joi, martie 28, 2024

… cat sa ne (mai) tinem de urat? (II)

da, stiu – satul arde si baba se piaptana. Iohannis, Antena 3, dezamagiri, unlike-uri, etc. Iar eu o tin langa cu Platon, papusarii, Alfarabi si imaginile care educa – sau dimpotriva. Aveti a ma ierta. Cineva trebuie s-o faca si pe asta, ca doar n-o sa umblam cu totii ciufuliti, c-atunci ce exemplu am mai da copiilor? In plus, n-am cont de Facebook si, dac-as avea, am trecut de varsta la care sa „dau like” vreunui politician, asa ca n-as avea nici ce sa „unlike”. Am insa un pieptene.

… ramasesem data trecuta la educatia sufletului prin imagini, de unde si importanta papusarilor din Alegoria Pesterii lui Platon. Pentru ca sufletul nu se educa cu idei, oricat ar fi ele de inalte. Se educa doar cu imagini. Cu umbre. Cu povesti, false per ansamblu, dar care contin in ele un sambure de adevar. De unde si nevoia de Cenusareasa sau de Mos Craciun. Dupa cum sugereaza Alfarabi, aproape o mie de ani dupa Platon si aproape o alta mie de ani inaintea noastra (frumoasa simetrie, nu?), orice suflet isi are „papusarii” sai, fie ca e constient de existenta lor,  fie ca nu. Papusarii fac trecerea dintre partea rationala a sufletului si cea apetitiva. In functie de imaginile pe care si le proiecteaza necontenit, sufletul se imbunatateste, ordonandu-se frumos, sau nu. E o chestiune de exercitiu si de antrenament sub o indrumare priceputa. Dupa cum arta scrisului bine – spune Alfarabi – se imbunatateste prin practica, imbunatatind la randu-i sufletul, incapatanarea de a scrie prost, corupe nu doar stilul, ci si sufletul.

Ajunsi in acest punct, ne-am putea intreba de ce, dintre toate artele, Alfarabi o alege taman pe cea a scrisului? In definitiv, practicarea oricarei arte se imbunatateste prin exercitii repetate, efectuate corect. Si invers. Dupa cum spunea Eugen Ionesco: „Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios.” Sau invers, pentru ca nu toate cercurile sunt vicioase, cum am fi tentati sa credem. Unele dintre ele se intampla sa fie virtuoase – cu o conditie: sa fie mangaiate corect. Clasicii, spre deosebire de moderni, erau, deloc surprinzator, mai optimisiti: „Ceea ce e greu se face repede, ceea ce e imposibil cere timp„. Prin urmare, se preocupau de cercurile virtuoase, ca de primele, cele vicioase, era plina lumea – si asa a ramas. Nu regula ii interesa, ci exceptia. Prin urmare, de ce arta scrisului? Pentru a afla raspunsul la aceasta intrebare, n-avem incotro, trebuie sa impingem povestea mai departe.

La o prima vedere, s-ar putea spune ca lumea de astazi, invadata cum este de imagini, ar fi beneficara acelei capacitati imaginative de care vorbea Alfarabi. Ca fascinatia cu Harry Potter, Lords of the Ring, Game of Thrones, zombies si ce-o mai fi, e un raspuns subconstient la „dezvrajirea lumii” de care vorbea Max Weber inca de la inceputul veacului trecut. Un raspuns la dialectica Iluminismului de care mai tarziu au scris Adorno si Horkheimer. Si-ar fi corect – la o prima vedere. Pentru ca la o a doua vedere – cea care conteaza – acest exces de imagini nu rezolva problema. O agraveaza.

Tocmai pentru ca aceasta capacitate imaginativa trebuie „antrenata”, „exersata”, imaginile nu-i fac bine. Pentru capacitatea imaginativa, imaginile sunt la fel de benefice precum fast-food-ul pentru pregatirea unui „chef”. Cand imaginea ti-e gata servita, imaginatiei nu-i mai ramane nimic de facut. Cu cat mai explicite imaginile, cu atat mai lenesa imaginatia. Pornografia poate fi – si este, sa fim cinstiti – excitanta pe termen scurt. Pe termen lung, dupa cum o demonstreaza toate studiile de specialitate, efectul e contrar. De ce? Pentru ca nu mai lasa loc imaginatiei. Or pana si sexul presupune imaginatie. Simplu spus, imaginile ucid imaginatia.

Nu citesc cartea, astept sa apara filmul” – e o replica din ce in ce mai comuna in ziua de azi – si o dovada clara a atrofierii capacitatii imaginative. Aci nu e vorba doar de lenea aia de moda veche („de ce sa stau in picioare, cand pot sa stau jos?”, i.e., „de ce sa „pierd” zece sau treizeci de ore citind „Razboi si Pace”, cand pot vedea filmul in doua?”). Aci e vorba de ceva mult mai grav. Asta e lene imaginativa. Dupa ce vezi filmul cu Harry Potter, nu ti-l mai poti imagina pe Harry Potter altfel. Imaginatia ti-a fost servita pe tava si poate ragai satisfacuta pentru ca nu mai are nimic de facut. Daca va intrebati de ce nu se mai citeste in ziua de astazi, iaca raspunsul. Iar cu vreo mie de ani in urma, Alfarabi era deja constient de pericolul asta. De aia scria cum scria, de aia era obsedat de arta scrisului bine.

Nu era nici primul si nici ultimul. Cu vreo doua mii de ani in urma, Iisus, ca si Socrate, vreo alte patru sute de ani mai devreme, prefera sa nu scrie (decat cu degetul in nisip – o scriere efemera prin definitie.) Prefera sa vorbeasca. Si nu oricum, ci in parabole. Ce facea Iisus? Spunea povesti cu seminte si munti, cu samariteni si stapani de vii. „De ce le vorbesti in parabole?”, il intreaba apostolii. Pe aceasta tema Andrei Plesu a scris intr-o carte intreaga (Parabolele lui Iisus – Adevarul ca poveste), asa ca nu ma mai caznesc. Inaintea sa, Leo Strauss a scris „Persecution and the Art of Writing„, in care explica de ce scrierea esoterica e imperios necesara – pentru ca fiecare pricepe atat cat poate si cat ii face bine. Din Scufita Rosie, ca si din Platon, fiecare intelege cat poate. Recent, Arthur Melzer a publicat o alta carte, Philosophy between the Lines, in care demonstreaza, cu sute de exemple, ca aceasta practica era de fapt norma pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea. De ce? Pentru ca oamenii stiau ca educatia nu se face cu adevaruri, ci cu povesti.

Ce e o poveste? O imagine care educa. Cum educa? Lasand imaginatia sa zburde, dar nu libera, cum indeobste se crede, ci dirijat. Nu le spui copiilor orice poveste, le spui anumite povesti, pentru ca nu toate le indruma spre partea de sus a sufletului, cea rationala. Unele, prost spuse sau prost alese, ii pot indruma spre partea de jos. Iar refuzand sa-ti dea totul „mura-n gura”, povestea te obliga s-o descosi. A „descoase” ceva, in limba romana, presupune a incerca sa treci dincolo de aparente. Primesti, sa zicem, un cadou invelit intr-o carpa altminteri frumos colorata. Carpa e cusuta pentru a tine cadoul ascuns. Asta e rostul ei, frumos colorata cum e. Daca esti stupid, te uiti la culorile frumoase si crezi ca asta e cadoul – frumusetea ambalajului de staniol, cum ar zice mama. Daca nu, il „descosi”. Il scoti la iveala, dar nu rupand ambalajul – are si asta rostul lui, iar a-l rupe cu violenta presupune lipsa de respect fata de cel care s-a caznit sa-l ambaleze. [Nota: Acum e un moment bun sa va aduceti aminte cum procedati cu cadourile de Craciun.] Nu-l rupi. Il descosi, pentru ca, la o adica, sa-l poti re-impacheta si trimite altcuiva.

Daca merita.

Povestile pe care ni le spunem noua insine sau unii altora, imaginile cu care ne hranim, nu sunt altceva decat intelesuri ascunse care asteapta a fi dez-valuite. Scoase de sub valuri. Des-cusute. Cele servite „pe tava” nu ne satura, cum nu ne satura cartofii de la McDonald. ca nu sunt cartofi. Oamenii, cum zice Chantal Delsol, cu asta se hranesc – nu cu intelesuri. Fara intelesuri, n-avem rost.

Lipsiti de intelesuri, ne este urat, fie ca ne cheama Gabriel Oprea, Iohannis, sau Eminescu. Simplu spus, fara intelesuri murim. Iar intelesurile si le afla fiecare singur, din povestile pe care si le spune. Dar povestile pe care si le spune, depind de povestile altora.

O demonstreaza, cu varf si indesat, fenomenul Facebook.

(Va urma)

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. „Traind in cercul vostru stramt, norocul va petrece”

    – „Fara intelesuri, n-avem rost”
    Vorbe; imprumut/folosesc intelesul explicat de altul/altii, ce sa-mi fac griji fortindu-mi neuronu`, cum se zice :P
    – „Lipsiti de intelesuri, ne este urat”;
    Mda, prostul cu o grija, desteptul plin de griji; alta treaba n-am?
    – „Simplu spus, fara intelesuri murim”.
    S-o spui lu` mutu – toti murim :P
    Teoria ca teoria, dar praftica ne omoara! Daca singurele „intelesuri” ar fi cele explicate in genul Latrinei 3 ( exista, o simtim ,caci nu am luat in seama ce ne spunea o gura sparta) , oare n-am avea rost, ne-ar fi urit fara ele? ca de murit oricum am muri :P
    Ce te faci cind intelesurile sint contorsionate si totusi milioane de gura casca au impresia ca inteleg ceva din ele? iar lumea desteapta nu reuseste sa le contracareze, sa convinga cu alte intelesuri!
    Primul pas e urmat de pas cu pas pina le formez „intelesurile” mele prostimii. Imi formez o trupa de adulatori din formatorii de opinii carora, cind copilul ala prost va striga „imparatul e gol”, le va fi rusine sa-si puna cenusa in cap.
    Totusi, sa sară unii filozoficeste : „m-ai tradat, nemernicule!”.
    Nu te-a tradat nimeni: ai ales „intelesul” care iti convenea stind cu ochii inchisi, crezind intr-un inteles dat pe tava.
    „Ce e o poveste? O imagine care educa.”
    Si in comunism se spuneau povesti, a caror educatie se pare ca se transmite genetic citeva generatii.
    NB,
    scurta mea postare nu este un cui contra articolului dlui Fumurescu, ci o marota „cind ciuma e la marginea Cetatii, muzele ar trebui sa fie (mai) sotto voce”.

  2. Ireversibil, cantitatea elimină calitatea; imaginea elimină povestea; absurdul și urâtul elimină înțelesul și frumosul. Nu e nevoie să ne (mai) ținem de urât, are el grijă să se țină de noi, până când ne pune palancă la pământ, vorba lui Creangă. Nu este pesimism, este viitorul devenit prezent continuu.

  3. Povestile au intr-adevar un rol. Legat de Iisus in fapt el le spune la un moment dat apostolilor, cand este intrebat de ce vorbeste in pilde:

    Luca 8.10

    „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă.

    Miturile, de exemplu mitcul creatiei, mitul pesterii si altele sunt prezente intr-o forma sau alta in mai multe culturi. Rolul acestor mituri este de a educa centrul emotional superior al omului, adica ceea ce dumnevoastra numiti capacitate imaginativa. Centrul emotional fiind implicat mai mult in creatie, adica intr-o abordare creativa si nu in una reactiva in care emotiile se imbiba simpatetic din mediul inconjurator.

    Totusi mediul s-a schimbat foarte mult, emotiile functionand preponderent intr-un context cu o oarecare dinamica, adica un colt de natura, niste plante si animalute, un dute-vino format din oameni care fac si altceva decat merg. Ori acest context lipseste in urbile noastre ceea ce face dificila o relationare cu acest gen de pozitionare si cred ca reduce semnificativ rolul educativ al unor astfel de povesti. Internetul, new media si … surpriza … cartile accentueaza acest aspect …

    Pentru povesti e nevoie si de putina viata ca sa-i spunem asa … ori aceasta viata cam lipseste fiind inlocuita de retele sociale si de continut la mana a doua sub forma de: filme, muzica …

  4. Ma alatur celor care gasesc articolele dvs foarte bine venite, in orice context, si va multumesc ca ne impartasiti din opiniile si valorile care conteaza pentru dvs.
    Este sanatos sa mai respiram si alt aer decat cel la care, obisnuiti (imunizati?) fiind, nu mai detectam nocivitatea…ajungând uneori la stralucita concluzie ca „e normal sa nu fie curat”…
    Si eu cred ca imaginatia este un veritabil tezaur personal, pe care multi aleg sa-l ignore, platind insa cash afrontul pe care si-l comit singuri, de buna voie si dintr-o suverana ignoranta!
    De aceea, probabil, putini sunt cei pe care-i admiram, carora le invidiem uneori reusita, cautandu-ne justificari in diferentele dintre ei si noi…cand mai simplu, si mai eficient ar fi sa vedem ce putem face exact ca ei, ca sa avem si noi succes?
    Deci, daca ne-am intreba mai des „ce am eu in comun cu Gates sau cu Fumurescu?”, am gasi pana la urma raspunsul exact : ca ei, si eu pot sa-mi imaginez lumea altfel, asa cum imi place!
    Toti avem posibilitatea de a deveni creatori, pentru ca toti avem imaginatie…

    • Dar pentru a folosi imaginatia ca sa cream mai intai trebuie sa fim conectati la realitate, altfel ne vom inchipui fantasme, lumi virtuale si ne vom imagina ca traim …

      • „…mai intâi” este o conditionare rationala a unei manifestari spontane, naturale si prin excelenta irationale, pe care o numim imaginatie! Ca expresie a imaginatiei, creatia originala se hraneste din interiorul omului si, indiferent ca este artistica, stiintifica sau artizanala (in sensul larg…), ea reprezinta ceva unic, ce nimeni nu „a vazut” inainte…
        Fiecare om este „conectat” la realitatea lui, asa cum o percepe prin simturile si judecata pe care o are, numai ca aici vorbim iarasi de o notiune subiectiva pe care am forta-o sa raspunda unor criterii obiective, ceea ce e un pic mai complicat !
        Majoritatea oamenilor gandesc ca dvs – nu este o critica ci o constatare -, de aceea ii cunoastem nominal pe cei care au indraznit sa-si lase liber curs imaginatiei, si nu pe miliardele de fiinte care constituie fizic, realitatea lumii in care traim…deci, e normal sa fie asa!

        • E corect ce spuneti, dar nu vad unde e hiba … Ratiunea si imaginatia pot sa conlucreze cand avem doar una adica doar ratiune, atunci nu mai avem imaginatie, iar cand lasam libera imaginatia ne privam de ratiune. A aplica imaginatia cand avem o perceptie corecta asupra realitatii inseamna sa fii nu doar imaginativ ci creativ.

          Imaginatia decuplata de realitate e visare, visele pot fi frumoase sau mai putin frumoase dar raman vise. Ele pentru a ajunge la oameni si a se materializa in viata acestora in mod concret au nevoie de o ancorare in realitate, adica atunci cand visul pe care ni-l imaginam il si traim. Noi putem trai un vis dar visul nu poate trai o realitate, asa incat e bine sa visam cu picioarele pe pamant, abia atunci capetele noastre vor atinge cerul.

  5. Prea mult ceai

    @ Alin Fumurescu

    Prea multe schimbari de font (boldface, italics, boldfaced italics) va
    impestriteaza inutil textul. Cind mijloacele nu se justifica prin scopul propus
    sintem pe drumul kitchului.

    Marele Okakura spunea „… we stigmatise the untamed aesthete who, regardless
    of the mundane tragedy, runs riot in the springtide of emancipated emotions, as
    one ‘with too much tea’ in him. (The Book of Tea)

    Si tot el spunea, in legatura cu rostul parabolelor „The ancient sages […]
    spoke in paradoxes, for they were afraid of uttering half-truths.” Vedeti ce
    inseamna sa fii scurt?

  6. Sunt dezamăgit de al doilea episod. Imaginile ucid imaginația? Hmm, dar oamenii spun povești prin imagini dinainte să învețe să scrie. În antichitatea clasică, dacă nu mai devreme, apare denunțatul „exces de imagini”: arhitectură, statui, reliefuri, fresce, mozaicuri, dar și pe vase, țesături, papirusuri și alte materiale. Și cei mai mulți nu știau să citească! Admit că nu cunosc „studiile de specialitate” privind efectele pornografiei, însă până și aceasta s-a născut în antichitate. Se pare că avem o problemă cronică, cel puțin prin unele părți ale lumii. Mă întreb dacă și imaginile din viața reală ne ucid imaginația. Poate că ar fi mai bine să închidem ochii!

    Dramaturgia a apărut tot în antichitate. Probabil că unii greci nu îl mai citeau pe Homer și se mulțumeau cu spectacolele la teatru. Și atunci existau nostalgici, oameni care deplângeau moravurile decăzute ale tinerilor și că aceștia nu mai au preocupările înălțătoare de odinioară (cititul bunăoară). Din literatura greoaie a epocii elenstice s-a păstrat foarte puțin. Și asta nu pentru că vreun calif zelos a ars-o pe toată, ci pentru că a avut prea puțini cititori. În vremea aceea, o lucrare care nu era copiată („retipărită”) în mod constant era condamnată la dispariție.

    Dar să ajungem la filme. Nu prea m-am uitat la Harry Potter, dar bag seama că sunt imun la această capcană a imaginației. De pildă, eu nu pot să asociez neam figura lui Achilles cu cea a lui Brad Pitt și rămân mai atașat de figurile stereotipe, negre sau roșii, de pe ceramica atică. Nu am întotdeauna un punct de reper pre-cinematografic, firește, dar asta nu mă scutește de dileme: pe care Willy Wonka să mi-l imaginez, pe Gene Wilder sau pe Johnny Depp?

    Și mai este o nuanță. Poveștile din filme sunt destul de diferite de cele din cărți (și LotR și Got au fost criticate pentru asta). Cei care refuză cartea, refuză de cele mai multe ori altceva. O fi lene, o fi lipsă de timp, eu unul nu i-am întrebat. Dar dacă e lene, de ce e „imaginativă”?

    • „Poveștile din filme sunt destul de diferite de cele din cărți…” – asa este! De ce, oare…?
      Din experienta mea, care cred ca e comuna tuturor, de fiecare data cand citesc o carte imi fac un film…
      Imaginile care-l alcatuiesc exprima fidel ceea ce eu am resimtit, pagina dupa pagina, ele mi se imprima spontan, „montajul” ulterior este complet inutil, pentru ca „versiunea” mea raspunde intocmai sensibilitatii mele!
      Acelasi film, realizat de altcineva, fie el cel mai mare cineast, este OBLIGATORIU diferit! Apoi, daca e mai bun sau mai prost decat „al meu”, depinde nu doar de forta imaginilor, ci si de propiul meu narcisism, desigur!
      In orice caz, aceasta comparatie, inevitabila pentru cei care au citit inainte de a vedea filmul, este o experienta interesanta, si mai ales, unica! In niciun alt context nu ne putem compara creativitatea, fara sa fim criticati, intrerupti sau contrazisi… :)
      Nu cred, deci, ca e cea mai buna idee fim doar spectatorii altora…mi-e teama ca ne atrofiem :(

      • În dimineața asta am trecut pe lângă câteva fetițe care se jucau. Am înțeles că aveau niște pietre magice. Una dintre ele, vlăguită de puterea pietrelor, a leșinat. Preț de câteva secunde după care a țâșnit și a fugit după celelalte. Bănuiesc că joaca lor era inspirată de un film (poate unul de animație), dar pun rămășag că ele născoceau povestea atunci, în timp ce se jucau. Îmi amintesc de astfel de jocuri din copilărie și probabil ele există de când lumea. Nu sunt niște povești cu morală. De fapt, de cele mai multe ori, nu au un sfârșit clasic. Ca un scheci de Monty Python, ele se termină când copiii se plictisesc, când povestea devine prea „silly”, când „colonelul” dă buzna și îi întrerupe (adică când mamele îi cheamă acasă), sau în alte asemenea scenarii neașteptate. Iată un tip de „montaj” spontan, plin de imaginație și care nu cere lecturi temeinice.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro