Home » Analize »Cultura »Societate/Life » Citesti:

Cearta culturală cu istoria

Ioan F. Pop ianuarie 29, 2016 Analize, Cultura, Societate/Life
5 comentarii 1,166 Vizualizari

Abordarea trecutului, a tipurilor de raportare la prezent, a naturii şi obiectivităţii demersului istoric sînt teme pe care istoriografia noastră le-a tratat, cu rarisime excepţii, într-o manieră bombastică, vădit patriotardă. În locul realităţilor deductibile au fost preferate eroismele de manual, în locul lucidităţii documentare s-a încurajat falsul şi mitizarea. La o sumară privire retrospectivă reiese că poporul român a stat întotdeauna bine cu trecutul istoric, dar este tot timpul în răspăr cu prezentul. Cu cît prezentul este mai gîngav, mai înclinat spre un perpetuu defetism mioritic, cu atît, a contrario, trecutul este copleşit cu toată gloria. Ca atare, acestuia din urmă i s-au atribuit eroisme şi intenţionalităţi de multe ori fanteziste. Logică după care noi am avut întotdeauna un trecut măreţ, grandios, dar, paradoxal, nu prea avem niciodată prezent. Noi stăm, după cum spunea C. Noica, „mai bine cu posibilul decît cu realul”. Istoria rămîne, generaţie după generaţie, o sumă de posibilităţi mereu ratate.

Şcoala, printre altele, a fost obligată să propage această variantă de istorie ca pe un marş triumfal, doldora de eroi, martiri, cîrmaci, sub sintagma grea de „adevăr” istoric. Astfel, istoria a ajuns o ştiinţă bună de ghiftuit memoria, fără nici cea mai mică rezervă interogativă. Ea fiind mai mult o proiecţie ideologică asupra trecutului, o nesfîrşită compilaţie în care erau schimbate doar adjectivele. Cu cît istoria era mai „patriotică”, cu atît era mai inadecvată la obiect. Situaţie ce făcea să se apeleze la o referenţialitate cu multe puncte nesigure, mărind confuziile, incertitudinile. În consecinţă, aceste determinări făceau şi prezentul mai greu de înţeles, mai greu de raportat la o segmenţialitate temporală mai amplă. Se acceptă greu, chiar de către istorici, faptul că istoria, alături de celelalte forme cognitive, este doar o variantă subiectivă asupra realului (trecut). Este eludată evidenţa că, şi aici, dihotomia adevăr-fals are aceeaşi valoare de relativitate. Orice aplecare comprehensivă asupra trecutului este doar un mod personal de interpretare, în care hazardul şi subiectivitatea referentului joacă un rol determinant. Onestitatea recunoaşterii limitelor în cercetarea trecutului ar putea însemna o primă formă de obiectivitate, de adevăr istoric. Adevărul în istorie este doar adevărul istoricului. Istoricii nu scriu istoria (chiar dacă unii cred apăsat acest lucru). Ei scriu cel mult o variantă de istorie, adevărată doar în subiectivitatea ei. Dacă nu cumva aceştia sînt privilegiatele ei victime. Imaginarul colectiv refuză încă întîlnirea cu realitatea frustă. El preferă, în continuare, să se retragă comod în matca paseismului, în confortul contrafăcut al unui trecut idealizat pînă la fantast. Era oarecum de aşteptat ca acest background mentalitar – în ceea ce priveşte percepţia trecutului – să ajungă la saturaţie, la oboseală. Dimpotrivă, se  încearcă în continuare (în diferite moduri) uniformizarea nuanţelor, etatizarea conştiinţelor, unificarea aleatorie a încercărilor de fixare a adevărului. Asta în timp ce perspectivele abordării fenomenului istoric se schimbă, ele fiind conectate la pulsul postmodernităţii. Nu trebuie să amintim decît traiectoria istoriografică de la Annales pînă la incursiunea textualizantă a lui J. Derrida.

În schimb, noi persistăm voios într-un romantism atemporal, într-o Weltanschauung în care eroizăm incontinent faptele trecute, dar nu punem nici un preţ pe cele prezente. Tipul de reacţie la incursiunea istorică bazată pe alt set de paradigme demonstrează, în modul cel mai eclatant, cam ce soi de individ a produs totalitarismul. Cel în care s-a predat (propagat), cu minime abateri, o istorie pentru papagali, nu una pentru oameni vii, cu gîndire liberă, alternativă. Trecutul devine istorie – şi nu doar o înşiruire de întîmplări în care tot scormonim ca într-un tomberon inepuizabil – doar în măsura în care este apropriat şi înţeles. Fără această înţelegere totul rămîne doar o perindare de umbre (precum cele din alegoria peşterii platoniciene) pe ecranul spaţio-temporalităţii. Tot acest mod de a privi şi denatura trecutul a viciat grav şi percepţia prezentului, a conţinutului care-i dă sensul. Ne place să exacerbăm unele fapte insignifiante din trecut, dar uităm sau tratăm cu vinovată indiferenţă chiar acele acte care îi dau prezentului (trecutul de mîine) adevăratul chip şi semnificaţie. Sau acceptăm indiscernabil – pentru a ne justifica un anume mod de existenţă – orice manifestare a spiritualităţii trecute, dar o aruncăm sistematic în derizoriu pe cea de acum. Ne ocupăm în mod grandios, cu eforturi urieşeşti, de tot ce este minor. În timp ce grandiosul (cît există) îl tratăm ca pe ceva cu totul insignifiant. Mai mult stăm la umbra istoriei decît în miezul ei. Ne prinde constant toropeala. Moţăim adesea şi ratăm sistematic momentele esenţiale. „Românul n-are de răzbunat decît somnolenţa lui seculară”, după cum spunea cu amărăciune E. Cioran. Provocărilor imediate ale vieţii le răspundem cu un somn adînc, cu un căscat strămoşesc, cu o plictiseală ancestrală. Nu reuşim să trăim viaţa la modul prezent, nu sîntem niciodată pe de-a întregul contemporani cu ea. O trăim prin tot soiul de delegaţi himerici. Ca atare, ne raportăm bovaric la evenimentele apuse. Îmbrăţişăm extaziaţi prima utopie ieşită în cale. Rămînem mereu restanţi la existenţialitatea factică. Temporalitatea o receptăm total dizarmonic. Cu cît o invocăm mai des, mai melodramatic, cu atît, în clipa următoare, îi nesocotim complet semnificaţia. Invocăm apăsat tradiţia mai mult pentru a ne scuza pentru vidul actual, pentru sporul de eficienţă pe care i l-am adus acestuia. Sîntem poeţi în economie şi metafizicieni pe ogor. Bruma de talent şi inspiraţie am transformat-o într-un fel de alibi mistic în faţa temporalităţii istorice.

Modul nostru de a exista a devenit mai mult un potop de vorbe aruncate în neant, fără nici o responsabilitate a rostirii. Acţiunea imediată, logică, o înlocuim sistematic cu imprecaţia,  cu privitul galeş în stele. Aşteptăm minunile cu rigoarea cu care alţii aşteaptă trenul. Pentru a constata, apoi, că singura minune e aceea că totuşi mai existăm. Am definitivat cu succes un mod negativ de reacţie socială: răului general îi contrapunem, imperturbabil, mai-răul personal (evident, văzut ca un imens bine). Prostiei celorlalţi îi replicăm prompt cu super-prostia noastră (văzută, desigur, ca un mare act de deşteptăciune). Nu ştim să ne asumăm actualitatea, să ne acomodăm organic cu ea. Ca atare, nu prea ştim angaja nici viitorul. Vinovaţi sîntem nu doar pentru că ştim aceste lucruri şi nu facem nimic. Ci, mai ales, sîntem vinovaţi pentru că ştim să ne prefacem că nu ştim. Am învăţat la perfecţie să mimăm normalitatea. Nu reuşim să ne asumăm total efectele nici unui gest personal, a vreunei răspunderi. Ne asumăm (impersonal, de paradă) prea mult, prea multe, parcă anume pentru a nu putea face, în realitate, nimic. Ne angajăm riguros în vag, ratînd serafic în concret. Începem voioşi şi prea optimişti ceea ce nu putem face, nu putem finaliza. Ne asumăm senini şi paternali destinul lumii, dar nu ne preocupă deloc destinul personal. Luptăm patetic în tot felul de bătălii pierdute, dar nu ne prea interesează redutele celor în desfăşurare. „Dezmăţul este climatul natural al României” (E. Cioran). Sîntem în mod obstinat atemporali cînd ar trebui să fim mai ancoraţi în prezent. Profesia noastră e aproximaţia, improvizaţia, fortuitatea, la nevoie – cacialmaua. Devenim precişi şi conceptuali în flecăreală şi extrem de relativi în problemele fundamentale. Părem mereu delegaţi în propria viaţă, în propria istorie, care depind obligatoriu de alţii, niciodată de noi înşine. Reuşitele, cîte sînt, nu sînt reuşite în sine, ci neapărat împotriva cuiva. Decît să facem binele fără efort, preferăm să facem răul cu efort, chiar cu cheltuială. Extrem de flexibili moral, clamăm la tot pasul lipsa de moralitate. Ne place (declarativ) cinstea, corectitudinea, adevărul, dar obligatoriu practicate de alţii. Vorba lui A. Pleşu, „românul e doctor în ce trebuie să facă ceilalţi”. Cu noi, pînă şi legea gravitaţională are unele probleme de adaptabilitate. Dacă n-ar suna uşor indecent, am putea concede că sîntem un popor aproape metafizic. Acest fel generalizat de a fi poate cîştiga în farmec literar, poetic, dar pierde iremediabil în realism istoric, în temei ontic. De aici provine o inadecvare şi o păguboasă ceartă culturală cu istoria prezentă, cu istorialitatea, o funciară inadaptare la reperele sale fundamentale.

De asemenea, s-a bătut şi se bate multă monedă demagogică pe nicovala – uzată şi ea –a aşa-zisului patriotism. Acest nobil sentiment a fost purtat prin toate registrele trîmbiţelor ideologice (trecute şi actuale). Dar mai puţin a fost apropiat de una din sferele în care îşi află în modul cel mai înalt concretizarea: sfera spiritualului. Înainte de alte considerente, adevăratul patriotism este, în mare măsură, dacă nu exclusiv, de ordin spiritual. El se poate împlini cu precădere în actele concrete ale acestuia. După cum incultura ca proiect (prostia cu program) este, într-o oarecare măsură, antipatriotică şi chiar, la limită, antinaţională. Iată de ce, într-o logică elementară, cînd vorbim de patriotism ne gîndim preponderent la marile acte de cultură, la limbajul românesc investit în opere fundamentale. Acestea dau suma şi perspectiva ontologică a unei naţii. „Patria mea e limba română”, spunea, pe urme heideggeriene, un cunoscut poet. Adică, extrapolînd, el gîndea patria ca aparţinînd mai degrabă spiritului viu decît unei amorfe materialităţi. Această patrie se poate zidi în primul rînd cu cărămizile culturii. Acestea s-au dovedit, nu o dată, mai trainice decît tăria granitului. Orice înfăptuire a tehnicii capătă valoare nu doar prin performanţele înmagazinate în sine,  ci prin raportarea la tipul de reacţie umană pe care o provoacă. Fără această deschidere, tehnica poate fi doar o sumă neutră de dexterităţi, lipsită de orice corespondent în registrele fiinţei. Ocultînd la nesfîrşit aceste considerente, cultura este împinsă mereu în zona pauperului. Ea a rămas doar o aventură strict individuală a unor visători intratabili (de tip Don Quijote), care sînt răsplătiţi cu moneda forte a indiferenţei şi cinismului. Spus răspicat, cultura română actuală nu prea mai ţine de statul român, are foarte puţine în comun cu acesta. Cartea şi cultura au devenit un lux, o formă vagă de escapism. În timp ce incultura şi gregarismul sînt servite cu mare fast (şi plătite pe măsură). Zonă în care se înregistrează o supraproducţie, ba chiar se produce vitejeşte şi pe stoc. Un popor care nu are nici un proiect de anvergură pe domeniile spirituale fundamentale este un popor (dacă mai este) mai mult decît sărac, este demisionar în istorie. „Un neam care n-are o misiune – spunea acelaşi E. Cioran -, nu numai că nu merită să trăiască, dar n-are absolut nici un sens”. Un destin naţional nu se poate face butonînd în proporţie de masă telecomanda ori alergînd după o băşică pe stadioane. Un destin se face – repetăm lucruri ştiute, care pot părea uşor patetice – din marile fapte ale spiritului făcute cît mai accesibile celor interesaţi.

La urma urmei, ne putem chiar întreba: care sînt faptele cu adevărat patriotice, de găsit astăzi, pe timp de pace (deşi, în mod veridic, ele se pot verifica doar în situaţii limită), dacă nu cele de asigurare a unui minim confort material ca bază a deschiderii spirituale? Sens în care scriitorii adevăraţi (oamenii de cultură), aflaţi în eterne tranziţii şi cotidiene judecăţi de apoi, dau una din dimensiunile esenţiale ale naţiei. Numai că peste eforturile lor se proţăpeşte, din păcate, un popor tot mai abulic la propriu-i destin, la propria tradiţie şi spiritualitate. Dintre toate popoarele – aşa cum spunea un mare artist -, noi ne urîm cel mai mult elitele. Ca atare, inteligenţa, performanţa culturală, funcţiile creierului nu prea au căutare. Au, în schimb, cefele groase, osînza politică multicoloră (tricoloră, dacă se poate), omniscienta şi omnipotenta mediocritate. Toate fiind pupate duios-paternal de către stat. O ţară în care prostia, arivismul crîncen, linguşirea rîncedă şi nepotismul la sînge sînt criterii stricte de promovare socială, o ţară în care funcţionează perfect doar contraselecţia şi antivaloarea, în care se exploatează la maximum doar imbecilitatea, ei bine, acea ţară nu poate avea decît un destin minor, suicidar. Dacă la toate acestea mai adăugăm ancestrala lipsă de cuvînt, şmecheria endemică, lipsa minimului caracter, a oricărei înclinaţii morale obţinem, în tuşe groase,  tabloul unui popor a cărui vocaţie nu poate fi decît colapsul. Ne-am profesionalizat în faliment şi în paseism trăit mistic, ne-am specializat în ridicatul braţelor a neputinţă şi invocare divină. Dar nu mişcăm un deget mioritic pentru cel de lîngă noi, nu încurajăm moralmente valoarea acolo unde firav se mai arată. Fără scriitori, aceşti mecanici de întreţinere ai limbii române, bravul şi indiferentul popor ar ajunge ca, în nici treizeci de ani, să vorbească mai mult cu ajutorul braţelor decît cu cel al limbajului articulat. Nu trebuie uitat că limba română am primit-o în folosinţă (nu în proprietate), trebuind să o restituim mai bogată şi mai armonioasă. Căci un merit al scriitorilor, pe lîngă multe altele, este şi acela că întreţin vie limba română, substanţa sa. O salvează din gura unor „patrioţi” care o siluiesc cu sistemă. În calitatea pe care o au, de creatori de valori atemporale, ei salvează omul din „normalitatea” socială şi îl redau anormalităţii spiritului. La limită, s-ar putea ajunge, nu peste mult timp, ca singurul act autentic de patriotism (chiar de eroism) să fie vorbirea şi scrierea corectă a limbii române. Dintr-o anumită perspectivă, nu noi vorbim limba, ci limba ne vorbeşte pe noi. Căci limba română, după o expresie noiciană, „este prin ea însăşi o performanţă culturală”.

Trăim într-o vreme în care cultura se „bucură” de toată gama de vitregii şi ţîfnoase indiferenţe. Unii reprezentanţi ai statului îşi amintesc de ea doar în anumite momente festive. Sau atunci cînd trebuie să demonstreze că România produce şi altceva decît mitocănie. În viziunea unor politicaştri care-şi tot adună gloria cu făraşul, cuvîntul cultură are doar valenţe electorale, vădit patriotarde. Grav e că asemenea ipochimeni funcţionează şi în interiorul culturii, infestîndu-i conţinutul. Pe acest fond de indiferenţă comunistoidă şi de haiducism capitalist, de dispreţ  instituţionalizat faţă de cultură, nu-i de mirare că la noi funcţionează perfect doar impostura, ura faţă de valoare. Ca urmare a acestui fapt se obţine plusprostia (în locul plusvalorii) ca măsură şi încununare finală a rezultatelor. Trăim vremuri în care, cu o expresie augustiniană, „ne este ruşine să nu fim neruşinaţi”. Multe instituţii, printre care şi cele universitare, nu fac decît să legitimeze acest fenomen, să dea formă şi lustru unei imposturi. Nu fac decît să întreţină şi să dea expresie abnormului. Marginalizarea celui superior, a excepţiei a devenit regulă, reflex naţional. Coeziunea socială este posibilă doar în registrul mediocrităţii, laşităţii şi urii. Nu ne mai uneşte decît răul. Binele, adevărul, frumosul ne lasă visători şi total indiferenţi. Pînă şi cu Dumnezeu practicăm un fel de troc transcendental, o tîrguială duios metafizică. De semen, de celălalt ne amintim doar cînd avem nevoie de un ţap ispăşitor. În loc să încercăm să impunem cît de cît o societate meritocratică, sau măcar una practicantă a bunului-simţ, se promovează voios şi inconştient, pe toate planurile, o ierarhie prostocratică, a cărei rezultate sînt vizibile la tot pasul. Un popor autorăstignit la nesfîrşit între paseism şi o reactualizată nepăsare riscă să nu-şi găsească, pe crucea istoriei, nici măcar un tîlhar ca martor şi aliat al propriilor neputinţe şi eşecuri.

Evident, nu sînt primul (şi nici ultimul) care încrustează pe obrazul hîrtiei asemenea tare. Ele ar trebui să fie nu doar scrise, ci ar trebui să fie urlate apocaliptic în toate urechile capabile încă să audă. Ce este, la urma urmei, de făcut? Aceasta e adevărata şi eterna întrebare. Sincer vorbind, mă tem că… nimic. Deocamdată e suficient să ducem mai departe meseria de a exista pur şi simplu. Să nu periclităm prea tare profesia de român. Să mai întreţinem acest obsedant şi vesel „neant colectiv”. Să nu ne îndoim prea metodic de faptul aleatoriu al existenţei. Căci nu prea rezistă celula. Restul, ca întotdeauna, poate va veni de la sine. Dacă va veni… Dacă nu, după o îndelungată lamentaţie, „n-a fost să fie”…

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. Bogdan spune:

    Din cauza unor comentarii absolut amatoresti, de genul asta, cumc a istoria e doar „relativa”, doar „background mentalitar” se discretiteza ideea de istorie. E adevarat e o chestie relativa, dar e fals ca poti zice orice vrei – exista fapte, chiar daca sunt spuse diferit, dar nu sunt false si nici nu poti sa fantazezi pe ele.

  2. Vlad spune:

    Reconfortant textul :)

    As spune ca exista oameni valorosi si inimosi si ca generatiile mai tinere dar si cele mai in varsta dau dovada de bun simt, paternalism … Se simte un suflu nou …

    Cred ca materialul care intretine limba e viata si ca in esenta chiar o vorbim cu mainile in sensul ca, poate mai putin la noi in tara, dar din ce in ce mai generalizata este interactiunea si alocutiune online. As spune ca materialul vietii sunt emotiile, miscarea care se cam sting atunci cand mainile se odihnesc pe tastatura si asta se vede intrucatva si in textele scrise care sunt mai degraba cugetari de la distanta reconfortanta a institutiilor, locurilor de munca. Viata transpira mai mult in textele legate de educatie unde se simte implicarea, trairea si interesul autentice pentru proprii copii, ceea ce de altfel e un lucru frumos.

    Cred ca romanii sunt un popor destul de practic, nu prea au timp de prostioare, de aceea primeaza intrucatva scopul si abia apoi mijloacele, care cred ca e intrucatva firesc intrucat avem intrucatva acelasi context al vietii si asta face sa primeze relatiile mai informale, romanii fiind intrucatva sensibili la necazurile pe care le-au trait in comun si pe care le inteleg si care fac astfel scuzabile si iertabile micile giumbuslucuri, eschivari … Ce sa-i faci :) ))

  3. Ela spune:

    Inteleg, stimate domn, ca tentatia de a adauga un strat suplimentar de oprobriu este mare, avand in vedere degradarea continua a societatii noastre contemporane, speram doar ca v-ati plictisit de aceleasi, si iar aceleasi variatiuni, pe aceeasi, mereu aceeasi tema : critica românului si a României!
    “Cearta culturală cu istoria” este un fel de batut in capul românului, adica aceeasi metoda pedagogica aplicata sistematic si invariabil, in scopul “desteptarii” românului, si care a produs exact “succesele” pe care le constatam astazi!
    Nu este, deci, de loc surprinzator sa ajungeti la interogatia “Ce este, la urma urmei, de făcut? Sincer vorbind, mă tem că… nimic.”, prilej pentru mine sa va intreb “tout ça pour ça?”

    Inteleg ca nu mai avem nicio sansa de reabilitare in ochii dvs, deoarece:
    “Ne ocupăm în mod grandios, cu eforturi urieşeşti, de tot ce este minor. În timp ce grandiosul (cît există) îl tratăm ca pe ceva cu totul insignifiant.”!??
    Totusi, solutia mi se pare foarte simpla : fiind capabili sa ne ocupam in mod grandios de “ceva” si, in plus, avand vointa si determinatie, deoarece, asa cum spuneti, stim sa depunem eforturi uriesesti, ajunge sa schimbam centrul de interes asupra caruia actionam, pentru ca rezultatul sa se schimbe, din detestabil in admirabil!
    Altfel spus, daca evenimentele istorice nu se pot schimba, interpretarea lor este esentiala, pentru prezentul si viitorul unui popor!
    Nu exista soarta potrivnica, nici blestem national sau inaptitudine endemica, deoarece istorica???, la prosperitate si realizari marete!
    Exista numai oameni care nu stiu sa interpreteze istoria!
    Lor le datoram criza identitara majora, concretizata intr-o mentalitate defetista, prapastioasa si victimizanta, sursa a tuturor anomaliilor cu care ne confruntam.

  4. LE V I S T R A U SS spune:

    Excelenta-absolut excelenta- analiza tipologiei romanesti, si desi imi e teama ca autorul are dreptate chiar si in pesimismul sau,indraznesc sa cred ca tot am mai avea o sansa(demonstrata chiar ISTORIC!) si anume partea terminala de la ultimul meu comentariu (afisat pe mai multe pagini), comentariu facut la un articol despre “generalul” gabriel opera (pe (RISE PROJECT) , dar deloc recent, aceasta solutie o vad si o propovaduiesc de peste 10 ani, pe paginile romanesti…Si zic ca imi este teama ca autorul are dreptate cand spune ca “nu mai este nimic de facut”, pentru ca in acesti peste 10 nimeni nu mi-a spus ca as fi gresit in solutia expusa, INSA nici NIMENI nu a fost de accord cu mine .
    Generalul Oprea(Rise Project)
    (…)
    Comentarii
    (…)
    “…,Romania este o jungla a coruptiei, de la N la S si de la W la E, ratiune pentru care mai intai trebuie executate decapitarile la varf, altfel niciodata nu pot fi distruse celulele de la celelalte nivele, tocmai pentru ca -imediat- altele le iau locul, stiind ca marii protectori sunt la butoanele panoului de comanda central, adica pres-edinti(oricare), prim-ministri( oricare), ministri, etc.Iar pentru aceasta mare lucrare, Romania are nevoie de profesionisti onesti, inclusiv in Justitie, adusi din strainatate, fie romani crescuti si educati acolo fie straini-straini, care se pot cupla cu primii, si impreuna , sa distruga coruptia din Romania, care -in final si necombatuta- va distruge ea Romania…Iar pentru stabilizare politica, sociala(si generala) imediata si pe orice alt termen, intoarcerea la Monarhie, INSA NUMAI CU APORT ENGLEZ, LA VARF…

  5. dusu spune:

    oare se putea construi fara aceasta istorie, mindrul popor romin ?
    oare cite resurse, citi bani au fost si sint cheltuiti ptr a spune minciuni ?
    io cred ca aceasta intreprindere, a spune minciuni pe bani, este si azi profitabila in romania; concureaza cu hotia ptr primele locuri in profitabilitate in patria rominilor



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)