Thompson și Slavoj Žižek, The Privatization of Hope. E. Bloch and the Future of Utopia, Duke UP, Durham, Londra, 2013.

8) Nu mă pot abține să nu-l citez pe Leon Wieseltier care, prefațând ediția nouă din 1999 a Illummination, descria rătăcirea marxistă a lui Walter Benjamin așa: “In his temperament and in his method, Benjamin was an esotericist. He was modernity’s kabbalist. In his turgidly enchanted world there were only mysteries, locked and unlocked. His infatuation with Marxism, the most embarrassing episode of his mental wanderings, the only time that he acquiesced in the regimentation of his own mind, may be understood as merely the most desperate of his exercises in arcane reading.” Illumminations: Essays and Reflections, Pimlico, 1999.

9) În prefața volumului citat, The Privatization of Hope, p. xvi.

10) The Spirit of Utopia, Stanford UP, 2000, p. 94.

11) The Privatization of Hope, p. xviii.

12) “the wish to return to youth loses precisely its element of suffering thanks to this matured empathy with what is coming, it compensates, fulfils itself with the footing it has gained, with simplicity and meaning.”, Bloch în volumul I din The Principle of Hope, The MIT Press, Cambridge MA, 1995, p. 39.

13) Eric Voegelin, Political Religion, Edwin Mellen, Lewiston, 1986.

Recomand, de asemenea, studiile și volumele scrise sau coordonate de Hans Maier despre religiile politice (comunism, fascism, național socialism) care pornesc, toate, spune Maier, de la o profundă criză de identitate a indivizilor societăților respective. Hans Maier, “Political Religion: a Concept and its Limitations”, în Totalitarian Movements and Political Religions, vol. 8:1, 2007, pp. 5-16.

În contextul lepădărilor de marxism, a se vedea mai ales volumul I al Totalitarianism and Political Religions. Concepts for the comparison of dictatorships, publicat de Routledge în 1996, la sfârșitul căruia avem un foarte interesant interviu cu Leszek Kolakowski despre comunism și creștinism. Deși destul de vechi (1989), anticipează foarte precis problemele pe care avea să ni le pună ulterior “the welfare state”.

14) Žižek, inimitabil: “(…) the task of a true Marxist historiography is not to describe the events the way they really were (and to explain how these events generated the ideological illusions that accompanied them). The task is rather to unearth the hidden potentiality (the utopian emancipatory potentials) that were betrayed in the actuality of revolution and in its final outcome (the rise of utilitarian market capitalism).” în prefața aceleiași The Privatization of Hope, p. xix.

15) Pe lângă seria de articole despre rolul lui Marx în lumea de azi, Thompson a avut în 2016 un articol de mare impact despre eliberarea de prejudecăți religioase și necesitatea de a decide singur când și cum să mori. Lista articolelor sale apărute în The Guardian, aici: https://www.theguardian.com/profile/peter-thompson

16) “On Marxism, Christianity and totalitarianism” în Totalitarianism and Political Religions, vol. I,

Interviu luat de editorul-șef Jerzy Turowicz în 1989, pentru Tygodnik Powszechny (săptămânal catolic).

17) Andrei Vieru, Elogiul vanității, Humanitas, București, 2016.

18) Talcott Parsons, “Some Sociological Aspects of the Fascist Movements”, pp. 124-141,în Essays in Sociological Theory, Free Press, Glencoe, 1954.

19) Mereu subestimat, modelul structural-funcționalismului parsonian pare să fie lipsit de trecut și de viitor (i se reproșează cel mai adesea “its static bias”). Parsons are la sfâșitul celui mai important volum al său, The Social System, un întreg capitol dedicat modalităților de integrare a schimbării sociale. Cititorii interesați de subiect nu ar trebui să-l rateze. Talcott Parsons, The Social System, Routledge, Londra, ediție nouă 1991, mai ales pp. 357- 359, mai ales p. 358.

20) Ibid.

21) André Scrima, Funcția critică a credinței, Humanitas, București, 2011, tr. Anca Manolescu, p. 272.

22) Giovanna Borradori, Philosophy in a Time of Terror. Dialogues with Jurgen Habermas and Jacques Derrida, University of Chicago Press, Chicago, 2004.

23) Amaney Jamal, Nadine Naber (editori), Race and Arab Americans Before and After 9/11: From invisible Citizens to Visible Subjects, Syracuse UP, New York, 2008; mai ales Sarah M. A. Gualtieri, “Strange Fruit? Syrian Immigrants, Extralegal Violence, and Racial Formation in the United States” unde putem citi următoarele: “More recently, identification with blackness is manifested in the appropriation of hip-hop style and not in a politics affiliation per se. It is also possible for this trend to work in reverse in what is being called “The other September 11 effect”. The rise in conversions to Islam in Europe, Latin America, and the United States represent a new movement of protest against the hegemonic white West, but the interest in things Arab and Muslim can take odd turns.”, p. 168.

Patrick D. Bowen, “Conversion to Islam in the United States: A Case Study in Denver, Colorado,” Intermountain West Journal of Religious Studies, Vol. 1 No. 1, 2009: “Post-9/11 U.S. conversion has been higher in the U.S. than in Europe, likely because of more pervasive media coverage of Islam in the U.S”.

A se vedea, de asemenea articolul din The Independent:

https://www.independent.co.uk/news/uk/home-news/women-islam-the-rise-and-rise-of-the-convert-6258015.html

24) Ideile filozofului și politicianului polonez nu sunt bine-primite în campusurile universitare americane extrem de bine aliniate la ideologia corectitudinii politice. Despre peripețiile recente ale lui Legutko într-un campus american, se poate citi mai mult aici: https://www.theamericanconservative.com/dreher/ryszard-legutko-middlebury-politruks/?fbclid=IwAR1celP3avQKoNIEDhGPH3bKkl0leMP4zgbi0fiGPcCIvf-ObLXEJaelyp4

25) The Demon of Democracy, Encounter Books, New York, 2016, p. 86.

26) Recomand cititorilor volumele regretatului sociolog Paul Hollander despre anti-americanism și condiția intelectualului format în Occident după căderea regimurilor comuniste, mai ales The Only Super Power. Reflections of Strength, Weakness and Anti-Americanism, Lexington Books, 2008, p. 12.

27) Ideea aceasta de relativism selectiv o comentează foarte adecvat Hollander în cartea deja menționată.

28) Clive Seale a scris în diverse studii despre asta, recomand cititorului interesant lucrarea Constructing Death. The Sociology of Dying and Bereavement, Cambridge UP, Cambridge, 1998, p. 182.

29) Recomand tuturor, chiar și celor cu totul dezinteresați de tanatologie, cartea lui Tony Walter The Eclipse of Eternity. A Sociology of the Afterlife, Palgrave Macmillan, Londra, 1996.

30) J. Kralova, Tony Walter (editori), Social Death. Questioning the life-death boundary, Routledge, Londra, 2018.

31) Decisive aici au fost lucrări despre noile teorii ale doliului cum ar fi: Dennis Klass, Phyllis R. Silverman și Steven Nickman (editori), Continuing Bonds: New Understandings of Grief (Death Education, Aging and Health Care), Taylor & Francis, Londra, 1996; Tony Walter, On Bereavement: The Culture of Grief, McGraw-Hill Education, Londra, 1999; Christine Valentine, Bereavement Narratives: Continuing Bonds in the Twenty-First Century, Routledge, Londra, 2008.

32) Glennys Howarth, “Dismantling the boundaries between life and death”, în Mortality, Vol. 5, No. 2, 2000, pp. 127-138.

33) Nota nu vi-i amintește, cum probabil vă așteptați, pe Popper sau pe Soros și nici nu comentează prezența mare la urne la cele mai recente europarlamentare. Din notă aflați doar că aștept și eu cu nerăbdare – împreună cu alți câțiva care au avut ocazia să arunce un ochi pe manuscris – noua carte de filozofie politică a lui Andrei Vieru, carte care abordează din perspectivă topologică problema frontierelor.

34) Mă refer în primul rând la noul model de doliu schițat de binecunoscutul sociolog al morții Tony Walter pornind exclusiv de la experiența sa biografică și de la reperul teoretic oferit de Giddens privind importanța reflecției asupra celor decedați, în ideea menținerii unei identități sociale post-moderm cât mai solide și mai relevante pentru cei rămași în viață. Tony Walter, “A new model of grief: bereavement and biography” în Mortality nr. 1, 1996, pp. 7–25. A se vedea și studiul apărut un an mai târziu al nu mai puțin cunoscutei Margaret Stroebe, “From mourning and melancholia to bereavement and biography: An assessment of Walter’s New Model of Grief”, în Mortality, vol. 2, nr. 3, 1997, pp. 255-262.

35) Aici îl parafrazez pe Peter Sloterdijk, Mânie și timp, ed. Art, București, 2014, p. 159.

36) Barney G. Glaser, Anselm L. Strauss, “Awareness contexts and social interaction”, pp. 669-6679, în American Sociological Review nr. 29, 1964; “The social loss of dying patients”, pp. 119-121, în American Journal of Nursing, nr. 64, 6, 1964.

37) Tony Walter într-una din cele mai influente lucrări în domeniu, The Revival of Death, a scris pe larg despre condițiile acestei reprofesionalizări care a luat având după anii 90 (echipele multi-profesionale, așezăminte de tip hospice realizate prin donații, voluntari inițiative private “as a guard against bureaucratisation” etc.), Routledge, Londra, New York, 1994, p. 165.

38) Michael Hviid Jakobsen, Keith Tester (editori), Utopia: Social Theory and the Future, Ashgate, Londra, 2012 este volumul din care face parte studiul lui despre utopiile la Zygmunt Bauman, “Liquid Modern Utopia – Zygmunt Bauman on the Transformation of Utopia”, pp. 69-97.

39) Emmanuel Lévinas, God, Death and Time, Stanford UP, Stanfor, 2004, p. 181.

40) Derek Parfit, Reasons and Persons, Oxford UP, Oxford, 1984: “I believe that most of us have false beliefs about our own nature, and our identity over time, and that, when we see the truth, we ought to change some of our beliefs about what we have reason to do. We ought to revise our moral theories, and our beliefs about rationality. (…)“Personal identity is not what matters. What fundamentally matters is Relation R, with any cause. This relation is what matters even when, as in a case where one person is R-related to two other people, Relation R does not provide personal identity. ”

41) Levinas, etc.

42) Votul, de pildă, nu mai e în România despre exercitarea unui drept democratic, ci despre exorcizarea unui rău absolut.

43) Norbert Elias, The Loneliness of the Dying, Blackwell, Oxford, 1985.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "39 comments" on this Article:

  1. JK spune:

    Hai să nu ne mai învârtim în jurul cozii și să recunoaștem că trăim vremuri ale lui Thanatos și pulsiunii de moarte.
    Cred că sunt puțin reprezentate în text referințele filozofice, or filozofii știu cel mai bine valoarea vieții și calea cea mai onorabilă spre moarte (e-adevărat, unii doar au propovăduit, nu și practicat). Ducem mare lipsă de scrieri filozofice adaptate timpului nostru și, în consecință, cam murim proști, îngropați de vii sub valurile de propagandă-divertisment și fake-news, adică minciună și minciună.
    O sinteză a filozofiei romane despre moarte găsiți în Michel Onfray – Sagesse, Vivre au pied du volcan. Nici Adorno & Horkheimer nu sunt de dat deoparte în înțelegerea a ceea ce trăim. Cu condiția să n-aveți alergie a priorică la “stânga” și “neomarxism” (cea mai chic boală a contributorilor.ro – alergia, precizez).
    Și nu puteți scrie despre empatie în societățile moderne (și post-) fără referiri la doi mari negânditori care au inaugurat epoca (sau mai precis lipsa de epoke) noastră: Thatcher și Reagan.

    • donquijote spune:

      In viata de zi cu zi, unii prefera sa moara de drum lung ca… cine moare de grija altuia…?

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Nu-mi scapă referințele la care mă trimiteți, dar nu era treaba acestui fragment să acopere filozofic subiectul. E de discutat dacă trăim într-adevăr vremuri ale lui Thanatos. La concluzia asta ajungi MAI ALES dacă te învârți într-adevăr în jurul cozii și într-un cerc vicios de lecturi filozofice.
      Personal, nu sufăr de alergii.
      Nici nu înțeleg, de altfel, cum de alergia apriorică la neomarxism se vede dinspre dvs ca o boală chic. Nu e chic deloc. E de nișă :)

  2. Ela spune:

    “…moartea e exact ca viața, adică profund nedreaptă.”
    Daca, dupa despicarea firului (vietii si mortii) in 4, dvs gasiti, nici mai mult nici mai putin decat, aceasta certitudine (“e EXACT ca”), va asigur ca pe mine, care ma feresc de convingeri absolute, m-ati convins sa renunt la aceasta migaloasa indeletnicire. Multumesc!
    Deocamdata deci, eu cred ca moartea face parte din viata, sau invers (…), in orice caz ea reprezinta, ca si viata, un mister impenetrabil, deci sublim. N-as vulgariza sublimul, cautand sa-l reduc la nivelul actual al intelegerii, ci m-as ocupa full time de viata mea prezenta, acea parte accesibila inteligentei mele, din cadoul divin care include, evident, si moartea. S-ar putea ca, invatand sa ne bucuram de viata, sa nu mai suferim la ideea mortii, asa cum reusesc deja, si de mult, unii “pagani” care au o filosofie diferita de cea iudeo-crestina.
    E “dreapta” sau e “nedreapta”?
    Raspunsul oricarui om fiind, mai mereu, punctual si subiectiv, intrebarea mi se pare “profund” inutila, cu 2 exceptii notabile : cand induce deznadejde morbida, sau extaz euforic. Atunci, gandirea in acesti termeni devine nociva.
    Cat despre utopie, prefer sa o definesc ca pe un adevar nedemonstrat inca… asta-mi permite sa continui sa visez, sa sper si sa zambesc. In fiecare zi.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Dragă doamnă, nu e posibil oare să mă fi răstălmăcit? :) Textul e lung și nu îndrăznesc să vă rog să-l mai citiți o dată…

      • Ela spune:

        E chiar foarte probabil, si va multumesc ptr indulgenta de a nu ma invita sa va recitesc articolul. Cum spunea domnul Kant : nimeni nu vede lumea asa cum este ea, ci asa cum este el…
        In acelasi timp, nicio “intalnire”, cu oameni, evenimente sau texte, nu este de prisos, din fiecare avem ceva de invatat, In opinia mea, deci, important nu era sa vad fix ceea ce considerati dvs ca ar fi fost “normal” sa pricep , ci tocmai ca ideile dvs mi-au inspirat diverse “rastalmaciri”… Datorita declicului produs, ma simt azi mai putin ignoranta decat ieri, si pentru asta va sunt recunoscatoare.

  3. delia f spune:

    Nu sunt de acord cu generalizarea:
    ‘Să recunoaștem că îngustarea orizonturilor teoretice rămâne una dintre transformările cele mai neașteptate prin care trece vârstnicul!’
    Cine este “varstnicul”? Inlocuiti in acesta fraza, cuvantul *varstnicul* cu cuvantul *femeia*.
    Aceasta generalizare este o eroare. “Femeia este… ” Varstnicul este…”

    Patologia de la varsta a treia este o prelungire/accentuare a patologiei de la varsta a doua.
    Cine a avut orizont ingust o sa-l aibe ingust si cine a fost activ o sa fie activ. Se numeste successful aging – o chestiune de noroc genetic si de mediu, bineinteles. Asta nu inseamna ca cineva care intra cu o disabilitate in varsta a treia, nu este successful dar depinde de starea cognitiva si afectiva. Oamenii care se simt tineri la peste 80, si numai dupa 90 incetinesc ritmul .

    Moartea nu este o chestiune de varsta.

    • delia f spune:

      Vecinul meu, 80, pleaca in fiecare dimineata cu motocicleta la servici- are un atelier de prelucrare a metalelor si vine seara f. tarziu. Lucreaza 10-14 ore pe zi, pasionat de ceea ce face. O data pe saptamana lucreaza numai 8 ore, vine mai devreme ca sa mearga cu sotia, si ea peste 75 la clubul de dans.
      In Romania exista o traditie/ cultura nefasta de nerespect fata de om ca om, in special fata de persoane in varsta, copii, bolnavi si femei. Zicalele: “Te cauta moartea acasa si tu…” , “Bataia e rupta din rai”.
      Daca o persoana in varsta nu mai vede ( nu are ochelari sau nu face op de catarcta) , daca mai aude si nu are aparat auditiv sau daca nu are proteza sa manance cum trebuie sau nu are activitate sociala -sigur ca I se ingusteaza orizontul .
      excellent comparative analysis of aging and well being in US and Japan
      https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3183740/
      and the splendid example of Ama Japanese women divers until in their70s and 80s
      https://www.forbes.com/sites/priyashukla/2019/03/08/meet-the-female-pearl-divers-of-japan-the-ama/#73067f343338

      • Adela Toplean Adela Toplean spune:

        Doamnă, vă mulțumesc pentru contra-exemplul oferit. Cunosc și eu câteva zeci. Despre unii am și scris. Ideea cu care deschid, însă, acest text se referă la relația dintre teorie și viață, nu la cât de (ne)vrednici sunt vârstnicii. Mă surprinde (și un pic chiar mă amuză) că ați ținut să mă lămuriți că există și vârstnici extrem de activi, de parcă v-ați fi oprit cu lectura chiar după exemplul cu pricina. Ați scrolat un pic? Poate vă lămureați că textul e despre altceva. Problematizam inclusiv generalizările.

        • delia f spune:

          Multumesc pt raspuns. Mai mult ca sigur ca am ratat niste sensuri din text. Intradevar este f. bogat si divers in substanta si referinte.
          Ce inseamna ” relatia dintre teorie si viata”? Nu am mai intalnit termenul si nu il inteleg.
          Contra-exemplele nu sunt intamplatoare si am o lunga si bogata experienta profesionala in domeniul geriatric.

          • Adela Toplean Adela Toplean spune:

            Este vorba despre felul în care vârstnicii se raportează la problemele teoretice în general, mă refer aici la specialiști, la cei care chiar fac teorie (nu filozofie). Teoria – așa cum o înțeleg azi teoreticienii – are o austeritate de care vârstnicul nu mai are deloc chef.
            Nu știu de ce v-ați cramponat în faptul că am vorbit despre închiderea orizonturilor teoretice (cu obiectivele lor austere cu tot), fiindcă nu spun chiar deloc în text că cei în vârstă n-ar face lucruri cu plăcere. Dimpotrivă. Spun doar că teoria (așa cum o înțelegem noi azi – vedeți micul excurs în lumea intelectualilor) NU prea are cum să-ți producă plăcere. Vârstinicii țin să facă multe lucruri care le produc plăcere. Țin la relațiile cu ceilalți. La hobby-urile lor. Am vorbit de toate astea. Nu trebuia decât să citiți. Încercați să mă convingeți de ceva ce mie îmi e deja clar.

      • delia f spune:

        Avansurile din medicina profilactica si terapeutica – controalele periodice, medicamentele antihipertensive, anticoagulante, reducerea colesterolului, performantele cardiologiei invasive- si schimarile din stilul de viata- oprirea fumatului, reducerea alcoolului si activitatile fizice – au imbunatatit radical calitatea vietii.

        • Adela Toplean Adela Toplean spune:

          eheei, nici cu profilaxia nu e așa de simplu… :) Au prelungit viața, dar nu neapărat CALITATEA EI… Oamenii care sunt f preocupați de tratamentele profilactice sunt f anxioși :)

          • delia f spune:

            “eheei, nici cu profilaxia nu e așa de simplu… :) Au prelungit viața, dar nu neapărat CALITATEA EI… Oamenii care sunt f preocupați de tratamentele profilactice sunt f anxioși :)”
            De fiecare data cand intalnesc opinii lipsite de adevar si iresponsabile in domeniul medical, ii indemn pe posesori la studiul istoriei medicinei. Personalul medical raspunde in fata legii daca un pacient nu a fost tratat cum trebuie. Restul oamenilor au libertatea de a fi ignoranti si iresponabili.

          • delia f spune:

            Exista o tendinta fireasca a omului de “bias”, de a “prefera” datele care se potrivesc afinitatilor personale si de a ignora pe cele care nu se potrivesc. Un om de stiinta, cu intergritate intelectuala, trebuie sa neutralizeze aceasta tendinta si sa caute activ date si sa adreseze datele care nu se potrivesc teoriei. v. Karl Popper – falsifiability criteria.
            Pericol cand cineva studiaza si se concentreaza pe moarte ( daca nu este f. f atent) de a minimalize viata – o eroare care poate fi fatala unui standbyer. Depinde mult , cred eu, in acest domeniu extreme, de valorile morale si credintele de baza care stau la baza efortului.

        • dinub spune:

          @ delia f

          Cu voia dvs. o completare: “workalcoholic” este termenul folosit (in Canada si poate si in alte tari anglofone) pentru persoana de 80 de ani de care vorbeati.

          Aceasta atitudine fata de munca este incurajata prin acordarea unui procent de e 0.8% din pensia de stat cuvenita pentru varsta standard de pensionare de 65 de ani, timp de maximum 5 ani. Deci la 70 de ani pensia va fi cu 42% mai mare.

          Presupun ca-l stiati si l-ati evitat si datorita tendintei de rom-anglizare a limbii romane (adica citare fara ghilimele ” “).

          Incerc sa atrag atentia asupra acestui fapt, chiar si autoarei doctor filologie, si cred ca pentru cei din diaspora cu rezidenta permanenta in strainatate, este mai bine sa fie folositi termenii echivalenti din limba romana chiar daca nu sunt asa de “handy”.

          Admit ca cele scrise de mine ar putea fi considerate pe langa subiect si ca atare nepublicat.

          • delia f spune:

            Multumesc pt completare. La ora asta, am ajuns sa am probleme mari cu punctuatia in toate limbile. In plus, sunt si termeni care mi se par f. greu de aplicat in Romania, de ex. accountability -? sau “fairness”- ok. “echitabil”, “gentleman”- ? .
            In cazul mentionat, nu cred ca “workalcoholic” se potriveste cel mai bine. Este vorba de pasiune. Fost inginer acum nu mai este angajat. Are propriul atelier si creeaza obiecte din metal, unele de utilitate imediata, altele artistice. Eu glumesc cu el ca lucreaza mai mult ca mine ( am doua servicii) si imi raspunde cu zimbetul pe buze ca ii place ceea ce face si ca nu e obosit. Este un mod de a trai.
            Imi pare bine sa aflu ca in Canada este apreciata si stimulata munca pensionarilor. In Romania atitudinea fata de oameni, in special fata de varstnici si bolnavi este groaznica.

            • delia f spune:

              In timp ce alergam, mi-am dat seama, ” bystander” :-)!!! scuze. “innocent bystander”, asta am avut in gand. N-am idee cum s-ar traduce in romana.

  4. Ursul Bruno spune:

    Viata noastra de zi cu zi este din ce in ce mai mult dictata de programtorii de la Silicon Valley si nu numai , omul transformandu-se intr-un algortim biologic.
    Elon Musk declara cu cea cea mai mare seninatate, creierul omului trebuie conectat la computere si masini altfel nu va putea exista intr-o lume artificiala plina de masini si aplicatii ale acestora.
    Omul devine un chip intr-o retea de calculatoare , inteligenta se rupe de constiinta, totul devenind plin de masini inteligente insa fara constiinta si suflet, niste table moarte.
    Pana acum inteligenta era cuplata de constiinta dezvoltata, numai fiinte constiente datorita inteligente putand rezolva prbleme complexe.
    Acum suntem pe cale sa dezvoltam inteligente care datorita unor algoritmi fara constiinta vor putea rezolva probleme complexe mult mai eficient si repede decat omul si constiinta acestuia.
    Moartea va deveni in viitor doar o “problema technica” pentru care va exista remediu Homo Sapiens transformandu-se in Homo Deus.

  5. victor L spune:

    “Când mori de grija altuia” precis iti amintesti ce a patit acum 29 de ani.
    Si daca tot mori de grija altuia precis iti amintesti cine a inchis dosarele mineriadelor acum 10 ani.
    Ca sa nu fim ipocriti. Si doar sa filozofam.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      unii relatează fapte pe care le și analizează, alții filozofează, alții vorbesc despre ce s-a întâmplat acum 29 de ani fără a avea (încă) probe etc.
      Fiecare face ce poarte și/sau spre ce îl îndeamnă inima. Voi avea, în viitorul apropiat, un text despre moarte și corupție în România…

  6. Gabriel Deliu spune:

    Era foarte bine dacă autoarea definea, mai înainte, ce înţelege prin intelectual, de exemplu. Sau elită. Printre altele. Când mori de grija intelectualilor şi a elitei.

  7. V.Istina spune:

    Bloch, Harari; Zizek, Matei Calinescu, Sorin Vieru etc…un amestec curajos… Eu ma bucur sincer pentru Bloch, dincolo de controversele interpretarii lui, faptul ca cineva reia in serios, discutia despre speranta in spatiul cultural romanesc, ca o categorie in sine demna de o atentie filozofica, treaba asta ma bucura.

    Desi l-am gasit destul de plicticos pe Bloch, la fel ca si textul dumneavoastra, (e un fel de compliment pervers, daca vreti – pentru un site care nu e pentru specialisti in “death studies”, la fel ca mine,,, textul e pentru mine cam pretentios si arborescent, nu trebuie sa ne demonstrati la fiecare fraza cat de complex si inteligent e gandul dumneavoastra) nu pot sa iii refuzi castigul de a fi ridicat conceptul de speranta la un ordin superior. Cum va fi dezvoltat mai departe acest concept, tinand cont de nenorocirea ca Bloch a trebuit sa scrie in secolul 20… vom vedea. Insa gasesc imbucurator ca vorbiti despre asta. Chiar asa, arborescent, si enervant de inteligent.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Vă mulțumesc pentru comentariu. Textele pe care le citiți sunt niște fragmente dintr-o carte pe care o pregătesc. Eu nu le scriu, așadar, special pentru a fi citite pe contributors, dar platforma mă ajută enorm să rulez ideile mai riscante. Ce vreau să vă spun, de fapt, e că nu vă propun niciodată AICI, spre lectură, ceva neproblamatic, ceva cu care să merg “la sigur”. Nu mă interesează să merg “la sigur”. Sunt interesată de reacțiile cititorilor tocmai pentru că unele lucruri pe care aleg să le scriu aici merg în răspăr cu ceea ce unii consideră a fi logic și drept și la ordinea zilei. În ce măsură se reacționează la asemenea idei și în ce măsură sunt înțelese, ce mi se semnalează, ce este respins etc. – toate astea mă motivează să public aici. Mă tem că la scriitura arborescentă n-am să renunț prea repede și prea ușor. Nu mă întrebați de ce :)

  8. Cinicul spune:

    De obicei va citesc cu interes articolele, chiar dacă nu întotdeauna sunt de acord cu unele teze din ele.
    Cu articolul de mai sus m-ati pierdut pe la mijloc. E prea lung și n-am văzut unde va ajunge în final.
    E adevarat ca e mai greu să scrii scurt, dar englezii au dreptate cand spun less is more.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      De obicei less is less și more is more. As simple as that. Mă tem că arta lui “less is more” nu e chiar la îndemâna oricui. Nici măcar a englezilor.
      Lăsând gluma: dacă ați citit până la jumătate, eu nu pot decât să vă fiu recunoscătoare. E bine și așa. Cine poate avea azi pretenția de a scrie mai mult de o pagină și de a fi citit cap-coadă? :)))

  9. No-man's-land spune:

    In pedagogia neaosa un imperativ este avertismentul “vezi, nu muri tu de grija altuia, ca uite ce patesti!”, deci, in Romania nu se prea moare de grija altora, de pe plaiul Romanesc nu-i cazul de lansat vreun S.O.S. catre lumea larga, nu!
    Educatia in scoala & familia neaosa, continua a fi intens etnocentrica, inflexibil natzionalista, astfel reusita integrarii este asigurata. De ce sa moara Romanii de grija altora, cum adica?!…

    Interesant articol, multumiri.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Dacă e să ne lăfăim și să abuzăm de etichete, se poate spune că “România profundă” e mai degrabă pragmatică :)))) Și-atunci ce-i rămâne “României superficiale” de făcut? Evident, să pretindă că moare de grija altuia. Simplu. Dar oricum, nu despre România era vorba aici, ci de anumite trenduri de investigație științifică, de ethosuri etc

  10. Mike spune:

    De multe ori clipesc de doua ori, sau ma ciupesc – mai direct, ca sa fiu sigur ca sunt treaz atunci cand va citesc articolele, pentru a intelege multe din ideile expuse. Si aceasta se vrea a fi un compliment. Va multumesc pentru ce scrieti. Nu indraznesc sa va sugerez ceva, dar as fi curios sa stiu daca ar sta in planul dumneavoastra de viitor idea unei analize sau meditatii asupra subiectului mortii (care vrand -nevrand este legat de acela al vietii, credintei, sau spiritualitatii omului) in muzica. De exemplu, ma gandesc la Monteverdi (L’Orfeo), in muzica lui Bach (Arta Fugii), Beethoven (Eroica), Mendelsohn (Psalmii lui), Mozart, Belioz si Verdi (toti cu cate un Recviem), Dvorak (Stabat Mater) sau Mahler (Simfonia a doua, a cincea, sau chiar a opta). Ca sa amintesc doar cateva lucrari din repertoriul classic. Personal am fost si sunt atins adanc misterios de profunzimea ideilor exprimate in asemenea capodopere. Arta, in special muzica, picture si poezia, are darul special de a se adresa si acestei realitati a vietii intr-un mod special, unic poate.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Vă mulțumesc din suflet pentru comentariu. Nu am, din păcate, altă înțelegere a muzicii decât cea lacunară și capricioasă a amatorului pasionat. Știu, însă, că dinspre muzicieni lucrurile se văd cu totul altfel. M-aș teme să vorbesc despre ceea ce cunosc atât de puțin și, inevitabil, “din afară”.
      Mă întreb, însă, dacă legătura dintre moarte și muzică ar trebui cu tot dinadinsul lămurită.
      Sunt lucruri despre care trebuie scris și lucruri despre care e mai bine să nu se scrie. Ele nu țin de sfera limbajului…

  11. George spune:

    Nimic nou sub Soare ,aroganta si autosuficienta “intelectualist”-ortodoxa, nimic mai mult…
    Sa ii fereasca sfantu’ pe oricare studenti de astfel de “prelegeri”, de la orice catedra, mai mult de jumatate nu au cum sa ramana in sala , supusi la un asemenea supliciu…
    Dar ce pretentii putem avea cand o personalitate ca Elon Musk este luata peste picior…
    Si unii se ma mira de succesul mediatic al circotecii unuia ca Dan Puric…
    Iar la “less is more” ni se va raspunde superior cu : “raspunde corbul : nevermore”…

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Să vă ferească, sfântu’, da. Și dacă vedeți că n-o face, feriți-vă singur. Nu vă lăsați, oricum, nici în grija sfinților, nici a lui Elon Musk

  12. delia f spune:

    Criteria for “quality of life” can be thought of at administrative level and be used only in order to improve it. It is not ethical to use it as an individual ( who are you and who gave you the right to judge the ( quality of ) life of another being and it approaches criminality when used to make negative appreciations of the quality of life of others, like ” one’s life is not worth living”- no one has the right to decide this – only the owner, the possessor of of that life.

    Never judge the life of others. MInd your own business.

    After the communists who claimed to know how we should live our lives, other people are coming who claim to know when our lives are not worth living. Bloody hell!

    https://www.forbes.com/sites/francesbridges/2018/03/16/10-things-the-inspiring-stephen-hawking-taught-mankind/#4080308a38d0

    • delia f spune:

      “The greatest enemy of knowledge is not ignorance, it is the illusion of knowledge.”
      Apparently it is misattributed to Hawkins but still a great true line. I ‘ll use it as a signature quote, make a poster and place it in my office.

  13. delia f spune:

    ‘Is it true you will have a 90th birthday in June?

    Yes. And I can’t believe it! I feel like I’m about 35 or 45. I have the same enthusiasm, and I get out of bed in the morning with the same ease or difficulty I always had. I don’t know what happened. When I was 40, I just assumed that I would be doing the same things at 90. And I am.’

    https://www.wired.com/story/at-90-e-o-wilson-thrives-on-being-a-scientific-provocateur/



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adela Toplean


Adela Toplean

Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia mor... Citeste mai departe


E randul tau

Desigur că nimic nu se poate schimba peste noapte și dacă cineva ar începe acum o reformă proba...

de: Mihai Badici

la "Elevii de 7 care reuşesc în viaţă şi alte creaturi fantastice"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

iulie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)