joi, martie 28, 2024

Cât de liber e accentul în românește

În limba română, accentul este mobil, putând atinge oricare din silabele cuvântului, de la ultima până la prima: că-lă-tór, lu-mâ-ná-re, câm-pí-i-le, vá-lu-ri-le. În alte limbi, accentul este întotdeauna fix: în franceză, cade pe ultima silabă (maisón, sentimént), în maghiară numai pe prima (kényér = pâine, város = oraș), iar în poloneză pe penultima (jezióro = lac, szkóła = școală).

Interesul teoretic, cu totul special, pentru accent mi se trage de la o întâmplare lingvistică din anul 1972 povestită mie de profesorul G. I. Tohăneanu (latinist nec plus ultra) cu care pe vremea aceea îmi pregăteam teza de doctorat. În acel an suferise o intervenție chirurgicală la clinica oftalmologică din Lyon. La spital e vizitat de un alt latinist de forță, monseniorul Pierre Gardette, rectorul Universității Catolice lyoneze. Acesta îl găsește legat la ochi pe profesorul nostru și, cum se întâmplă când se întâlnesc doi experți pasionați, vine vorba de „meseria” lor. Cad amândoi de acord asupra faptului că toponimul Lyon e urmașul latinescului Lugdunum, numele castrului roman din antichitate. Dar, cu totul neașteptat, între cei doi se naște o dispută profesională. În focul discuției, francezul pronunța Lúgdunum, iar domnul Tohăneanu Lugdúnum. Nu s-au contrazis explicit, dar au continuat să rostească fiecare în felul lui ori de câte ori venea vorba despre castrul roman. Ambii mizau pe corectitudinea variantei proprii. Ajuns acasă, monseniorul verifică în dicționare și constată că greșise accentuarea. A doua zi îl vizitează din nou și, cu fair-play, își recunoaște eroarea. Povestindu-mi întâmplarea, profesorul îmi mărturisește: „așa legat la ochi cum eram după operație, «vedeam» cantitatea silabică de pe al doilea u: Lugdūnum. Tânăr și neliniștit cum eram eu pe vremea aceea am exultat cu vorbe înflăcărate: „lasă să vadă francezii că și noi, românii…”. Profesorul mi-a temperat exuberanța, reabilitându-l pe monsenior: „nu te grăbi să-l judeci pe francez. El știa bine latinește. Problema este că în franceză accentul – lovind fără excepție ultima silabă a cuvântului – nu e capabil să dezvolte sensuri diferite ca în românește, prin urmare vorbitorii nici nu-i acordă prea mare atenție; dimpotrivă, noi, românii, trebuie să fim atenți pentru ca nu cumva să zicem tortúri, când e vorba de tórturi, sau véselă când e vorba de vesélă”. Cei care l-au cunoscut îndeaproape pe domnul Tohăneanu știu că era foarte sensibil când cineva accentua incorect câte un cuvânt. Te sancționa imediat dacă greșeai. Și pe mine m-a corectat când m-a auzit rostind avárie în loc de avaríe (din fr. avarie) și butelíe, în loc de butélie (din fr. bouteille).

Limba este o instituție cu deosebire „oportunistă”. Ea profită de orice amănunt care îi iese în cale. Faptul că un singur grup sonor poate fi accentuat în două feluri: fie véselă, fie vesé, îi oferă oportunitatea să atribuie un sens diferit fiecăruia: „voios”, „bine dispus”, în primul caz, și: „accesorii destinate a servi la masă”, în cel de-al doilea. Sunt așa-numitele omografe neomofone, adică elemente lexicale care se scriu la fel, dar se rostesc diferit. Mai adaug câteva: cópii și copíi, tórturi și tortúri, úmbrele și umbréle, lăsându-vă dumneavoastră plăcerea să descoperiți altele, că mai sunt destule. Asemenea posibilitate nu există nici în franceză, nici în maghiară și în nicio altă limbă cu accent fix.

În ortografia românească, accentul grafic nu se folosește decât atunci când apare pericolul unei confuzii. Când scriu veselă nu e nevoie să marchez silaba accentuată. Cititorul înțelege imediat, din context, dacă e vorba de adjectivul voioasă sau de ustensilele din bucătărie. Se întâmplă rareori, dar se întâmplă totuși, mai ales în titluri, ca un context să fie insuficient. Nu demult, am citit un asemenea titlu derutant într-un ziar:

MOBILELE NU FAVORIZEAZĂ CANCERUL

…și abia după parcurgerea primelor propoziții am înțeles că e vorba de telefoane portabile, nu de piese de mobilier. În asemenea cazuri, cea mai importantă lucrare normativă (DOOM, 2005) recomandă marcarea grafică a accentului. Comentez mai jos câteva situații în care notarea accentului ar fi înlăturat orice urmă de echivoc.

1. Editându-l pe Eminescu, Perpessicius a conservat, pentru parfumul ei popular-arhaic, varianta grafică vecinică în locul actualului veșnică, respectând în felul acesta grafia eminesciană și mizând pe apropierea sonoră de cuvântul-bază veci. Editorul nu și-a imaginat, desigur, că se va afla vreodată un român care, în focul declamator, să-i schimbe accentuarea. S-a întâmplat și tocmai de ziua poetului, la tv. Ajungând la versurile din Călin (file din poveste):

Cine e nebun să ardă în cărbuni smarandul rar

Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?

un actor de ocazie pronunță cu toată claritatea: „a lui veciní… s-o strivească în zadar”…, iar eu nici acum nu știu dacă să pun accentuarea pe seama ignoranței actoricești sau pe seama umorului îndoielnic cultivat de televiziunile comerciale pentru rating.

2. Prin clasa a doua sau a treia aflându-mă, am primit ca premiu pentru învățătură și bună purtare (?) o carte ilustrată cu titlul Vălurea. Înainte de a mi-o înmâna, învățătoarea ne-a citit câteva pasaje de acolo. Vălurea era un personaj acvatic (o fetiță) care se agăța de mustața unui somn și în felul acesta peștele o purta cu el peste tot fără a o putea înghiți. Citindu-ne, învățătoarea mea pronunța tot timpul Vălurea, cu accentul pe u și în patru silabe: Vă-lú-re-a. Ajuns acasă, m-am lăudat cu Vălúrea mea, până ce tata, răsfoind cartea, și-a dat seama că-i Vălureá (ca rânduneá, turtureá) și mi-a explicat că de la val i se trage numele. Vorba ceea: „ce e val, ca valul trece”.

Câțiva ani mai târziu, la cinematograful din orășelul natal, rula filmul Robii, ecranizare după romanul Of Human Bondage al lui Somerset Maugham. Filmul englezesc, o raritate în vremea aceea, făcea săli pline. Deși pelicula înfățișa patimile amoroase ale nefericitului Philip Carey, toți spectatorii pronunțau robii, cu accentul pe o. A doua zi, profesorul de franceză ne-a luminat, pronunțând cu dicție pedagogică – robíi.

Când am ajuns la facultate, în chiar primul an, la intrarea în căminul studențesc, un afiș ne invita, cu preț redus, la spectacolul cu opera Cavaleria rusticană a lui Pietro Mascagni. Am fost la spectacol și abia acolo mi-am dat seama că accentuarea corectă este cavalería (din it. cavalleria), nu cavaléria (din germ. Kavallerie, rus. cavaleriia), întrucât nu se cânta vitejia unei armate de călăreți, ci se omagia noblețea țăranului sicilian.

Peste alți câțiva ani buni, citesc un anunț din vitrina unei cofetării: torturi la comandă; înțeleg imediat că acolo poți comanda un tort pentru o ocazie fericită. Prietenul care mă însoțește (colaborator la „Cațavencu”) nu-i convins și îmi zice grav, arătând spre DNA-ul de vis-à-vis: „aici procurorii comandă tortúri ca să afle inside ce se petrece outside. Mă amuz ascultându-l, dar nu mai facem nici doi pași pe acea stradelă de burg medieval ce duce spre Tribunal și rămânem perplex când, de pe peretele scorojit al unui birou de copiat acte, ne sare în ochi anunțul „ucigaș”: executăm copii! „Glume ieftine” veți zice citind acestea, încât mie nu-mi rămâne decât să vă invit la o plimbare pe strada Eugeniu de Savoia din Timișoara, după ce se sting luminile și obloanele ruginite-s trase, ca să vă convingeți că nu-i de glumă cu accentul.

P.S. „Scrieți, băieți, orice numai scrieți” îi îndemna acum două secole Ion Heliade-Rădulescu pe tinerii din vremea sa. Doctoranzii de astăzi, de prin originale Academii, sunt consiliați de mentorii lor spirituali să urmeze módele de azi, nu depășitele modéle de ieri, recomandându-le, asemeni bardului bătrân: „scrieți, cópii, numai scrieți”.

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. Semnalez o alta problema… Ce parere aveti despre pronuntia incorecta a unor nume cum ar fi Mo-ra-ri-u in loc de Mo-ra-riu sau Trai-sta-ri-u in loc de Trai-sta-riu sau Gra-di-na ri-u in loc de Gra-di-na-riu si lista ar putea continua… Am vazut candva o emisiune in care moderatorului i s-a atras atentia de cateva ori ca pronunta incorect numele unuia dintre invitati si cu toate acestea a continuat sa pronunte gresit reusind sa-si enerveze oaspetele care a parasit platoul. Daca s-a ajuns pana aici cred ca e destul de grav. Intr-o zi purtatorul unui asemenea nume m-a apostrofat pentru ca pronuntasem veriunea corecta. Am insistat ca e corect asa cum pronuntasem eu, L-am invitat sa-si sune bunicii si sa-i intrebe cum se pronunta. A primit raspunsul corect. Personajul m-a privit stupefiat si mi-a spus ca el asa stie de la televizor… Poate pana la urma turma face norma…

    • Pronuntia cu accentul gresit se aude in special la comentatorii sportivi.
      (Nu-i poti dezvata, cum nu-i poti dezvata sa spuna „meciul intre X si Y se va juca in direct pe D..i”.)

    • Da, este o problema! Desi in limba romana exista nume cu derminatia „iu” care se pronunta atat cu accent pe penultima silaba cat si pe prima sau a doua: Vezi „Maniu”, cu accent pe i, dar si „Iuliu”, care ne vine din latina, cu accent pe prima silaba.
      Dar numele provenite din asimilarea unei meserii cu practicantii ei nu trebuie citite cu accentul pe penultima silaba, cum prea ades auzi la TV. Pentru ca, la origine, sunt denumiri de ocupatii: Cojocariu (accent corect – pe a treia silaba), Curelariu (accent corect – pe a treia silaba), Scutariu (accent corect – pe a doua silaba) etc.

      • Se pare, totuși, că „Maniu” a ajuns să fie accentuat greșit pe penultima silabă, intrînd în aceeași serie cu „Cojocariu” sau „Murariu”. De fapt, accentuarea corectă ar fi pe silaba „Ma-”, fiindcă există varianta „Manu” (fără „i”), așa cum există și „Cojocaru” și „Muraru”.
        Dar aș fi tentat să mă raliez părerii lui „Mr. W.” (legat de „avarie”), în sensul adaptării normei la o evoluție lingvistică prea răspîndită ca să mai poată fi ținută în frîu de regulile gramaticale. Dacă numele lui „Maniu” este mult prea răspîndit în pronunțarea cu accent pe „i” ca să mai poată reveni la accentuarea inițială pe „a”, în cazul celorlalte („Cojocariu”, „Murariu”, „Terțiu” etc.) este cazul să ne autocultivăm, respectiv să-i învățăm și pe alții cum e corect.

    • Cred că ambele variante sunt corecte în sensul în care accentul pe ultima silabă este determinat prin influența neogreacă în limba română de exemplu Gheorghidiu nu poate fi conceput altfel, de aici și [Papa]Gheorghiu, Vasiliu fiind un alt exemplu natural.

      In Ardeal (posibil și sub influența latinei cultivate) accentul nu este pe i-ul final, de exemplu Dulgheriu. Doar numele scurte ( Maniu, Vlasiu), nu au accentul pe prima silabă, dar din alt motiv probabil: evitarea asumată a accentului caracteristic limbii maghiare. Și aici există excepții, un exemplu de notorietate fiind Gorghiu.

      Inclusiv nume cum ar fi Ribariu (ex. pictorița Paula Ribariu născută la Braila) se pronunță cu accentul pe „i”, deși cantitatea silabică (vezi exemplul cu Lugdunum) este evident pe „a”.

      În orice caz, francezii au o normă strictă de politețe care acționează în cazurile unor ambiguități de pronunție la numele proprii – purtătorul stabilește cum se pronunță numele său. Din fericire nu avem asemenea probleme, dar cred că putem lăsa accentul la latitudinea purtătorului, politețea ar trebui să primeze în fața unei atitudini precum „turma face norma” atunci când e vorba de un nume propriu.

      • Ingenioase definiții. Primiți și de la mine două:
        se ocupă cu învârteli în timpul caniculei = ventilator
        specialist în hamuri = câine

    • Ciubotariu, Cojocariu, Rotariu, Olariu sunt nume proprii provenite din așa-numitele nomen agentis (numele agentului, adică al celui care practică meseria respectivă: ciubotAr, rotAr etc.). Două sunt motivele pentru care unii accentuează greșit, pe I:
      1. Multe din asemenea meserii au dispărut sau au devenit rare, încât vorbitorii le ignoră;
      2. Aceiași vorbitori analizează greșit derivatul: cred că aici e vorba de sufixul -iu, ca în tablagiu, geamgiu, surugiu, când de fapt aici e ar iu (ariu/eriu), deci cu accent pe A.
      În Ardeal se întâmplă mai rar să se accentueze greșit. În copilăria și adolescența mea numele meu a fost pronunțat întotdeauna cu accentul pe E: FunEriu. Prima dată l-am auzit rostit cu accentul pe I
      (FunerIu) în armată de către un camarad originar din Teleormanul lui DragnEa, pardon: DrAgnea.

  2. Cu părere de rău… dar nu voi putea vreodată să rostesc „avarie” cu accentul pe „i”. O fi corect conform Academiei, dar limbajul popular a transformat, mă tem, definitiv acest cuvânt.

    • Cred ca este vorba de sensul de zgarcit al cuvantului avarie nu de cel de incident tehnic.
      Avarie (cu accentul pe i) = zgarcenie

      • Sinonimul lui zgârcenie este avariție, iar sinonimul lui zgârcit este avar;
        avarie = defecțiune gravă suferită de o navă, de o mașină etc.

    • Aplicabil – poate într-o mai mică măsură – și pentru „butelie”, transformarea naturală de la i la e având ca argument și existența italienescului „bottiglia”

      Alt argument – dacă „bouteille” a dat „butelie” cu accent pe i, de ce „canaille” a dat „canalie” cu accent pe e? (mai ales ca există și „canaglia”)

      Poate că italiana nu ar trebui ignorată în asemenea cazuri, mai ales că am avut „cioniștii”.

  3. Lugubrele situații prin care tranzitează România de niște decenii situează semnul major de exclamare pe care-l constituie articolul într-un registru minor. DIN PĂCATE!!! Iar P.S.-ul rezumă tot articolul și face toți banii!!!

  4. Doar ca o observatie asimptotica, este posibil ca accentul sa modifice chiar structura silabica a unui cuvant: o haina buna este potrivita pe o vreme haína.

    hai-na = sf, piesa vestimentara
    ha-i-na = adj, rea, cruda, nemiloasa

    p.s. Sorry, nu am posibilitatea sa scriu cu diacritice.

    • Aveți dreptate, dar aici (ha-i-nă) e „de vină” și silabația (trei silabe în loc de două), silabație pe care o modifică accentuarea vocalei i. Este exact ceea ce s-a întâmplat în cazul lui vecinIcă din textul eminescian pe care l-am comentat în articol.
      Pecica e un orășel din județul Arad, care se pronunță bisilabic, cu accentul pe E: Peci-ca. Crainicii de la radio sau tv bucureșteni rostesc invariabil: PecIca în trei silabe (Pe-cI-ca). Pronunția lor e absolut justificată dacă ținem seama de ortografie, iar nu de… geografie. Localitatea fiind mai puțin cunoscută pe plan național, rostirea trisilabică e de înțeles.

  5. Numai ca francezii nu admit ca in limba lor accentul cade pe ultima silaba ! Ei sustin ca NICI O SILABA nu este accentuata !
    Dar ce ziceti ca la noi, in luari de cuvant la emisiunile TV tot mai multi accentueaza la fel ca Nea Ceasca in cuvantarile sale ?

  6. Binevenite remarci. Poate se mai trezește lumea (sau măcar își pune întrebări) în legătură cu pronunțarea corectă a numelor terminate în -iu. Am tot auzit „Fu-ne-rI-u” (în loc de „Fu-nE-riu”)… Analogiile sînt cele mai buclucașe.

  7. Aş face nişte remarci:

    à propos de: “În alte limbi, accentul este întotdeauna fix: în franceză, cade pe ultima silabă (maisón, sentimént)…” ; aşa e , în principiu, dar e vite dire dacă generalizăm principiul (si nu tinem cont de unele particularitati ale francezei orale). În franceză există şi aşa numitul accent de grup de sens şi, în acest caz, accentul tinde să cadă pe ultima silabă a ultimului cuvînt din grupul de sens, sau , dacă în enunţ sînt mai multe grupuri de sens, pe ultima silabă a ultimului cuvînt din ultimul grup de sens. Accentele cuvintelor individuale devin oarecum “aplatizate”. Exemplu: “Cette petite fille est dévastée en apprenant du déménagement “ (Fetiţa e distrusă aflind despre mutare.) Sînt patru grupuri de sens: cette petite fille/ est dévastée/ en apprenant/ du déménagement. În rostirea cursivă a enunţului integral, déménagement (acc. pe –ment) capătă astfel un accent “supraevaluat” , în ”dauna” celorlalte cuvinte. Se poate ca din motive emfatice “cette” să constituie separat un grup (ei, da!) de sens . Şi mai bizar încă, aceleaşi raţiuni emfatice pot face din “cette” , cuvînt monosilabic, unul bisilabic, cu e-ul mut devenit tonic/silabic ( o realitate curentă si în variante regionale ale francezei). Voilà qui est simple…! :)

    à propos de cavalerie; nu e singurul cuvînt de origine latină pe care care specialiştii ni-l propun ca provenind din alte familii de limbi. Nu înţeleg de ce etimologii băstinaşi se opresc “pe drum”… şi nu la adevăratul etimon (etimonul ultim). Lexicografia noastră nu şi-a făcut încă datoria, nu minoră, de a semnala ocurenţa primă a unui termen în limba română ( evident, scrisă) , aşa cum se întîmplă la unele ”şcoli cu tradiţie lexicografică”. Există temeiuri indubitabile că în formă scrisă “cavalerie” a intrat în limba română din rusă (sau germană)? Şi, eventual, la ce foloseşte asta, cînd ştim că la noi s-au folosit termeni de genul “oaste călare, călăríme, călăraşíme” pînă la o dată suficient de tîrzie ca termenul să poată să-şi facă intrarea în româna scrisă direct pe filiera romanică (franceză, italiană)?

  8. Frumos, elegant scris ! Chapeau bas !
    Intrebare: Cum deosebesti un preot de un programator?
    Raspuns: Dupa cum pronunta cuvantul scripturi.

  9. Lugdunum, ca si Londinium, accent pe a doua silaba…Asta o simtim mai bine noi romanii, se pare ca latina in starea ei initiala s-a prins mai bine de noi.

  10. Apropo de „umbrele”.
    Una dintre cele mai inspirate definitii de rebus (IMHO) intalnite de mine a fost aceasta: „Umbrele de soare”. Din patru litere. Raspuns : NORI. La egalitate cu alta, ce nu are relevanta aici dar consider ca merita semnalata: „Domnul cu mila” din trei litere. Raspuns: SIR.

  11. O alta problema care merita o dexbatere extinsa este accentul romanesc atunci cand vorbim limba engleza. Lucrez intr-un mediu international si va spun sincer ca recunosc orice natie dupa felul in care vorbeste limba engleza. Noi, romanii suntem singurii care ne fonfaim si ne straduim din rasputeri sa pronuntam perfect limba engleza ceea ce este absurd. Predarea limbii engleze in scoli trebuie regandita astfel incat sa ne pastram un profund accent romanesc. E o chestie de patriotism, la urma urmei.

    • Sper ca e o gluma treaba cu patriotismul :)

      Invatarea unei limbi presupune si reproducerea accentului, atat cat este posibil.
      Sau in fine, a unui accent care sa poata fi usor identificat de vorbitorii nativi. Altfel, toata lumea risca sa aiba dificultati in a va intelege, chiar daca gramatical vorbiti foarte corect.

      Bine, daca ne apucam de invatat o limba straina la 30 de ani, e sigur ca va fi mult mai greu sa gestionam accentul.

      • Poate ca a admite limba materna „din patriotism” e exagerat pentru unii, dar grija „reproducerii accentului” intr-o limba straina este, in opinia mea, complet inutila! Si ridicola.
        De ce ti-e frica, de-aia nu scapi!
        Solutia : vorbeste cat se poate de corect, fara frica deconspiratiei, fara sa te chinui sa copiezi originalul, si te vei face si inteles, si respectat.
        Intr-o societate cosmopolita, nimeni nu face caz de accentele provenite din limbile materne! Cei care insa, intr-adevar par un pic bizari, sunt cei care nu-si asuma originile, si se „dau” altceva decat sunt…De aceia, lumea se cam fereste, e drept.

        • Ela, in teorie e asa cum spui tu.

          In practica, vei vedea ca in momentul in care ai un accent est-european pronuntat, lumea va avea dificultati in a te intelege. In orasele mari se vede mai putin asta, e mai frecvent sa vezi oameni din toate colturile lumii, cu toate accentele posibile. Dar in orasele mai mici, risti sa trebuiasca sa repeti fraza pentru a te face inteles.

          Daca te apuci de invatat o limba straina devreme (< 10 ani), poti ajunge sa gestionezi accentul foarte bine, ceea ce e ideal pentru toata lumea.

          Dau doar un exemplu mioritic, eu unul am dificultati in a intelege unii politicieni maghiari de la Bucuresti cand vorbesc si trebuie sa ciulesc auzul. Nu e alta limba, e tot romana, dar accentul mi-e atat de neobisnuit incat uneori mi-ar prinde bine o subtitrare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ionel Funeriu
Ionel Funeriu
Profesorul Ionel Funeriu s-a dedicat studiului versificației românești, lucrarea sa majoră, Versificația Românească, propunând o nouă teorie asupra versului românesc. Pornind de la această teorie, a propus o nouă metodologie a editării clasicilor expusă în volumul Al. Macedonski. Hermeneutica editării. În ultimii ani, a publicat lucrări destinate familiarizării publicului larg cu aspectele filologiei, Biografii lexicale fiind un astfel de exemplu.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro