Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Cel mai puternic om de pe planetă. O pledoarie pentru putere

Andrada Ilisan martie 18, 2018 Cultura, Opinie, Societate/Life
25 comentarii 4,889 Vizualizari


1. Dilema

Putem „iubi” autoritatea? Există o putere bună, demnă de ascultare?

.

2. Convingerile

Nu cred că ne descurcăm fără putere pe lumea asta. Fără autoritate.

Absența puterii înseamnă haos.

Nu îmi place haosul.

Harababura e rea pentru psihic.

Să ne gîndim. Numai în relația cu un centru ordonator există stabilitate. Dacă toate valențele și unicitățile noastre ar fi deodată la cîrmă, ar fi debandadă. Prin urmare, nesfîrșitele unicități nu sădesc ordine. Înseamnă că ordine va sădi ceea ce este comun în noi.

Astfel că prin putere eu înțeleg un centru ordonator. Opusul haosului și rătăcirii. Adică ordine.

Dacă fiecare individ ar fi pe contul lui cel propriu, s-ar naște un număr nesfîrșit de direcții (decizii). Dar și un număr nesfîrșit de pericole. Fiecare s-ar duce autonom și neconstrîns pe calea lui. Și l-ar mînca lupul. S-ar rătăci. Cum am înainta dacă nu am avea o direcție, o coagulare de voințe? Un roi de da-uri? Există un rost în concentrarea deciziei. O luăm pe aici, exclamă căpetenia! Și cei ce-l urmează strigă într-un singur suflet da! Strigăm da fiindcă unele soluții sunt la comun. În unele nevoi și-n unele credințe suntem identici. De aceea ne trebuie să stăm unii cu alții, iar izolarea ne ingrozeste. Fiindcă avem o alcătuire comună. O singură natură umană. Nu mai multe. Am fost mereu emoționată de mulțimi, de concentrarea aceea innebunitoare de ființe umane animate de aceleași sentimente înălțătoare. Nu m-am gîndit că cei strînși laolaltă sunt amăgiți în solidaritatea lor, ci m-am gîndit că e posibil să stai unit cu ceilalți atunci cînd cauți implinirea unei nevoi nestinse. Nestinsa noastră nevoie de a ne dărui credința. De a ne încredința într-o putere decentă, demnă de iubit.

Mă gîndesc la relația dintre părinte și copil. Copilul este puterea mică și părintele puterea mare. Părintele îl conduce, îl ghidează, îl protejează, îl disciplinează, îl ceartă pe copil, îl corectează, îi pune restricții, dar ține cont în toate acestea de ființa unică (fragilă, vătămabilă) și liberă a acestuia. Nu îl papă de viu. Nu îl ia prizonier, nu îl tratează ca pe-o simplă prelungire a sa. Nu îi anulează autonomia. Nu îi ordonă neîncetat, ci îl si cooptează în decizii. Nu îi cîntă permanent în strună. Ci îl și cenzurează. Nu îi anulează fiecare drept de expresie, nu îl ignoră, nu îl infricoșează, ci își impune autoritatea fără să îl nimicească. Ci se poartă omenește de la înălțimea puterii sale. Îl disciplinează. Tocmai fiindcă puterea mica e în creștere si n-are încă direcția interioară limpezită. Are în el o multitudine de direcții. Nu se poate menține singur în echilibru. Neocortexul lui e necopt. Urmează valuri de sinaptogeneză. Nu are control si autonomie. Puterea are autonomie, statornicie, experiență de viață (experiența direcției), intelepciune, inimă și iertare. O putere care nu iartă, ci doar pedepseste e o putere tiranică. O putere care nu poate fi înduplecată este o putere înfricoșătoare. O putere care nu se coboară niciodată de sus, e o putere complexată. Văzusem la un moment dat un filmuleț care prezenta metode eficiente de disciplinare a copilului. Una dintre reguli era să nu te cobori niciodată în dreptul copilului tău cînd îi transmiți directivele. Dar de ce să nu te cobori, m-am întrebat? Măcar din cînd în cînd. Poți fi ferm și îngenunchind în dreptul copilului tău. Nu rămîi la nivelul înălțimii tale de părinte, ci cobori la nivelul înălțimii sale de copil ca să îi stabilesti regulile.

Cînd fiica mea îmi spune că mă iubește pînă la infinit, îi răspund că și eu o iubesc pînă la infinit. Iată, două puteri. Două infinituri. Infinitul mic și infinitul mare. Infinitul fiicei mele e maxim de infinit ce poți obține la 4 ani. Cînd va fi mare, va iubi cu infinitul pe care ți-l dă puterea adultă. Sau poate e fix invers. Poate apogeul infinitului e în copilărie. Și puterea mare e fiica, nu mama.

Mă gîndesc la matrioșca mare care o conține pe matrioșca mititică, însemnînd că matrioscele au aceeași constituție interioară și același plan interior, însemnînd că cea mare a fost cîndva întocmai celei mici. Diferența fiind ca matrioșca mare conține acum și viitor. Puterea mică nu e înghițită de puterea mare, ci e purtată cu tot cu viitorul ei. Aceasta este relația dintre puteri. Una o poartă înăuntrul ei pe cealaltă, păstrînd-o intactă.

Nedistorsionînd-o, neluînd pielea de pe ea, neînfricoșînd-o.

Tu ești greutatea mea. Te port cu mine oriunde merg.

Toți admirăm pe cineva, toți căutăm să obținem aprobarea cuiva, toți credem în cineva mai tare decît noi. Toți ne lăsăm îndrumați. Conduși. Ghidați. Păi nu e asta puterea? Competența care instituie repere?

Puterea convingătoare e competentă. Știe despre ce vorbește. Nu bagă din top, vorba unui personaj de carte (Luca). Nu umblă cu fofîrlica, vorba unui alt personaj (Zooey), dintr-o altă carte. Are competența minții și a inimii. Știe ca 1+1 face 2. Și recunoaște că face 2. Și nici nu-ți bagă pe gît, și nici nu te seduce că face 3. Stă pînă îți dai acordul că face 3. Pînă accepți că are dreptate și tu nu. Stai singur, în camera ta, și pufnești de ciudă: da, domle, are dreptate, 1+1 face 2, nu face 3 cum mă încăpățînam eu să cred. Autoritatea bună nu-ți bagă pe gît neadevăruri. Ci te convinge de cele transmise. Nu te păcălește cu cele pe care ți le spune, ci le lasă întregi inaintea ta ca tu să le măsori cu ochii tăi și să le judeci cu judecata ta.

Cînd vrea să te convingă, nu te leagă la ochi.

Ca să rămîi treaz și să vezi faptele pe toate părțile lor.

Dar pentru toate acestea trebuie să îți strălucească inima la gîndul că te-ai descurcat onorabil ca autoritate. Că n-ai batjocorit încrederea ce ți-a fost dăruită. Că n-ai uneltit, că n-ai măsluit realitatea ca să îți iasă socotelile. Cînd socotelile mele sunt și socotelile tale, atunci calculul ascuns dispare. Dispare controlul din umbră. Manipularea. Realitatea dublă.

.
3. Datele

Dar să intrăm în pîine. În pîinea clinică.

Avem modelul ideal al puterii bune. Dar există oare un tip de personalitate care să îi îndeplinească în mod rezonabil criteriile? Următoarea întrebare care se naște: care structură de personalitate e cea mai stabilă? Cea mai puțin imprevizibilă? Cea mai înclinată spre datorie și statornicie? Există măcar așa ceva? Să vedem. Vom pleca de la patologie și apoi vom dezamorsa încet structura disfuncțională de personalitate pentru a elibera varianta ei firească, funcțională, echilibrată. Pare să existe un anumit tip de structură de personalitate al cărei neajuns e prea multa ei fermitate (rigiditate). Cînd toate celelalte destructurări se remarcă (nu e de mirare) prin impulsivitate, instabilitate emoțională, excese violente de furie, clivaj, alternanță afectivă, nesiguranță cronică, instrăinare de sine, pare să avem o situație psihologică în care tocmai neclintirea e problema. Prea rigida fixare în sine.

Structura obsesiv-compulsivă

Există consemnat în literatura de specialitate un anumit tip de structură de personalitate care funcționează sub imperativul lui trebuie. Nimic nu e lăsat la voia întîmplării. Dacă ești bine organizat, dacă ești conștiincios, dacă muncești din greu, întîmplarea poate fi controlată. „Omul își face destinul cu mîna lui. Nu există decît două categorii de oameni: 1) oamenii muncitori și 2) leneși. Oameni care au obținut totul exclusiv pe baza voinței și determinării lor. Omul e responsabil în întregime pentru neavutul și nerealizarea sa. Dacă controlăm fiecare aspect al vieții noastre, dacă deținem toate datele, toate informațiile, vom lua decizia corectă și vom duce o viață excelentă. Nu există decît oamenii bine informați care iau decizii corecte și oameni prost informați care iau decizii greșite.

La obsesiv-compulsivi, adevărul ține de competență. Aveți nelămuriri? Nelămuririle există fiindcă n-am apucat să vă explicăm noi (obsesiv-compulsivii) tot. Pe lumea asta totul poate fi explicat în cele mai mici amănunte. Dacă aveți cîteva minute la dispoziție, putem să vă lămurim în detaliu. La final, veți pleca eliberat de orice dubiu, orice incertitudine. Complet lămuriți.

Începem să sesizăm raționalizarea în exces a cunoașterii realității, inflexibilitatea, scrupulozitatea?

Devotați în mod rigid productivității, valoarea umană inseamnă randament. Absența greșelilor. Raționamentul obsesiv-compulsiv: zero greșeli, zero anxietate. Știm că în sertarul cu codul x, stau hainele cu codul y, știm că în cutia cu codul c2 stau pantofii din categoria v2. Dacă ținem toate obiectele și relațiile lumii într-o ordine strictă/precisă, vom fi în siguranță. Fericirea = organizare & eficiență.

Oamenii cu principii au cutii cu principii.

Cînd tuturor celorlalte disfuncționalități le sunt tipice cedarea, ieșirile și controlul slab al impulsurilor, structurii acesteia îi sunt tipice necedarea și controlul puternic al impulsurilor.

Zero principiul plăcerii.

Din belșug principiul realității.

Campionii amînării gratificării.

Personalitatea hiper-normală”, cum o numesc unii specialiști.

Personalitatea obsesiv-compulsivă e tensionată și exigentă. Respiră prin standarde și obligații de care trebuie să se achite. Îi iei standardele și sarcinile de făcut, îi iei peștelui branhiile. Perfecționism dus la extrem care împiedică în cele din urmă realizarea obiectivului. Ești atît de scrupulos încît nu poți duce nimic la bun sfîrșit fiindcă nimic nu e suficient de perfect.

Sarcini. Sarcini. Nu e vreme de lenevit. De pierdut vremea.

Dacă stăm bine să ne gîndim, personalitatea obsesiv-compulsivă e opusul personalității psihopate (despre care am vorbit puțin aici). Cînd cea din urmă e interesată să scape cît mai lejer, prima nu știe cum să se achite mai temeinic de datorie. La psihopat e chiulul, la obsesiv-compulsiv e prezența.

Prezent la datorie!

Sigur că atunci cînd pe interior ești alcătuit ca un ceas de precizie, devii receptiv la autoritate. Autoritatea are reguli, norme, previzibilitate. Autoritatea = absența haosului. Sigur că atunci cînd te ingrozește incertitudinea, devii receptiv la granițe.

Încă ceva interesant. Obsesiv-compulsivul nu știe ce să facă cu sine. Cu interioritatea lui. Așa că motivatia, intenționalitatea si competența sale se îndreaptă spre în afară, spre ținte obiective de realizat. Fire practică prin excelență, obsesiv-compulsivul înnnebunește dacă nu are ceva de făcut. Dacă nu indeplinește o sarcină, dacă nu inspectează ceva, dacă nu pune lucrurile în ordine (și la propriu, și la figurat), simte un disconfort. Cea mai confortabilă e munca. Respinge subiectivitatea, fantezia, firea abstractă și artistică a lucrurilor, filosofeala. Vorba multă, sărăcia omului. Cam așa socotește pragmaticul obsesiv-compulsiv. Evită să privească în sine. Emoționalitatea îl descumpănește. Emoționalitatea înseamnă un exces. Imprevizibilitate. Înseamnă că lucrurile pot scăpa de sub control. Cînd siguranța de sine se extrage din (auto)limitare, ieșirea lucrurilor de sub control stîrnește panică. Noul sperie. Pe obsesiv-compulsivi îi îngrijorează experiențele noi.

Cînd constituția interioară a individului e de așa natură că își extrage siguranța ontologică din menținerea imperativă a ordinii și predictibilității, înseamnă că influențele străine sunt rele. Ele pot destabiliza ordinea internă. O pot contamina. O pot strica.

Astfel ca obsesiv-compulsivii urăsc microbii. Mizeria. La propriu. Și apoi – transfigurînd granițele semnificației agentului străin, – și la figurat. Străinii sunt suspecți. Conțin incertitudine, dezordine. Extinzînd pe mai departe raționamentul, aș specula că obsesiv-compulsivii nu prea se omoară după călătoriile în străinătate. Ei iubesc lucrurile și persoanele familiare, previzibile. Realitatea ascultătoare, iată.

Dacă urăsc microbii, ne-am putea gîndi că se dezgustă mai ușor decît alții. Dezgustul e “sistemul nostru de imunitate comportamentală” („Politics, pathogens and disgust”). E adaptare la riscul contaminării. Reacție de apărare în calea bolilor cauzate de factori patogeni (bacterii și paraziți). Fecale, urină, sînge, putreziciuni, răni deschise, purulente – tot ce ține de fluide, secreții, puroi, putrefacție – o bază foarte rigidă de dezgust. Chestii care circulă ușor de la un om la altul și se lipesc. Dar să ne gîndim la expresia scîrbei. Cînd “vedem” ceva dezgustător, corpul nostru reacționează automat – scoatem limba, ridicăm buza superioară, ne încrețim nasul – toate aceste gesturi servesc o funcție precisă/pragmatică: eliminarea din noi a potențialului element contaminator. Cînd descoperi brusc că ești într-o zonă (relație) cu potențial de imbolnăvire, simți că ai luat ceva. Ca să te aperi, ți se face scîrbă. Scîrba, vomatul elimină elementul străin. Cauți să te cureți, te speli. De la realitatea fizică (urină, sînge, puroi) la cea interioară (morală) e un pas. Sau nici măcar un pas. Sunt una într-alta. Vorbele, purtările ajung dezgustătoare. Spunem îngroziți “bleah” cînd ne gîndim că cineva a sodomizat un cadavru. Cînd cineva a făcut sex în grup. Pe unii îi dezgustă o față de masă pătată, pe alții îi dezgustă sexul anal. Pe unii nu-i dezgustă sexul anal, pe unii îi dezgustă un recipient lăsat neacoperit în frigider, pe unii îi dezgustă sărutul altora în public, unii nu au nicio problemă cu copiii mici care defilează machiați la parade gay, unii sunt dezgustați cînd trebuie să bea după altcineva. Alții cînd văd o gură plină de pastă de dinți. Suntem echipați pînă în dinți să ne fie scîrbă. Să luăm distanță față de sursa contaminării. Unora le e scîrbă de gay marriage, altora le e scîrbă de familia tradițională. Praguri și direcții diferite de scîrbă. “The wisdom of repugnance”, deci. Scîrba e începutul înțelepciunii, cum ar veni. Modelul intuiționist al judecății morale al psihosociologului Jonathan Haidt (vezi „Disgust as embodied moral judgement”) afirmă, plecînd de la Hume, că judecata morală e rezultatul unei reacții instinctive (gut feeling), similară judecătii estetice. Oamenii decid pe baza unei adeziuni spontane dictate din interior și abia apoi caută să justifice, prin raționalizare, această decizie automată, afectivă, instinctivă. Și, firește, să îi convingă și pe alții să adere la judecata lor. Unele lucruri ne plac, iar altele nu. Unele ne dau o stare de bine, și altele ne repugnă. Confirmarea sau după caz, infirmarea unor judecăți de valoare, vine din interior.

Înseamnă că, în ceea ce ne privește ca indivizi, ca sisteme de semnificare și semnificație, lucrurile se leagă. Șansele noastre psihice sunt în strînsă legătură cu șansele noastre biologice, și în strînsă legătură cu șansele noastre evoluționiste, și în strînsă legătură cu șansele noastre morale. Că noi – împreună cu purtările și deciziile noastre – ne regăsim la toate nivelurile de reprezentare. Din această perspectivă, suntem unitari. Suntem una cu noi înșine. Nu înseamnă că stomacul nostru „nervos” (al doilea creier) ne dictează preferințele morale. Nu înseamnă că moralitatea ține de viscere. Ci că ceea ce suntem noi ca întreg, se reflectă la toate nivelurile de funcționare ale întregului. Și biologic, și psihic și axiologic. Lucrul acesta îmi place foarte mult. El ne arată strînsul (lucidul) conflict în care ne azvîrle umanitatea noastră: suntem liberi și constrînși totodată. Puternici și limitați totodată. Suntem spirit întrupat. Spiritul are și biologie (o biologie care constrînge în permanență). Altfel, am fi ființe spectrale.

