Home » Analize »Cultura » Citesti:

Cele “şase maladii” ale lui Noica şi ereziile trinitare

Victor Barsan aprilie 27, 2017 Analize, Cultura
10 comentarii 4,860 Vizualizari

1.Preambul

Creştinismul este cea mai logică dintre religii, de vreme ce Dumnezeul Trinitar este transpunerea în plan teologic a triunghiului logic [1]. Asocierea este imediată: Tatăl corespunde Generalului, Fiul – Individualului, Duhul Sfânt – Determinaţiilor.

Într-un spirit “sănătos”, generalul, individualul şi determinaţiile se manifestă echilibrat; “maladiile spiritului” apar, după Noica, atunci când echilibrul este rupt [2]. Dezechilibrele generalului, individualului sau determinaţiilor duc, respectiv, la catholită, horetită sau todetită, ori la maladiile complementare – acatholia, ahoretia, atodetia. Maladiile ontice, “marile dereglări ale spiritului” pot fi, după Noica, adesea benefice.

Făcând uz de echivalenţa dintre triunghiul logic şi cel teologic, am putea să analizăm ereziile trinitare prin aceeaşi metodă – adică să le clasificăm prin abaterea unei teologii de la perceperea echilibrată, simetrică, a persoanelor treimice. Vom considera, pur convenţional, ca fiind “canonică” teologia în care persoanele treimice sunt percepute simetric, şi “eretice”, teologiile în care perceperea este asimetrică. Ne vom abţine de la orice judecată de valoare, adică nu vom afirma că teologia “canonică”, sau oricare alta, este cea “corectă”.

Vom vorbi aşadar despre maladiile “intrării creştinismului în lume”, un caz particular şi extrem de complex al “intrării spiritului în lume”, chestiune dezbătută cu interes prioritar în “Jurnalul de la Păltiniş”. Adaptând ereziilor terminologia “maladiilor”, am putea numi catholită, respectiv acatholie  perceperea excesivă, respectiv carenţială a Tatălui. De exemplu, gnozele în care Dumnezeu oboseşte după creaţie şi se retrage din lume ar putea fi o formă de acatholie, iar teologia în care Tatăl domină celelalte persoane treimice, de exemplu teologia lui Arie, ar putea fi o formă de catholită.

Vom fi însă conştienţi de faptul că conceptele introduse de Noica nu pot fi transferate mecanic în analiza teologică (“catholita” lui Noica este cuplarea cu un general inadecvat, “acatholia” este respingerea generalului).

Vom discuta în principal problema cristalizării dogmei trinitare şi efectele sale politice, limitându-ne la perioada anterioară schismei dintre Roma şi Bizanţ. Analiza perioadei respective va fi suficientă pentru a înţelege cât de distrugătoare în plan politic au fost disputele trinitare şi cât de mult li se datorează prăbuşirea imperiului bizantin, cu toate consecinţele sale, resimţite atât de dureros în zilele noastre. Urmărind înţelegerea “intrării creştinismului în lume”, vom da atenţie prioritară “lumii”, adesea puţin cunoscută, în detrimentul aspectelor dogmatice, care vor fi discutate minimal.

De altfel, este aproape imposibil de descris satisfăcător, într-un spaţiu rezonabil, o erezie. Scrierile ereziarhilor au fost, de regulă, distruse, iar opiniile lor se cunosc, adesea, prin citate transmise de criticii lor. Poziţia însăşi a ereziarhilor s-a schimbat în timpul vieţii lor, iar poziţia discipolilor lor a variat de la o persoană la alta, şi uneori pe parcursul vieţii acesteia. Ereziarhii au fost, de regulă, mari teologi şi erudiţi, parte din elita imtelectuală a timpului, iar unii dintre ei au fost sanctificaţi, fiind veneraţi până astăzi atât de catolici, cât şi de ortodocşi.

2.Dificultăţile teologiei trinitare

În Evanghelii apar mai multe referiri la Dumnezeu Tatăl, la Iisus ca Fiu al lui Dumezeu, la Duhul Sfânt, dar Dumnezeul Treimic este doar sugerat. Termenul “Treime” (Trias, în greacă, tradus ca Trinitas, în latină) a fost introdus în 170, de către Teofil, episcopul Antiohiei. Iar trecerea de la monoteismul iudaic la cel creştin ridică nenumărate semne de întrebare.

Trei persoane treimice înseamnă trei Dumnezei sau trei ipostaze ale unui Dumnezeu unic? Dacă cea de-a doua variantă este cea corectă, ce este comun şi ce este distinctiv între cele trei ipostaze?

“Dacă şi-a creat o situaţie istorică deosebită printre religii – spune Noica – creştinismul o datorează şi faptului că a avut tăria de a susţine până la capăt întruparea individuală a divinului.” [2] Întrupare pentru înţelegerea căreia s-a format o întreagă ramură a teologiei – cristologia.

A existat Fiul înaintea întrupării? După întrupare, cum au coexistat natura divina şi natura umană în Iisus? Au fost separate, cum crede Nestor, sau îmbinate? Dacă au fost îmbinate, ce a însemnat îmbinarea lor? Sau Iisus a avut o singură natură, cum cred monofiziţii? Este Fiul inferior Tatălui, cum sugerează uneori Evangheliie (“Eu fac voia Tatălui Meu, care M-a trimis”), sau îi este egal? Ce trebuie să înţelegem când spunem: “Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut [...], născut nu făcut”? Ce diferenţă este între “născut din Tatăl” şi “făcut de Tatăl”? Ce raport există între Duhul Sfânt şi celelalte persoane treimice? Le este egal sau inferior?

Pentru a anticipa răspunsul canonic la aceste întrebări, vom menţiona că doctrina trinitară se poate rezuma astfel: Dumnezeu există ca trei persoane sau ipostaze, co-egale şi co-eterne, care constituie o unică fiinţă, având o unică natură divină. Această doctrină, în care trunghiul treimic este perfect simetrizat, îşi atinge plinătatea în lucrările Părinţilor Capadocieni (Sf. Vasile din Cezareea, Sf. Grigore de Nyssa, Sf. Grigore din Nazianz, sec. IV). Într-o formulare atribuită Sf. Atanasie al Alexandriei: Tatăl este creator, dar co-mântuitor, co-sfinţitor; Fiul este mântuitor, dar co-creator, co-sfinţitor; Duhul Sfânt este sfinţitor, dar co-creator, co-mântuitor.

Dar, până la simetrizarea triunghiului treimic, au existat nenumărate variante, alegeri, credinţe, altfel spus, nenumărate “erezii” – dintre care multe trăiesc şi azi, în ciuda nerecunoaşterii lor de bisericile cele mai influente (catolică, ortodoxă, protestantă).

3.Sursele ereziilor trinitare

Ereziile trinitare se datorează, în principal, următoarelor dificultăţi:

*Dificultatea de a înţelege unitatea persoanelor treimice

Preocuparea de a apăra unitatea Dumnezeului Trinitar a dus la teza că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt doar revelaţii tranzitorii ale unui Dumnezeu unic. Acelaşi Dumnezeu se manifestă ca Tată în Vechiul Testament, ca Fiu în întrupare şi ca Duh Sfânt în taina botezului. Aceste trei modalităţi (chipuri, prosopa în greacă) de manifestare – de aici termenul de modalism – nu erau decât rezultatul evoluţiei monadei divine. Varianta cea mai cunoscută a acestei interpretări a fost elaborată de Sabellius, teolog şi preot din Roma secolului III – de unde numele de sabelianism dat ereziei. Iată o analogie atribuită lui Sabellius, tipică pentru încercările naive de reprezentare a persoanelor treimice [3]: aşa cum Soarele are “trei atribute” – căldură, lumină şi formă circulară – tot aşa Dumnezeu are trei aspecte: puterea de a încălzi, corespunzând Duhului Sfânt; puterea de a lumina, corespunzând Fiului, şi forma circulară [legată, la vechii greci, de perfecţiune], corespunzând Tatălui.

*Dificultatea de a înţelege diferenţele dintre persoanele treimice a dus fie la triteism (credinţă în existenţa a trei Dumnezei distincţi, deci o erezie politeistă), fie la erezia subordonaţionistă, care susţine o ierarhizare a acestora, mergând până la negarea caracterului divin al Fiului (arianism) sau Duhului Sfânt (macedonianism). Subordonaţionismul este o percepere excesiva a Tatălui, aşadar o formă de catholită.

