vineri, martie 29, 2024

Ce nu sunt minunile

O modalitate de a discuta despre minuni este în raport cu structura triadică a semnului : un purtător de înțeles trimite la un un înțeles din minte și în mod indirect la un referent, se referă la ceva din minte sau din afara minții despre care știu ceva prin acel înțeles din minte.

În gândirea de tip magic, caracteristică societăților primare, pot acționa asupra purtătorului de înțeles pentru a determina o schimbare în ce privește referentul, în prinvița ceva-ului din afara minții (fără să înțeleg neapărat, în minte, cum ar putea avea loc acest fenomen). Dacă înțep cu un ac păpușa care întruchipează dușmanul, acesta va suferi, sau chiar va muri. Nu este nici o minune din perspectivă subiectivă în această schemă, este ceva predictibil și așteptat în gândirea de tip magic.

În gândirea de tip științific modern există niște regularități în ce privește relația dintre purtătorul de înțeles și minte, sau între cele din minte și referent. Faptul că aceste regularități se modifică în timp e supus unor alte regularități, ale felului cum se schimbă primele reguli. Dacă nu mai înțep cu un ac păpușa ca să sufere altcineva nu e printr-o minune, ci pentru că am învățat că a gândi magic este neadecvat în raport cu realitate (n-o să sufere nimeni când înțep), iar învățarea a avut loc după anumite regularități ale procesului de învățare. Dacă se schimbă și teoria despre cum se face învățarea (prin progresul științei) e pentru că există niște legi ale evoluției culturale, iar dacă se schimbă și teoria evoluției culturale sunt alte fenomene caracterizabile științific care explică asta (chiar dacă nu le știm, le vom ști), ș.a.m.d. “Minunile” au loc prin cuplarea unor procese de diferite scări spațiale, temporale, culturale pe care le cunosc sau sunt sigur că le voi cunoaște cândva.

În gândirea de tip creștin unii purtători de înțeles privilegiați aduc din trecut în prezent, în actual, niște evenimente istorice într-un mod real. Într-o reprezentare geometrică asupra acestei gândiri am spune că discursul determină o buclă a traiectoriei omului în spațiul-timp 4-dimensional prin care se suprapune un interval de acum două mii de ani cu intervalul în care are loc discursul acum. Această analogie minkovskiană nu e potrivită, pentru că nu e nimic geometric în gândirea creștină. Evenimentele trecute devin actuale în cel mai propriu sens, nu printr-o suprapunere cu prezentul. Avem de a face cu un alt concept de timp decât cel metrizat obiectiv din gândirea științifică. Nici o astfel de “suprapunere” nu este o minune, ci ține de logica internă a felului de a trăi creștin în timpul Sf. Liturghii, sau chiar tot “timpul” de către cine a ajuns la asta prin rugăciune. Creștinul iese pe cât poate și i se dă din axa trecut-prezent-viitor în ceva foarte real și extra-lumesc, fără a fi supra-natural (pentru că natura și supra-natural sunt categorii lumești). Nu e nici o minune în asta.

Minunile nu sunt inteligibile în discursuri generalizate despre feluri de a gândi magic, științific sau creștin. Nu poate exista o teorie a minunilor, așa cum există un concept matematic de singularitate. Ele sunt despre o unicitate absolută, neteoretizabilă. O unicitate care se tot repetă (faptul că e contradictoriu că ceva unic se repetă arată tocmai imposibilitatea discursului de a da seamă de acest fenomen).

Nu avem unde să le căutăm, ele sunt pur și simplu când dăm de ele, ni se întâmplă. Unii filosofi s-au gândit la această chestiune în felul următor: de ce există ceva, mai degrabă decât nimic ? A încerca un răspuns printr-un text, printr-un purtător de înțeles, e contradictoriu, dar e un eroism de care avem nevoie (o să arăt mai încolo de ce). Unii au pus onestitatae ca valoare supremă și au spus că despre ce nu se poate vorbi e mai bine să taci. Dar onestitatea există numai într-o lume în care se vorbește. Tăcerea e pereche cu netăcerea.

