Home » Cultura »Opinie »Politica & Doctrine »Societate/Life » Citesti:

Cât o să mai scrie guvernanţii

Viorel Zaicu februarie 4, 2015 Cultura, Opinie, Politica & Doctrine, Societate/Life
7 comentarii 1,341 Vizualizari

În urmă cu aproape doi ani am scris articolul de mai jos – ca de obicei, în momente de disperare – şi l-am trimis redacţiei unei publicaţii culturale. Respectiva revistă îmi mai publicase cu un an sau doi înainte un articol care a avut soartă tristă: deşi combătea proasta alfabetizare împământenită la noi prin scrierea fără diacritice, cu o precară stăpânire a englezei şi alte gingăşii, a apărut în ediţia online fără… diacritice. M-am amuzat şi am trecut peste. De data asta lucrurile n-au mai ajuns atât de departe. Articolul a fost bine primit în redacţie, şi-a găsit loc în pagină, dar, chiar în ziua plecării la tipar, a avut ghinionul să nimerească sub ochii unui şef. Care, citindu-l, a luat foc. Şi l-a trimis la coş – nu cumva să-şi supere şefii politici şi să-şi piarză sinecura. Am dat ieri din greşeală peste el şi mi s-a părut interesant – în doi ani lucrurile nu s-au schimbat mai deloc. Drept care vi-l prezint şi dumneavoastră, cititorilor Contributors.ro, schimbându-i titlul. Uite-aşa, ca să creez derută.

N-aş putea să spun câţi oameni capabili să scrie cum trebuie o carte există în România. (Să fie clar, nu mă refer aici la valoare literară, informativă sau de alt fel, ci pur şi simplu la calitatea gândirii şi scrierii ansamblului.) Cred că de o sută de ori mai puţini decât titlurile care apar într-un an. În ce priveşte traducerea, s-ar zice că lucrurile stau mai bine: avem doar de vreo douăzeci de ori mai puţini traducători decât titluri traduse într-un an.

Tragedia apare cu adevărat atunci când ne referim la redactare, şi anume la sensul mai îngust al termenului, acela de „ansamblu de operaţiuni necesare pentru a obţine un text coerent, consecvent şi corect, ca fond şi ca formă”. Cred că, dacă ar fi să ne luăm după capacitatea redactorilor capabili care se găsesc în acest moment în edituri, în România ar trebui să apară trei, maxim patru sute de titluri într-un an, cu traduceri cu tot. Cine crede că există mai mulţi redactori să răsfoiască DOOM-ul – sau orice altă publicaţie girată de autorităţi lingvistice, în care poţi avea surpriza să găseşti regula încălcată chiar în expunerea ei! –, ori să citească foarte atent un capitol din câte două, trei cărţi de la fiecare dintre primele cinci edituri din România – ca prestigiu, nu ca cifră de afaceri. Nici nu iau în calcul publicaţiile apărute la edituri universitare sau „de apartament”, unde catastrofa e generalizată.

Poate că uneori proasta îngrijire a unui text este de preferat absenţei acestuia, dar asta e altă poveste. Şi cred că este întotdeauna foarte important să îngrijim bine o carte, din simplul motiv că ea va fi, măcar în anumite cazuri, un abecedar – de un fel sau altul. Or, un abecedar prost nu poate forma un elev bun. Să trecem totuşi peste problemele de genul ăsta şi să ne oprim puţin la valoarea şi diversitatea conţinutului culturii scrise. Cred că nu poate nimeni să nege că avem o cultură scrisă cumplit de săracă. O să mi se spună că există scriitori premiaţi, eseişti de marcă şi calibru, universitari cu CV-ul doldora ş.a.m.d. Bineînţeles că există. Sigur că există. Orice trib are totemurile lui.

Avem însă o societate săracă şi fragmentară, cu un sistem de educaţie profund imbecilizat şi negreşit imbecilizator, cu o reţea de instituţii flasce şi complet personalizate şi cu iniţiative private slabe şi deloc independente de elementele nocive ale mediului (putem vorbi mai degrabă despre nişte excrescenţe în regie proprie ale sistemului). La care putem adăuga, bineînţeles, un capital uman cumplit de sărăcăcios. Iar rezultatul este o piaţă editorială în care importurile (în majoritate covârşitoare prost sau foarte prost făcute) ocupă mai bine trei sferturi. Şi o masă de veleitari care le propun editorilor „cărţi” de o calitate cumplit de slabă, uneori de un ridicol inimaginabil. Pentru cei familiarizaţi cu peisajul cultural dintr-o ţară civilizată nici nu poate fi vorba de vreo comparaţie.

Mă uitam deunăzi prin colecţia ziarului Universul din 1933. După câteva ore mi-am dat seama că lucrurile stăteau cu totul altfel. Bineînţeles, cartea avea un alt statut în acele vremuri, dar, schimbând ce e de schimbat, situaţia era cu totul alta. Fără a fi un suporter al perioadei interbelice (cred că diferenţe sensibile între societatea de atunci şi cea de acum se pot găsi doar în domeniul economic şi la nivelul capitalului uman), îmi vine să cred că lucrurile stăteau binişor în domeniul culturii scrise.

Îmi pare însă că în acest domeniu (şi în alte câteva, majoritatea de natură intelectuală) omul nou a fost aproape finalizat. Egoist, invidios, degrabă puitor de conivenţe, leneş şi adesea slab instruit. Combinaţie letală, la care se mai adaugă nu de puţine ori şi pretenţia de a patrona o nişă sau chiar un întreg domeniu cultural. În astfel de condiţii spirala deprecierii spirituale este asigurată. (În fond, poate că cel mai mare rău făcut de comunişti stă în fixarea unor temelii solide pentru tot felul de spirale de acest gen, care se întreţin foarte bine singure şi conduc fără excepţie la scăderi valorice. Marele Sistem producător de capital uman a produs de fapt o masă de rataţi cu un nivel aparent ridicat de cunoştinţe din sfera realului educaţional.) Fenomenele rezultate sunt trebăluiala în gaşcă, penuria valorilor şi incapacitatea de manifestare decentă ori măcar disciplinată. Dacă la această fragmentare adăugăm şi sărăcia cronică a mediului cultural – trecut cu ridicata în grija pieţei libere –, obţinem schiţa perfectă a unui arhipelag populat majoritar de culturnici beligeranţi, cu rare oaze de valoare indiscutabilă.

Sistemul de educaţie, şi el victimă perfectă a comunismului, produce pe bandă rulantă mediocrităţi. Excepţiile se formează singure şi apar din ce în ce mai rar. De exemplu, mi se pare cutremurător faptul că la Universitatea din Bucureşti există totuşi un „master de redactare şi editare”, unde se predau lucruri care de multe ori nu au nicio legătură cu domeniul – pe sănătosul nostru principiu „asta ştim, asta vă băgăm în cap” – şi de unde ies „specialişti” care se uită la un manuscris ca la sfintele moaşte (ca să nu spun „ca curca-n crăci”), fiind incapabili să îngrijească un text sau să ia vreo iniţiativă pentru editarea lui.

Şcolile de creaţie în care câte un scriitor ratat prosteşte o mânuţă de veleitari nici nu pot fi luate în calcul. Până la urmă, ele ar reprezenta un câştig dacă ar fi mai numeroase şi dacă ar închega un fenomen coerent. Deocamdată nu este cazul. Puţinii maeştri capabili să formeze valori sunt preocupaţi de activităţi mai rentabile, şi uneori sunt împiedicaţi să construiască durabil după viziunea proprie.

Fondurile ridicole care ar trebui să constituie stipendii pentru susţinea culturii scrise sunt atribuite de instituţii cel puţin dubioase, după criterii tâmpe (am vrut să spun „de lemn”, dar mi-am dat seama că este o sintagmă mult prea diafană) şi, de foarte multe ori, cu destinatari recomandaţi.

Iniţiativele private sunt sărace şi străveziu-părtinitoare. Nu cred că poate indica cineva o iniţiativă privată românească în domeniul culturii scrise care să fi devenit instituţie. Desigur, au apărut câteva premii, s-au „privatizat” câteva instituţii, dar este suficient un singur exemplu pentru a evalua capacitatea antreprenorială a acestora: falimentul Uniunii Scriitorilor, care în momentele de panică nu găseşte altceva mai bun de făcut decât să ceară legiferarea timbrului literar – o iniţiativă profund ineptă, demnă de pravoslavnicii noştri culturaci dedulciţi cu pomana politicească.

În aceste condiţii rămâne să se descurce fiecare pe cont propriu, ceea ce înseamnă că toţi ne vom descurca din ce în ce mai prost. Deja suntem puşi în această situaţie: consumăm o cultură scrisă de proastă factură, într-un mod absolut arbitrar. Nu există opere esenţiale ale culturii universale traduse în limba română, iar multe opere autohtone importante sunt foarte greu de găsit. Snobilimea cu nas fin din protipendada culturală şi academică este nerezonabilă şi complet ruptă de realitate. Sigur, la o cafea mulţi îţi dau dreptate, dar a doua zi se duc „la muncă”, de obicei în universitate, şi fac mai departe ce ştiu ei mai bine. Totuşi, dacă e să mai apară câte ceva, ei strâmbă imediat din nas. Pentru aceşti indivizi instrumentul academic are o formă şi numai una. După mintea dumnealor, niciun text clasic nu poate trăi fără aparat critic (pe care, bineînţeles, numai domniile lor ar putea să-l facă, dar – vai! – nu au timp; iar dacă au, rezultatul e rizibil) şi nicio operă nu are valoare dacă nu este prezentată publicului în variantă integrală, indiferent cât balast ar conţine. Nu e de mirare că avem un mediu academic nefrecventabil, în care se discută în mai toate domeniile subiecte de mult îngropate şi se produc – rar şi scremut – texte lipsite de valoare.

Puţinii autori care se încumetă să-şi epuizeze forţele pentru subiecte de interes nepopular nu reuşesc să acopere decât o mică parte a lipsurilor, şi o fac de cele mai multe ori prost, din diverse motive. Lipsesc cu desăvârşire autorii preocupaţi de popularizare, iar cei care îndrăznesc să se aventureze în zonele dezvoltării personale sunt ridicol de puţini. Stăm la fel de prost chiar şi la categoria „literatură de consum”, capitol la care mai toate ţările civilizate se pot mândri cu producători autohtoni, uneori chiar cu o pletoră. S-ar zice că toţi scriitorii români sunt mari amatori de genuri majore, deşi preferinţele editorilor arată foarte limpede care sunt genurile aducătoare de profit. După care primii se plâng că nu pot trăi din scris, iar cei din urmă că sunt obligaţi să importe, deoarece autorii români sunt foarte puţini.

Nu ştiu ce s-ar putea face pentru ieşirea din situaţia asta. Deocamdată nu cred decât că orice carte bună scrisă de un autor român (de la romane de dragoste pentru tot poporul, culegeri de ponturi pentru o viaţă fericită şi până la manuale preuniversitare şi lucrări academice) este un mare câştig pentru peisajul nostru editorial. Asta fiindcă două rafturi de cărţi bune fac mai mult decât o facultate şi, de foarte multe ori, chiar decât un întreg ciclu postliceal, cu doctorat cu tot. Problema este că într-un an piaţa editorială din România nu poate da două rafturi de astfel de cărţi. (Precizez, deşi consider că n-ar mai trebui s-o fac, că mă refer la cărţi bine îngrijite, al căror conţinut să fie original – sau conform cu originalul – şi corect, ştiinţific sau stilistic, logic şi gramatical.)

Am auzit că un politician a scris o carte în puşcărie. Aş fi curios să aflu câte a citit. Şi, în general, câte cărţi au citit în viaţa lor membrii guvernului României la un loc. Pariez că nu adună suficiente pentru a umple un raft de bibliotecă. Cred că multe dintre problemele noastre s-ar rezolva „de la sine” dacă fiecare politician (şi fiecare individ cu pretenţii de intelectual, inclusiv o bună parte dintre profesorii universitari) ar căuta să citească două rafturi de cărţi bune în loc să-şi treacă în CV diplome peste diplome. În cazul ăsta poate mi-aş dori să citesc şi eu cărţile scrise de dumnealor.

Notă (februarie 2015): Între timp, înţeleg că mulţi politicieni şi oameni din sport au scris sau scriu cărţi în puşcărie. Şi că, mai nou, se preconizează o creştere spectaculoasă a numărului de scriitori din puşcăriile noastre. Nu ştiu ce să zic – poate ar trebui să-i obligăm să se citească unul pe altul?! Cine ştie ce iese.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    ” Cine ştie ce iese.”
    Glumetii spun ca , dupa aparitia atitor autori proaspeti, Uniunea Scriitorilor va fi obligata sa-si deschida o filiala in sistemul penitenciar.
    Ar fi pacar sa nu!
    NB,
    nu inteleg (dupa parerea mea e nejustificat, daca tot ati fost cenzurat) dece nu ne spuneti care-i revista, desi facindu-se atingere la timbrul literar si US, parca se face putina lumina.
    Iar cind e vorba de premii se mai fac si incurcaturi, numite vicii de procedura.

  2. Viorel Zaicu Viorel Zaicu spune:

    Ba pot să spun, dar m-am gândit să nu-mi bat toate cuiele în talpă dintr-odată. Cultura.

  3. niki m spune:

    Nu trebuie sa o deschida o filiala noua, pentru ca se muta direct – incep de sus. Sintem pe cale sa incepem sa ne pregatim sa asteptam o productie semnata de maestrul Varujan. Cu sau fara timbru literar, in caz ca o scrie in solitudine n-o sa avem nici o indoiala ca e genuina.

  4. M. Constantin spune:

    Dle Viorel Zaicu,

    Un distins coleg al d-voastra, la ceas de bilant editorial, arunca pe rafturile bibliotecilor in 25 de ani de activitate: 3000 de titluri in 20 000 000 de exemplare. La 10 euro/exemplar se fac probabil 200 000 000 euro ceea ce inseamna o afacere spirituala de cam 8 000 000 milioane pe an, pentru toti cei angrenati in proiect.
    Ar fi ceea ce se cheama definitia succesului in domeniu?
    Se pare, dupa cum va exprimati in text, ca va indoiti si asta mai ales cand aveti in vedere calitatea cartilor. Dar cine se munceste cu pixul, mai devreme sau mai tarziu, se va fi intrebat cat de rezonabil este sa dedice zece ani din viata pentru ‘traducerea’ unei carti geniale care urmeaza a fi citita si inteleasa de zece oameni? Asa se deschide calea aurita a maximului de confort obtinut cu minim de efort si asa se blocheaza canalele navigabile ale culturii, prin vesnica impamantenire a relicvelor vechii scoli de gandire.
    Trist, prin caracterul simptomatic, este faptul ca putini, mult prea putini tineri fac pasul spre lumea spiritului cultivata in scrierile postdecembriste. “Tinerii” care fac figura azi sunt in fapt tineri mosnegei pensati, vopsiti, fardati incremeniti in autosatisfactia propriei existente. In siajul lor se agita anemic doar plevusca oportunista care priveste visator cum pixul mariilor artisti fac din miscarea unor virgule, din nimic, zeci de milioane, bani de buzunar pentru domni, doamne si domnite.

  5. Mihail Lungu Mihail Lungu spune:

    Citez:
    “În ce priveşte traducerea, s-ar zice că lucrurile stau mai bine: avem doar de vreo douăzeci de ori mai puţini traducători decât titluri traduse într-un an. ”
    De zis s-ar putea zice, dar este greu de crezut. Cel puţin dacă judecăm, prin extrapolare, după modul scandalos în care este tradusă Herta Müller în româneşte (în special de către Nora Iuga, o astfel de fuşereală se întâlneşte, chiar şi la noi, foarte rar). Pentru edificare: http://paulmelian.de/blog/?p=185 .

  6. Dedalus spune:

    As extinde domeniul analizat in articol la cvasitotalitatea textelor ce apar pe hartie sau in variant electronica. Cele afirmate in articol se regasesc cu brio in mai toate textile.

    Cauze:
    - inmultirea criteriilor de evaluare ce includ numarul de carti sau articole scrise (evident, incercarea de a evalua si calitatea acestora esuaza lamentabil ca in cazul articolelor ISI- va amintiti de articolul scris de renumitul professor Goofy.. :-)
    - vanitatea in crestere – cine nu e in stare de altceva, macar sa spuna ca a scris o carte
    - sperantele aberante de castig – tiparirea e ieftina – profitul poate fi mare DACA se vand cartile insa…

    si ar mai fi.

    Solutii:
    - cresterea nivelului de cultura general – astfel incat cei care propun criteria gen numarul de carti scrise sa inteleaga chiar ei precaritatea acestora
    - renuntarea la impunerea unor volume uriase de text scris prin mecanismele de auto-copier si re-copier (asta e valabil si la Comisia Europeana, ale carei documente se umfla precum brotacii an de an…)

    si ar mai fi.

    Probabil insa ca traversam o perioada istorica pe care as numi-o Era Imposturii – cand indivizii se pregatesc si sunt apreciati dupa criterii ce exacerbeaza imposture. Ori accepti sa scrii volume de tampenii, ori esti respins de tot de societate.

    Reamintesc in context si funambuleasca generare de pseudostandarde – incepand cu studiile aferente proiectelor europene si terminind cu aprecierea stiintifca generala.

    In Era Imposturii, oamenii onesti ar trebui sanctificati.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Viorel Zaicu


Viorel Zaicu

Studii de filosofie, incheiate cu un doctorat obtinut la Universitatea din Bucuresti in mai 2008. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)