*Dificultatea de a înţelege (1) existenţa unei naturi divine şi a uneia umane în Cristos şi (2) raportul dintre aceste naturi (distincte sau combinate?)

Primul caz poate fi exemplificat prin arianism, o percepţie carenţială a Fiului, aşadar o atodetie (sau o formă de catholită, cum am spus); în al doilea, poziţia canonică susţine că cele două naturi sunt unite hipostatic; existenţa a două naturi distincte, apărată de Nestor, a generat erezia nestoriană, considerată şi drept o percepere indecvată (carenţială) a Fiului, deci tot o formă de atodetie.

*Dificultăţi terminologice

Orice carte sacră poartă o aură de ambiguitate. Aceasta este foarte pronunţată în creştinism: Iisus a propovăduit în aramaică, evangheliile ne-au parvenit în greacă, şi au fost traduse în limba imperiului – latina. E imposibil de ştiut ce anume a spus exact Iisus; însăşi traducerea din greacă, limba filozofiei, în latină, limba pragmatismului, a produs confuzii majore. Uneori, în lipsa definirii exacte a termenilor, disputele dogmatice au fost cauzate de simple confuzii terminologice.

Iată câteva exemple. Latinii traduceau hypo-stasis prin sub-stantia; vorbind despre trei ipostaze diferite în persoanele treimice, puteau fi acuzaţi de erezia triteistă. Hypostasis putea fi tradus şi ca fiinţă, care nu era totdeauna diferită de ousia (substantă sau esenţă). Aşadar se putea ajunge uşor la o confuzie între fiinţă, substanţă, esenţă. De aceea, definiţia Treimei ca “o singură fiinţă în trei persoane” putea fi confuză – sau eretică. În fapt, disputa continuă şi astăzi, după cum se poate constata vizitând pagina de discuţii (talk page) de la Hypostasis, în Wikipedia.

De-abia Sf. Vasile cel Mare (sec. IV) defineşte termenii: “distincţia dintre ousia şi hypostasis este aceeaşi ca aceea dintre general şi particular”. Totuşi, unii biblişti preferă formula “three hypostasis in one ousia”, deci preferă traducerii, preluarea ca atare a termenilor greceşti.

*Dificultăţi culturale şi psihologice: armonizarea unei dogme unice cu infinitele nuanţe culturale sau psihologice ale comunităţilor umane.

Un caz interesant îl constituie erezia călugărului britanic Pelagius (354 – 420 sau 440), care crede că omul nu este afectat de păcatul strămoşesc (nu poţi răspunde de ce nu ai făcut), iar omul se poate mântui prin propriile eforturi; este o ilustrare avant la lettre a individualismului anglo-saxon. Lui Pelagius i s-a reproşat că, în acest fel, face inutilă întruparea, al cărei sens, în accepţia canonică, este iertarea păcatului strămoşesc şi astfel posibilitatea de a dobândi mântuirea. Pelagianismul ar fi, astfel, o percepere carenţială a Fiului, deci o formă de atodetie.

Alt caz, mai apropiat de noi, este disputa legată de Crez, în a cărei variantă apuseană “Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque) purcede “, în timp ce, pentru răsăriteni, “Duhul Sfânt de la Tatăl purcede”. Varianta răsăriteană, în care triunghiul treimic este asimetric, poate fi privită ca o percepere carenţială a Fiului. Menţinerea acestei asimetrii poate părea stranie, întrucât, după cum am văzut în sectiunea 2, formulările teologilor răsăriteni (ale Părinţilor Capadocieni şi ale egipteanului Atanasie) sunt perfect simetrice, dar ar putea fi eventual înţeleasă prin faptul că, pentru un occidental, cu mai multă simpatie pentru democraţie, generalul şi individualul pot fi puse pe acelaşi plan, în timp ce, pentru un oriental, cu mai multă înţelegere pentru autocraţie, pare firesc ca generalul să domine individualul.

4.Erezii complementare

Se întâmplă frecvent ca, prin combaterea unei erezii, să se ajungă în erezia complementară; acuzaţiile de erezie, sincere sau folosite abuziv – pentru compromiterea adversarului -, au uneori consecinţe tragice. Adesea, un teolog acuzat de o erezie îşi acuză acuzatorul de erezia complementară. Totodată, persoane acuzate de erezie pot avea moarte de martiri şi pot fi ulterior sanctificate. [4]

5.Ereziile care au distrus Bizanţul: arianismul şi nestorianismul

Vom prezenta mai jos două studii de caz, referitoare la două erezii, arianismul şi nestorianismul, care au contribuit esenţial la prăbuşirea imperiului bizantin şi la dezastrul creştinătăţii răsăritene. Ambele sunt dispute cristologice şi reprezintă, din punctul de vedere canonic, perceperi carenţiale ale Fiului. Vom da atenţie nu atât subtilităţilor teologice (acestea vor fi reduse la un minim care face disputa teologică inteligibila), cât interferenţei dintre teologie şi politică. Vom începe su o scurtă prezentare a principalelor centre ale creştinismului din estul imperiului roman.

5.1.Alexandria, Antiohia, Bizanţ: şcoli teologice, ambiţii şi susceptibilităţi

5.1.1.Alexandria

Alexandria, cel mai mare port al Mediteranei Orientale, oraş elenistic de mare cultură, este primul centru important al creştinismului. Biserică, fondată în 42 de către Sf. Marcu, şi-a recrutat credincioşii în special printre egipteni nativi, mai puţin printre greci sau evrei. Şcoala teologică creată, conform Sf. Ieronim, tot de Sf. Marcu, a fost, de asemenea, prima din lume. Cel mai celebru exponent al ei, Origene, a fost probabil cel mai strălucit teolog al primului mileniu. Un asemenea geniu nu putea scăpa de acuzaţia de erezie, motivată parţial de factura platoniciană a doctrinei sale. Origene continua un curent de fundamentare raţională a teologiei prin filozofia lui Platon, aplicat iniţial Vechiului Testament de concitadinul său, evreul Filon (25 î.Chr. – 50 d.Chr.)  Şcoala acoperea nu numai discipline teologice, ci şi ştiinţe ale naturii, matematici, umanioare. Exista, încă din sec. III, o metodă de citit  şi scris pentru orbi, pe plăcuţe de lemn perforate. Şcoala a dispărut după ocupaţia islamică şi a fost reînfiinţată în 1893, cu o serie care număra 5 studenţi.

Episcopul de Alexandria păstorea peste un teritoriu uriaş, acoperind Egiptul şi Libia. El şi-a luat mai târziu titlul de papă, ca succesor al Sf. Apostol Marcu, şi de patriarh. Prestigiul patriarhatului se baza nu numai pe vechimea şi excelenţa şcolii teologice, ci şi pe ascetismul practicat de eremiţii deşertului, fenomen unic la acea vreme.

5.1.2.Antiohia

Antiohia, situată în nord-estul Siriei elenistice, cu o populaţie de jumătate de milion de locuitori în sec. I d.Chr., a fost oraşul pe care mai mulţi împăraţi romani, inclusiv Traian, şi l-au dorit drept capitală a imperiului de răsărit, din cauza poziţiei sale centrale – atât Alexandria, cât şi, mai târziu, Bizanţul, având dezavantajul unei situări excentrice. Îmbinarea dintre cultura greacă, iudaismul elenizat si civilizaţia romană, precum şi evanghelizarea propovăduită de Petru (considerat drept primul episcop de Antiohia), şi mai târziu de Pavel, au fost elemente favorizante pentru dezvoltarea creştinismului. Însuşi termenul de “creştin” a apărut aici, şi tot aici a fost scrisă Evanghelia după Matei.

Şcoala din Antiohia (Didaskaleion), întemeiată în 170, a avut o orientare diferită de cea din Alexandria, în special în chestiuni cristologice. Un erudit reprezentant al ei, Lucian, a revăzut textul Septuagintei şi al Evangheliilor în limba greacă, texte pe care s-au bazat traducerile ulterioare.

Lucian a fost subordonaţionist (considerând Fiul ca inferior Tatălui), ceea ce i-a atras excomunicarea. În timpul persecuţiilor împăratului Maximinus, Lucian a fost ridicat din Antiohia şi dus la Nicomedia, întemniţat şi supus la torturi, timp de nouă ani. În ciuda tuturor suferinţelor, Lucian a refuzat să se lepede de creştinism, şi a suferit moarte de martir – prin înfometare, după unele surse; prin decapitare, după altele. Lucian este recunoscut ca sfânt atât de biserica catolică, cât şi de cea ortodoxă. Unul dintre discipolii săi a fost Arie.

Un erudit, un martir, un excomunicat şi un sfânt: această suprapunere de calităţi, uneori contradictorii, îl caracterizează nu numai pe Lucian din Antiohia, ci şi pe alte personaje proeminente ale creştinismului timpuriu.

Dar cel mai cunoscut exponent al şcolii antiohiene a fost Nestor, devenit patriarh al Constantinopolului. Excomunicarea sa a dus la prima schismă importantă a bisericii.

5.1.3.Bizanţ

Bizanţul, numit ulterior Constantinopole, era iniţial un oraş insignifiant sub aspect religios. Destinul său s-a schimbat atunci când a devenit capitala Imperiului de Răsărit. Atât Constantinopolul, cât şi Alexandria, au privit Antiohia ca pe un concurent; această lipsă de simpatie s-a manifestat şi în plan teologic, şi în planul relaţiilor dintre ierarhi.

5.2.Arianismul

5.2.1.Arie, berberul care divizează imperiul

Arie (250 sau 256 – 336), un berber din Libia, stabilit în Alexandria, a urmat Didaskaleion-ul din Antiohia, avându-l mentor le Lucian, cum tocmai am menţionat. După terminarea studiilor, Arie a pleacat în Alexandria, măcinată atunci de disputa privitoare la tratamentul creştinilor care, de teama torturilor, îşi abandonaseră credinţa. O tabără mai concesivă pleda pentru reprimirea lor în biserică; alta, mai radicală, condusă de Meletie din Lycopolis, pleda pentru poziţia contrară. Arie s-a aflat în tabăra lui Meletie, care l-a uns diacon, şi a fost excomunicat împreună cu el, pentru “tulburarea păcii bisericii”. Sub noul patriarh, Achillas, Meletie şi Arie sunt reprimiţi în biserică; Arie este preoţit în 313.

Mărturiile contemporanilor îl descriu pe Arie ca fiind “înalt, zvelt, distins şi politicos, cu maniere fermecătoare, cu o aură de ascetism şi de superioritate intelectuală”.

Când succesorul lui Achillas, patriarhul Alexandru, a susţinut într-o predică egalitatea dintre Tată şi Fiu, Arie l-a atacat energic, acuzându-l de sabelianism. Arie susţinea că doar Dumnezeu Tatăl, care a existat dintotdeauna, este unicul Dumnezeu adevărat. “Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut” – conform formulei din Crezul actual – nu putea exista înainte de a se fi născut, deci nu este co-etern cu Tatăl, deci îi este inferior.

“Acestea [egalitatea dintre Tată şi Fiu] sunt impietăţi pe care nu le putem asculta”, avea să afirme mai târziu Arie, “chiar dacă ereticii [adică adversarii doctrinari] ne ameninţă cu o mie de morţi. [...] Suntem persecutaţi pentru că afirmăm că Fiul are un început, iar Tatăl este fără de început.” Avem, aşadar, indiciile unui conflict ireconciliabil.

Arius este excomunicat în 321, de un sinod prezidat de Patriarhul Alexandru, la care participă circa o sută de episcopi egipteni şi libieni. În ciuda excomunicării, erezia se răspândeşte rapid; Arie găseşte refugiu şi sprijin în Palestina şi în Bithynia. Apelul la reconciliere, adresat de împăratul Constantin [cel Mare] lui Alexandru şi lui Arie, rămâne fără rezultat

Cel mai influent ierarh, susţinător al lui Arius, este Eusebiu din Nicomedia, personaj abil şi duplicitar, vag înrudit cu familia imperială a Constantinilor. El este sprijinit de Constantia, sora lui Constantin [cel Mare], şi ulterior chiar de acesta, căruia îi va administra botezul, pe patul de moarte. [5]

Constatând că erezia arianistă se întinde şi ameninţă coeziunea imperiului, Constantin ia, în 325, o hotărâre fără precedent: convoacă episcopii de pe întreg “pământul locuit” (oikumeni), la Niceea, în 326.

5.2.2.Conciliul de la Niceea (326)

Episcopii – peste 300, cei mai mulţi din Orient, însoţiţi de un mare număr de preoţi şi diaconi – se strâng pe 20 mai; lucrările în plen încep pe 15 iunie. Printre participanţi, împăratul Constantin [cel Mare], Nicolae din Myra [sanctificat ulterior ca Sfântul Nicolae], patriarhul Alexandru al Alexandriei, împreună cu tânărul arhidiacon Atanasie (succesorul său şi viitorul campion al luptei contra arianismului), Eusebiu din Nicomedia, Eusebiu din Cezareea (Palestina) – cel mai mare erudit al vremii -, desigur Arius. Disputele sunt aprige; împăratul intervine pentru temperarea lor, fără mare succes. Arius invocă Scripturile, Ioan 14:28: “Tatăl este mai mare decât Mine”; majoritatea episcopilor îl combat; la un moment dat, se pare, [Sfântul] Nicolae îl loveşte pe Arius peste faţă.

În cele din urmă, probabil şi datorită poziţiei anti-ariene a împăratului, aproape toţi participanţii, inclusiv Arie, acceptă o mărturisire de credinţă, care intră în istorie drept “Crezul de la Niceea”, foarte apropiat de Crezul ortodox de astăzi. Opozanţii sunt excomunicaţi, depuşi şi exilaţi. Împăratul emite un decret (19 iunie 325) care ordonă confiscarea şi arderea tuturor scrierilor lui Arie; cei care se opun sunt condamnaţi la moarte.

În plus, probabil pentru a face mai eficientă lupta contra arianismului, patriarhul de Alexandria primeşte dreptul excepţional de a numi, consacra şi depune episcopii din subordinea sa, fără a fi dator să se consulte cu nimeni.

Partida anti-ariană pare deci să fi ieşit victorioasă – dar victoria este efemeră. Constantin înţelege că o poziţie rigidă este periculoasă pentru coeziunea imperiului şi devine conciliant. Sub influenţa surorii sale, nobilissima femina Constantia, si a episcopului Eusebiu de Nicomedia, Constantin ridică sancţiunile impuse arienilor la Niceea, astfel că episcopii şi preoţii depuşi îşi pot recăpăta poziţiile.

Aceasta este însă o decizie politică, fără valoare teologică: reprimirea ereticilor este o chestiune care ţine de poziţia patriarhului, nu a împăratului. Iar patriarhul de Alexandria este acum Atanasie, cel care a propus, la Niceea, termenul “consubstanţial” (homousion), pentru a descrie natura comună a persoanelor treimice – termen ce era hărăzit unei cariere glorioase. Iar Atanasie este nu este dispus să cedeze presiunilor politice.

5.2.3.Atanasie, patriarhul care a învins patru împăraţi

Cinci luni după încheierea conciliului de la Niceea (326), patriarhul Alexandru al Alexandriei moare şi în locul său este ales Atanasie. Alegerea este consfinţită de Soborul din Alexandria pe 9 mai 328.

Tînărul patriarh (avea, probabil, 31 de ani în 328) refuză reprimirea arienilor în biserică. Împotriva sa, Eusebius din Nicomedia, şeful de facto al partidei ariene, convoacă un sinod în Tyr (primul sinod din Tyr, 335) şi îl depune pe Atanasie. Decizia nu putea fi validă, din perspectiva dreptului canonic, aşa că, în lipsă de argumente teologice, Atanasie este acuzat de intenţia de a opri exportul de grâu egiptean spre Constantinopole (de sabotaj, cum s-ar fi spus prin 1950), aşadar de înfometarea capitalei. Constantin îl exilează pe Atanasie “la capătul lumii”, în Augusta Treverorum, actualul Trier (Germania). Pare o mutare bună, prin care împăratul scapă de un opozant. Dar episcopul local îl primeşte cu deferenţă pe Atanasie, care petrece aici doi ani, pentru că, după moartea lui Constantin (337), i se permite să-şi reia scaunul patriarhal, la Alexandria. Între timp moare şi Arie (336).

În anul următor, Atanasie este iarăşi exilat, din ordinul noului împărat al Estului, Constantius al II-lea. Fratele său, Constans, împărat al Vestului, este anti-arian, ca şi papa, dar nu poate interveni în treburile Estului; situaţia este tensionată, şi pericolul unui război între cei doi fraţi pare iminent.

Nu vom urmări în detaliu istoria păstoririi lui Atanasie, care este pe cât de fascinantă, pe atât de complicată; ne vom restrânge la aspectele cele mai semnificative.

Sinodul de la Roma, convocat în 341 de papa Iulius 1, dominat de occidentali, proclamă nevinovăţia lui Atanasie. Ceva mai tarziu, sinodul din Antiohia (dominat de orientali) confirmă depunerea lui Atanasie. Urmează Conciliul din Sardica (Sofia de astăzi), 343, unde episcopii arieni părăsesc dezbaterile, nefiind de acord cu agenda discuţiilor, şi se reunesc la  Philipopolis, într-un conciliu separat. Cele două concilii se anatemizează reciproc.

Conciliul din Antiohia (344) omologheaza o varianta a Crezului  diferită de cea niceeană. Urmează sinodul de la Smirnium (352), apoi conciliile de la Arles (353), Milano (355), Bezièrs (356). Prelaţii par cuprinşi de o veritabilă febră a turismului mediteranean; “şoselele imperiului sunt înţesate de episcopi care mărşăluiesc”, notează ironic Amianus Marcelinus care, păgân fiind, nu înţelege rostul acestei agitaţii.

La una dintre revenirile sale în Alexandria, biserica în care oficiază Atanasie este asaltată de militari, la ordinul împăratului Constantius (8 spre 9 februarie 356). Soldaţii intră în altar, dar preoţii îl salvează pe patriarh, care reuşeşte să fugă. Urmează alţi şase ani de exil, cu peregrinări prin deşert, ascuns de schivnicii din pustiu; cu legături secrete cu credincioşii rămaşi fideli; cu scrierea a patru cărţi împotriva arienilor, în care citarea din memorie a textelor Scripturii este făcută fără greşală.

Totodată, după 40 de ani de frământări şi anatemizări, partida ariană se vede slăbită şi divizată. Aripa sa moderată devine tot mai conciliantă în legătură cu formularea niceeană a Crezului.

După cinci exiluri ordonate de patru împăraţi – Constantin cel Mare, Constantius, Iulian şi Valens – Atanasie revine ca patriarh în 366, unde rămâne până la moarte (373). Conciliul din Constantinopole (381) consfinţeşte revenirea la crezul niceean.

Cum o convingere nu poate fi obţinută cu forţa, arianismul nu dispare, având aderenţi iluştri, printre care Newton [6], şi fiind acceptat până în zilele noastre, de comunităţi religioase destul de puternice, cum ar fi Martorii lui Yehova. Dar, pentru creştinismul timpuriu, arianismul produce tensiuni puternice între Egipt şi Bizanţ, care se vor acutiza în timp şi vor avea consecinţe politice dramatice.

5.3.Nestorianismul

5.3.1.Un străin, patriarh al Bizanţului

Nestor s-a născut în Germanicia (provincia romană a Siriei), în 386, şi a studiat teologia la Antiohia [7]. A fost călugăr şi preot la una dintre mânăstirile din oraş; erudiţia şi calităţile de predicator i-au atras preţuirea împăratului Teodosie al II-lea. Acesta l-a recomandat şi sprijinit pentru a fi întronizat ca Patriarh al Constantinopolului, în 428.

Alegerea a produs decepţie printre influenţii ierarhi din Bizanţ, care se vedeau excluşi din cea mai râvnită poziţie a Imperiului de Răsărit, prin numirea unui provincial. Nestor a predicat şi în Bizanţ ceea ce predicase în Antiohia: că în Cristos sunt două naturi distincte, divină şi umană. Întrucât partea divină din Cristos existase înaintea întrupării, Sfânta Fecioară, numită frecvent Maica Domnului (Theotokos), nu-l putea naşte pe Dumnezeu; aşadar ea ar trebui numită Maica lui Cristos (Christotokos).

Adversarii lui Nestor au sesizat imediat că orice atingere adusă Maicii Domnului – al cărei cult devenise foarte popular – poate fi speculată pentru a-l compromite pe cel care ar susţine-o. Considerând că naturile umană şi divină din Cristos sunt unite, nu separate, şi că Sfânta Fecioară poate fi numită Maica Domnului, adversarii lui Nestor l-au acuzat de erezie.

Foarte vocal a fost patriarhul Chiril al Alexandriei, care s-a bucurat de sprijinul papei Celestin I. Papa l-a autorizat pe Chiril să ceară lui Nestor să-şi retracteze teologia, sub ameninţarea excomunicării. Să fi jucat un rol faptul că nici Roma, nici Alexandria nu păreau încântate de ascensiunea şcolii teologice din Antiohia? Înainte de a sosi răspunsul papei, Chiril al Alexandriei a convocat un sinod al episcopilor egipteni, care l-a condamnat pe Nestor.

Nestor s-a adresat împăratului, cerând să fie judecat de un conciliu, nu de două persoane, sau de un sinod regional. În consecinţă, a fost convocat Conciliul de la Efes, oraş în care cultul Maicii Domnului (Theotokos) era practicat cu fervoare.

La nivelul palatului, Teodosie şi soţia lui erau pentru Nestor, iar Pulcheria, sora împăratului – împotrivă. La nivelul imperiului, patriarhul Ioan al Antiohiei era pentru Nestor, iar papa Celestin şi patriarhul Alexandriei, Chiril, erau împotrivă. Episcopii arondaţi Constantinopolelui erau împotriva lui Nestor, perceput ca un intrus în ierarhia ecleziastică a capitalei. Se putea intui că Nestor va pierde confruntarea cu Chiril; prietenii l-au sfătuit să-şi retracteze poziţia.[8] Însă Nestor nu poate susţine o teză pe care nu o împărtăşeşte.

5.3.2.Conciliile din Efes: vicleşug, cvorum falsificat, traseism şi ciomăgaşi

Conciliul fixat de Teodosie, care avea să intre în istorie ca “primul conciliu din Efes”, trebuia să înceapă de Rusalii (7 iunie) 431. Împăratul a fost reprezentat de un nobil, Candidian, care a venit cu un corp de militari, în scopul menţinerii ordinei în Efes. Candidian a primit ordinul de a rămâne neutru şi de a nu interveni în dispute teologice. Chestiunile cristologice trebuiau abordate fără vreo influenţă politică. Papa şi-a trimis trei reprezentanţi, aşa că conciliul a fost, în mare parte, o afacere a bisericii răsăritene.

Episcopii au ajuns în Efes de-a lungul a cinci săptămăni. Discuţiile preliminare, foarte aprinse, nu păreau de bun augur. Mitropolitul Efesului, Memnon, care îşi convocase toţi cei 52 de episcopi – în ciuda recomandării împăratului de a limita sever numărul participanţilor – i-a interzis lui Nestor accesul în bisericile din oraş. Candidian a cerut călugărilor şi străinilor să părăsească Efesul.

Delegaţia patriarhiei din Antiohia, în principiu favorabilă lui Nestor, a sosit cu întârziere, din cauza unor inundaţii, a îmbolnăvirii sau morţii unor episcopi, şi a dificultăţii de a străbate un teritoriu atât de întins. Există şi suspiciunea că Ioan, patriarhul de Antiohia, anticipând rezultatul conciliului, nu s-a grăbit prea tare.

Imediat după ce a sosit, puţin înainte de Rusalii, patriarhul Chiril al Alexandriei a propus deschiderea lucrărilor. Candidian s-a opus, cerând să se aştepte sosirea delegaţiilor din Antiohia şi Roma. Stiind că conciliul nu putea începe fără citirea mesajului imperial (Sacra), Chiril a cedat.

Chiril l-a convins pe Candidian, printr-un vicleşug, să facă cunoscut conţinutul Sacrei, după care a deschis conciliul (22 iunie). Deşi mai mulţi episcopi nu doreau ca Chiril să prezideze lucrările – fiind parte în conflict – şi-au schimbat poziţia, intuind probabil că poziţia lui Nestor este mai slabă. Nestor nu a recunoscut autoritatea lui Chiril şi a considerat ilegală deschidera conciliului înainte de sosirea delegaţiei din Antiohia. Practic, conciliul s-a mulţumit cu invocarea scrisorii papei, trimise anterior lui Chiril, prin care recomanda excomunicarea lui Nestor.

Odată ajunşi la Efes, patriarhul Ioan al Antiohiei şi episcopii săi au fost indignaţi să constate că decizia fusese luată în absenţa lor. Ei au convocat un anti-conciliu, în care l-au acuzat pe Chiril de arianism şi pe Memnon de incitare la violenţă şi i-au excomunicat. În plus, Ioan i-a acuzat public, printr-o pancartă pusă în Efes, de erezie pe participanţii la conciliu.

În replică, conciliul i-a excomunicat pe Ioan şi episcopii fideli lui. O bună parte dintre aceştia l-au abandonat, trecând de partea lui Chiril. Ceva mai târziu, şi Ioan s-a deszis de Nestor, preferând să-şi păstreze scaunul de patriarh al Antiohiei.

Exasperat de certurile ierarhilor, Teodosie a ratificat hotărârile ambelor concilii, astfel că Nestor şi Ioan, Chiril şi Memnon s-au văzut cu toţii excomunicaţi, iar ultimii doi – ţinuţi în semi-arest. Nestor s-a retras la mânăstirea sa din Antiohia, cu acceptul împăratului. Conciliul s-a dizolvat la începutul lui octombrie. Ulterior, partida anti-nestoriană l-a convins pe împărat să considere legale deciziile luate de “conciliul lui Chiril”.

Totuşi, pacea nu a coborât în biserică. Un cleric bizantin influent, Eutihes – aflat imediat după patriarhul Flavian de Constantinopole în ierarhia capitalei – propune o nouă teorie cristologică, depistată ca eretică, atât de patriarhul Flavian (care doreşte aplanarea conflictului, din cauza popularităţii lui Eutihes), cât şi de papa Leon cel Mare. Acesta din urmă constată că erezia se datorează mai mult unor erori terminologice decât unei poziţii anti-ortodoxe, şi îndeamnă şi el la reţinere. Dar nici invazia hunilor, care ameninţau atât Roma, cât şi Bizanţul, nici moderaţia lui Flavian şi a lui Leon nu-i pot descuraja pe episcopi, care cer un nou conciliu.

Începe aşadar al doilea conciliu din Efes, la 8 august 449, prezidat, la ordinul împăratului, de Papa [copt] Dioscorus al Alexandriei, succesorul lui Chiril. Prima mişcare este blamarea celor care, la un sinod anterior, l-au acuzat de erezie pe Eutihes, şi reabilitarea acestuia. Hilarius, unul dintre trimişi Papei [roman] Leon cere, în mai multe rânduri, să fie citită scrisoarea suveranului pontif în această chestiune. Dioscorus nu-i dă nici o atenţie, în schimb propune depunerea lui Flavian din scaunul patriarhal, sub acuzaţia de erezie. Când Flavian şi Hilarius protestează, Dioscorus cheamă în biserică o ceată de ciomăgaşi pregătită din timp. Patriarhul Flavian se prinde de altar, dar este lovit cu bestialitate; moare trei zile mai târziu, din cauza rănilor. Dioscorus, înarmat cu cele 12 anateme ale predecesorului său Chiril, depune mai mulţi episcopi; înfricoşat de mulţimea de bătăuşi, episcopii îi aprobă iniţiativele. Cuprins de febra excomunicărilor, Dioscorus îl va excomunica pe însuşi Papa Leon [cel Mare].

Hilarius, care avea să devină papă (461 – 468), reuşeşte să fugă şi, ajuns la Roma, dă o slujbă, mulţumindu-i Domnului că a scăpat cu zile. Aflând de cele întâmplate la Efes, Papa Leon îl etichetează imediat: “Latrocinium” – “sinodul tâlharilor”.

În această atmosferă tensionată şi confuză, se convoacă încă un conciliu – iniţial la Niceea, dar mutat la Calcedon, din cauza pericolului creat de invazia hunilor.

5.3.3.Conciliul din Calcedon: o decepţie pentru Siria, Roma şi Egipt

Conciliul, deschis la 8 octombrie 451, confirmă corectitudinea scrisorii trimise de Papa Leon în legătură cu erezia lui Eutihes şi condamnă acţiunile lui Dioscorus la “sinodul tâlharilor”, care este depus, nu din motive teologice, ci pentru violarea dreptului canonic. Decizia este luată de un număr mic de episcopi, întrucât mai mult de jumătate refuzaseră să asiste la şedinţă. Dioscorus nu va mai participa la conciliu, în ciuda cererii împăratului Marcian, ceea ce constituia o sfidare gravă. Marcian decide exilarea lui Dioscorus; în locul său, este numit un nou patriarh.

Nu este însă unicul incident politic. Canonul 28 al conciliului conferă “onoruri egale” episcopului Vechii Rome [papa] ca şi episcopului Noii Rome [patriarhul de Constantinopole], din cauza prăbuşirii Imperiului de Apus. Papa nu acceptă acest canon, pentru că “episcopul Vechii Rome” nu a fost validat de împăraţi, ci de Sfinţii Petru şi Pavel, dar nu escaladează conflictul, din cauza crizei acute care afectează Italia. Totuşi, graba cu care Bizanţul a speculat dificultăţile bisericii apusene a creat un sentiment amar şi a favorizat schisma dintre creştinătatea occidentală şi cea orientală.

În plus, conciliul a decis crearea Patriarhiei de Ierusalim, pe o parte din teritoriul Patriarhiei de Antiohia. Era încă o sancţiune aplicată oraşului lui Nestor, şi un motiv suplimentar de frustrare pentru creştinii sirieni, a căror capitală religioasă era Antiohia.

Aşadar, conciliul reuşeşte să-i nemulţumească şi pe egipteni, şi pe sirieni, şi pe romani.

5.3.4.Schisma nestoriană şi pierderea Siriei

Nestor, retras ca simplu călugăr în Antiohia, este exilat, printr-un edict al fostului său admirator, Teodosie al II-lea, într-o mânăstire din sudul Egiptului. Lăcaşul este atacat frecvent de bandiţii deşertului; la un asemenea raid, Nestor este luat prizonier şi maltratat. Cu o coastă ruptă, fostul patriarh reuşeşte să se se întoarcă la mânăstire: nu voia să-şi încheie viaţa ca fugar.

Singura lucrare a lui Nestor care ne-a parvenit a fost scrisă în exilul egiptean (circa 450), în greacă, şi se numea iniţial “Tragedia”. A fost tradusă în siriacă în 535 şi descoperită de misionari americani (1895) în biblioteca patriarhului asirian din Qudshanes, în sud-vestul Anatoliei. Manuscrisul, deteriorat în timpul masacrării asirienilor de către kurzi din 1843, a fost copiat în secret, tradus şi publicat sub titlul “Bazaar of Heracleides”, la începutul sec. XX. Originalul a fost distrus de turci în timpul masacrării asirienilor din Imperiul Otoman, în 1915.

Persecutaţi de bizantini, credincioşii fideli lui Nestor s-au retras în Persia şi s-au separat de biserica greacă. Biserica nestoriană, care se numeşte astăzi Biserica Asiriană a Răsăritului, a fost tolerată (dar niciodată simpatizată) de perşi până la cucerirea islamică, dar persecutată ulterior. Din această poziţie precară, nestorienii au desfăşurat o activitate misionară uimitoare, evanghelizând zone întinse din Asia Centrală, India, China, Manciuria şi Mongolia. Multe dintre dintre ele nu au rezistat islamizării sau altor dominaţii religioase. Probabil că ratarea evanghelizării Asiei centrale şi orientale reprezintă cea mai severă consecinţă a persecutării nestorianismului. Deşi asemenea exercitii de imaginaţie nu au nici un rost, ne putem închipui că evoluţia lumii ar fi fost cu totul alta, cu o Indie şi cu o Chină creştine.

Gustul amar al opresiunii religioase bizantine în Siria a fost premiza lipsei sale de rezistenţă la cucerirea islamică. Primul atac al arabilor, susţinut de un detaşament de circa 3000 de militari, s-a produs în anul în care împăratul Heraclius i-a învins pe perşi şi a adus Sfânta Cruce înapoi la Ierusalim (629). Atacul a fost respins cu uşurinţă şi a fost considerat un incident de rutină. În realitate, a fost primul episod dintr-un război  sistematic dus împotriva creştinătăţi răsăritene, care a culminat cu cucerirea Bizanţului şi transformarea în moschee a celei mai mari biserici din lume (1453) [9].

Atacul a fost reluat în toamna lui 633, de trei detaşamente a circa 3000 de oameni, suplimentate ulterior cu încă 7500. După mai multe ciocniri cu bizantinii, în care norocul a surâs fie unei tabere, fie alteia, arabii primesc întăriri din Irak, sosite în urma unui marş extrem de spectaculos prin deşert [10], care se alătură trupelor ce asediau Damascul. Între timp, grosul armatei arabe atrage armata bizantină într-o zonă extrem de toridă din vestul Siriei, pe valea Yarmuk-ului, un afluent estic al Iordanului. Excelenţi cunoscători ai climei deşertului, arabii – ale căror efective sunt cam jumătate din cele ale bizantinilor – atacă decisiv în timpul unei puternice furtuni de nisip, care îi orbeşte, practic, pe imperiali. Armata bizantină e spulberată. Cei care supravieţuiesc bătăliei sunt zdrobiţi în valea extrem de abruptă a râului (20 august 636).

După această înfrângere, Damascul asediat se predă [11], după ce i se promite libertate religioasă şi economică (septembrie 636). Mica garnizoană bizantină se retrage, iar localnicii, semiţi elenizaţi superficial, îi privesc pe arabi ca pe nişte eliberatori. Iată o declaraţie atribuită locuitorilor din Homs, caracteristică pentru simpatia sirienilor nativi faţă de noii cuceritori: “Ne plac stăpânirea voastră şi legile voastre, mult mai mult decât oprimarea şi tirania pe care le-am suportat până acum.”[9]

Pierderea Siriei a fracturat imperiul şi a deschis drumul către Asia Mică şi către Bizanţ. Ea a privat Bizanţul de una dintre provinciile cele mai bogate şi mai strategice. Totodată, a conferit arabilor un imens prestigiu militar, care i-a făcut încrezători în capacitatea lor de a continua cuceririle, următoarea ţintă fiind, evident, Egiptul.

6.Schisma coptă şi pierderea Egiptului

Egiptenii nu protestează deschis împotriva desemnării de către împărat a unui alt patriarh al Alexandriei, în locul lui Dioscorus, exilat la conciliuldin Calcedon, dar sunt nemulţumiţi de faptul că noul ierarh este numit politic; în plus, are şi atribuţiile unui guvernator. Trecerea de la situaţia în care patriarhul egiptean este autocrat în zona pe care o păstoreşte, aşa cum se hotărâse la Niceea, şi situaţia în care patriarhul este o marionetă a Bizanţului pare inacceptabilă. În consecinţă, la moartea lui Dioscorus, egiptenii îşi aleg propriul patriarh, şi se desprind de biserica greacă: este a doua schismă importantă a bisericii răsăritului. Desigur că motivaţia oficială a schismei este de natură teologică, dar diferenţele doctrinale sunt derizorii. [12]

Egiptul are aşadar doi patriarhi, unul imperial, cu puţini credincioşi, dar cu atribuţii administrative; altul, copt, care se consideră succesor al Sf. Marcu, acceptat de majoritatea populaţiei autohtone. Ne putem imagina problemele create de împărţirea patrimoniului bisericii. Şi ne putem aminti că ruptura dintre preoţii lui Amon şi faraonul Akhnaton a dus nu numai la eşecul reformei acestuia, dar şi la distrugerea, în postumitate, a statuilor şi inscripţiilor sale.

Biserica greacă îi consideră eretici pe credincioşii bisericii copte şi încearcă să-i readucă la ortodoxie; metodele de convingere înseamnă discriminări şi persecuţii, care uneori ajung la martiriu. Cazul cel mai cunoscut este cel al Sfântului [în biserica coptă] Samuel Mărturisitorul. [13]

Când Egiptul este atacat de un corp expediţionar arab (640), patriarhul copt al Alexandriei cere credincioşilor – egipteni nativi – să nu se opună invadatorilor. Cyrus, patriarhul bizantin al Alexandriei, totodată guvernatorul provinciei, fusese dezavuat şi apoi repus în funcţie de împăratul Heraclius. Faptul că succesorul lui Heraclius (care moare în februarie 641), anume Constans al II-lea, este imatur şi incapabil, îl face pe Cyrus să spere că va putea guverna singur Egiptul, păcălindu-i şi pe arabi, şi pe imperiali. Cu această speranţă naivă, duplicitară şi trădătoare, Cyrus semnează un tratat care înseamna, în fapt, capitularea Alexandriei, cetate imposibil de cucerit de armata arabă, care nu avea nici o experienţă a asediilor, şi nici o corabie. Constans ratifică tratatul, fără să înţeleagă bine ce face. În acest fel, bizantinii pierd Egiptul, şi cu el nu numai cel mai mare port civil şi militar, dar şi principalul grânar al capitalei. Arabii au astfel drumul deschis către nordul Africii, Gibraltar şi Iberia.

Spectaculoasa cucerire islamică, privită uneori ca un miracol istoric, este în mare parte înfrângerea unui semi-cadavru.

7.Modernitatea

Persecuţiile suferite de bisericile răsăritului au atins un maxim apocaliptic prin masacrarea armenilor şi a asirienilor de către turci. Ţara care bate acum la porţile Uniunii Europene a făcut din genocid o armă politică eficientă. Creştinismul Asiei Mici este un capitol ce pare ireversibil închis.

Dar mai există şi veşti bune. Într-o declaraţie comună a bisericii catolice şi a celei nestoriene (Biserica Asiriană a Răsăritului) din 1994, părţile recunosc reciproc îndreptăţirea formulelor “Maica Domnului” şi “Maica lui Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru”. Locuitorii Efesului şi ai Antiohiei ar putea folosi acum ambele formule, fără teama de a fi acuzaţi de erezie. Numai că între timp Efesul şi Antiohia au dispărut cu totul, iar în oraşele turceşti din apropierea ruinelor lor nu mai există nici un beneficiar al acestei facilităţi.

În schimb, ostilitatea copţilor faţă de nestorieni nu a fost erodată de cele 16 secole care au trecut de la conciliile din Efes. Papa [copt] Shenouda al III-lea a condiţionat, în 1984, acceptarea Bisericii Asiriene a Răsăritului în Sinodul Bisericilor din Orientul Mijlociu de condamnarea lui Nestor, a lui Teodor din Mopsuestia şi a lui Diodor din Tars – adică a celor mai veneraţi sfinţi ai asirienilor. Aşadar, biserica asiriană este acceptată doar dacă se neagă pe sine.

Lichidarea comunităţilor creştine din Siria şi Irak, după invazia americană din 2003, este un genocid religios şi etnic, care a afectat şi afectează milioane de persoane. În ciuda faptului că românii s-au născut creştini [sic], presa noastră nu a acordat prea multă atenţie subiectului, în orice caz incomparabil mai puţină decât împuşcării – desigur, regretabile – a unui pui de urs în Sibiu.

8.În loc de concluzii

Primele secolele ale erei noastre sunt sărace în opere literare, ştiinţifice ori realizări tehnologice. Aproape întreaga elită a lumii romane a fost cuprinsă în efortul teologic, iar disputele dogmatice au antrenat cele mai strălucite minţi ale epocii.

Teologia a distins între “treimea economică”, alcătuită din persoanele treimice aşa cum se manifestă în istorie (profeţiile Vechiului Testament, întruparea, etc.), şi “treimea imanentă”, alcătuită din persoanele treimice aşa cum sunt în ele însele [14]. Efortul teologilor de a înţelege Treimea imanentă cunoscând-o pe cea economică poate fi comparat cu efortul fizicienilor actuali de a înţelege începutul universului, şi eventual existenţa altor universuri, plecând de la informaţiile la care avem acces – cele din contemopraneitate.

Dar, cu toată strălucirea minţilor angajate într-o dispută relativă la chestiuni fundamentale, istoria ideilor arată că, de regulă, nimeni nu convinge pe nimeni. Pentru a ne referi la cea mai obiectivă dintre ştiinţele naturii, fizica, şi la două dintre cele mai eminente genii ale modernităţii, putem evoca disputa dintre Einstein şi Bohr, privind determinismul fizicii atomice. Einstein o considera deterministă, Bohr – nu. Argumentele fiecăruia pot fi rezumate simplu: “Dumnezeu nu joacă zaruri”, spune Einstein. “Nu trebuie să atribuim lui Dumnezeu calităţi umane”, spune Bohr. După zeci de discuţii, cei doi (care se simpatizau reciproc şi pentru care chestiunea nu avea nici o miză materială) au rămas pe poziţii, iar problema este în continuare deschisă. Cum ar fi putut Arie şi Atanasie, Nestor şi Eusebiu să se convingă unul pe altul, invocând aceleaşi texte sacre, binecunoscute de fiecare dintre ei?

Maladiile spiritului au putut fi benefice, cu vorbele lui Noica, amintite deja. Maladiile creştinismului timpuriu, ereziile, au fost benefice pentru adâncirea teologiei, dar au fost letale pentru organismul politic care le-a găzduit, anume Imperiul Bizantin. Disputele din jurul ereziilor au fost inerente, reprezentând confruntarea dintre biserica structurată statal-etatist, inerent rigidă, şi libertatea gândirii, inerent rebelă. Disputele au fost deseori interesante şi erudite, fidele literei cărţilor sacre, dar au trădat aproape întotdeauna mesajul profund al evangheliilor – iubirea aproapelui, umilitatea, pacea. Este imposibil de spus în ce măsură concluziile conciliilor au reprezentat – cum susţin ierarhii – inspiraţia divină, şi în ce măsură au fost rezultatul unor jocuri de putere. Iar luptele dintre “ereziarhi” şi “dreptcredincioşi” au inaugurat ceea ce repudiatul Kazantsakis a numit “răstignirea perpetuă a lui Cristos”.

Fiecare dintre bisericile care îşi propun să fie “plăcute lui Dumnezeu”, după o formulă liturgică larg folosită, consideră că propria sa teologie este cea “plăcută lui Dumnezeu”, făcând o supoziţie probabil hazardată. De fapt, nimeni nu ştie ce este “plăcut lui Dumnezeu”: o teologie sau alta? diversitatea sau unitatea? O dogmă unitară? Sau o interpretare a mesajului divin adecvată specificităţii unei comunităţi ori a unei structuri psiho-mentale anumite?

În fapt, ereziile creştinismului timpuriu au fost, predominant, dispute ale Răsăritului, cu efecte predominante asupra Răsăritului; iar creştinii au preferat să moară separat, decât să trăiască împreună. Rămâne de văzut cât de înţelepţi vor fi de acum înainte.

Mulţumiri

Autorul este deosebit de recunoscător d-nei dr. Maria Someşan pentru discuţii utile, recomandări bibliografice şi semnalarea mai multor erori.

Referinţe şi note

[1] Constantin Noica: Scrisori despre logica lui Hermes

[2] Constantin Noica: Şase maladii ale spiritului contemporan

[3] Henri Couget: La Sainte Trinité et les doctrines antitrinitaires, 3ème

ed., Paris, 1908

[4] Vom ilustra asemenea situaţii printr-un exemplu concret. În timpul papei Zefirin (199 – 217), preotul Hyppolit (170 – 235), un erudit si prolific teolog de origine libiană, combate atât de energic sabelianismul (modalismul) încât cade în erezia complementară, a subordonaţionismului, iar Hypolit şi Sabellius împărtăşesc acceaşi soartă – sunt excomunicaţi de succesorul lui Zefirin, papa Calist (217 – 222). De loc intimidat, Hyppolit îl acuză pe papa Calist de sabelianism şi se declară anti-papă. Conflictul se stinge, probabil pe fondul persecuţiilor anti-creştine, iniţiate de împăratul Maximinius (235 – 238), cărora le cade victimă şi Hîppolit, trimis la muncă silnică într-o mină din Sardinia, unde moare martirizat. Fostul ereziarh este sanctificat şi venerat atât de catolici, cât şi de ortodocşi.

[5] Licinius, provenit dintr-o familie de ţărani daci, s-a căsătorit cu Constantia, fiica din a doua căsătorie a împăratului Constantius Chlorus – viitorul Constantin cel Mare provenind din prima căsătorie. În 316 a izbucnit un război civil între co-împăraţi, aplanat printr-un armistiţiu fragil, şi continuat în 334. În ciuda rugăminţilor Constantiei, Constantin ordonă uciderea cumnatului său, şi a nepotului său, fiul lui Licinius şi al Constantiei. Ucigaşul, sanctificat ulterior, o consideră totuşi pe Constantia sora sa favorită, îi acordă titlul de nobilissima femina, bate monezi cu chipul ei şi dă portului Tomis numele ei, rămas până astăzi Constanţa. Creştinată, Constantia devine o susţinătoare a lui Arius, şi implicit a lui Eusebiu din Nicomedia; Constantin [cel Mare] este, din contra, potrivnic ereziarhului. Situaţia în care familia imperială este dezbinată sub aspectul orientării teologice va fi destul de frecventă, complicând şi mai mult confruntările doctrinare.

[6] Studiul detaliat al Caietelor lui Newton, în particular al însemnărilor teologice pe care le face după 1672, dovedeşte o cunoaştere temeinică a scrierilor creştine din primele secole, precum şi adoptarea poziţiei lui Arie, în disputa cu Atanasie. Pentru Newton, Cristos era “un mediator divin între Dumnezeu şi om, dar subordonat Tatălui, care l-a creat”.

[7] Cu Teodor din Mopsuestia.

[8] “Nu-ţi pierde capul” – îi scrie Ioan, patriarhul Antiohiei. “Cere sfatul celor în care te încrezi… Ai tot Răsăritul împotriva ta, şi pe deasupra şi Egiptul.” Totodată, Ioan opinează că, întrucât formula Theotokos a fost folosită de atâţia teologi şi ierarhi respectabili, poate rămâne în uz.

[9] Philip Hitti: History of Arabs, 10-th edition

[10] Detaşamentul, care nu număra mai mult de 800 ostaşi, a străbătut deşertul în cinci zile, cu provizii de apă pentru trupă duse în burdufe; caii au băut apa stocată în stomacul cămilelor, care au fost sacrificate pentru hrană. Expediţia (martie 634) a fost una dintre cele mai îndrăzneţe şi glorioase din istoria militară a arabilor.

[11] Trădarea autorităţilor civile şi ecleziastice, inclusiv a parohului celebrei biserici Sf. Ioan, au fost decisive. Biserica, un templu nabatean transformat în templu al lui Zeus şi apoi în biserică, va fi un timp folosită atât de creştini, cât şi de musulmani, după care va deveni moschee – marea moschee ummaiadă din Damasc.

[12] Iată un exemplu de diferenţă dogmatică: în varianta niceeană: “Cristos a fost conceput de Duhul Sfânt şi de Sfânta Fecioară”; în varianta coptă: “…în Duhul Sfânt şi în Sfânta Fecioară”.

Cristologia coptă a fost acuzată de cea bizantină ca fiind apropiată de nestorianism, deşi adversitatea lor faţă de Nestor era notorie. Ulterior, bizantinii i-au acuzat pe copţi că sunt monofiziţi, iar copţii pe bizantini, ca sunt diofiziţi.

[13] Samuel Mărturisitorul (597 – 695) a fost un eremit al deşertului. Atunci când un emisar al împăratului bizantin, care încerca să convingă eremiţii copţi să revină la biserica greacă, a apărut în mânăstirea lui, Samuel a rupt scrisoarea imperială şi a blestemat pe oricine ar fi vrut să-i îndepărteze de la credinţa sfinţilor părinţi [copţi]. Emisarul a ordonat ca Samuel să fie bătut cu un lanţ cu părţi ascuţite, apoi atârnat de mâini şi bătut peste faţă; una dintre lovituri i-a scos ochiul din orbită. Samuel a fost bătut şi de Cyrus, patriarhul bizantin al Alexandriei.

Alte suferinţe i-au fost produse lui Samuel de berberi, care l-au luat prizonier; în prizonierat, s-a întâlnit (şi împrietenit) cu protopopul oraşului din apropiere. Berberii i-au torturat pe cei doi clerici, pentru a-i face să îmbrăţişeze religia lor (adorarea soarelui), dar fără a-i putea convinge. După ce l-a vindecat pe fiul şefului de trib, care părea ameninţat de o boală mortală, Samuel a fost lăsat să plece. Ceva mai târziu, a prezis – sau anticipat – ocuparea Egiptului de către musulmani (641).

[14] Jean-Hervé Nicolas: Synthèse dogmatique, Editions Universitaires Fribourg, 1991

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. DG Ontelus spune:

    Inspirate și utile sunt atât sinteza dogmatică-patristică-ecleziologică-ereziologică, precum și analogia cu maladiile enunțate de către C. Noica, măcar și pentru a reflecta asupra complexității pe care o presupune apostazia cvasi-generalizată a modernității, apostazie a cărei anticipare ar sta, potrivit lui M. Weber și M. Gauchet, chiar în interiorul creștinismului, definit de către aceștia ca ,,religia ieșirii din religie”. Cât privește finalitatea demersului, în condițiile juxtapunerii actuale suprarealiste de secularizare și, respectiv, de instrumentalizare a Dumnezeirii, aceasta ar putea ține seama de o metamorfoză pe care următorul titlu ipotetic, virtual ar rezuma-o: Modern History. From Patrology to Pathology.

  2. Cyl spune:

    Intr-o enumerare a ereziilor , mai degraba decit a fi luata ca baza dialectica hegeliana ( care este , in esenta , o negatie a principiilor logice ) , aceasta ar fi trebuit asezata in capul listei . Dar , despre un ( pseudo ) crestinism dialectic , hegeliano-nietzscheano-heideggerian , se poate vedea teologia radicala ( a ¨mortii lui D-zeu¨ ) a lui Th. Altizer . Sau macar sa se citeasca atent Prelegerile despre religie ale lui Hegel , cu ¨infinitul rau¨ , religia primitiva vs. religia dialectica , religia-stat etc. Cit despre Noica , s-ar putea ca el sa fi omis dereglarile cele mai mari . As semnala insa , despre ¨interbelici¨ , lucrarea dnei A. Laignel-Lavastine ; ca de obicei , altii trebuie sa ne faca treaba .Nu stiu daca a fost tradusa , poate va fi , de ce nu ? , la Humanitas .

  3. viorel spune:

    Oare nu este o oarecare vanitate și o ușoară nebunie în întreaga întreprindere teologică?
    Să pretinzi că poți cunoaște voința divină, că Dumnezeul adevărat s-a revelat unui singur trib de păstori din ceva zonă obscură a Orientului Mijlociu? De ce să nu se ducă la chinezi de pildă, unde exista o civilizație care putea lăsa mărturii credibile? Și oare Dumnezeu, dacă ar fi voit să se destăinuie omenirii, chiar ar fi făcut-o în niște termeni atât de echivoci, lăsând loc pentru războaie, crime, prigoniri împotriva “vrăjitoarelor” ,mizerie, toate acestea comise în numele Lui? Dacă Dumnezeu a intenționat să ne ghideze moral cu o carte, de ce a ales o carte care susține sclavia, condamnă homosexualitatea și impune osânda la moarte pentru crime imaginare ca vrăjitoria? Sunt atâtea “de ce-uri” și atât de puține răspunsuri…

    P.S. Mă refer, în acest caz, la teologia creștină, dar interogațiile rămân valide și din alte perspective.

  4. Stefan spune:

    Multumesc pentru articolul dumneavoastra domnule Barsan. A meritat timpul citirii lui pe indelete pentru a intelege orgoliile care au dominat dintotdeauna Biserica Rasariteana. Detalii si nimicuri superficiale au scindat si continua sa scindeze crestinismul. Hristos e iubire si intelegere, Noua Lege! Restul sunt talmaciri si ras-talmaciri. Multumesc!

  5. Absurdistan spune:

    Ca nespecialist in infinitele delicatesuri trinitare, teologice, teleologice si teleleleologice fac si eu doua observatii de detaliu:

    “Emisarul [celor chemind pasnic la o intoarcere in dulcea biserica bizantina] a ordonat ca Samuel [Coptul] să fie bătut cu un lanţ cu părţi ascuţite, apoi atârnat de mâini şi bătut peste faţă; una dintre lovituri i-a scos ochiul din orbită. Samuel a fost bătut şi de Cyrus, patriarhul bizantin al Alexandriei.”

    Incintatoare si induiosatoare istorie. Noroc de islam, ca arata si ortodoxia bine.

    ” “Nu-ţi pierde capul” – îi scrie Ioan, patriarhul Antiohiei.”

    Pacat ca nu s-a transmis mesajul mai devreme, lui Ioan Botezatorul, l-ar fi ajutat.

    PS Ce vreti cu noi pacatosii, atita ne pricepem, atita comentam!

    .

    (-:

  6. Felician spune:

    Felicitari si multumiri autorului; este cel mai bun sinopsis de istorie a crestinismului (ca practica religioasa post-apostolica, cu ramificatii politice si administrative) pe care l-am citit.
    Daca discutiile cu Dna Dr Maria Somesan au dus la un astfel de text, regret absenta unor discutii cu Prof Solomon Marcus sau Prof Nenitescu si sper ca veti mai scrie astfel de lucrari frumoase dupa discutii cu minti la fel de luminate

  7. Adrian spune:

    Traducerile sunt dificile pentru textele biblice.

    Eu nu înțeleg de pildă lipsa (absența?) în versiunea românească a termenilor din familia creației în ceea ce nu referă umanitatea. O versiune franceză ori italiană mi se par (subliniez a părea) adecvate acestei (presupuse) subtilități.

  8. Daniel StPaul spune:

    “Cercetarea” ori eseistica de mai sus aspira la o tinuta pe care titlul o sifoneaza usor; maladiile in cauza sint ale spiritului (o perspectiva nicasiana, nu ale lui Noica) si, nu lipsit de importantsa, ale celui contemporan, cu o diacronie subtirica… si nu neaparat cu aripa teologica. Oricit de tentanta, de incitanta, ambalanta, arheologia comparativa care incearca sa (re)concilieze notiuni/concepte apartinatoare timpului istoric cu cele din ceea ce va fi fost inainte de timpul istoric/fizic (“Fiul,care din Tatal s-a nascut, mai INAINTE DE TOTI VECII” ne spune stiinta divinitatii) si din timpul teologic e sortita impasului (ori formelor sale: paradoxul, dogma, sofismul…). O predispozitie care da friu liber coregrafiilor gindului ne poate salva pe moment , n-as paria ca ne si maintuie.

  9. Paun Al spune:

    O intrebare care se poate pune .
    Ce legatura exista intre conceptele , teologiile despre Dumnezeu
    si un posibil Dumnezeu adevarat ?
    Pare mai mult un “darwinism “religios , teologic, in care castigatorii
    si-au impus dogmele .
    Un Dumnezeu care nu are nici o problema cu incercarile “oamenilor de religie ”
    de a-l “conceptualiza”, de a-l interpreta , de a-l dogmatiza …
    de a stabili ei , oamenii de religie “adevarul ” despre un posibil Dumnezeu .

  10. MariS spune:

    Cred că cea mai periculoasă maladie a spiritului uman provine din orgoliul omului că e în stare să “disece” şi să explice dumnezeirea. Aşa cum protopărinţii s-au confruntat cu tentaţia cunoştinţei binelui şi răului, după care a urmat căderea, tot aşa ulterior creştinii s-au confruntat cu tentaţia cunoaşterii a ceea ce transcede raţiunea: dumnezeirea. Se spune că atunci când “dezbinătorul” a văzut unitatea creştinilor dată de iubire, din invidie a “inventat” teologia ca să dea preocupare minţii, ştiind bine că mintea dezbină iar inima uneşte. În felul ăsta creştinii au început să-şi consume tot mai mult timpul şi energia în dispute teologice, în loc să urmeze poruncilor simple şi clare ale Mântuitorului. Ba chiar încălcau porunca iubiri, dându-şi anateme şi blesteme unii altora.
    De altfel, acum 2000 de ani, mândria că deţin Adevărul i-a făcut orbi pe cărturarii şi fariseii epocii atunci când Adevărul se afla chiar înaintea ochilor lor.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Victor Barsan


Victor Barsan

Victor Bârsan, născut pe 28 septembrie 1950, la Focşani. Absolvent al Facultăţii de Fizică şi al Facultăţii de Matematică-Mecanică ale Universităţii din Bucureşti; do... Citeste mai departe


România. O iubire din care se poate muri – Gabriel Liiceanu

Lansarea cartii la Bookfest: Sambata, ora 14: 30, standul Humanitas. Vor vorbi: Gabriel Liiceanu, Sever Voinescu, Cristian Pantazi „Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere. La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă." - Gabriel Liiceanu

E randul tau

Felicitări colegului meu de generaţie şi de universitate de la Cluj pentru articol şi pentru ati...

de: Valentin Naumescu

la "Ştiinţa a fost aservită lumii politice"

Cauta articole

mai 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)