joi, martie 28, 2024

Centenarul unui gânditor solitar

Mâine începe Târgul de carte „Gaudeamus” (16-20 noiembrie sub cupola de la Romexpo). Eu cred – dar sunt desigur subiectiv – că e un eveniment mai important decât bătălia care se dă sub ochii noștri între condamnații penali ai nației pentru ocuparea unui loc în Parlamentul României. Și că o oră petrecută la acest salon al cărții este mai profitabilă decât căscatul gurii la circul care ni se servește seară de seară la televizor.

Pentru că pe 8 noiembrie s-au împlinit o sută de ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanți gânditori români, Alexandru Dragomir (elev al lui Heidegger între 1941-1943 la Universitatea din Freiburg), am alcătuit, din cele cinci volume ale operei sale publicate postum între 2004-2010, o antologie cu titlul O teză de doctorat la Dumnezeu. Exerciții de gândire. Dragomir a încercat să gândească întreaga lume pe cont propriu. Nu întâmplător ultima carte pe care am publicat-o, Nebunia de a gândi cu mintea ta, îi este dedicată.

„E dracul gol“, spusese Noica despre Dragomir. Dacă dracul era cel care luase în stăpânire pomul cunoaşterii după cădere, atunci Dragomir era dracul gol. Sigur este că, în locul lui Adam, ar fi apucat să muşte din toate fructele interzise. Şi cu toate acestea, în frenezia lui de a înţelege totul era mai degrabă ceva din psihologia unui etern student care abordează Creaţia ca pe o temă de gândire şi care se pregăteşte asiduu pentru ziua în care urmează să fim examinaţi de Dumnezeu. De altfel o ştie şi o spune, în 8 ianuarie 1993, într‑o formidabilă notă din carnetele intitulate Seminţe: „În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.“ Lucrul cel mai important care s-a întâmplat în viaţa lui Dragomir este tocmai acesta: la un moment dat, şi-a schimbat conducătorul tezei. A trecut de la Heidegger la Dumnezeu. A simţit pur şi simplu că orice tematică imaginabilă în termeni universitari este prea îngustă în raport cu tot ce e de gândit. La 1 septembrie 1979 notează: „Seara se lasă frumos pe încredinţarea mea că nu ştiu să scriu (scriu sec, schematic) şi pe un suflet plin de bucuria că sunt atâtea probleme la care trebuie să te gândeşti şi care stau aici, la îndemâna noastră, ca pomii, ca florile.“

Judecând după întâlnirile câtorva dintre noi cu el între anii 1985-2000 şi după arhiva lui rămasă până la moartea lui, în 2002, „secretă“, Dragomir a fost un gânditor, unul dintre foarte puţinii pe care i-au avut românii, dacă nu cumva singurul, în cazul în care suntem dispuşi să avem în vedere cu precădere două lucruri: 1) o formidabilă întâlnire la sursă cu cei care gândiseră înaintea sa o problemă; 2) o tehnică a gândirii dobândită în priză directă la Freiburg şi pusă la punct printr-un exerciţiu neîntrerupt (pesemne zilnic) vreme de peste 50 de ani.

În întreaga lui viață, Dragomir a trăit într-o indiferenţă suverană în raport cu faptul de a exista public. Nu primea şi nu aştepta de la nimeni nimic, în nici un caz nu aştepta recunoaştere, care, în absenţa comunicării cu altul şi a publicării, nu avea de unde să vină. Dacă nu ne-ar fi cunoscut pe noi, cei câţiva, cu gândul de a face din noi un debuşeu pentru câteva dintre ideile lui şi un prilej de a gândi cu glas tare, singurătatea gândirii lui ar fi fost perfectă. Mai mult, viaţa şi „faptele sale de gândire“ ar fi dobândit – aşa cum poate îşi dorise – statutul acela incert de existenţă pe care îl au comorile dispărute pe fundul mării şi care, existând oarecum, nu mai există de fapt pentru nimeni. În fond, tot ce s-a întâmplat cu el după moartea lui – în primul rând cele cinci volume care au apărut între 2004 și 2010 – reprezintă povestea unui naufragiu ratat. Pentru o dată la români ne aflăm, cu Dragomir, în ontologia lui „a fost să fie“.

Ca şi povestea lui Noica retras la Păltiniş, povestea lui Dragomir retras în tranşeele gândirii în timpul comunismului pune problema drumurilor pe care un intelectual le are la dispoziţie atunci cînd nu vrea să recurgă la singurul drum oficial acceptat: acela care sfârşeşte printr-un dialog obedient cu puterea. Altfel spus – şi în termeni dramatici – povestea lui Dragomir răspunde la următoarea întrebare: cum poţi să-ţi împlineşti un destin care este incompatibil cu lumea istorică în care trăieşti? În caietul din 1997, pe coperta căruia Dragomir a scris Vraişte, la pagina 14 – sub titlul Dictatul din somnul-trezie de după prânz, 23 aprilie –, se află următoarea poveste:

Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spune: „Eu n-am făcut mare lucru în viaţă, dar am făcut o seamă de fapte bune.“ Al doilea spune: „Eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam.“ Al treilea spune: „Eu am făcut şi fapte bune, şi lucrurile la care mă pricepeam.“ Dumnezeu îi aude şi le spune: „Ce căutaţi voi aici? Aici nu se judecă ce aţi făcut. Aici îşi au locul cei care şi-au trăit viaţa pe care le-am dat-o şi care trebuia trăită şi preţuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeţi lumea făcută de mine nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.“ Şi Dragomir îşi încheie povestea visului de după prânz cu aceste cuvinte: „Am întrebat cum e cu cel ce nu şi-a putut trăi viaţa din cauza împrejurărilor care i-au înjosit‑o şi sacrificat-o – dar n-am primit nici un răspuns.“

Câteva „mostre aforistice”

din O teză de doctorat la Dumnezeu

Filozofia e poate îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele.

*

Sunt cărţi bâzâie-muşte, cărţi hei-rup!, cărţi‑picior-în-cur, cărţi-şoc, cărţi-amintiri, dar nu mai sunt cărţi care să răsucească lumea.

*

Copii cu obraz de porţelan, fete cu obraz de livadă şi bătrâni cu faţa de ogor arat.

*

Când îţi mor cei dragi începe egoismul de a trăi.

*

Viaţa e un joc cu reguli neştiute, a cărui miză eşti tu însuţi.

*

Alţii sunt de vină. Alţii n-au dreptate. Alţii sunt păcătoşii. Alții sunt proștii.

*

Remuşcarea este memoria morală.

*

În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.

*

Bătrânii locuiesc în ruinele vieţii lor.

*

Este ceva stătut în orice cler. Prin instituţie şi profesionalizare. O lipsă de prospeţime în credinţă, un transfer al credinţei de la individual la instituţional.

*

Dacă am şti când nu pierdem timpul!

*

Acu’ 70 de ani eram copil, acu’  50 de ani tânăr, acum sunt bătrân. Câtă inconsecvenţă!

*

Românul mai are o mare rezervă de respect şi admiraţie pentru cinste, caracter, competenţă, cu condiţia să nu-i fie cerute lui.

*

Complexul de superioritate a inferiorităţii pe care îl au ruşii.

*

De ce mai degrabă criticăm decât lăudăm, mai degrabă condamnăm decât iertăm, mai degrabă urâm decât iubim şi mai uşor suntem răi decât buni?

*

Toţi cultivăm aceeaşi grădină. Numai că unii plantează cartofi, alţii ceapă, alţii trandafiri. Şi asta iese.

*

Inutilitatea, vestibulul pieirii.

*

La bătrâneţe, fiecare seară e un mic sfârşit de lume.

*

Noi ne indignăm, dar nu ne revoltăm.

*

O femeie „bine“ este o femeie căreia nu-i stă bine goală.

*

Frica de moarte e doar frica de frică.

*

La săraci, toate lucrurile sunt preţioase.

*

Ceea ce îl deosebeşte pe Freud de Jung e înclinaţia porno a primului.

*

De aproape 70 de ani „acasă“-ul meu e filozofia.

*

Viaţa e un bun de consumaţie care se consumă singur şi asta e tot ce avem.

*

Revoluţia aduce sus o ceată de cinici, arivişti şi isterici.

*

Viaţa e un joc pe viaţă şi pe moarte, în care, la sfârşit, credem că ştim ce-ar fi trebuit să facem.

*

Unii suntem despărţiţi de moarte printr-un zid înalt şi gros de beton, alţii printr-unul jos de nuiele. Cioran era despărţit de moarte doar printr-un perete de sticlă.

*

Câtă bucurie că lumea e geografică şi nu geometrică!

*

Cu fiecare zi, cu fiecare ceas, cu fiecare clipă îţi trăieşti din viaţă, iar viaţa e tot ce ai. Adevărul îngrozitor deci că totul e absolut derizoriu, că viaţa se consumă.

*

Comunismul e o minciună, democraţia e un neadevăr.

*

Exclamare şi exclamică.

*

Bătrâneţe: vârsta în care cealaltă mânecă devine o problemă.

*

De secole, englezii simt o plăcere să-i nedumerească pe continentali, iar continentalii să fie nedumeriţi de englezi.

*

Pe întuneric am viaţă interioară.

*

Am ales să rămân un mic şoarece, ca să nu cresc şi s-ajung şobolan.

*

Comunistul

– vorbeşte tare şi se montează singur;

– invocă surse de informare neştiute, necontrolabile sau surse ştiute, dar deformate;

– nu se exprimă în opinii, ci în discursuri (cuvântări);

– ori de câte ori vorbeşte „în principiu“ ridică tonul;

– are o doză triplă de ură în opiniile lui, ură pe tot ce nu e comunist;

– oricând opinia lui lunecă spre trivialitate, calomnie şi insulte gratuite;

– dacă nu eşti de părerea lui, eşti prost;

– se regăseşte cu toţi ceilalţi de teapa lui;

– nu urmăreşte decât puterea, respectiv privilegiile;

– coagulează în clică, mafie sau privilegiaţi;

– are un dispreţ suveran pentru neprivilegiaţi;

– e nedialogabil, fiind un fanatic, conform definiţiei lui Winston Churchill.

*

Nedialogabili (inventar)

– clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox;

– comuniştii şi extrema dreaptă;

– posesorii adevărului;

– fanaticii de orice fel;

– proştii care se cred deştepţi;

– mincinoşii.

*

Lumea merge înainte înfricoşător de „fără mine“.

*

50 de ani de nemulţumiri şi ură contează, nu?

*

Cine, din noi, e jignit când suntem jigniţi?

*

Partir, c’est mourir un peu et s’énerver beaucoup.

*

Partea proastă în cele sexuale este că înainte şi atunci ţii în braţe un trup şi o plăcere, dar după aceea rămâi cu un om pe braţe.

*

Dincolo de 60-65 de ani, moartea e un colocatar. Ca şi cum ai întâlni-o la baie, la bucătărie, ai auzi zgo­mo­tele din odaia-i, ai şti când intră şi iese pe uşă.

Sau ca o otravă, arsenic de pildă, servită în doze mici. Ici te surprinzi că uiţi neverosimil ceva, că nu mai auzi ca-nainte, că oftezi la anumite mişcări, colo vezi în oglin­dă răvăşeala obrazului după somn, îmbătrânirea celor apropiaţi – toate le vezi ca semne ale iremediabilului, ceva ce nu numai că n-o să mai treacă, dar că sunt doar începuturi.

Moartea devine credibilă fiind zilnică… Nu mai e aşa-zisa problemă a morţii din tinereţe, ci e moar­tea ta.

*

A filozofa este a gândi despre ceea ce toată lumea ştie.

*

Metafizica este căutarea locului de unde se vede existenţa.

*

Singurătatea inutilităţii (bătrânii).

*

Viața n-are sens decât dacă n-are sens.

*

Guvernările noastre merg la fel de prost ca orice întreprindere de stat.

*

Parlamentul şobolanilor.

*

Trăim cu necontenita credinţă că o să trăim. Cum de e cu putinţă aşa ceva? În fiecare seară ne culcăm convinşi că o să trăim mâine. Dar şi mai şi este convingerea că o să fie un mâine.

––––––––––––

Post scriptum – Duminică 20 noiembrie la ora 14 voi lansa împreuna cu Horia Patapievici volumul O teză de doctorat la Dumnezeu de Alexandru Dragomir.

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Deșertăciunea are multe chipuri: lumesc, cărturăresc, instituțional etc. Liniștea, contemplația, răbdarea, metanoia, speranța sunt câteva reacții binevenite față de amarnica deșertăciune.

    • Iar umorul nu lipseste nici el. Ca de exemplu in amuzanta anticipare a BREXITULUI:
      ”De secole, englezii simt o plăcere să-i nedumerească pe continentali, iar continentalii să fie nedumeriţi de englezi.”

    • Totusi daca ”adevarul ingrozitor ” e ca ” totul e derizoriu” , daca ”viata trebuie (pur si simplu) traita ca un dar” , activitate neprecizata , dar care clar nu include nici a face FAPTE BUNE nici a face LUCRURI BINE FACUTE, precum in parabola cu cei trei ajunsi in fata lui Dumnezeu .

      Daca pana si erotismul e de respins pe considerentul ca la sfarsit ”ramai cu un om in brate” (situatie evident neconvenabila pentru ganditor) ,

      Care este chestia ?

  2. Este prima data când citesc ceva de, si despre, filosoful Alexandru Dragomir, multumesc pentru cadou, stimate Gabriel Liiceanu!
    Intr-adevar, si eu cred ca meritam o pauza de la tumultul in care ne complacem, convinsi fiind ca „n-avem incotro”, pentru ca avem! Intotdeauna mai exista „o alta varianta”, totul e sa dorim sa existe…
    Batrânii nostri intelepti spuneau „numai cine nu vrea, nu poate!”, si cred ca aveau dreptate.
    Apoi, e drept ca nu toata lumea are posibilitatea sa mearga la Târgul de carte, toata lumea insa, îsi poate acorda un moment de evadare dintr-un cotidian obsesiv, acaparator si energivor!
    Putem sa citim, sa ascultam muzica sau liniste, sa ne plimbam singuri undeva unde ne place, sau numai sa inchidem ochii cateva minute si sa vizualizam aerul pe care-l inspiram si-l expiram…Orice am face, daca ne distrage de la gândurile negre si ne „obliga” sa fim destinsi chiar si numai pentru un moment, poate chiar admirativi fata de ceva sau cineva (tout arrive ;) ), este un exercitiu foarte bun pentru sanatatea mintii si a corpului nostru, indiscutabil!

  3. Romania post mortem

    Alexandru Dragomir este impreuna cu altii nestiuti expresia istoriei irosite a Romaniei in ultimii 60 de ani. In loc sa isi publice scrierile in marile edituri , in loc sa predea la o catedra universitara, Dragomir a dus o viata anoninima, aleasa special asa. Ce s-ar fi intamplat daca Dragomir ar fi incercat sa isi dea doctoratul in anii aceia 50? I s-ar fi spus ca a colaborat cu un fascist , cu un criminal de razboi-Martin Heidegger , cel mai mare filozof la Germaniei si al lumii de la Schopenhauer incoace. Ar fi facut puscarie ca Noica.Si azi se „scriu” in Franta carti despre acest „fascist”.Si ce-ar fi facut? Filozofie marxista, socialista?
    Asa se face ca azi Romania nu mai are demult mari valori si Academia Romana e plina de domni cu dosare de colaborator la CNSAS.Academia Romana are cei mai ilustrii membri , membri post-mortem : Eminescu, Ionesco, Cioran, Eliade. Academia si Informatii e insa mai prospera ca oricand, ticalosii de ieri si de azi jubiland in fata unei natii fara educatie, fara repere. Inaintam in istorie, creste PIB-ul, si oamenii de valoare nici azi nu se pot afirma plenar aici, o lume plina de mediocritati agresive. Dar au o seansa….pleaca, si lasand Romania la cheremul prostilor, hotilor si ticalosilor si a valorilor pe care le recunoaste post-mortem.
    ,

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro