Home » Cultura » Citesti:

Cînd reavoința întîlnește necuviința. Un contrarăspuns la răspunsul dat domnului Andrei Pleșu

Otniel Laurean Veres ianuarie 11, 2016 Cultura
27 comentarii 3,834 Vizualizari

La finele anului trecut, domnul Vladimir Agrigoroaei a publicat un text („Cuviința și reavoința. Un răspuns domnului Andrei Pleșu”, Contributors, 27 decembrie) ca răspuns la articolul domnului Andrei Pleșu, de la sfîrșitul lunii noiembrie 2015, referitor la noua ediție a lui Dimitrie Cantemir, Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae, publicată la sfîrșitul anului 2015 de Academia Română („O necuviință academică”, Adevărul, 23 noiembrie).

Nu cred că este nevoie să repet contextul care a pricinuit textul domnului Agrigoroaei. Pentru mulți, probabil, întreaga situație va părea o (altă) furtună în paharul de apă al clasiciștilor. Pe de altă parte, sînt nevoit să subliniez că, pentru o înțelegere cît mai complet posibilă a reacției mele, e necesar ca lectorul să parcurgă textul care a cauzat-o, precum și comentariile apărute în subsolul articolului discutat. Am scris rîndurile care urmează dintr-o poziție care poate constitui un avantaj sau, dimpotrivă, m-ar putea așeza oarecum inconfortabil în această problemă: aceea de editor atît al profesorului Dan Slușanschi, cît și al doamnei profesoare Ioana Costa. Editura pe care o conduc, „Ratio et Revelatio”, este onorată să găzduiască o serie de autor Dan Slușanschi, care a fost inaugurată prin republicarea traducerii Eneidei, la sfîrșitul anului 2014. Anul acesta sperăm să scoatem din nou la lumină valoroasa Sintaxă latină, care a stat la baza formării multor clasiciști români, inclusiv a subsemnatului. În același timp, Ioana Costa s-a numărat printre autorii cu care, la sfîrșitul anului 2013, ne-am făcut apariția pe piața editorială din România, prin volumul Antichitățile noastre, volum pentru care a fost distinsă cu Premiul „Petru Creția” (filologie clasică) al Muzeului Național al Literaturii Române, pe anul 2013. În luna noiembrie a anului tocmai sfîrșit au apărut, în traducerea inedită a Ioanei Costa, trei texte din Giordano Bruno (Despre înlănțuiri în general) și Desiderius Erasmus (Panegiric pentru Filip și Educarea principelui creștin). O spun fără nici un fel de ulterior „totuși” dubitativ: Ioana Costa este unul dintre cei mai valoroși clasiciști pe care îi are țara noastră.

Acest text nu este în nici un fel o apărare a domnului Andrei Pleșu, care nu cred că are nevoie de apărători răsăriți în vremuri de nevoie. Nu pot să nu intuiesc, însă, cu tristețe, că pentru foarte mulți chestiunea de esență cu care vor rămîne după articolul domnului Agrigoroaei va fi doar acela că, „uite, l-a mai urecheat cineva pe Pleșu”. Satisfacția nu va fi mică, deși, cel mai probabil, miezul problemei le va scăpa, adăpostindu-se și în spatele scuzei că nu sînt experți în „cestiune”. Pe cine interesează, în România actuală, textele lui Cantemir sau subtilitățile muncii cu manuscrisele? Contează numele domnului Andrei Pleșu.

Dacă nu este o pledoarie în favoarea domnului Andrei Pleșu, acest text nu se dorește a fi nici o rezolvare științifică sau de alt fel a întregii situații de fapt. O comparație competentă a celor două traduceri se va face cu siguranță, sperînd, în același timp, că cei vinovați pentru eliminarea numelui profesorului Slușanschi din ediția Academiei vor fi trași la răspundere. Textul meu nu este nimic altceva decît o datorie morală și intelectuală pe care o îndeplinesc față cu nedreptatea cruntă care i s-a făcut, prin textul defăimător al domnului Agrigoroaei, unuia dintre cei mai mari filologi pe care i-a avut cultura română. Am încercat să fac acest lucru răspunzînd, pe cît posibil, celor mai multe dintre problemele ridicate de domnul Agrigoroaei. Avînd în vedere că autorul deschide multe chestiuni, într-un mod cel puțin eclectic, nici acest răspuns al meu nu este ferit de o oarecare dispersare în mai multe direcții, care s-ar putea să pună la încercare cititorul.

Sigur, avem de-a face cu o situație spinoasă, cu numeroase dedesubturi. Îmi dau perfect seama că cititorii neavizați pot rămîne după aceste texte (incluzîndu-l pe cel al domnului Pleșu și chiar pe cel de față) cu mai multe întrebări decît cu lămuriri. Din păcate textul domnului Agrigoroaei nu e – în ciuda aparențelor de dezlegare fără rest a misterului – de natură să aducă foarte multă lumină asupra lucrurilor, părînd mai degrabă să-i exacerbeze orgoliul nestăvilit, erijat în morgă academică și profesională. Deoarece, ca să-l citez pe autor, cui prodest acest text? Cititorul nu „iese” mai limpezit, iar autorul în nici un caz nu-și face un serviciu, dimpotrivă, „își creează singur necazul” (după cum afirmă domnia sa, referindu-se la profesorul Slușanschi), printr-un text, care, trăgînd cortina unei, pe alocuri, căutate prețiozități academice epatante, lasă să se întrevadă un discurs superficial. Dar, mai semnificativ și mai trist, nu-i face un prea mare bine nici măcar profesoarei Ioana Costa, al cărei apologet se preface a fi.

Argumentum ad hominem

Textul propriu-zis dezvăluie cîteva inadecvări de formă și de fond, desfășurate atît pe palierul stilistico-formal, cît și pe cel al conținutului argumentativ, marcat de falaciozitate și, parțial, fals voit.

Primul cusur, la nivel general, este generat de tonul și stilul discursului. Nu trebuie să fii un fin cititor printre rînduri ca să-ți dai seama că acest text pare mînat, fără menajamente spus, de ranchiună și reavoință, ale căror rațiuni ne scapă. Avem în față un amestec de pamflet, împănat cu numeroase ironii – subțiri, ce-i drept –, întrebări retorice, agresivitate și aroganță. Trebuie spus din capul locului că vehemența tonului sau violența limbajului nu țin loc de argumente. Nici măcar gravitatea acuzelor nu o face, iar ironia, fie ea cît de subtilă, nu poate substitui consistența raționamentelor.

Autorul îi reproșează domnului Andrei Pleșu transformarea textului într-un argumentum ad hominem îndreptat înspre doamna profesoară Costa. Iar, în comentarii, autorul deplînge același fapt, de astă dată ținta fiind dumnealui. În realitate – ceea ce îl așază pe domnul Agrigoroaei din start într-o inconsecvență vecină cu impostura – dumnealui repetă în oglindă ceea ce îi reproșează domnului Pleșu, textul fiind o mostră de argument ad hominem, și, mai descalificant moralmente, îndreptat parțial spre un om care nu se poate apăra.

Al doilea lucru general de subliniat e o incoerență ce izvorăște din nehotărîrea de a avea un scop bine definit. Autorul țintește în multe direcții, Andrei Pleșu, Dan Slușanschi, Academia, cultura română în ansamblu etc. De aceea nu poți să nu te întrebi ce a urmărit de fapt autorul prin acest text.

Într-unul dintre comentariile din subsolul textului, autorul afirmă că l-a scris cu scopul de a dovedi nevinovăția Ioanei Costa. Cu toate acestea, textul propriu-zis pare mai degrabă o răfuială cu domnul Andrei Pleșu, augmentată de o poliță plătită de studentul Vladimir Agrigoroaei (post mortem, se înțelege) profesorului Slușanschi, decît o apologie a doamnei profesoare Costa. În fapt, cel mai terfelit, în cele din urmă, rămîne profesorul Slușanschi, și pentru faptul că domnul Agrigoroaei identifică miezul afacerii în cultul personalității la români, iar întregul text pare să fie o încercare de a demonta „mitul Slușanschi”.

„Mitul Slușanschi”?

Am întîmpinat cu un zîmbet amar inadecvarea la realitate a afirmației privitoare la presupusul „cult Slușanschi”. Da, există la noi o tendință – prezentă și în alte orizonturi nemioritice – de a cădea necritic într-o extremă a venerării unei personalități sau o alta.  Însă această tendință este la fel de mult însoțită de „sora” ei, aceea de a nu ne recunoaște valorile și de a ridica, nu de puține ori, în slăvi niște impostori.

Din păcate, tocmai în această din urmă parte a pendulului se află profesorul Slușanschi și, dacă este ceva sigur, acela e faptul că nu există un cult al personalității Dan Slușanschi. Dimpotrivă, putem vorbi aproape de o ignorare cvasi-absolută. Trecerea profesorului din această lume s-a făcut pe nesimțite, nu s-au înghesuit academicienii sau intelectualii să-i scrie panegirice sau „obituaries”, așa cum este practica în Occident. E nevoie de arheologie internautică serioasă pentru a ajunge la o mînă de rînduri scrise în acele momente în onoarea sa. Și cît de amar iese în lumină această situație tocmai prin comportementul de față al Academiei, care, prin scoaterea numelui profesorului din ediția publicată, demonstrează adîncul „respect” și „prețuire” cultică pe care i le poartă.

Prin urmare, domnul Agrigoroaei marșează pe o eroare argumentativă, construind – conștient sau inconștient – un inedit „om de paie”, pe care își dă toată silința să îl dărîme.

Aici este punctul în care reavoința dă mîna cu necuviința și nemăsura, deoarece nu trebuie să îl idolatrizezi pe Dan Slușanschi pentru a realiza că autorul împinge lucrurile pînă în punctul în care critica se transformă în batjocură. Este dezarmantă și aiuritoare ușurința cu care domnul Agrigoroaei dă verdicte finale și generale. Iar unele capătă efectiv o dimensiune grotescă. Conform părerii avizate a dumnealui, textele lui Dan Slușanschi sînt pur și simplu „indigeste”. Bineînțeles, „publicul tot nu le va putea citi”. Care public? Tot publicul? De unde atîta siguranță? Știe dumnealui opțiunile de lectură ale tuturor cititorilor? Domnul Agrigoroaei nu are îndoieli, dînd verdictul înainte de a „consulta cazul”: „mi se părea de la bun început, de dinainte de a deschide cărțile, că traducerea doamnei Ioana Costa era salutară, ba chiar necesară”. Nu doar atît, dar s-ar putea ca, de fapt, profesorul Slușanschi să nici nu fi știut chiar atît de bine latina, spre asta ne duce adînca ironie a autorului, dintr-un comentariu ulterior: „Cum se mai păstrează sensul genitivului subiectiv din original în traducerea autorului celui mai bun manual de sintaxă latină?” Și, ca și cum nu ar fi destul, profesorul Slușanschi „nu înțelegea literatura”. Nu știu ce cuvînt ar putea zugrăvi mai bine extravaganța unei asemenea afirmații, făcută cu referire la cineva care a tradus Homer, Vergilius, Tolkien!

Afirmațiile de genul acesta, care, sigur, spun mai mult despre autorul lor decît despre profesorul Slușanschi, mi se par grave și nedrepte în primul rînd printr-o posibilă consecință a lor. Luînd de bun ceea ce domnul Agrigoroaei spune aici, mai ales într-o cultură neechilibrată ca a noastră, care dă verdicte fără să consulte sau asculte, simpla menționare a numelui Slușanschi ar trebui să oprească orice interes din partea unuia nefamiliarizat cu profesorul. De fapt, din moment ce autorul a pus verdictul atît de răspicat, ne-am face un bine pur și simplu să nu-l mai citim pe Dan Slușanschi, oricum e imposibil de indigest! Cîtă tristețe să auzi așa ceva de la un clasicist și medievist! Aceasta înțelege oare autorul prin poziționarea la o justă distanță critică? Este textul dumnealui un exemplu a ceea ce pretinde de la o cultură autentică aflată în fața personalităților ei marcante?

Neadevăruri

Să privim, apoi, cîteva chestiuni care țin mai adînc de substanța textului. Există un lucru aproape imposibil de ignorat, deoarece ține de o banală logică argumentativă, în care A ar trebui să rezulte din B. Observația aceasta este în legată în mod direct de incoerența de fond de care pomeneam mai devreme. Ceva nu se leagă în textul domnului Agrigoroaei și acesta este, cred, punctul de inflexiune care dezvăluie o motivație nu tocmai critic-intelectuală în abordarea întregii situații. Să ne uităm la două probleme: amatorismul profesorului Slușanschi și superioritatea traducerii Ioanei Costa. Ideea este simplă: demonstrarea pretinsului amatorism al profesorului Slușanschi, orice scamatorii logice am urma, nu reprezintă implicit o demonstrare indubitabilă a superiorității traducerii doamnei Ioana Costa. Amatorismul unuia nu e o dovadă a profesionalismului celuilalt.

Domnul Agrigoroaei își motivează textul prin dorința de a demonstra nevinovăția doamnei Costa. În nici un caz nu era nevoie pentru aceasta de a dărîma în prealabil mitul Slușanschi. Deoarece nimic, dar nimic din ce spune autorul despre profesorul Slușanschi nu are relevanță directă asupra noii traduceri a textului lui Cantemir. Nici măcar spinoasa chestiune a manuscrisului Hardvardiensis, la care vom reveni pe scurt. Și, dacă tot sîntem aici, nici măcar pretinsele motivații publicitare sau pecuniare ale intervenției domnului Pleșu.

Spuneam mai sus că autorul repetă în oglindă greșelile pe care i le impută domnului Andrei Pleșu. Printre acestea, faptul că ar desființa noua traducere prin selectarea cîtorva exemple, și acelea superficiale. Ce altceva, însă, face domnul Agrigoroaei încercînd să arate caracterul „indigest” al traducerilor Dan Slușanschi?

Cel mai grav este că autorul trimite întreaga chestiune în derizoriu, înfățișîndu-ne un fals de toată frumusețea, tocmai în exemplul pe care-l dorește reprezentativ în demonstrarea propriei teze. Să-l cităm in extenso: „Sau preferaţi agăţarea unui „căci” în coadă de vers, rupt de restul cauzalei, de dragul de a rezolva probleme legate de apariţia unui hipometru? Căci… a ce altceva sună un vers de felul celui produs de domnul profesor Sluşanschi: „I-a spus: O, suflete şi inimă a mea, nu te-ntrista, căci”? Sunt cuvinte pe care chiar dumneavoastră le-aţi citat, după cum vedeţi, extrapolate. Numai „căci”-ul nu l-aţi citat. Acela s-a furat singur, după cum ne învaţă înţelepciunea populară”. Urmează verdictul implacabil: „Înțelegeți, sper, că pentru domnul Slușanschi era mai important metrul decît cititorul”.

Problema este următoarea: „Căci”-ul din coada de vers nu a fost citat, deoarece el nu se află acolo, ci la începutul versului următor. Am consultat ediția princeps Paideia, iar textul este așa: „O, suflete și inimă a mea, nu te-ntrista / Căci truda asta de pe urmă e de obște pentru toți”. Într-una dintre intervențiile pe care le-am avut la text, am subliniat acest fals grosolan, însă autorul n-a avut onestitatea să-și recunoască eroarea. În treacăt fie spus, toți criticii dumnealui sînt tratați cu ironie și aroganță, chiar și acolo unde observațiile sînt de substanță. A se vedea comentariile ce urmează articolului.

Cîteva cuvinte despre chestiunea manuscrisului original, unde, dacă citesc bine, avem de-a face din nou cu o manipulare. Sigur, neavînd nici unul dintre cititori în fața ochilor dialogul dintre domnul Agrigoroaei și curatorul secţiunii Early Books & Manuscripts de la Houghton Library, este posibil să ne scape anumite aspecte și să greșim într-o anumită măsură. Cu toate acestea, dacă am înțeles cît de cît situația, există două lucruri evidente care sînt puse pe seama amatorismului profesorului Slușanschi și, in extenso, a îngrijitorilor ediției. Cota manuscrisului este greșită, 124 în loc de 224, și, poate mai grav, din facsimilul publicat de Virgil Cîndea ar lipsi 36 de pagini, fapt trecut neobservat de editori.

La acest punct este salutară intervenția doamnei Ileana Mihăilă, soția domnului Dan Zamfirescu, la editura căruia a apărut facsimilul editat de Virgil Cîndea. Fără a încerca să justificăm greșirea cotei, ceea ce putem înțelege este că nu din amatorism s-au putut strecura erori, ci din condițiile de lucru și, nu în ultimul rînd, financiare de la sfîrșitul anilor 1990. Însă mai important mi se pare următorul fapt, pe care îl redăm prin cuvintele doamnei Mihăilă: „De fapt, așa cum mi-am amintit și eu (și cum rezultă și din scrisoarea curatorului, pe care ați avut amabilitatea să mi-o comunicați), nu este vorba de 36 de pagini lipsă din manuscrisul lui Dimitrie Cantemir, ceea ce ar fi fost o catastrofă, ci de un text absolut independent, în franceză, redactat de Antioh Cantemir, de prezentare a tatălui său (text redactat desigur în perioada în care se preocupa de difuzarea în Franța a Istoriei…). Textul a fost ulterior publicat de Virgil Cândea. Important este că acele 36 de pagini nu privesc în nici un fel textul lui Dimitrie Cantemir!”

Ce să înțelegem de aici? De ce am fost lăsați să credem că acele pagini lipseau din textul lui Dimitrie Cantemir, ceea ce ar fi fost, într-adevăr, o probă de cruntă neatenție a editorilor? Și aceasta s-a întîmplat deși domnul Agrigoroaei primise răspunsul lămuritor de la Houghton Library!

Aspecte secundare transformate în probleme majore

Realizînd parțial, probabil, că e nevoie de mai mult decît virulență în ton, domnul Agrigoroaei face și observații punctuale, pe text, însă și acestea mai mult într-un răspuns ulterior la intervenția mea. Aceasta ar fi trebuit să fie metoda de abordare a problemei, dacă scopul urmărit era apologia traducerii Ioanei Costa.

O privire asupra remarcilor dumnealui arată cît de minore sînt chestiunile evidențiate, care, însă, capătă proporții și greutate decisive pentru autor și, în plus, aduc o probă pentru manipularea conștientă a cititorului, mai ales a celui nespecialist sau fără acces la text, și care trebuie să ia de bun ce afirmă domnul Agrigoroaei.

Cîteva observații. În ce fel este „ce”-ul din „împăraţilor ce stăpânesc întreaga lume” atît de incorect, mă depășește. <<„Ce”-ul cu valoare relativă vi se pare corect? Nu trebuie acolo un „care”?>>– întreabă domnul Agrigoroaei.  E adevărat că, de regulă, „ce”-ul înlocuiește nume de obiecte, însă, cînd este echivalent cu „care”, poate înlocui și nume de persoane. Ceea ce nu spune însă autorul este că la pagina 6 din dosarul înaintat la Tribunalul București, pe care a consultat-o deci, și unde apar în cele două traduceri rîndurile din Testamentul lui Othman, opțiunea Ioanei Costa este identică: „împăraților ce stăpînesc”, nu „care stăpînesc”. Chestiunea „căci”-ului, a paginilor lipsă, a „ce/care”-lui, numărați dumneavoastră …

Subțirimea argumentelor se vădește – sau, mai pe placul cititorimii contemporane, se evidențiază – în observațiile comparative asupra celor două traduceri din exemplul-test folosit. Tocmai exemplul în cauză e cel care nu-l susține pe autor în teza caracterului indigest și vetust al traducerii Slușanschi. Îl poate ajuta, eventual, în dovedirea caracterului diferit al traducerilor, însă în nici un caz în superioritatea celei din urmă față de prima. Singura opțiune discutabilă – nu însă și incorectă – în funcție de „gustul” limbii este acel „luător în rîs”. Însă, bineînțeles, „șăgalnic” (opțiunea Ioanei Costa) e, pentru autor, doar „ușor” învechit …

De ce „sună” mai bine sau este mai corect ca opțiune cuvîntul „treabă” în loc de „lucru” – „treburile omenești” față de „lucrurile omenești” – rămîne în continuare să ne dovedească autorul. Acesta afirmă că „lucru” este „în general conotat obiectelor” (afirmație oricum discutabilă). Nu cred că, citind, de exemplu, „lucrurile omenești”, cineva s-ar gîndi la obiecte, probabil și contondente. E clar că „lucruri omenești” are o arie conotativă mult mai largă, echivalentă cu „treburi omenești” într-un astfel de context. Afirmația că „fericirea lucrurilor omenești” reprezintă un nonsens stă în picioare doar dacă practicăm sus-numitul reducționism conotativ, care nu-și are însă locul aici. Nu spun că „treburile omenești” e o opțiune inferioară, spun doar că e diferită și că ambele sînt la fel de valide din orice punct de vedere. Iar redarea lui „felicitas” prin „soartă” – care, după cum însuși autorul recunoaște, pierde ceva din nuanța cuvînului latin – are nevoie de o justificare mai solidă decît cea oferită. Oricum, în ce sens „șăgalnic” recuperează nuanța lipsă ține de un nivel hermeneutic de care nu mă încumet să mă apropii.

Referitor la chestiunea topicii, din nou rămîne ca autorul să ne arate, cu dovezi mai concludente, de ce gîfîie (cuvîntul dumnealui) atît de mult citind traducerea Slușanschi. Însă, din nou, avem de-a face cu o chestiune în cel mai bun caz secundară, dacă nu cu o problemă inexistentă. Cine dictează cînd e necesar să facă traducătorul o inversiune de topică sau nu? Să facem o schimbare de topică a traducerii Ioanei Costa: „Șăgalnică este, fără îndoială, soarta treburilor omenești”. Cred că nici un cititor nu ar sta să-și tragă sufletul după efortul supraomenesc de a citi această propoziție. Putem vedea cîtă virtuozitate este investită în sublinierea unor lucruri secundare, cel puțin în exemplul de față. Cred că putem spune, fără mari rezerve, că cele două traduceri ar putea foarte bine rămîne în picioare una alături de alta.

A sta pe umerii uriașilor

În final, aș dori să ating chestiunea mai largă a traducerilor, mai ales a celor din limbi clasice, cu referire directă la atît de repetata acuzație adusă profesorului Slușanschi de arhaizare a limbajului pînă la conferirea unui caracter imposibil pentru cititorul contemporan. Acest lucru face parte din arsenalul de manipulări ale domnului Agrigoroaei, care lasă impresia, prin formulări de gen „Codicele lui Caragea”, că pur și simplu un cititor de astăzi nu ar mai înțelege ceva din traducerile lui Dan Slușanschi. Orice pagină l-ar contrazice pe autorul nostru, și poate crede așa ceva doar cineva care nu a citit un rînd din Dan Slușanschi.

A avea mai multe traduceri dintr-un text clasic într-o cultură este un semn al maturității acelei culturi. Nimeni nu neagă o atare nevoie. Îmi aduc aminte cît de plăcut surprins am fost să descopăr, în urmă cu cîțiva ani, traducînd Consolarea filosofiei a lui Boethius, cîte traduceri noi apăruseră în spațiul anglo-saxon.

Trebuie spus că o traducere nouă nu este mai bună automat pentru că este mai recentă, nici pentru că respectă topica – și un om fără prea mare bagaj cultural poate respecta topica – nici pentru că are vocabular contemporan. A reduce – ceea ce pare a fi și cazul de față – problema la aceste aspecte este nepermis, mai ales din partea unui specialist clasicist la origine.

Cît de mult poți „actualiza” un text? Este o întrebare care nu va avea probabil un răspuns definitiv tranșat niciodată, iar echilibrul e dificil de păstrat. Pînă unde poți, de pildă, merge cu „contemporaneizarea” unui Cantemir? În același timp, o actualizare excesivă – mă grăbesc să spun că nu e cazul traducerilor Ioanei Costa – a unui astfel de autor poate fi un recul, nu neapărat un progres. Iar a încerca să păstrezi ceva din aroma epocii unui scriitor poate fi la fel de bine o calitate a traducerii, o dovadă a talentului și expresivității, nu un defect. Iar clasiciștii sînt primii care ar trebui să aprecieze un asemenea fapt, primii care ar trebui să păstreze și să ducă mai departe în limbă astfel de segmente lingvistice.

O cultură autentică se clădește pe continuitate, nu pe distrugere, iar acest lucru este nu mai puțin valabil în lumea traducerilor. Ele trebuie să continue, construindu-se pe efortul înaintașilor care au lăsat moștenire adevărate monumente de limbă. Da, traducerea „Divinei comedii” a lui Dante, realizată de Eta Boeriu, poate fi superioară, actuală și, realmente, o realizare extraordinară. Cu toate acestea, traducerea lui George Coșbuc nu e mai puțin valoroasă pentru o cultură care se respectă. Același lucru îl putem spune despre George Murnu, D. Murărașu, Th. Naum, Dan Slușanschi. Distinsa clasicistă Stella Petecel nu s-a sfiit să elogieze și să îngrijească retipărirea Eneidei în versiunea Coșbuc, în anul 1980! Nici un clasicist cu stimă de sine nu ar considera indigeste aceste traduceri, care rămîn mărturii de limbă în cultura română.

Iată ce credea profesorul Slușanschi despre ce înseamnă o traducere competentă în română, în prefața la traducerea Eneidei, republicată în 2014 la „Ratio et Revelatio”: „Principiul de redare în româneşte a rămas însă acelaşi: limba română nu trebuie să sufere silnicii, nu trebuie forţată sau învechită artificial, avuţia ei de variante morfologice şi de vocabular fiind, de la sine, o comoară îndeajuns de întinsă pentru transpunerea lumii, tonului, textului epopeii latine. Spre deosebire de italiană sau de franceză, mai îndepărtate de tiparul vechi latin, dar mai aproape de resursele conservatoare ale germanicei continentale, româna socotim că poate reda versurile lui Virgiliu în toată sonoritatea lor, cu mijloace lingvistice proprii şi tipice, aşa cum le-a putut primi pe cele ale lui Homer”.

Cine a fost deci Dan Slușanschi? Ne spune Ioana Costa, într-un text publicat în Atichitățile noastre (2013): „Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape, numele lui echivalează cu ştiinţa filologică, severitatea şi blîndeţea părintească. Cei care nu au avut şansa de a fi fost vreodată scrutaţi de acea privire pătrunzătoare îl pot cunoaşte pe multe alte căi – pentru că a fost un spirit generos, care a înnobilat cu ştiinţa sa domenii întinse ale filologiei. De la asprele studii de indo-europenistică, la Sintaxa limbii latine care stă la căpătîiul tuturor învăţăceilor într-ale clasicismului şi de la epopeile homerice şi cea vergiliană, transpuse în fireşti hexametri româneşti, pînă la ediţiile majore cantemiriene – raftul cărţilor pe care ni le-a dăruit se aşază dinainte ochilor noştri cu bucurie şi cu tristeţe. Bucuria nu mai are nevoie să fie explicată, ea există. Tristeţea este cea a absenţelor din raftul de cărţi, titlurile hărăzite tihnei anilor de retragere între pereţii de cărţi de acasă, de unde aşteptam să iasă promisele comentarii la epopeile homerice, Thukydide şi încă multe altele, plănuite cu drag şi cu hărnicie”.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "27 comments" on this Article:

  1. Simona N. spune:

    Va multumesc pentru lamuriri, articolul dumneavoastra reuseste sa repuna intr-o directie fertila dicutia din jurul volumului Cantemir, care alunecase periculos cu articolul domnului Agrigoroaei.
    Acuzatia din articolul dumnealui cum ca profesorul Slusanschi ar fi omis 36 de pagini de manuscris este de-a dreptul calomnioasa (mai ales ca nu revine asupra ei in ciuda lamuririlor primite in comentarii).

    Am citit “Antichitatile noastre” a doamnei profesoare Ioana Costa si nu pot crede ca aceeasi autoare ar putea sa treaca brusc, de la stilul sobru, dar foarte elegant al “Antichitatilor…” la contemporaneizarea pretinsa de domnul Agrigoroaei. Reactia domnului Agrigoroaei mai mult rau face doamnei Costa, desi pretinde opusul, iscand un fals conflict intre traducatori.

    Si, ca ultima observatie aplicabila probabil tuturor domeniilor de activitate din Romania, e foarte trist ca breasla clasicistilor nu alege sa duca, unita si prin alumnii ei, lupte in afara catedrei (cum ar fi cea de reafirmare a limbii latine ca esentiala in educatia fiecarui elev din Romania), dar se macina usor in lupte intestine.

  2. Vladimir Agrigoroaei Vladimir Agrigoroaei spune:

    Domnului Veres,
    Nu tin sa intru in polemici care nu folosesc la nimic. Un singur lucru am de spus: nu pot decat sa va multumesc pentru ca ati demonstrat, voluntar sau involuntar (nu asta prezinta interes) ca traducerea doamnei Costa este o traducere aparte si nu o “diortosire”.

    Doamnei “Simona N.”
    Banuiesc ca dumneavoastra nu faceti diferenta intre “facsimil” si “editie”. Ceea ce i-am imputat magistrului Slusanschi a fost ca habar n-a avut ce cota are manuscrisul pe care il editeaza, nu ca nu ar fi stiut de existenta a 36 pagini. Pentru ca facsimilul este cel care are 36 pagini in minus. Iar un “facsimil” nu are legatura cu opera literara, ci cu obiectul numit “manuscris”. Nu insist, va voi da apa inutila la moara sa mai scrieti cateva zeci de comentarii fara obiect. Din cauze asemanatoare am plecat candva din tara; din aceleasi cauze plec si din aceasta pagina. La revedere!

    • Simona N. spune:

      Din textul dumneavoastra se intelege altceva, e bine ca vreti sa va corectati, chiar si pe tonul acesta, in comentarii macar.
      Imi este foarte clara diferenta dintre manuscris, facsimil si editie. Precum si conditiile de lucru ca editor de text in Romania, pana in anii 2000. Se poate face o editie impecabila de text si de pe editie facsimilata (nu va panicati, exista termenul, cautati-l!). Poate si dumneavoastra va sunt clare, dar va folositi informatiile … cel putin neacademic, ca sa fiu gentila. De exemplu, ‘cartea de colorat” la care va referiti, Craiova, 2012, apare cu 4 ani dupa moartea lui Slusanschi si o aduceti in discutie pentru a discredita “si magistrul”, pentru o editie de text aparuta cu cel putin 10 ani inainte! fara a aduce exemple concludente de erori de lectiune manuscris/editie, insinuarile de acest gen va confirma prea putin postura de medievist.
      Iar lamentatiile dumneavoastra cu plecatul din tara chiar nu isi au locul pe o platforma care vrea sa publice texte cu valoare adaugata. Omiteti faptul ca probabil jumatate din cei care v-au raspuns nu locuiesc in tara. Puteati sa va afirmati “neprovincialismul” prin valoarea argumentatiei, nu a specificarii repetate a adresei dumneavoastra, dar ati ratat.

  3. Dragos spune:

    Domnul Andrei Plesu a scris destul de clar ca traducerea Ioanei Costa NU este o diortosire. Este si asta una din multele inventii din raspunsul domnului Agrigoroaei.

  4. Vladimir Agrigoroaei Vladimir Agrigoroaei spune:

    Mă bucur că învăţ lucruri noi despre felul în care este practicată propria-mi meserie pe plaiul mioritic. Le voi povesti la rândul meu colegilor de aici, dar la masă, atunci când ne vom hlizi cu poveşti picante despre barbari.
    În altă ordine de idei, mă bucur că nu am înţeles nimic din textul domnului Pleşu, care nici măcar n-a acuzat-o pe traducătoare. E mai mult decât bine, este exact ceea ce doream să aud. Sper ca această opinie să poată constitui, în măsura în care anonimul comentator îşi va afişa numele real, o probă de tribunal.
    În al treilea rând, ţin să vă felicit pentru curajul de a fi sărit în ajutorul domnului Pleşu, dar nu în ajutorul doamnei Costa, a cărei carieră nu a fost strivită pe nedrept, pentru că – aşa cum scrieţi – domnul Pleşu nu a scris ceea ce a scris, chiar dacă a scris.
    Observaţi în fine că nu intru în jocul mioritic al răspunsurilor la contra-răspunsuri. Cred că Topârceanu a ilustrat cel mai bine acest obicei păgubos în parodia cu schimbul de epigrame Cincinat-Nigrim.
    Puteţi continua fără mine discuţiile în care mă veţi dovedi incompetent. Curajul dumneavoastră, specific naţiei române, va duce critica de text, codicologia şi paleografia pe culmi nebănuite încă de succes.
    De data asta vă transmit un călduros « adio ». Mă duc să scriu despre acelaşi subiect, dar în altă calitate, pentru un alt destinatar.

    • Dragos spune:

      Sic dixit Andrei Plesu: “În schimb, sunt gata să înţeleg, psihologic, că un fost student preferă să rişte o re-traducere proprie, decît să o reia ‘cu îmbunătăţiri’ pe aceea a maestrului, avînd aerul că îl corectează, că face o grijulie operaţie de ‘diortosire’…”

      Acuzatia de care va tot agatati este, dupa cum e lesne de vazut, una imaginara. Tribunale, barbari, striveli – mofturi!

  5. Ioan spune:

    Avand toata consideratia fata de activitatea Domnului director al Editurii Ratio et Revelatio, nu pot sa nu remarc ca scrierea de fata este incrancenata si nu are politetea maturitatii, prin comparatie cu ceealalta. Imi e imposibil sa discern cine dintre cei doi autori are mai multa dreptate pe fond. Pot face observatia doar ca textul de fata este procedural fara concesie , dar daca te uiti la realizarile Domnului Agrigoroaiei ele nu ar fi cu nimic mai prejos decat cele ale Domnului Veres. Celalalt are obisnuinta criticii libere care lasa teren discutiei , nu e in alb si negru. Cand e vorba de loialitati nu poti sa te bagi iar cearta merge inainte. Domnul Plesu ar trebui sa vina sa deznoade aceste ite, daca de la articolul dansului a plecat aceasta afacere.

    PS Amintiti de un dosar inaintat la Tribunalul București, despre ce dosar e vorba? De ce nu la o instanta inferioara si care e cazul?

    • Serban Iliescu spune:

      @ioan. Da ! exista un dosar..
      E incredibil :
      Ioana Costa este acuzată de: „însuşire fără drept (un plagiat)”

      http://portal.just.ro/3/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=300000000675875&id_inst=3

      Informaţii generale
      Nr. unic (nr. format vechi) : 44569/3/2015
      Data inregistrarii 08.12.2015
      Data ultimei modificari: 11.12.2015
      Sectie: Secţia a-V-a Civilă
      Materie: Proprietate Intelectuală
      Obiect: drept de autor şi drepturi conexe
      Stadiu procesual: Fond

      Părţi
      Nume Calitate parte
      SLUŞANSCHI DANIELA-VALERIA-FILOFTIA Reclamant
      SLUŞANSCHI EMIL-IOAN Reclamant
      FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ Pârât
      INSTITUTUL DE ISTORIE ŞI TEORIE LITERARĂ “G.CĂLINESCU” Pârât
      COSTA IOANA Pârât

  6. Dan Batovici spune:

    Presupun ca directorul editurii care publica seria “Dan Slusanchi” era dator cu o reactie, cu un raspuns de PR. Cred ca e okay ori de-a dreptul important sa aveti asta in vedere. Ii doresc seriei vinzari cit mai mari. O observatie:

    Publicatiile profersorului pot fi criticate. Inutil sa incercati sa retezati, din amvon, critica. Pentru ca nu a scris (din cite stiu; oricum, nu in primul rind) eseistica ‘sapientiala’, o buna parte din clientii posibili sint cei din domeniile in care a scris. Or ei se se vor rapota critic la opera, intr-un fel sau altul. Imi pare contraproductiv (pentru dvs.) sa polemizati de pe pozitii aulice, pentru ca “aulicul” asta nu poate sa traduca nimic altceva decit chiar pozitia dvs. de director al editurii si co-editor al seriei. La fel statul “pe umerii uriasilor”. De fapt, e indispensabil ca opera profesorului sa aiba receptie critica. Va doresc ca raspunsul dvs. sa nu fie mereu acuza ca e vorba de un atac la persoana.

    Chiar asa, cind scrieti: “orgoliul nestăvilit”, “ranchiună și reavoință”, “aroganta”, “impostura”, “descalificant moralmente”, dvs. chiar ii reprosati altcuiva ca formuleaza argumente ad hominem?

    Altfel, faptul ca ati inclus si raspunsuri punctuale e binevenit.

    • Otniel Veres spune:

      Imi pare rău dacă asta ați înțeles, că aș reteza critica. Retez, însă, critica gratuită și bazată pe falsuri – dovedite în acest caz – sau, în cel mai bun caz, superficiale. Cred că asta am arătat destul de clar

      • Dan Batovici spune:

        N-as prea recomanda nici raspunsul ‘nu ati citit corect’. Eu unul ma gindesc ca ati inteles exact ce am spus. Spor la toate!

  7. Simona N. spune:

    Sa fi devenit discursul nostru atat de political correct incat sa nu mai putem spune ca este “aroganta” tonul care este clar arogant, “orgoliu nestavilit” acolo de unde primim glumite cu barbarii de ras la masa unuia care pretinde a fi occidental, “descalificant moralmente” cand cu jumatati de masura se argumenteaza?
    M-as mira. E clar, mai degraba, domnule Batovici, ca ceva v-a impiedicat sa vedeti amvonul din spatele articolului domnului Agrigoroaei, acceptandu-i insinuarile injuste. Dumneavoastra stiti mai bine ce anume nu va lasa sa fiti obiectiv in cazul profesorului Slusanschi.
    Profesorul Dan Slusanschi nu a fost un om usor de iubit. Era aspru, sever si putea fi de neinduplecat. De aceea e poate atat de dificil sa isi gaseasca, postum, aparatori, altii pe langa ingrijitorul seriei de la Ratio et Revelatio. Dar traducerile pe care ni le-a lasat, ca si munca pe Cantemir, sunt inca foarte valoroase. Stiind, poate, din proprie experienta, ce pariu esuat e fiecare tiparitura din autori clasici in Romania, sau a unei Sintaxe latine, e lipsit de fair-play aluzia cum ca acest articol ar fi fost scris din ratiuni de marketing.

    • Dan Batovici spune:

      Mi-ar fi placut sa va pot raspunde, doamna Simona N., dar nu vorbim despre aceleasi lucruri: PC, iubire grea, fair-play, aluzie? Mi-e si teama pe unde ar putea ajunge discutia daca as continua-o cu dvs. Dar va doresc toate cele bune.

  8. lucian spune:

    Implicarea numelui d-nei Ioana Costa este absolut regretabila , nici nu poate fi vorba despre ,plagiat, , mai ales , din partea unui profesionist care a tradus pe Seneca sau Pliniu . E un non-sens . Discutia a luat-o razna si de aceea e falsa insa un lucru e cert : nu e treaba nimanui cum intelege un cercetator sa isi organizeze proiectele , tot asa cum nu exista vreun monopol asupra vreunui clasic .

  9. Sorin Simovici spune:

    Ca sa mergem la cauza cauzelor – e atat de trist sa constati la ce se preteaza mareata Academie Romana pentru un proiect NOU (dar vechi), in tipla (dar nu prea), pe bani grei. Si cata energie se cheltuie apoi de la cei care nu au acces la ei sau prea putin. Oricum, dl. Agrigoroaei, oricat de nebarbar se da, numele il va trada mereu, la orice masa se va hlizi. Oare ce isi imagineaza dumnealui facand astfel de comentarii… Veres pune punctul pe i, asta e clar, lucru care deranjeaza. Adica sa vina un barbar mirosind a branza ardeleneasca si sa-ti demonteze jucaria… Pacat de numele implicate, pacat de atata obraz fin irosit.

    Nota Editor: Acest comentariu a fost postat de pe IP-ul de pe care au fost postate toate comentariile scrise de Otniel Veres.

    • Veres Raluca spune:

      Gresit, GRAVA EROARE CARE VA DESCALIFICA PE DV,! E CLAR ca de fapt urmariti compromiterea autorului. Acest comentariu a fost scris de cineva din grupul apropiat, e adevarat, dat nu e autor. Se poate demonstra oricand. Ceea ce faceti e tot mai gresit.
      Nu are precedent acest caz de hartuire si incercare de compromitere. Este de dorit o dezmintire URGENTA!!!!!

      • Raluca Veres spune:

        Contributors, dati un pas inapoi, asa cum e corect! Ceea ce faceti va descalifica! Scoateti nota de la comentariul lui Simovici prin care sugerati ca este un comentariu care apartine autorului sub anonimat sau nuantati-va pozitia! Si ce daca se foloseste acelasi IP? Exista o redactie intreaga care il foloseste!

  10. IoanaT spune:

    Recunosc ca am citit articolul domnului Agrigoroaiei cu placere si, desi nu am tangenta cu domeniul prezentat, am apreciat structura logica, argumentata.
    Nu mi s-a parut ca este un articol “incrancenat”, scris cu ura, ci mai degraba pornit din dorinta de a repara o nedreptate. Chiar am remarcat diferenta intre un asftel de articol rational si articolele domnului Plesu, frumos intoarse din penel, dar mai degraba umorale.

    Chiar daca a fost critic, in opinia mea nu a atins “ad hominem”-ul (nu orice critica este “ad hominem” si nu orice critica este “incrancenare”!!!!).
    Chiar si schimburile de replici din sectiunea de comentarii au dat mai degraba impresia unei discutii civilizate intre intelectuali, decat a unui conflict.

    Prin comparatie, raspunsul domnului Veres mi se pare mult mai indarjit, chiar agresiv. Nu intru in amanunte tehnice asupra spetei, insa e clara supararea cu care a fost scris, ceea ce arunca umbre asupra obiectivitatii.
    Aplaud si decizia domnului Agrigoroaiei de a nu le lasa antrenat intr-o lupta a orgoliilor jignite (atat a orgoliilor personale, cat si a orgoliilor imaginare ale Maestrilor morti si vii), nu a argumentelor.

  11. IoanaT spune:

    Imi cer scuze pentru greseala de transcriere a numelui. :)

  12. Raluca Veres spune:

    Stimati domni si doamne beneficiari si cititori Contributors. Nu intru in polemici, subiectul ma depaseste, dar tonul cu care domnul Agrigoroaei a considerat ca trebuie sa intre in schimb de idei si replici cu “bastinasii mioritici” este cel putin deplorabil. Ca una trecuta prin multe universitati straine, inclusiv cea la care se doreste afiliat acest domn, este umitoare, aroganta si dispretul sunt vadite, nu numai in relatie cu interlocutorii ca persoane, dar sunt indreptate si impotriva profesionalismului acestora. In alta ordine de idei, consider absolut uluitoare usurinta cu care acest site, care se vrea mult peste media romaneasca, cenzureaza comentariile. Daca a acceptat sa publice acest articol, stiut ca fiind nedorit din cauza unor parti-pris-uri mai mult decat evidente, macar comentariile, ar trebui sa fie lasate libere. S-a preferat alta tactica:se publica, dar autorul va fi izolat aproape complet, comentariile in favoarea acestuia au ramanand in filtrul administratorului. Avand stiinta de aceste comentarii – neinjurioase, dar evident, in sprijinul autorului – consider acest lucru extrem de grav, cu atat mai mult cu cat ne aflam intr-un mediu privilegiat intelectual. Regret situatia si sper ca macar acest comentariu sa fie lasat “liber”…

    Nota editor: Absolut nici un comentariu la acest articol nu a ramas nepublicat

  13. r2 spune:

    Subscriu in intregime la comentariul lui Ioan si cel al Ioanei T. Nici eu nu pot sa am o opinie despre chestiunea de fond, dar pot sa remarc, la fel ca ceilalti comentatori, cine a pastrat un ton civilizat si cine nici macar nu si l-a propus. Cand oameni atat de educati ajung sa-si vorbeasca in public pe un asemenea ton e rusine fata de noi, cititorii obisnuiti, care nu avem nici pe departe educatia si pretentiile dumneavoastra.

    Vad ca exista un process pe rol intre (probabil) rude ale domnului profesor si doamna traducatoare (multumesc pentru informative comentatorului Serban Iliescu). Cum cazul a ajuns in dezbaterea publica, cred ca e important sa lamurim cateva lucruri mai putin savante. 1. E cumva vorba de bani? Daca da, are cineva idee despre ce sume vorbim? 2. Daca este vorba de drepturi de autor, omiterea numelui domnului Slusanschi este doar un accident regretabil, cum spune domnul Agrigoroaiei, sau e chaiar cheia problemei? 3. E adevarat ca domnul Plesu a luat pozitie publica facand referire doar la exemplele mentionate in dosar? Give us some color, cum se spune in limbaj corporatist.

    Indiferent de raspunsul la intrebarile de mai sus, domnul Agrigoroaiei nu este parte din dosar. Dansul a luat in mod civilizat o pozitie in dezbaterea publica. Chiar si in cazul in care n-ar avea dreptate, nu era cazul sa i se raspunda asa.

    • Florin George Calian Florin George Calian spune:

      Pentru cititorul R2 care intreaba:

      “2. Daca este vorba de drepturi de autor, omiterea numelui domnului Slusanschi este doar un accident regretabil, cum spune domnul Agrigoroaiei, sau e chaiar cheia problemei?”

      Omiterea numelui domnului Slusanschi nu este doar un accident regretabil, este cheia problemei. Exista un articol pe acest subiect, tot pe Contributors, in care sunt subliniate problemele pe care le ridica volumul Academiei mai ales prin editia textului latinesc. Daca ar fi fost un accident regretabil, Academia ar fi intervenit, cred, cu scuzele de rigoare. Intarzierea acestor clarificari (in ciuda interventiei doamnei Costa, tot pe Contributors, care a atins strict problema traducerii) ne va face, eventual, sa ajungem la concluzia ca nu a fost vorba de nici un accident.

      • r2 spune:

        Multumesc pentru raspuns. Doamna Costa este acuzata ca si-a insusit o mare parte din munca altcuiva. Este o acuzatie grava. Sper ca toata lumea e de acord ca “the burden of proof” este a celor care fac acuzatia. De asemenea, cred ca toata lumea e de acord ca asemanarile intre paragrafe nu constituie “sufficient evidence” (scuze pentru englezisme), fiind vorba de traducerea aceluiasi text. Inteleg ca o apreciere poate fi facut numai pe ansamblu, dupa ce ambele texte au fost parcurse. Iarasi inteleg ca nu multa lume a avut inca timpul sau rabdarea necesare, inclusiv, se pare, domnul Plesu. In acelasi timp remarc ca multa lume a luat déjà o pozitie transanta in acest caz.

        Mai am o intrebare, tot ca nespecialist catre cei din domeniu. In traducerea unui text obisnuit, faptul ca exista sau nu exista o traducere anterioara nu consider ca il ajuta pe traducator in mod special (mai putin in cazul in care nu este pregatit suficient dpv profesional). Stau alftel lucrurile in cazul unui text clasic? Se poate spune ca existenta traducerii in romana a domnlui Slusanschi i-a facut doamnei Costa in mod evident munca de zece ori mai usoara? Inteleg ca exista traduceri si in engleza, franceza si germana (Wikipedia).

        Recunosc ca il privesc cu multa apreciere pe domnul Agrigoroaei pentru textele pe care le-a publicat pe contributors, dar nu sunt dispus sa-i dau dreptate in orice conditii. Deocamdata nu ma pot declara convins de niciuna din parti. Multumesc pentru timpul pe care il acordati unui nespecialist :)

        • Florin George Calian Florin George Calian spune:

          În cazul de faţă nu-mi dau seama dacă este un avantaj sau nu să existe o traducere deja făcută în limba ţintă. Domnul Agrigoroaei vede – destul de discutabil, cred – existenţa unei traduceri Sluşanschi ca pe ceva motivaţional: “Pentru că oricine a deschis o traducere de Dan Sluşanschi ştie că e nevoie să fie făcută din nou”. (Nu cred că aceeași opinie o împărtăşeşte şi doamna profesoară Costa)

          Nu aş merge atât de departe cu afirmaţia că traducerea “in romana a domnlui Slusanschi i-a facut doamnei Costa in mod evident munca de zece ori mai usoara.” Sigur că i-ar fi uşurat-o pe alocuri, mai ales că este o traducere la care prof. Sluşanschi (unul dintre cei mai buni specialişti în latina lui Cantemir, dacă nu cel mai bun până în momentul de faţă) a lucrat foarte mult, începută fiind traducerea prin 1985, terminată abia în 2008, când a şi murit. De aceea, aş spune că există şi un “dezavantaj” pentru un traducător care re-traduce un text tradus deja de prof. Sluşanschi, mai ales când e vorba de o traducere atât de proaspătă. Va exista mereu posibilitatea de a recurge la traducerea Sluşanschi ca la cea de referinţă, cel puţin pentru moment. (Prin poziţia ei de putere Academia e pe cale să schimbe deja această referenţialitate, ceea ce ar fi în regulă dacă volumul nu ar ridica atâtea întrebări.)

          În legătură cu traducerile în engleză (1734-35), franceză (1743), germană (1745) şi nu numai, mai sunt, spre exemplu, şi în rusă (1828), turcă (1979-80), cu excepţia traducerii din engleză niciuna nu e direct din textul latin (abia acum se pot face traduceri în limbile moderne din ediţia stabilită de Sluşanschi, publicată acum la Academie). Deci nici o traducere din aceste limbi nu ar ţine loc de o foarte bună cunoaştere a limbii sursă, dacă asta a fost întrebarea pe care aţi pus-o.

    • Serban Iliescu spune:

      @r2 Cu placere.

      Some color :) :

      1. Reclamanţii cer 20.000 E. Traducerea NU a fost făcută din raţiuni financiare: este parte a unei jumătăţi de normă la Institut; tirajul a fost foarte mic, pentru că s-a tipărit prin sponsorizări. Contribuabilul poate sta liniştit, Academia nu a cheltuit mai nimic pentru acest proiect.

      2. Pentru noua traducere nu exista niciun motiv ca numele Dan Sluşanschi să apară.

      3. Exemplele dlui Pleşu se regăsesc în “acuzare”. De fapt, spune chiar domnia sa: “Mi-au căzut în mînă scurte pasaje din cele două texte, aşezate, demonstrativ, faţă în faţă” “N-am avut răgazul să compar pasaje mai ample ale celor două texte”.

      • Otniel Veres spune:

        Stimate domnule Iliescu,

        va dau dreptate. Pentru o noua traducere nu trebuia sa apara. Noutatea ramine de dovedit.
        Insa alta e problema. Este o lucrare cu text bilingv. Textul latin ii apartine profesorului Slusanschi, lucru care nu apare nicaieri.
        Nu este o eroare regretabila, o neatentie, ci o insusire a muncii altuia, o prezentare ca si cum ar fi o editie latina noua, stabilita de la zero. Aici sta gravitatea situatiei.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Otniel Laurean Veres


Otniel Laurean Veres

Născut în 1981, este directorul Editurii Ratio et Revelatio, fondată în anul 2013. Absolvent al Facultății de Limbi Clasice (2004) și doctor în filosofia religiei la Univer... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)