Revenind. Ținînd cont de receptivitatea lor la autoritate/ordine/control (promisiunea certitudinii), ne putem aștepta să găsim destule personalități obsesiv-compulsive printre polițiști, jandarmi, militari, judecători.

Sau printre programatori.

Ordine, structură, gîndire logică, rezultate palpabile (if then), mediu curat. Dacă stăm să ne gîndim, limbajele de cod sunt niște obiecte epistemologice foarte curate, lipsite de impurități (ornamente nenecesare). Obiecte se comportă într-un mod previzibil. Iar dacă știi să le manevrezi, ele generează competență, funcționalitate. Programele, prin definiție, fac ceva.

Apoi, să nu ne mire. Obsesiv-compulsivii nu prea cunosc spontaneitatea. Nu prea se lasă duși de val. Valul îi sperie. (Pierderea controlului, amintiți-vă). Sigur, această rigiditate interioară care le asigură sentimentul siguranței existențiale ar trebui să se mai și decompenseze. Mă întrebam cîndva, oare le place obsesiv-compulsivilor în mod deosebit Stan și Bran, Groucho Max? Comedia care produce umorul prin expresia fizică, dezinhibată a ridicolului. În ce măsură rigiditatea/autocontrolul obsesiv-compulsivului se decongestionează în jocul de comedie – în care totul se îndreaptă spre dezastru? Tocmai fiindcă pe ei îi ingrozește ideea de lucruri care scapă de sub control, să îi relaxeze dezastrul realizat în condiții controlate. E posibil. Merge ca ipoteză de studiu. Constituția psihică e o chestiune foarte paradoxală. Putem vedea cum firea obsesională, rigidă, dogmatică se însoțește de manifestări histrionice. Ca și cum, tocmai din pricina rigidității constituționale, n-ar cunoaște decît două moduri complet antagonice: poziția rididă/obsesională și poziția complet dezinhibată. Ca un mecanism cu articulații care ies brusc din prinsoare. Lipsind spontaneitatea și fluiditatea, trecerea de la o postură la alta se realizează – cum altfel – într-o manieră rigidă. Cu atît mai mult, o astfel de alternare miră. Tocmai fiindcă operează așa brutal. Între rigiditate și maimuțăreală. Deși, dacă ne gîndim, și una și alta ar putea fi socotite două fețe ale compulsivității. In primul caz, omul nu se poate abține să nu fie rigid, în al doilea caz nu se abține să nu iși piardă complet controlul.

Dar vă mărturisesc: personalitatea „obsesiv-compulsivă” e personalitatea mea preferată. Serioasă, lucidă, pragmatică, cu simțul datoriei, conștiincioasă, statornică, stăpînă emoțional. Obsesiv-compulsivitatea e doar deformarea/perturbarea spre valori clinice a fermității, a conștiinciozității, sentimentului datoriei -  care se cer împlinite iar și iar (obsesia) și care nu pleacă pînă cînd nu sunt împlinite (compulsia) – ale omului echilibrat.

Păi și atunci? De ce nu încheiem articolul? Fiindcă și ce e drept se poate strîmba. Fiindcă trebuie să ducem personalitatea pînă la capăt.

Dar mai întîi, să ținem cont că tipologia obsesiv-compulsivă nu există în realitate în starea pură/de prototip prezentată aici, ci că se amestecă cu alte trăsături (dependente, schizoide, narcisice, paranoide) și că în funcție de aceste combinații avem obsesiv compulsivi unul și unul; dar ce putem stabili cu relativă precizie e rigiditatea ce stă la baza structurii (dacă ne gîndim, rigiditatea nu poate genera decît obsesiv-compulsivitate). Încăpățînarea. Obtuzitatea. Obstinația. Monotonia obiceiurilor. Austeritatea emoțională. Raționalizarea în exces. Nevoia supremă de ordine.

Apoi. Intră în discuție valoarea euristică a tipologiilor. Finețea individualității ce nu suportă generalizări. Reducerea pe care o exercită categorizarea asupra fluidității vieții psihologice. Încorporînd toate aceste limitări, tipologiile rămîn utile. Ele expun cu rapiditate o logică interioară. Un demers interior (de reprezentare a lumii) supraexersat. Consistență și continuitate în timp și situații. Dintre toate posibilitățile de reprezentare a lumii, unele anume se diferențiază de altele, se înregimentează și devin sursă de identitate. Tipologiile sunt logice. Au cursivitatea unei demonstrații matematice. Ele devin reductive doar în mîini nepotrivite, mecaniciste. Diagnosticul (eticheta) e un start. Informație direct de la centru. În mîini potrivite, tipologiile orientează, sunt lumină aprinsă în întuneric. Capătul (firul) de care îl apuci pe om. Pe de altă parte, putem socoti că tipologiile sunt modalitățile inoportune în care se repetă felurile noastre de a fi. Repetiții care ne închid ca-ntr-o temniță. Obtuzitatea noastră cea de toate zilele.

Personalitatea noastră e adaptare organizată la mediu. Tipare care descriu și explică relația supraexersată dintre om si stimul (realitate). Suntem pe jumătate automatism (temperament), pe jumatate intenționalitate (caracter). Unii oameni sunt predispuși să fie îngrijorați, iritabili, irascibili, triști, unii au o predispozitie să fie drăguți (agreabili), unii să fie conștiincioși, unii să inoveze. Vezi cele cinci mari teritorii ai personalității, animate de două dinamici: stabilitate și plasticitate. Stabilitate: conștiinciozitate, stabilitate emoțională și agreabilitate. Plasticitate: extraversiune și deschidere/inteligență.

Ca să ne schimbăm (psihologul cu asta lucrează, cu schimbarea), trebuie să gestionam această dublă natură: automatism (fie el genetic, neurobiologic, profil hormonal, condiționare asociativă etc) și intenționalitate (voință). Schimbarea – eficientizarea adaptării la realitate – cere saltul miraculos, să ne dăm peste cap în noi înșine, să ne dăm peste cap în limitele propriei noastre biologii.

Revenind la tipare. Credem ca tipul convențional (conformist) este rigid si obtuz, iar tipul deschis (non-conformist), ei bine, nerigid și neobtuz. Dar dacă privim cu atenție, vedem că ambele tipare de relaționare și de descifrare a informației lumii înconjurătoare sunt fixe și se repetă în timp. Sunt tipare temperamentale la mijloc. Unul e ghidat de harm avoidance (evitarea durerii), unul e ghidat de novelty seeking (căutarea noului). Fiecare operează cu codul lui de citire a realității. Unul este țintit (solicitat din interior) să păstreze lucrurile așa cum sunt, unul să le schimbe. Unul prosperă în rutină (predictibilitate), altul în căutare. Unul vrea să evite experiențele noi fiindcă le asociază cu riscul și cu incertitudinea, iar celălalt vrea să experimenteze, să simtă, să guste ce n-a mai simțit și ce n-a mai gustat. Unul evită să încalce regulile și ritualurile. Celălalt încalcă regulile și instaurează ritualuri noi. Constituțiile lor psihobiologice au țeluri diferite. Una evitarea („să fiu în siguranță”), cealaltă experimentarea („senzații/idei/oameni noi”). Tiparele există în ambele cazuri. Nu putem spune că primul e închis (rigid) și celălalt deschis (nerigid). Dacă pe harm avoidance îl dezechilibrează noul, pe novelty seeking îl perturbă repetabilitatea. Cel de-al doilea e deschis la nou, dar nu la tradiție. Iată, și deschiderea poate fi (bine mersi) rigidă. În cele din urmă, amîndoi practică conformismul. Unul se conformează la tot e cunoscut/consacrat în realitate, celălalt la tot ce e necunoscut/neexperimentat din realitate. Din punctul meu de vedere, al celui care reperează tipare, cei doi sunt egali. Primul tipar de decodare și adaptare duce la exces de ordine (tiranie), celălalt la dezordine (anarhie). Adaptarea dezirabilă e cea critică. Decodarea/interpretarea discriminatorie a vechiului, decodarea/interpretarea discriminatorie a noului. Altfel, avem parte de o aderare oarbă la propria personalitate: suntem în mod orbeste traditionaliști și întărim toate granițele sau, după caz, suntem în mod orbește inovatori și dizolvăm toate granițele.

Pentru mine sunt esențiale aceste predeterminări. Mă ajută să înțeleg că omul poate fi orice, dar în anumite limite. În ceea ce îi privește pe psihologi, ține de luciditatea examinării diferențelor sistematice (și constrîngătoare) între indivizi. În unele privințe, așa cum am spus la început, oamenii sunt foarte asemănători, însă, în altele, sunt foarte diferiți. Și atunci, și relația lor cu sine, cu lumea îi solicită diferit. Trebuie să știm ce să cerem de la o constituție psihobiologică. Nu-i cerem brusc orbului să vadă. Nu-i pot pretinde unui evitant conștiincios să își ia lumea în cap, să devină de mîine explorator, să își depăseașcă limitele. El supraviețuiește prin limite. Pe ce bază îi cerem să și le depășească? Plus că, nu ar avea “cu ce” să plece in expediție. “Cu ce”, adică cu ce structură de personalitate. Dacă îi inteleg pe cei doi dinspre interior spre exerior, n-o să mă încăpățînez să le pretind “imposibilul psihologic”. Nu îi pot pretinde unui extravertit deschis la experiențe noi să stea zilnic închis într-un birou să facă contabilitate. Invers, da, e altă mîncare de pește. Un evitant conștiincios nu se va dezintegra într-un birou, iar extravertitul deschis la experiențe noi va pleca entuziasmat în expediție. Evitantul conștiincios nu va comanda carne de rechin la masa de prînz, ci probabil mămăliguță cu brînză. Etc

Dar să nu uităm nicio clipă. Persoana e un domeniu de necuprins. Nemărginirea ei depășește structura de personalitate. Personalitatea e casa noastră în lume. Persoana dotată cu inimă și suflet ține de infinit. De la un punct încolo, lucrurile persoanei nu mai țin de psihologie.

Revenind. Marile pericole ce pîndesc personalitatea conștiincioasă/compliantă: autoritarianismul, controlul, disciplinarea violentă a „devianței”.

Personalitatea școlii de la Frankfurt: personalitatea autoritariană

Avem statornicie, sentimentul datoriei, conștiinciozitate, competență, convingeri solide.

Dacă însă agravăm toată această robustețe, obținem obtuzitate, aderare rigidă la valori, supunerea necritică în fața autorității, superstiție in exces, preocuparea cu organizarea ierarhică a realității – conceperea relațiilor strict în termeni de dominare/supunere, puternic/slab, identificarea cu figuri de autoritare, ostilitate extremă împotriva membrilor din afara grupului (străinilor), și cel mai grav, nevoia morbidă de control. Avem împlinirea cu orice preț a datoriei (obediență extremă). Avem respectarea cu orice preț a moralității, a virtuților (pedepsirea drastică a celor neascultători care încalcă regulile/respectul). Avem autoritatea agresivă („Copiii trebuie să învețe cu orice preț ce înseamnă respectul.”). Avem complexul puterii (fascinația pentru conducători – servilismul/supunerea oarbă – asocierea cu puterea devine participarea la putere; nevoia de supunere se întretaie cu nevoia de putere). Avem respingerea subiectivității, a cunoașterii abstracte („Ce ne trebuie nouă sunt niște conducători puternici care sa preia frîiele conducerii, nu școli, si experți, și agenții, și comisii, și pălăvrăgeală”), puritanismul („Copiii noștri trebuie să învețe cu orice preț ce înseamnă decența/ Cea mai înaltă virtute e puritatea sufletească”) etc.

Armura musculară și orgasmul

În strînsă legătură cu rigiditatea compulsivă și dictatura se găsește conceptul de armură musculară sau armură caracterului al psihanalistului Wilhelm Reichcare încorporează „6000 de ani de cultură patriarhală autoritariană”. Armura caracterului constituie “baza izolării, nevoii absolute de putere, a fricii de responsabilitate, a mizeriei sexuale” șamd. Omul s-a înstrăinat de sine și de viață. Blocarea nevrotică a vitalității genitale se reflectă la nivel de spasm muscular. Reich își masa pacienții considerînd că masarea rigidității musculare va duce la reinstaurarea naturaleții relației cu viața. Energiile vitale se reglează singure, fără să fie nevoie de o moralitate/datorie compulsivă.

Lîngă armură și tiranie, trebuie pomenită și „funcția orgasmului” a aceluiași psihanalist, descoperitorul energiei orgonice (energia primordială a vieții) și a acumulatorilor orgonici. Energia lui derivă din orgasm, dar se înrudește cu tot ce e organic, viu. Convenabil, nu? Acumulatorii orgonici, deși sunt practic niște cutii/dulapuri, au funcția (și știința) să furnizeze pacientului energie genitală primordială, cea care transcende întreaga materie, vibrează în continuu și este atrasă de ea însăși (vezi aici). În concepția psihanalistului, sănătatea psihică a individului depinde de măsura în care reușește să se piardă pe sine în climaxul excitației sexuale. Boala psihică înseamnă impotență orgasmică și determină toate actele iraționale care afectează societatea.

În concluzie, după Reich, pe de o parte avem contracție, spasm, caracter obsesiv compulsiv tiranic, despotism, control, frică (orgonul mortal / Deadly Orgone), pe de altă parte avem pulsație, expansiune, dilatație, independență, suveranitate, vitalitate genitală, bucurie (orgonul bun / Positive orgone).

Ce vreau să subliniez prin această juxtapunere: că excesele își anunță singure incapacitatea de a gestiona în mod productiv realitatea. Nici personalitate autoritariană ca soluție pentru ordine, dar nici dulapuri orgasmice ca soluție pentru tiranie. Obsesiile noastre suprasolicită adaptarea la realitate.

.

4. Pledoaria de final

Înseamnă că există puteri și puteri. Puteri bune și puteri rele. Puteri echilibrate pe interior și puteri dezechilibrate pe interior. Puteri rele care trec peste voința ta interioară (manipulînd-o, seducînd-o sau constrîngînd-o) și puteri bune care te conving să te încrezi în ele. Puteri la care îți dai acordul. Puteri care nu te lucrează din umbră. Puteri care îți păstrează voința, dorințele, țelurile și vulnerabilitatea ca-ntr-un seif. Relativ intacte. Fără să imprime pe ele stema puterii, ci lăsînd chipul tău pe ele. Lăsîndu-te la vedere. Voința ta, țelurile tale. Prima putere lucrează unilateral, prin acaparare, cea de-a doua printr-un schimb, bilateral. Prima caută sa te aibă in posesie, să te anihileze, a doua să te facă egalul ei. Puteri dominatoare, complexate și megalomane și puteri onorabile care-ți creează sentimentul datoriei și al apartenenței. Pentru puterea dominatoare, tu nu semnifici decat o ocazie, o oportunitate de încununare a unui ego deja înscăunat. Pentru puterea onorabilă, tu ești tu.

Vedeți? La sfîrșitul zilei (articolului), puterea adevărată îți completează inima.

Și tu pe-a ei.

Mi se pare că puterea este dragoste. Nu caută ale sale, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință. Toate le crede, toate le nădăjduiește. Toate le rabdă.

Dar puterea se clădește pe ascultare. Cred că suntem ființe destinate ascultării. Făcuți să ascultăm de cineva. Adică să ne încredem. Din această predestinare mi se pare că vine abuzul de putere. De ce se strică cei ajunși la putere? Odată ajunși sus, au parte de ascultare. Și ei călăresc spinarea ascultătorilor. Profitorii ascultării. Cînd ascultarea e confiscată, relația dintre puterea mare și puterea mică se transformă în obediență, supunere, frică, complianță oarbă.

O să îmi dau acordul să fii conducătorul meu dacă faci dovada conducerii. Dacă ești drept, dacă nu păcălești, dacă reușești să-ți vezi greșelile, dacă nu te ții atoatecunoscător, dacă știi să indrepți nedreptatea pe care ai făcut-o, dacă știi să ierți atunci cînd cineva ți-a greșit, dacă nu ești tiran, dacă nu ești absurd, mă voi increde în tine. Dacă ești puternic. Adică dacă ești echilibrat.

Tot ce am spus pînă acum că înseamnă putere – stabilitatea, siguranța, previzibilitatea, centrul – toate acestea sunt mană cerească pentru psihic. În ele prosperă psihicul. Sunt chiar pietrele de temelie ale atașamentului sigur, cel care împlinește cea mai sensibilă nevoie a noastră, a ființelor vii. Suprema nevoie de aparținere – in-ter-per-so-na-li-ta-tea. Puterea e bază de siguranță. Tot ca-n atașament. Există baza de siguranță la care pot să mă întorc? Există. Experiența mi-a certificat-o iar și iar. Atunci voi pleca încrezător să explorez lumea, să mă măsor cu ea. Mă duc fiindcă am la ce să mă întorc cînd mă pasc pericolele.

Autoritatea adevărată e întreagă pe dinăuntru și nu caută să fure din tine, cel care ți-ai pus baza în ea. Ești în siguranță, fiindcă puterea adevărată nu e niciodată hoață. Nu ține să subjuge, să domine, să controleze. Și nici nu fuge de la locul faptei (al încrederii). Are în ea imperativul datoriei. Echilibrată, competentă și centrată fiind, tu ești cel care te ajuți de ea ca să îți întărești vulnerabilitatea și șovăiala. Nemanipulatoare, netraumatizantă, rezonabilă, stăpînă pe sine și nemincinoasă – așa arată pentru mine cea mai frumoasă putere din lume.

Nu se va îndoi cum se îndoaie vremurile, dar le va înregistra mesajele. Nu își va schimba crezurile, dar nici nu îi va pedepsi pe cei care nu gîndesc ca ea. Nu va fi o mare sofisticată, dar va gîndi onest. Nu va fi o mare deschizătoare de drumuri, dar va păzi drumurile deja deschise. Nu va pleca în expediție, dar îi va îngriji pe cei slabi rămași acasă. Își va face datoria nu față de întreaga umanitate, ci în cercul cel mai învecinat al umanității ei: perechea ei, copiii ei, părinții, frații ei, surorile ei, prietenii ei. Nu va fi o guralivă, ci un om al măsurii. Nu va fi o sentimentală, ci o sufletistă. Nu va fi o seducătoare, ci o devotată. Curajul ei de putere va fi menținerea neostenită a unei căi cît mai drepte. Fără exaltare, dar și fără cădere în vid.

Pentru psiholog, cea mai atrăgătoare și mai arătoasă realitate e omul echilibrat.

El e cel mai puternic om de pe planetă.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "25 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Mi-a placut articolul; ipoteze interesante. Si inteligente.
    O singura observatie (de circotas): articolul “Cel mai puternic om de pe planetă. O pledoarie pentru putere”, apare tocmai in ziua cind sint alegeri pentru cineva care si-ar dori sa fie cel mai puternic om de pe Planeta.
    Lui Putin nu cred ca ii plac multimile, chiar il sperie, caci stie ca odata scapate din mina devin imprevizibile, mortale chiar. Dar stie (inca) sa le manevreze. Cu zaharelul si cu cnutul.
    NB,
    daca pentru psiholog cel mai puternic om de pe planeta este omul echilibrat, avem o problema: sint prea putini psihologi pe planeta.
    Asa cum in Romania sint prea putini cei care merg la vot. Se simt neechilibrati?

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      @victor L: mulțumesc frumos. Așa e, trimitea cu gîndul la Putin. Dar ieri a fost si ziua lui HR Patapievici, așa că s-au echilibrat posibilitățile titlului textului. :p Și tiranie, dar și decență.

  2. Lucifer spune:

    Ciudat şi oarecum tulburător text. Ştiam că la Cluj este o remarcabilă şcoală de psihologie( am citit câte ceva din Daniel David despre psihologia poporului român) dar văd că se atacă şi problemele de psihologie individuală ceea ce este rarissim pentru indivizii români.
    Nu ştiu dacă raportul între individ şi conducere/autoritate poate fi biunivoc/bilateral, aş zice că mai degrabă nu. Puterea este obiectivă, în sensul că este necesară, dar nu numai pentru apărarea individului ci şi pentru apărarea societăţii/statului şi chiar optimizarea activităţilo societăţii. Din acest punct de vedere, relaţia individ/ cetăţean- stat este dezechilibrată, întotdeauna interesul de stat este considerat mai important decât interesul individual. Sigur, un stat democratic garantează, în teorie, în primul rând, “drepturile şi libertăţile cetăţeneşti” ale “indivizilor cetăţeni”. Fiindcă marea problemă a Omului este Libertatea sa, înţeleasă ca o dialectică/metafizică apriorică. Eu aş zice că “omul puternic”(în sensul autoarei) este “omul liber”, conştient de Libertatea sa dar şi de faptul că, din necesităţi de apărare şi optimizare, trebuie să cedeze din Libertatea sa unei structuri organizaţionale numite Stat sau altfel(Dumnezeu…).

    Pentru mine problema pusă în discuţie a fost tulburătoare fiindcă trimite, indirect, la situaţia individului în noua “eră informaţională”. Care “eră informaţională” este o eră a logicii /
    raţionalismului excesiv. Şi aici, da, este o problemă tulburătoare: ce va deveni Omul ca determinare logico-sentimentală constrâns de o societate puternic raţionalizată? Va deveni un robot, un cyborg castrat sentimental? Şi, vai, unde şi cum va mai fi Libertatea sa cea care îi definea ca Om? Deja, prin Vest, Dumnezeu a murit şi nu se mai scrie nici poezie. Raţiunea omoară Frumosul şi Sufletul.
    Pusă astfel problema, totul apare cum că de la psihologie la psihiatrie nu este decât un singur pas.
    Dar pasul cel mare trebuie să fie altul. Şi anume CUM salvăm OMUL din constrângerea “Erei Informaţionale” care, vai, înseamnă Puterea Raţiunii coercitive asupra a ceea ce trebuie SĂ FIE Omul.

    Aşa că, poate, nu de psihologie( sau psihiatrie…) avem nevoie, ci de o ALTĂ filozofie. O filozofie care să apere Omul de constrângerile propriilor lui invenţii…

    • Lucian spune:

      Logica nu este opusul emoției ci este cea care dă naștere emoțiilor. Când citești o poezie și nu ai capacitatea logică și intuiția de a înțelege ce se ascunde între rândurile ei, nu se iscă nici un fel de sentimente. Logica este cea mai bună unealtă care te poate scăpa de sistemele de recompensă pavloviene fără să alimenteze confuzia sau frustrarea. Problema la care faceți referire, din câte înțeleg eu, prin afirmația Dumnezeu a murit a lui Nietzsche, este că lumea occidentală a acceptat adevărul științific ca fiind sistemul de referință final, surclasând adevărul moral. Consecințele acestei schimbări au dus la binecunoscutele atrocități ale secolului trecut.

      Acea filozofie în care să încadrăm invențiile noastre există. Unii au denumit-o „cadru moral darwinian”. În acest cadru, experimente precum încrucișarea virusului ebola cu cel al variolei sunt de neîngăduit, chiar dacă raționamentul din spatele acțiunii este motivat de crearea unui vaccin. O singură celulă canceroasă poate duce la finalul comuniunii celor peste 75 de trilioane de celule ce compun corpul uman. Același lucru se poate întâmpla și cu omenirea în lipsa unui astfel de cadru moral.

      Suntem, desigur, spune Konrad Lorenz citat de Gabriel Liiceanu, „ultimul răcnet” al evoluției ființelor vii pe pământ, dar nu și „ultimul lor cuvânt”. Iar sensul și împlinirea din viețile noastre poate să fie această logică științifică încadrată în acest cadru moral.

      • Lucifer spune:

        Nu am spus că logica/raţiunea este opusă emoţiei/ sentimentului ci am vrut să spun că între raţiune şi sentiment TREBUIE să fie o relaţie dialectică/ metafizică. Exemplul Dvs cu poezia este limitativ şi se poate contracara ascultând muzică: acolo este vorba de emoţie/ sentiment în afara logicii/ raţiunii. Etc.
        Consider, repet, că lumea a devenit prea “raţională” şi mai puţin sentimentală/emotivă/ frumoasă şi chiar asta cred că vrea să arate autoarea. Mai mult, în condiţiile noii “ere informaţionale” raţiunea devine atotputernică, atât la nivel individual cât şi mai ales, din nenorocire, la nivel social. Raţiunea tinde să distrugă Omul, care nu este numai raţiune. Altfel spus, omorâm Frumosul pentru a ne închina Raţiunii, dar asta face să omorâm Omul.
        Am generalizat puţin şi am spus că ne trebuie o altă filozofie care să salveze Omul Informaţional, redându-i Libertatea, Sufletul şi Frumosul.

        • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

          @Lucifer: omul meu puternic e un ideal, sigur. E un Idiot (a la Dostoievski) neidiot, cum ar veni. Adică are inima plină de bunătate dar si de luciditate. Nu isi va pierde mintile, ci va vedea cu luciditate (severitate) posibilitatile si limitele semenilor săi si isi ca adapta pe cale de consecinta conduita la ei, nelandu-se inghitit. Puterea e bunatatea severa, daca se poate accepta aceasta te tensiune (Multumesc pentru comentarii)

  3. Cinicul spune:

    “Pentru psiholog, cea mai atrăgătoare și mai arătoasă realitate e omul echilibrat.
    El e cel mai puternic om de pe planetă.”
    Cred ca vorbiti de o alta planeta. Ar fi frumos daca lumea ar fi condusa de oameni echilibrati.
    Lumea reala este condusa de oameni dezechilibrati, egocentrici si, deoseori, chiar inculti.

    Acum vreo 150 de ani generalul prusac Helmuth von Moltke (tatal) a emis teoria celor patru categorii de ofiteri, preluata ulterior in managementul modern.

    Din pacate Moltke nu spunea ca ofiterii inteligenti si lenesi trebuie sa fie si dezechilibrati, egocentrici, ca sa nu mai spun si inculti.

    • Cinicul spune:

      Pentru un motiv bizar cele patru categorii de manageri ai lui von Moltke au disparut din comentariul meu.

      Ele stau cam asa:
      A. prosti si lenesi: buni pentru sarcini repetitive si simple. Nu pot progresa. Au fosrte rara cate o idee buna, care insa trebuie validata de altii.
      B: inteligenti si harnici: Sunt lideri slabi, nu trebuie promovati pana la varful piramidei, dar sunt buni executori.
      C: prosti si harnici, sunt cei mai periculosi, trebuie supravegheati constant sau dati afara.
      D: inteligenti si lenesi. Acestia trebuie promovati la varf. Sunt suficient de destepti ca sa stie ce trebuie facut si suficient de lenesi ca sa gaseasca cel mai usor si rapid mijloc de a atinge obiectivul.

      • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

        @cinicul: :) mi-a plăcut cum ați spus că pare că vorbesc de pe o altă planetă. Mulțumesc pentru cele patru tipologii. Dar nu știu dacă doar lenea și inteligența sunt vectorii relevanți pentru poziția noastră de conducători. De ce nu cei “inteligenți și harnici” sus la vîrf? Ne trebuie constiinciozitate și ambiție. Cred ca astea sunt ingredientele excelente ale leadershipului. Adică, pe lîncă constiinciozitate (harnicie) ne trebuie și ambiție. Ambiția e nelinistea care te azvîrle mereu în ring. Să cucerești, să acționezi, să creezi vizibilitate.

        • Cinicul spune:

          De ce nu cei inteligenti si harnici?
          Pentru ca in armata nu e timp de analize detaliate, deciziile se iau cu putina informație și rapid. Cam la fel procedează managerii și liderii politici, preferă minimum de informație și respectarea nevoilor grupului de interese pe care-l reprezinta. Cati conducători politici își bazează deciziile pe studii științifice?

  4. admin spune:

    este o parafraza dupa Corinteni 13: http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?cap=13&id=12
    nu sunt sigur, insa, ca a atins semantica… actiunii fara atasament (iubirea dezinteresata), a non-actiunii wu wei cum ii zicea Lao Tzu, sau a abtinerii de a exercita puterea/ sidhi, cum scria Patanjali.
    jocul intre libertati, morala, responsabilitate, toate cu raportare la sisteme de referinta exterioare, si cunoasterea si intelegerea de sine… oglinda exteriorului fata de cea a interiorului “Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.”
    altminteri, textul ramane un labirint fara firul Ariadnei…

    • Cinicul spune:

      Frumos textul ales de dvs. El explică cât de puternică a putut fi iubirea raspandind crestinismul in toata lumea civilizată in cca 200 ani. Este puterea celor fara putere. Lumea de azi are nevoie de un nou crez care sa învingă banul și ecranul.

      • admin spune:

        Multumesc, dar textul nu-mi apartine. Doar consemnam ca Doamna Ilisan a parafrazat Corinteni 13:
        “Mi se pare că puterea este dragoste. Nu caută ale sale, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință. Toate le crede, toate le nădăjduiește. Toate le rabdă.”
        vs
        “5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
        6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
        7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. ”
        Citatul este tot de acolo, curgand inspre concluzia Apostolului… desi nu am identificat din ce traducere a Bibliei a luat citatul, nesemnalat dealtfel ca atare.
        Paragraful urmator ne transpune, insa, intr-o viziune akusmatikoi a sistemului pitagoreic:
        “Dar puterea se clădește pe ascultare. Cred că suntem ființe destinate ascultării. Făcuți să ascultăm de cineva. Adică să ne încredem. Din această predestinare mi se pare că vine abuzul de putere.”
        cu care nu sunt tocmai in asentiment, pentru ca neaga liberul arbitru, care releva ca “Deasupra zeitei Foruna sta fortuitul”, ca nu suntem destinati unei pure obediente la destin, ca avem un cuvant de spus si o responsabilitate de a o face, de a fi mai mult decat ascultatori, ci capabili de a invata (matematikoi) si depasi limitele Fortunei si a clama puterea vietii de a pune ordine peste haosul entropiei care este moartea coerentei vietii… pacatele fiind de a abuza dar si de a ne bate joc de liberul arbitru si de potentialul nostru ca oameni.
        Obedienta oarba naste monstri…dar, daca ne consideram oameni, suntem nevoiti sa intelegem sa fim responsabili cu puterea liberului nostru arbitru:
        “11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. ” (Corinteni 13)
        PS: Nu-i fac o critica “per se” D-nei Ilisan… doar semnalez cateva implicatii semantice ale articolului, fara a mai intra in considerente despre muscular si orgasmic. Puterea are conotatii estetice doar daca intram intr-o Vanity Mirror, oglindire in ghicitura… hedonism aberant al imaginii de sine. Parerea mea.

        • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

          Domnule Ad min, vă recunosc după motto: “Deasupra zeiței Fortuna stă fortuitul”. :) In rest, să le luăm pe rînd. A trebuit să mă documentez, să vad ce inseamnă akousmatikoi & matematikoi. Cunoasterea esoterica vs cunoasterea stiintifica, trebuia sa imi dau seama. :) totul se imparte la doi: la cunoasterea prin inima + cunoasterea prin rațiune. dar eu spuneam clar in text ca nu e vorba de ascultare oarba, ci de ascultare nascută din convingere si competență. Eu spun despre acea relatie cladită pe luciditate si bunătate, statornicie. Ascultarea de care spun e o colaborare intre cineva mai mare si cineva mai mic. Un schimb real de voințe. Relatia pe care o imaginez eu nu omoară responsabilitatea, alegerea. Forțele nu sint niciodata la egalitate intr-o relație, right? Relatia (de orice natura e ea) e, in esenta, o confruntare, o ajustare reciproca. Si atunci, daca tot nu sunt egale forțele, minunat ar fi ca diferența lor sa nu se instituie in tiranie sau dominatie. Ci in ghidare neinfumurată. Nu voi crede orbește in dvs, ci numai dacă sunteți competent in cele pe care le propuneți. Apoi, puterea de care sunt eu atrasa nu e una dezinteresată, detasata neapărat (pomeniți de taoism si spiritualitate indiană). Mie imi place atasamentul, implicarea. Eu sunt cu Hristos, cu patimi, cu sînge si spini; cu legea intrupată. :) Din partea mea, puterea interumanității poate sa fie nelinistita sau severă, dar esential e sa aiba inzestrarea simtului adevarului. Cred ca unii oameni sunt inzestrati cu acest simț. Pe cînd altii, nu. Chestiune de noroc :) iar aceasta inzestrare interioara da o directie formidabila in viață. Sigur, la baza textului se gaseste credinta mea in Dumnezeu. Daca El există, fireste ca suntem ființe destinate ascultării. Vorba lui Șestov: “No one in the world will ever again command, all will forever obey”. Porunca e dată. Conține tot ce trebuie, nu mai avem ce adauga Cuvantului. Dar si daca il scoatem pe creator din ecuatie, tot ramane istoria nostra evoluționista, trecutul nostru de fiinte tribale.

          • admin spune:

            Stimata Doamna Ilisan,
            Da, Ad Min = admin. Nu m-am invrednicit sa retin cum am mai scris the nickname. Writing comments is not my cup of tea…
            Da, consider ca deasupra destinului sta intamplarea. O afirm ca un postulat empiric.
            Nu, akousmatikoi reprezinta scoala/ disciplina vizibila-auzibila-manifesta/ externa, matematikoi cea mai putin direct perceptibila pe baza simturilor, ci doar prin educatie, the acquired knowledge, μάθημα máthēma, “knowledge, study, learning”.
            Nu neaparat totul se imparte la doi, iar contrapunerile dihotomice/ discriminante conduc la tensiuni dificil de acomodat. Sensul recomandat, inclusiv de Hristos, este invers, in toate disciplinele mai mult sau mai putin orientale. Este doar o constatare. Exemplu: un om in conflict cu proprii optiuni facute anterior, cu care nu se poate impaca, ajunge in situatii in care are nevoie de ajutor, chiar (psiho)profesional.
            Fortele sunt intotdeauna in echilibru, se numeste principiul actiunii si reactiunii, sau, in alta exprimare, principiul actiunii extreme, al minimul de efort, al maximului de rezultat, al caii de mijloc, auraea mediocritas, a reactiei cu masura echilibrata. Eu nu stiu vreun contraexemplu, dimpotriva: toate teoriile, indiferent de domeniu, confirma acest principiu. In experienta paremiologica a romanilor este exprimat prin zicala” buturuga mica rastoarna carul mare”. Rezultatul actiunii fortelor poate apare cu o oarecare intarziere, dar apare intotdeauna, negresit, iar lipsa de anticipare a lui creaza conditiile insuficiente unei stari de negare, eschivare si perversitate daca subiectul se ataseaza de propria actiune fara sa-i inteleaga consecintele/ reactiile si pe care ajunge sa le minimalizeze.
            Sunt si eu parinte, dar nu am considerat niciodata ca pozitia de parinte ar fi o pozitie de putere versus supus/obedient. In NLP i se zice relatie adult-copil. Se aplica si in alte tipuri de relatii. Beware…
            Sunt si eu crestin, dar nu am considerat niciodata ca sacrificiul Hristic este despre patimi, sange si spini. De cand eram copil l-am interpretat ca pe un gest de maxima responsabilitate si asumare a liberului arbitru, cu un sens pe masura sacrificiului personal: sa ne deschida noua, restului oamenilor ochii/sufletul/mintea… un gest de iubire de oameni dezinteresata de sine, de propria supravietuire. Un gest care a schimbat arhitectura lumii si pe care il sarbatorim ca un manifest al puterii vietii asupra mortii, al luminii fata asupra intunericului, al puterii divine. Sincer, in contextul in care va exprimati, nu va inteleg felul credintei in Dumnezeu, desi va respect liberul arbitru de a va exprima ce credeti si cum simtiti.
            Relatia pe care o descrieti ca fiind de putere benigna este ca relatia intre un maestru/mentor si un discipol, without hidden caches/ no strings attached, “ghidare neinfumurata”, cum ar fi normal sa fie relatie intre parinte si copil, fara accente de superioritate nascute din complexe de inferioritate sau din alte manii obsesiv-compulsive. Reciproca nu este, de regula, adevarata => influenta asimetrica copil->parinte…
            Va marturisesc, spasit, ca ma feresc cu bolta de orice sententiozitati de tipul “fiinte destinate ascultarii”, “porunca e data”, sau “forever obey”.
            Fara a avea pretentia de a epuiza un subiect care preocupa omenirea din timpuri imemoriale, va asigur de simpatia mea, chiar daca nu am empatie ori intelegere pentru unele din punctele Dumneavoastra de vedere. Ar fi plictisitor sa fim toti la fel, but we can agree on what we disagree…
            Cu deosebita consideratie &

  5. on/off spune:

    Putem compara raportul creat intre parinte si copil cu cel dintre puterea statala si cetatean? Cred ca foarte putin, mai mult metaforic. In primul caz e vorba de o relatie care are, sau care ar trebui sa aiba la baza iubirea. Chiar si cel mai ghinionist copil se naste din actul, macar fizic, al iubirii. Copilul e prelungirea directa a actului iubirii transpus in plan biologic , pe cand puterea statului se naste din actul volitiv al cetateanul matur. Eu , matur fiind, deleg sarcina reprezentarii mele, asumandu-mi asta platind , celor pe care-i consider cei mai competenti in securitate, medicina, stiinta, educatie, constructii etc. ‘Unitatea” ori cetateanul poate supravietui fara stat, e adevarat ca mai prost si mai greu insa statul fara decizia si finantarea ”celulei” nu poate exista. Parintele poate exista fara copil dar copilul nu poate fara parinte. Cel pe care-l deleg nu ma iubeste si eu nu-l iubesc, asta e clar de la bun inceput si de aici si drama puterii sociale. Eu nu sint nascut din iubirea statului si el stie foarte bine asta (daca nu e Ceausescu in persoana sau vreun alt diliu), ci din iubirea parintilor mei care imi confera dreptul suprem de a fi aici. Iar statul, format din alti fosti copii, stie cu o acuitate dureroasa ca existenta sa se datoreaza exclusiv unui act volitiv-financiar cu tot pachetul de responsabilitati. Si de aici si tentatiile mult mai mari de abuz. Nu numai ca nu sint iubit, dar ar trebui sa te si slujesc. Insa am puterea asta uriasa pe care o pot folosi… sa-ti fiu sef si spoliator, pentru ca pot, cum spuneau cativa prosti politicieni cu putin timp in urma! Ambele tipuri de relatii sint perfectibile doar ca raportul stabilit e foarte diferit cat si puterile care decurg din acest raport.

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      Așa e. Textul meu e mai mult expresia unei exigențe (aspirații) interpersonale. Miza textului si a puterii din el e relația de zi cu zi. In care se pot intalni și pot forma echipă ascultarea și competența.

  6. Paun Al spune:

    Simplificand foarte mult , exista doua tipuri de putere :
    -una generata de functie , de forta , de putere politica , militara ,financiara , de forta fizica …
    Si ea dispare instantaneu odata cu disparitia suportului care o sustine .
    -a doua se bazeaza pe manipularea , pe convingerea celor controlati…
    ca cei ce detin o anume putere, ca sunt reprezentantii unei puteri divine , speciale ,
    sau pot sa ofere , sa le vanda iluzii , sperante , promisiuni , in general viitoare .
    Iar cei “sub ascultare ” , controlati sunt de fapt parte a unei
    ” tranzactii ” emotionale , sufletesti , psihice …
    Acceptand sa fie sub ascultare , controlati , condusi …spera ceva .
    Se mai numeste si “putere carismatica “…
    iar Papa de ex este cel mai cunoscut reprezentant al “puterii carismatice “.
    A doua este mult mai persistenta , pentru ca nefiind rationala …
    nu dispare de cele mai multe ori , in ciuda evidentelor .
    Asa ca eu cred ca cel mai puternic om de pe pamant
    va fi cel ce va reusi sa se foloseasca de “puterea carismatica “.
    Sau care reuseste sa le combine .

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      Așa este. Important e să nu fie ticăloasă în sinea ei acea carismă. Cu cît omul e mai carismatic (mai constient de el insuși si de puterea pe care o exercită asupra celorlalti), cu atît scad sansele ca el să fie și decent. Carisma e invers proportională cu decența/modestia.

  7. Cristian Ioan spune:

    Victor L are dreptate: citind titlul, si eu m-am gandit imediat la autocratul Putin, care a fost desigur reales, in unanimitate!

  8. George Petrineanu spune:

    Stimata Andrada Ilisan,

    Marturisesc ca nu prea am inteles eseul, asa ca s-ar putea sa fac comentarii deplasate.
    Mai intii sa ma autodenunt. Traiesc de trei decenii in Suedia unde publicul, indiferent de simpatiile politice de la stinga la dreapta este cu preponderenta liberal-libertarian. Nu s-ar putea spune ca societatea suedez sufera din cauza asta. In ciuda unor lipsuri pe care le are, Suedia e la multe puncte in topul tarilor in ce priveste multi parametri.
    Unul din ei este respectul si empatia cu care ne trateaza administratia. Nu ne pot ajuta atit cit ne-ar place noua, dar ne lasa in pace. In contrast cu administratia româneasca, care trateaza publicul ce pe o potentiala amenintare si pentru care administratie unul din scopuri pare a fi ca orice român cinstit trebuie pedepsit.
    Din aceste lucruri provine impregnarea mea cu prejudecati si repulsii la adresa unor termeni ca putere, capetenie, ordine (publica), “acordarea increderii” (de catre cetatean). Gindesc in termenii ca populatia si organizarile ei coagulate (societati comerciale, ONG-uri etc) are nevoie in mod necesar sa incredinteze un mandat unor servitori publici (Public Servant) desemnati de ea exclusiv pentru situatiile in care un individ sau o alta entitate individuala nu se poate descurca singura din motive firesti (armata, scoala, medicina, politie etc). E un mandat pragmatic, dar nu mai mult de atit. Si acest mandat poate fi periodic modificat (in interesul strict al celui care l-a emis) sau, partial retras (in situatia administratiei digitalizate, simplificate si automatizate, ca in Suedia). Nu e nimic mistic de vazut in asta, in acesti conducatori/capetenii/putere etc. Un “rau necesar” si nimic mai mult.
    Putere buna? Personal nu am nevoie de putere buna. Dupa parerea mea trebuie sa dam adminstratiei un caracter modular-interschimbabil pentru ca eu nu cred in administarea ei de catre elite “stabile”, alese dupa criterii sofisticate ca pe niste piloti de avioane comerciale sau cosmonauti (s-a vazut ca nici macar aceasta selectie nu a fost sigura).
    Ar fi doua motive.
    Primul, general, e ca un sistem bazat pe componente “perfecte” e un sistem cu tendinte puternice de instabilitate, vulnerabil deci. Prefer filozofia COTS (Commercial-off-the-shelf) si LRU (Line Replaceable Unit).
    Al doilea e legat de alegerea “materiei prime”. Experimentul Milgram ne-a aratat inca din anii ’60 un adevar foarte incomod. Reactia societatii a fost ca nu a vrut sa stie de asa ceva iar Milgram a fost concediat. Dar pentru cei putini care au avut urechi de auzit, experimentul a reprezentat o cotitura in intelegerea omului in dihotomia lui individ-grup (societate). Cu spuneam era vestea proasta ca nu sintem construti sa fim eroi, cu exceptia unei citimi si ca aceasta lege urmeaza distributia normala, Clopotul lui Gauss.
    Consecintele ar fi ca o societate in care se mizeaza exclusiv pe elite, respectiv calitati umane exceptionale, risca sa fie defectuoasa. La extrema avem un exemplu al indivizilor cu sindrom de geniu: cu capacitati supranaturale, dar total instabili si nefolositori.
    Recunosc ca eu practic religia Clopotului lui Gauss. Asta imi spune de exemplu ca resursele umane sint concentrate in zona mediocra a 70% din populatie relatat la o anumita calitate (de exemplu constiinciozitate, cinste etc). Posesorii acestor calitati la extrema sint maxim maximorum 15% desi nici atit. Daca omitem partea de populatie de circa 2-3% care se presupune ca prezinta calitatile la maxim (acestia nu exista) ramin 12% pe care empiric îi injumatatim pentru o estimare acoperitoare. Avem deci 6% elite si 70% mediocri (dar nu total defectuosi, acestia fiind la cealalta extrema, in proportie de 6%-15%). Voi alege deci indivizi din zona de 12 ori mai bine reprezentata a mediocrilor, voi crea cadrul sa functioneze cu ajutorul unei infrastructuri (in sensul general al cuvintului, adica nu numai sosele, ci legi, principii etc) corespunzatoare, si voi da mandatul meu unor indivizi din zona superioara a mediocrilor. Este cam ceeace am observat si invatat din Suedia.
    Ceer scuze daca am inteles mult prea gresit sau daca comentariul meu da expresia unor prejudecati.

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      @George Petrineanu: Mie mi se pare că ați înțeles textul meu. Nu vă cereți scuze. Comentariul dvs mi-a făcut plăcere. Experimentul lui Milgram este unul dintre experimentele mele preferate. Pentru eleganța și univocul demonstrației. Ne-a arătat concret arată ce “putere” exercită “autoritatea” asupra noastră. Asta am avut în minte scriind articolul: că dacă tot suntem predestinați ascultării (ea devine supunere si dominație, sigur), daca tot intelegem ca suntem fiinte tribale care isi asculta seful de trib, macar sa avem un sef de trib demn de respect. Să îl sugestionăm să dorească să se achite de investitie (mandat).

      Avem internalizată autoritatea. Prin relațiile semnificative, de atașament.

      Dar am inteles fara rest observațiile dvs. Sunt absolut convinsă ca unora (oameni f decenți si echibrati) le repugnă ideea de “putere bună” si ideea de relatii construite in termeni “mistici”, exaltati, inflacarati si că ceea ei ce doresc de la relatiile interumane e formalitate politicoasă, împlinirea unor mandate (asteptari/sarcini prestabilite). Eu in text faceam referire la relatiile de zi cu zi. Cu șeful, cu tatăl, cu bărbatul, cu soțul – relatii care, după mine, nu pot ocoli miza autoritatii si ascultării. Sa nu inteleaga ca vreau sa vîr indivizii in relatiile de “dragoste” si admiratie chiar si la nivel de plată de taxe la administratie. :) Înțeleg foarte bine “răceala” relatiilor instituționale între individ si administratie si mi se pare binevenită si necesară.

      Dar, dincolo de structură, infrastructură, legi, cadru legal, tot rămîne calitatea sufletească a alcătuirii noastre umane. Ea caută sa se exprime in toate relațiile/interacțiunile posibile.

      • George P. spune:

        Multumesc pentru explicatii! Ma simt onorat. O sa mai citesc inca odata articolul. Sint multe nuante.

        P.S. Ma bucur ca apreciati contributia lui Milgram. Oare numai mie mi se pare ca a trecut cam neobservat? “Conspiratie”? :-)

  9. Constantin spune:

    Unii iluzionisti de succes spun ca iuteala de mana si nebagarea de seama fac spectatorii sa vada si sa creada lucruri care de fapt nu exista. Iar trucurile simple sunt adesea foarte eficiente si functioneaza de decenii, sau chiar de secole, ori milenii. Profesionistii iluziilor cuvintelor folosesc tehnici de manipulare simple si eficiente verificate in timp. Inca din 1990 cei din randul al doilea al Securitatii si Partidului, care au capturat statul, consolidand Sistemul kleptocratic care l-a invins pe Presedintele Constantinescu, spun ca ceea ce trebuie schimbat este „mentalitatea”. Degeaba cetatenii au cerut reforme socio-economice, specialistii manipularii si tzutzerii lor au spus mereu ca schimbarea mentalitatii se face in 3-4 generatii, adica vreo 200-300 de ani, deci pana atunci, „lasati-ne sa furam linistiti mai departe din averea voastra, pentru ca nu veti putea schimba nimic”.

    Manipularea cu „necesitatea schimbarii mentalitatii” functioneaza eficient si astazi. Doar ca, asa cum am mai scris, exista si specialistii combaterii manipularii, care ne arata chiar astazi ca „mentalitatea” poate fi (si este) schimbata „in timp real”. Firme specializate, utilizand fonduri ale unor entitati (private, statale, ori suprastatale) interesante sa obtina avanataje intr-o anumita zona, pot determina milioane de cetateni sa adopte o decizie importiva interesului propriu, sau al statului lor. Reprezentantul Strategic Communication Laboratories in Romania, dl Peter Imre, scrie pe site-ul organizatiei „Noi nu presupunem, noi analizam si lasam datele sa stabileasca modul în care sa ne elaboram strategiile de a determina modificarile de comportament. Vom elabora o strategie solidă clară care angajează publicul la locul potrivit și pe calea cea buna.”

    Unii cred ca piata poate regla astefel de actiuni ale razboilui informational, parte a razboilui hibrid. Valoarea actiunilor Facebook, spre exemplu, a scazut dupa recentele dezvaluiri. Probabil ca nu este asa. Atat timp cat valoarea pieredrilor este mai mica decat beneficiile obtinute de entitatea care a initiat atacul informational, ea va fi acoperita de aceasta, iar pagubele sociale sunt importante. Solutia rationala este contraatacul.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Andrada Ilisan


Andrada Ilisan

Psiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei ataș... Citeste mai departe


Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

octombrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)