Se vorbește de “minunism” și sunt disprețuiți cei care caută minuni. Să acuzăm de minunism oamenii din interese instituționale este un atentat la cele mai profunde structuri ale omului, la ființa lui. Oamenii trebuie lăsați să fie, dacă tot li s-a întâmplat să fie. Ascultarea o poți face fiind, dacă nu ești nu mai poți face nimic. Un om desființat e o resursă, nimic mai mult. Memoria unui om devine tot o resursă și vorbim despre ea că ne aparține în timp ce, dacă suntem creștini, acel om ne privește în duh de undeva când vorbim.

Minunea e ceva cu totul personal, nu se întâmplă la grămadă. Și nu se face de către oameni. Ea doar vine prin oameni, cum vine a fi. Se vorbește despre ea în viața personală, între prieteni, nu se clamează public, nu se face bani cu ea. Se tace despre ea în afara cercului de prieteni, nu se aruncă mărgăritare înaintea porcilor. Orice altfel de împrejurare arată că e vorba de o impostură sau de o suferință psihologică, o nevoie de atenție. Suferința psihologică trebuie abordată cu dragoste, nu cu dispreț. Mângâierea suferinței e mai importantă decât buna funcționare a instituțiilor.

Într-un sens propriu al cuvintelor minunile nu există. Minune e un substantiv comun gol de orice referent, dacă prin referent înțelegem o mulțime de entități cu mai mult de un element. Dacă prin referent înțeleg opțional și mulțimea mulțimilor care au doar un singur element atunci minunile există. Persoanele sunt unice, fără să existe o clasă a persoanelor. Tot ce e clasificabil în privința omului e de un nivel mai superficial ontologic decât minunea că este.

Din punct de vedere științific nu există persoane, nici nu ar avea cum. De ce ar exista ceva despre care nu se pot extrage regularități ?

De ce nu ar exista ceva despre care nu se pot extrage regularități ? E posibil ca în funcție de ce suntem dispuși să acceptăm cu privire la astfel de întrebări să depindă și ce fel de societate suntem capabili să avem.

Toți oamenii pot fi prietenii noștri.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. „faptul că e contradictoriu că ceva unic se repetă arată tocmai imposibilitatea discursului de a da seamă de acest fenomen.” Dacă acceptăm această explicație, hai măcar să facem un efort să înțelegem ce înseamnă cu adevărat și care-i sunt implicațiile. Prin acest sofism subtil, practic, poți argumenta orice nonsens. Dacă orice contradicție logică relevă imposibilitatea discursului de a da seama de fenomenul contradictoriu, cu atât mai rău pentru discursul logic. E o capitulare, de fapt, în fața iraționalismului cu iz postmodernist, foarte la modă printre intelectualii umaniști (nu umanismul promovat de C. Hitchens sau A.C. Grayling, ci umanismul ăla care se referă la studiul „umanioarelor”).

    „Într-un sens propriu al cuvintelor minunile nu există.” Exact în sensul în care termenul este înțeles de marea majoritate a oamenilor. Când un om te întreabă dacă există minuni, el vrea să știe dacă legile științifice cunoscute pot fi (sau au fost cândva) suspendate arbitrar, după bunul plac al unui individ (sau zeu). Răspunsul autorului la această întrebare este negativ (cel puțin așa mi se pare), dar a încercat să relativizeze semnificația termenului, să nu arunce acest adevăr brutal verde-n față, ca nu cumva să-și tulbure confrații întru credință mai puțin „luminați”. La judecata de apoi, o astfel de atitudine ar putea servi ca circumstanță atenuantă: deși autorul a cochetat cu înțelepciunea deșartă a științei lumești, a avut grijă s-o cosmetizeze când a prezentat-o coreligionarilor, să nu-i smintească.

    P.S. Sper să nu vă fie cu bănat, domnule Virgil Iordache, umorul meu.

  2. Ultima frază aș zice că este egocentrică. Plus, chiar e de dorit? având în vedere imprecizia formulării- și cei care susțin eutanasia or eugenia ar susține același lucru- desigur veți susține c-am relativizat/scos din context.Dincolo de faptul că atingerea sau măcar apropierea de acel scop poate însemna un efort de nesuportat. Noe și-a dorit? Că finalmente (după potop) a obținut cu siguranță..

  3. De ce sa nu poata fi extrase regularitati? Minunismul crestin contemporan – nu numai- este din contra caracterizat de similaritate. Icoanele plang. Persoane fizice sunt parte a unei experiente mistice in care Fecioara Maria le spune ceva. ‘Se arata’, deci avem si un artefact lingvistic care indica o repetitivitate, deci o suma de evenimente de aceiasi factura. Cineva gaseste imaginea lui Cristos intr-un sambure de avocado. Convers, chiar acum Silviu Iliuta posteaza – umor bineinteles – poza cu o figura ce poate fi perceputa ca diavoleasca intr-o bucata de carne
    https://www.cronicipebune.ro/cele-mai-tari-oferte-din-magazinele-patriei-110/

    Ideea e, minunismul nu e atat ce unic in manifestare, desi poate fi in esenta din pdv al celui care o experimenteaza. La scara macro, se observa patternuri, modele, ceea ce neaga teza unicitatii, si corodeaza insasi ideea minunii ca fiind minune, one-off, niciodata replicabila. Si asta, acceptand existenta minunii pure, inseamna ca avem de-aface cu minuni, si fake-minuni.

    • Având în vedere demonstrația dvs asupra existenței minunilor (care seamănă cu cea a lui Leibniz referitoare la existența și natura lui Dumnezeu) am dorit să vă spun că aveți dreptate, evitând să spun că autorul obține concluzia cam trasă de păr. Voi spune însă direct că citarea creștinilor ca singurii merituoși sau vinovați de ”minunism” e iarăși o tragere de păr, citare pe care la dvs o văd mai nuațată (cu acel ”nu numai” din a doua propoziție)

      • Nu, recursul la crestinism e pura comoditate de semidoct din partea mea, si da asta era sensul ‘nu numai’. Vinovat de availability heuristics, pacatele mele :)

  4. In crestinism minunile se fac pentru si prin credinta: .
    In filozofiile orientale minunile sunt rezultatul experientei, muncii.
    Se poate elabora mult despre avnatajele si dezavantajele acestor acestor doua optiuni.

    • În creştinism minunile se fac rar pentru credinţă, cel puţin cele din Evanghelie. Se fac şi pentru credincioşi şi pentru necredincioşi. Dar se fac prin credinţă, asta e adevărat.

      Din ce am auzit la predici Hristos face minuni pentru toți, indiferent de credință, are o dragoste nebună zicând ca un teolog francez, nu e pe merit. Dar nu vrea să impresioneze, nu e un fachir, un circar, un populist, de aceea zice celor care cred să rămână între ei, în timp ce celor care nu cred să fie recunoscători. Nu vrea ca lumea să creadă pentru minuni. Sterge diferențele între oameni, El nu e pentru excepționali, ci pentru toți oamenii, toți pot ce ne propune. În acelaşi timp dragostea lui nu e un cec în alb.

      Pe chestiunea muncii ce ştiu e legat de datoria de a cultiva talanţii, dar şi de faptul că cine vine în ceasul al 12-lea între lucrători primeşte la fel ca cel care vine de la început, sau că fiul risipitor e iertat.

      Chestii complicate…

      Gânduri bune,

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Virgil Iordache
Virgil Iordache
Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie şi filosofia biologiei. Cărţi şi articole în domeniile ecologiei și filosofiei, eseuri filosofice în reviste de cultură. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Univesităţii din Bucureşti.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro