marți, martie 19, 2024

Ciocnire a civilizaţiilor şi asediu islamic?

Perspective:

a) „Atunci când noi, liberalii burghezi, ne trezim gândind despre oameni în acest mod – când, de exemplu, ne surprindem reacţionând cu indignare şi dispreţ la nazişti şi fundamentalişti – trebuie să ne gândim bine înainte de a acţiona. Căci ilustrăm tocmai atitudinea pe care pretindem că o dispreţuim. Mai bine am muri decât să fim etnocentrici, dar etnocentrismul este tocmai convingerea că cineva mai bine ar muri decât să împărţăşească anumite credinţe. Atunci ne trezim întrebându-ne dacă liberalismul nostru burghez nu este încă un exemplu în plus de prejudecată culturală” (Richard Rorty, „Despre etnocentrism: o replică lui Clifford Geertz”, în Obiectivitate, relativism, adevăr. Eseuri filosofice I, Bucureşti, Editura Univers, 2000)

b) ,,Bin Laden de pildă, este un om religios, are o structură religioasă. Dar ce face el nu a existat niciodată. Eu nu spun acum că acesta nu e Islam. Nici că este. Ci că Islamul, cu Bin Laden şi alţii ca el, s-a schimbat. Nu a fost aşa înainte, dar acum este, pentru că musulmanii cred asta. Devine Islam, ne place ori nu ne place. Grupurile islamice de asasini, de la care ne-a rămas chiar termenul în mai multe limbi, nu existau în tot Islamul. Dar dacă toţi musulmanii au să înceapă să creadă că acesta trebuie să fie Islamul modern, nu putem face nimic. Nu putem spune că textele islamice sunt texte raţionale, că sunt moderate, chiar paşnice. E adevărat, sunt texte raţionale, dar acum cine le cunoaşte? Nimeni. Aşadar, cred că revenirea religiei, de pildă în formele pe care le numim fundamentaliste, este un fenomen complex, care răspunde în felul său la o mulţime de probleme create de secularism, de capitalismul global şi de alte elemente istorice eterogene, care împing religia în tot felul de direcţii, mai bune sau mai rele”
(Moshe Idel, Ceea ce ne uneşte, Iaşi, Ed. Polirom, 2006)

1. Orientalism și anti-Orientalism.

Într-o prelegere publică susţinută în anul 1996 la Columbia University din New York, profesorul Edward Saïd atrăgea atenţia încă o dată asupra caracterului impropriu al folosirii termenului Islam şi a confuziilor generate de utilizarea acestuia de către Occidentali. Sintagma ,,lumea islamică” are drept corespondent o realitate infinit mai complexă şi mai nuanţată, care nu se pretează unor interpretări simplificatoare şi reductive: între 1,3 şi 1,5 miliarde de musulmani trăiesc pe cinci continente şi sunt majoritari în 23 de state. 9 dintre acestea sunt state islamice (au adoptat şi consideră Shari’ah drept lege fundamentală care reglementează problemele politice, juridice, religioase etc. ale statului) în timp ce pentru alte 14 Islamul este religia de stat. Din totalul credincioşilor care împărtăşesc religia islamică, 80% trăiesc în Asia, iar 20% dintre aceştia în ceea ce numim Orientul Mijlociu. Între state precum Tunisia, Yemen, Regatul Haşemit al Iordaniei, Regatul Arabiei Saudite, Egipt sau Malaezia, profesorul Saïd arăta că diferenţele sunt majore, încercând să accentueze dinamicile interne şi pluralităţile existente în interiorul acestor entităţi statale deosebit de complexe.

În concepţia aceluiaşi autor, termenii “Islam” sau/şi “Orientalism” semnifică, sugerează sau, mai bine spus, vădesc, bineînţeles în cultura Occidentală, mult mai mult, anume o paradigmă de cunoaştere, de raportare şi de interpretare a civilizaţiilor orientale – sintetizată în formula ,,The West vs. the Rest” – ce s-a constituit, în formele sale esenţiale, pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea în timpul administraţiei coloniale franceze şi britanice a teritoriilor aflate în discuţie. Această paradigmă a rămas practic neschimbată până după 11 septembrie 2001, când de fapt a început să se accentueze.[1] În esenţă, ea asumă teoriile rasiste dezvoltate pe parcursul sec. al XIX-lea de către autori precum Gobineau sau Renan, afirmând inferioritatea culturală şi civilizaţională a non-europenilor, necesitatea dominării lor este înţeleasă ca fiind moralmente pozitivă şi, nu în ultimul rând, proclamă incompatibilitatea între valorile fundamentale ale culturii europene şi cele împărtăşite de “lumea Islamică”[2]. Logica diferenţei “ei şi noi”, “noi vs. ei”, decurge tocmai din aceste reprezentări mentale bazate pe prejudecăţi istorice greu de dislocat, autorul sesizând-o în discursul unor prestigioşi academici americani precum Bernard Lewis (care consideră că un anumit “blame game” practicat de “islamici” va continua pe termen nedefinit, cel puţin până când sentimentele lor de frustrare generate de evidenta rămânere în urmă în raport cu Occidentul se vor edulcora[3] şi, în consecinţă, sfătuieşte “lumea islamică” să nu o provoace pe cea Occidentală într-un conflict iraţional) ori Samuel Huntington (care sfătuieşte Vestul să încorporeze culturile Est-Europene şi Latino-Americane, să exploateze conflictele dintre statele Islamice şi cele Confucianiste ,,pentru a întări instituţiile internaţionale care reflectă şi legitimează interesele şi valorile Vestului”[4]). Ideea de inspiraţie renaniană, conform căreia lumea semitică din Orientul Mijlociu (şi cea musulmană în special) este inferioară Occidentului, în tot cazul prea “sărăcită” pentru a fi capabilă de realizări culturale majore, a fost mult timp (şi încă este) adânc înrădăcinată atât în mentalul colectiv Occidental, reprezentată caricaturizat în cultura populară Occidentală şi chiar, fapt greu de crezut, afirmată cu putere de unii membri ai comunităţii academice americane atât înainte cât şi după criza ţiţeiului din 1973.[5]

Mai mult decât atât, anumiţi autori de referinţă pentru domeniul studiilor regionale orientale contemporane, şi aici se cuvine menţionat în primul rând Benjamin Barber, plasează în mod subtil un semn de egalitate între noţiuni precum “Islam”, “Jihad” şi “fundamentalism Islamic” pe care le reprezintă drept un set de valori comune celei mai mari părţi a unei populaţii musulmane dornice cu orice preţ să poarte un război în prezent care să le asigure un viitor cât mai asemănător cu trecutul glorios. Pentru Barber, “Islamul” se află în mod fundamental într-un raport antinomic cu valorile democraţiei liberale, prin urmare tinde să îmbrăţişeze principii şi să aplice tactici cât mai nedemocratice, violente, teroriste, în confruntarea sa cu statul Vestic modern. Acest “Islam” percepe civilizaţia Occidentală drept cel mai mare inamic al modului de viaţă tradiţional şi patriarhal – exprimat prin exemplul Epocii de Aur a primilor patru califi – pe care liderii săi doresc să-l restaureze/instaureze, devenind astfel, pentru Occident, unul dintre principalii duşmani, un duşman în acelaşi timp vechi şi nou, al ,,moştenirii noastre iudeo-creştine”.[6] În consecinţă, arată Lewis, este extrem de important ca “noi să nu fim provocaţi la un conflict la fel de iraţional, dar la fel de istoric, de către rivalul nostru”[7]. În opinia lui Said, aceste afirmaţii constituie exemple clasice de discurs specifice Orientalismului clasic.

Conform lui Saïd, această logică (“noi” vs. “ei”) este la fel de exclusivistă şi intolerantă precum cea incriminată, avantajată şi ranforsată fiind cu preponderenţă de situaţia internaţională care a rezultat după căderea U.R.S.S. în 1991. Atunci, inamicul cel mare a dispărut pentru Statele Unite ale Americii care, ca putere mondială moştenitoare a fostelor “tradiţii imperiale” franco-britanice din Orient, a preluat ea însăşi acest rol; tendinţele imperiale americane sunt însă detectabile, în viziunea lui Saïd, încă din primii ani care au urmat încheierii celui de-al doilea război mondial[8], dar au devenit evidente mai ales după încheierea Războiului Rece.

În consecinţă, discursul despre Orient, puternic ideologizat, produs de analişti precum Huntington, Lewis, Barber et alii, întrucât are ca obiect de investigaţie un domeniu de cunoaştere extrem de sensibil, legat indelebil de politica externă a Statelor Unite ale Americii, nu poate fi unul absolut “ştiinţific”, obiectiv, imparţial, aflat deasupra partizanatelor politice şi ideologice, deconectat de cel/cei ce îl produc(e). Mai mult, el susţine practic (şi nu caută să atenueze) presupusul conflict inter-civilizaţional, argumentează încă o dată întâietatea Vestului, universalitatea valorilor sale şi necesitatea întăririi capacităţilor militare de care dispune pentru a putea face faţă provocărilor venite din partea unei excesiv de generalizate şi în mare măsură ostile “civilizaţii Islamice”, definite în primul rând de religie. Fapt simptomatic, pentru Huntington, a opta posibilă civilizaţie, cea africană, nu este tocmai o civilizaţie în înţelesul dorit de autor întrucât nu beneficiază de un sistem religios unitar; “civilizaţia islamică” constituie însă o entitate aparte tocmai datorită religiei, indiferent de grupurile etnice pe care le include.[9]

Dihotomia “Islam vs. Vest” tinde să capete tot mai mult teren în dezbaterile publice purtate în cadrul culturii Occidentale. În esenţă, ea susţine caracterul premodern al “civilizaţiei Islamice”, aflată într-un stadiu inferior de evoluţie istorică – într-un soi de Ev Mediu unde acţiunile publice şi comportamentele individuale sunt modelate în cea mai mare parte a lor de religia împărtăşită de către credincioși – şi tendinţele distructive ale acestei părţi de lume, tendinţe manifestate cu precădere asupra celeilalte părţi, moderne, evoluate, secularizate, creative, tolerante etc. În fapt, Islamul nu constituie o entitate civilizaţională monolitică şi ermetică, ostilă în raport cu toate celelalte în afară de cea Confucianistă – aşa cum sugerează Huntington în faimosul eseu publicat în 1993 în Foreign Affairs – tot aşa cum nici civilizaţia Occidentală fundamentată pe valori de sorginte iudeo-creştină nu este una. Ca şi sisteme de explicare a lumii cu vocaţie universală, ambele religii tind (sau cel puţin au încercat să o facă, cândva, în trecut) să-şi ia în serios “misiunea” de civilizare a umanităţii şi să creadă cu putere în ideea că doar ele deţin monopolul unui adevăr ce trebuie expus şi propagat pretutindeni, în mod necesar. Odată cu secularizarea petrecută în Vest însă, anumiţi analişti susţin că se produce şi o mutaţie a paradigmei iniţiale: vocaţia mesianică înţeleasă ca misiune civilizatoare şi de iluminare se transferă din (sau depăşeşte) sfera religioasă şi se mută în cea politică. Aşa-numitul “destin manifest” al Statelor Unite ale Americii are la bază, în acest sens, o natură eminamente religioasă[10], tot aşa cum avuseseră justificările morale ale dominaţiei coloniale franco-britanice în Orient pe parcursul secolelor XVIII-XIX.

Antiteza good muslim vs. bad muslim existentă în cadrul “civilizaţiei islamice” sugerată de autorul sus-citat este una operaţională şi în măsură să contribuie la înţelegerea diferenţelor dintre gradele de politizare a religiei Islamice pe care le-au realizat atât unele state, cât mai ales anumite grupări non-statale lipsite în primul rând de o bază teritorială fixă. Foarte pe scurt spus, un “bun musulman” este un musulman care respinge formele radicale de interpretare a scrierilor sfinte şi care rămâne ataşat valorilor unui Islam originar, pur, prin excelenţă iubitor de pace, deschis la dialog etc. Pe de altă parte, un musulman “rău” este unul care îmbrăţişează unele interpretări radicale ale aceloraşi scrieri, pe care le transformă astfel în ideologie, şi care devine în consecinţă “fundamentalist”.[11] Potrivit profesorului Yehuda Bauer de la Institutul “Yad Vashem” din Ierusalim, primele mişcări islamice cu caracter ideologic s-au constituit aproximativ în aceeaşi perioadă cu cele europene fasciste şi naţional-socialiste, după succesul loviturii de stat întreprinsă de bolşevici în Rusia, şi se aseamănă în mai multe privinţe decât am putea fi tentaţi să credem la o primă vedere – toate trei sunt anti-semite, anti-liberale, anti-capitaliste, anti-democratice, dogmatice, intolerante, mesianice, cu vocaţie totalizantă şi universalistă, exclusiviste, ostile la adresa tuturor celor care nu sunt ca ele, în final distructive. În fapt, atât logica asumată de profesorul Bauer (dihotomia “noi vs. ei”, bazată şi ea pe o superioritate poziţională a “noastră” în raport cu “ei” şi care este analizată excelent de către E. Saïd) cât şi tonul alarmant-prescriptiv în care se termină articolul său, vădesc un grad de intoleranţă relativ similar cu cel pe care încearcă să-l descalifice.

Pe de altă parte, la fel de adevărat este că, în clipa de faţă, un segment din ce în ce mai numeros al populaţiilor care împărtăşesc credinţa islamică tind să se “întoarcă la religie”, fenomen numit în literatura de specialitate “Islamic Revival”[12]. Ei nu sunt, încă, “musulmani răi”. În cadrul acestui segment, o minoritate relativă asumă şi ajunge să se identifice cu o interpretare (una din numeroasele posibile) a Qu’ran-ului, de obicei ostilă modernităţii în general şi Occidentului în particular, interpretare numită generic “Islamism”, “Islam politic” sau, în limba arabă, “fundamentalism islamic” – “Al-usuliyya alislamiyya”[13]. Din cadrul acestei minorităţi islamiste, o parte a membrilor adoptă mijloace violente, întreprind acţiuni cu caracter terorist, etc împotriva “Occidentului”, în primul rând a Statelor Unite ale Americii şi a aliaţilor săi – în principal a statului Israel – susţinuţi fiind de către majoritatea islamistă pe care par să o reprezinte şi în numele căreia acţionează. Abia aceşti musulmani sunt “musulmani răi”.

Fundamentalismul religios ca fenomen modern însă este legat de mediile protestante şi neo-protestante nord-americane de la începutul secolului al XX-lea, şi nu reprezintă o specificitate (doar) a religiei revelată de Profetul Mohammed în urmă cu aproape 14 secole. Însă, chiar dacă după anul 1990 trei premieri au fost asasinaţi de către fundamentalişti evrei, sikh şi hinduşi, iar fundamentalismul iudiac (mai exact grupările ultra-ortodoxe cunoscute sub numele generic Haredim) şi liderii săi (mai cu seamă rabinul Isroel Dovid Weiss) nu recunosc existenţa statului Israel şi chiar cultivă relaţii cu personalităţi politice iraniene de top, fundamentalismul la ora actuală pare să întreţină o relaţie mai apropiată cu religia islamică decât cu oricare alta.[14]

Sentimentul de ostilitate împărtăşit de o parte a “lumii Islamice” în raport cu Occidentul este un fenomen recent, cel puţin la fel de recent precum titlul de ayatollah. Iniţial, în secolul XVII şi parţial cel următor, admiraţia şi dorinţa de a-i imita pe Occidentali caracteriza modul de raportare al orientalilor la Vestici, datorită unei senzaţii de inferioritate pe care au remarcat-o iniţial pe câmpul de luptă, apoi în tot mai multe sectoare ale vieţii. Pentru a recupera rămânerea lor în urmă şi a-şi recupera locul, iniţial s-a crezut că urmarea exemplului Vestic (mai ales dezvoltarea economică şi construcţia instituţională) va reprezenta o soluţie sigură. Modernizarea care s-a realizat în timpul administraţiei coloniale franco-britanice a teritoriilor din Orient a avut drept scop însă maximizarea profitului economic al puterilor coloniale şi eficientizarea dominaţiei acestora, şi nu neapărat modernizarea societăţilor supuse.[15] În paralel s-a dezvoltat în cultura Occidentală şi un mod particular de percepţie al “Orientului”, analizat de E. Saïd în “Orientalism”, “Covering Islam” şi “Culture and Imperialism”, asupra căruia nu insistăm.

2. Puțină istorie

După retragerea administraţiilor coloniale, aşadar după 1945, în urma eşecului aplicării mai multor prezumtive soluţii de redresare (naţionalismul pan-arab de pildă, elemente de socialism, etc), în final ideologiile cu caracter fundamentalist (înţeles în sens protestant, ca întoarcere la fundamentele credinţei), anti-moderne, anti-seculare şi anti-Occidentale, afirmate pe parcursul anilor ’50 şi ’60, au început să cunoască o dezvoltare fără precedent, în contextul unui fenomen de resurgenţă globală a sentimentului religios, specific nu numai “lumii Islamice”, ci şi Statelor Unite ale Americii sau Australiei.[16] Deşi unii academici americani, precum B. Lewis în “The Roots of Muslim Rage” şi mulţi alţii, au încercat să identifice sursele acestor ideologii care politizează religia Islamică (sau care încarcă cu sensuri religioase politica şi acţiunile anumitor state, grupări şi indivizi) în frustrările şi resentimentele unei populaţii rămase în urmă şi pe care modernizarea a ocolit-o, în caracterul dogmatic, intolerant, agresiv, expansiv, etc al religiei Islamice înseşi şi al învăţăturilor Qu’ran-ului ce-i stă la bază, accentuând imposibilitatea separării puterii politice de cea spirituală în Islam, faptul că Mohammed a fost nu numai lider spiritual, ci şi politic şi militar, chiar conducător de armate. O serie de aspecte, sau mai bine zis de fapte care contrazic atât discursul de tip orientalist clasic, cât şi pe cele neo-orientaliste, nu pot fi ocolite.

Pe parcursul istoriei sale de aproape 1400 de ani, în teritoriile “cucerite” de Islam, încercările de aplicare a Shari’ah în scopul edificării unor teocraţii similare cu cele moderne au fost foarte puţin numeroase, aproape nesemnificative, şi în orice caz au fost iniţiative lipsite de succes. Acest fenomen este unul prin excelenţă modern, total inovativ în raport cu tradiţia Islamică. În plus, surele Qu’ran-ului interzic în mod expres atât constituirea de secte/grupări/curente distincte în interiorul Islamului, cât şi uciderile/asasinatele pentru că lui Dumnezeu îi repugnă vărsarea de sânge.

Mai mult decât atât chiar, Mohammed ca Profet al lui Dumnezeu, trimis oamenilor de către acesta în scopul răspândirii în rândul muritorilor a învăţăturii sale, trebuie să constituie pentru credincioși în primul rând un uswa hasana, adică un “exemplu excelent” care trebuie să fie urmat cât mai fidel, în cât mai multe privinţe, de către ei. Viaţa Profetului aşadar trebuie să fie un model de comportament pentru toţi musulmanii, indiferent unde trăiesc, în toate timpurile. Ori, imaginea consacrată a Profetului în tradiţia Islamică, pe baza întâmplărilor descrise inclusiv în Qu’ran, dar mai ales în Hadith, este una opusă aproape în toate sensurile imaginii “clericilor” musulmani contemporani: din întreaga istorie a Islamului, Mohammed este probabil cel mai moderat personaj, cel mai înţelegător, tolerant, maleabil, clement, milostiv, flexibil, paşnic, şi iertător, probabil şi din dorinţa sa de a duce o viaţă conformă cu o formă suigeneris de imitatio Dei.[17] După ridicarea la cer a Profetului, cei care au elaborat Shari’ah au avut în gând în permanenţă această imagine a lui Mohammed. Hadith abundă de exemple de confruntări armate cu populaţii care împărtăşeau altă credinţă decât cea Islamică, în care conducătorul militar, în acord cu preceptele Qu’ranice, dădea posibilitatea armatei adverse să aleagă convertirea la Islam.

Experienţa modernităţii europene, o experienţă ce a încorporat progresele ştiinţei şi tehnologiei, creşterea economică, Revoluţia industrială, secularizarea şi separarea Bisericii de Stat, urbanizarea, etc, având în spatele său tradiţia raţională iluministă cu rădăcini în Renaştere şi în filosofia greacă, şi nu în ultimul rând anticlericalismul european modern şi credinţa larg împărtășită că pe măsura evoluţiei umanităţii intensitatea sentimentului religios va scădea progresiv, a intrat într-un contact direct şi de lungă durată cu “lumea Islamică” în secolul al XIX-lea, în condiţiile constituirii administraţiilor coloniale franco-britanice în Orient. Din start, ele au plasat societăţile respective pe o poziţie inferioară, atât din punct de vedere evolutiv, cât şi politic, economic, militar, ş.a.m.d. Consecinţa nu este greu de imaginat; ea este de altfel prezentată excelent de către B. Lewis: aduse în această situaţie, societăţile odinioară puternice, independente şi obişnuite să conducă au fost nevoite să mediteze la cauzele înfrângerii lor şi la posibile soluţii pentru restaurarea puterii pierdute. “Moderniştii” au susţinut debarasarea de tradiţie şi adoptarea cât mai rapidă a modelului economic, instituţional, politic, etc, Vestic, considerat singurul în măsură să modernizeze societatea (cazurile Turciei şi Siriei sunt cele mai reprezentative în acest sens), în timp ce “tradiţionaliştii”, intrând în contact cu ideile Occidentale mai ales după primul război mondial, au căutat răspunsuri în tradiţia proprie, au susţinut întoarcerea neabătută la tradiţie şi au respins modelul Occidental pe care l-au considerat periculos. Ei sunt cei care au “politizat” religia Islamică, în urma aceste politizări a religiei – sau a “religizării” politicii – rezultând un fenomen nou, o ideologie politică cu specificităţile şi particularităţile sale, anume Islamismul. Acest Islamism a devenit fundamentul ideologic al Islamului politic sau, mai bine spus, al fundamentalismului Islamic.[18]

O trăsătură esenţială a mişcărilor politice Islamiste, de tip fundamentalist bineînţeles, este caracterul lor transnaţional. În rândul specialiştilor există aproape un consens în ceea ce priveşte identificarea primei asemenea mişcări: Societatea Frăţia Musulmană, fondată la Cairo în Egipt, în 1928, de către învăţătorul Hassan al-Bana, autorul unuia dintre textele de bază ale ideologiei Islamiste sunnite, de referinţă până în ziua de astăzi – “Eseu despre Jihad” (Risalat alDjihad).

Mai puternice şi mai influenţiale decât scrierile lui al-Bana s-au dovedit a fi catehismele şi pamfletele semnate chiar de unul dintre discipolii săi, pe nume Sayyd Qutb, cu precădere după asasinarea acestuia în 1949 când Qutb se afla la studii în California. În centrul gândirii acestui ideolog s-a aflat conceptul de Djihad înţeles drept revoluţie Islamică mondială permanentă, până în clipa instaurării la scară globală a “legii lui Dumnezeu” (Hakimiyyat Allah), aşadar a unei noi ordini mondiale, bazată pe o politică prin excelenţă islamizată, opusă celei Westphaliene, şi un sistem juridic bazat pe Shari’ah. Societatea Frăţia Musulmană a cunoscut un succes major iniţial în Egipt, apoi peste peste frontiere. Succesul acestei mişcări nu poate fi analizat independent de conjunctura în care ea s-a constituit. Egiptul, ţară aflată în centrul acelei regiuni a Orientului populată într-o majoritate covârşitoare de musulmani arabi, era atunci o ţară extrem de săracă, independentă de jure din 1936 (de facto abia din 1956) dar asistată de Marea Britanie (în virtutea unui tratat semnat în 1936), cu o rată a creşterii demografice relativ mare şi cu o populaţie în mare parte săracă, ce împărtăşea în procent de peste 90% varianta sunnită a religiei Islamice. Ideile promovate de cei doi şi-au găsit în rândul aceastor categorii sociale defavorizate (mai ales în cel al tinerilor – the young urban poor), un mediu de receptare ideal.[19] Naţionalismul pan-arab zgomotos, anti-monarhic şi anti-britanic promovat de echipa colonelului Gamal Abdel Nasser avusese parte iniţial de suportul Frăţiei, dar ulterior, în anul în care colonelul a preluat total puterea (1954) societatea a fost scoasă în afara legii datorită încercării sale de a-l asasina pe noul lider. Cei mai proeminenţi membri ai săi au fost fie executaţi, fie încarceraţi. Qutb a avut parte de ambele experienţe, fiind executat în 1966, nu înainte de a contribui masiv la afirmarea ideologiei Islamiste radicale. După războiul din 1967 când Egiptul a fost înfrânt de Israel pentru a treia oară şi, în consecinţă, a pierdut din nou Peninsula Sinai, ideologia Societăţii Frăţia Musulmană a înclinat balanţa decisiv spre Islamism dinspre naţionalismul pan-arab, fiind percepută tot mai mult de către mediile teologice şi opinia publică egipteană drept alternativa cea mai demnă de a fi urmată.[20]

Sayyd Qutb la rândul său, devenit în timp cel mai influenţial teoretician al Islamismului, a fost indelebil marcat de scrierile jurnalistului, teologului şi filosofului pakistanez Abu al-Ala al-Mawdudi, fondatorul partidului conservator indian Jamaat e-Islami. Educat în tradiţia ultraconservatoare Deobandi, Mawdudi a dezvoltat cinci principii esenţiale care vor fi preluate nu numai de Qutb, ci şi de către mulţi alţi fundamentalişti, chiar şi de Osama Bin Laden (având şansa să-l aibă în studenţie drept profesor de religie, pentru câţiva ani, pe fratele lui Sayyd Qutb).

Acestea au fost: adevărul, auto-suficienţa, superioritatea şi perfecţiunea Islamului, modul literal în care trebuie citite şi apropriate scrierile Qu’ranice, respingerea vehementă a valorilor Occidentale şi a Occidentului în ansamblul său, politizarea extremă a religiei cu scopul de a instaura un stat a cărei Constituţie să fie Qu’ranul şi al cărui unic sistem legal să fie reprezentat de Shari’ah, caracterul universal al Islamului şi necesitatea convertirii întregii umanităţi la ,,singura cale adevărată care este dreaptă în ochii lui Dumnezeu”[21] prin intermediul unui Jihad neîntrerupt.[22] Conceptul de Jihad înţeles drept datorie fundamentală a oricărui credincios (fard „ala l-„ayn) ocupă un loc central în gândirea lui Mawdudi şi Qutb, întrucât cei doi pleacă de la premiza că în prezent lumea a căzut din nou într-o stare de ignoranţă şi întuneric (jahiliyya) asemănătoare celei care a precedat Revelaţia Divină a Profetului. Dacă Profetul a organizat societatea în acord cu voinţa divină suverană – ambii respingând cu putere individualismul iluminist european şi principiul subiectivităţii – între timp societatea originară s-a deteriorat, omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, Shari’ah nu mai prevalează, etc, iar Dumnezeu la rândul său îi pedepseşte pe aceşti musulmani farisei care îmbrăţişează de fapt un pseudo-Islam, cu umiliri, sărăcie, victorii israeliene repetate ş.a.m.d. În acest punct, adevăraţii credincioşi au de ales între a da înapoi şi a organiza “insule” sau oaze de credinţă adevărată, cu scopul de a lupta cu toate mijloacele împotriva infidelilor, atât împotriva celor interni cât şi a celor Occidentali.[23] Întreprinzând voinţa lui Dumnezeu, credinciosul-luptător ar putea fi chemat să-şi sacrifice viaţa şi să devină astfel un martir al credinţei şi un martor al lui Dumnezeu (shahid), sacrificiul primind astfel o valoare deosebită.

În rândul specialiştilor este răspândită ideea conform căreia războiul de şase zile din 1967 a contribuit decisiv la diminuarea succesului ideilor naţionaliste pan-arabe în favoarea noii ideologii politice Islamiste.[24] Explicaţia motivelor rapidităţii şi masivităţii propagării acestei ideologii, dar mai ales a multiplicării grupărilor şi organizaţiilor transnaţionale care au asumat-o nu este, bineînţeles, una monocauzală. Totuşi însă, printre factorii care au favorizat succesul ideologiilor islamice politice radicale, trebuie enumeţi cel puţin următorii: creşterea demografică spectaculoasă pe care au cunoscut-o unele ţări majoritar musulmane din Orientul Mijlociu – între 1950 şi 1970 numai în Iran şi Pakistan se poate constata o dublare a populaţiei urbane[25]- sărăcia şi resentimentele acestei populaţii ghetto-izate din rândul cărora se vor selecta mai târziu “teroriştii”[26], rata mare a abandonului şcolar, incapacitatea guvernelor (musulmane, dar neislamiste) de a oferi soluţii viabile pentru problemele majore cu care se confruntau societăţile respective, raporturile de competitivitate existente între diferitele orientări, curente, şcoli de gândire şi centre de putere existene mai ales în interiorul Islamului sunnit (Liga Musulmană Mondială – în fapt wahabbită – fondată în 1969 cu sprijinul oficialităţilor Regatului Arabiei Saudite, Universitatea veche de 1000 de ani Al-Azhar din Cairo, madrass-ele pakistaneze, etc.), precum şi charisma unor “clerici” propovăduitori de mesaje radicale. În tot cazul, Egiptul a fost centrul de iradiere şi propagare a unui Islamism care pe parcursul anilor ’70 a cunoscut manifestări puternice care au depăşit cu mult frontierele statale egiptene, cuprinzând state precum Siria, Pakistan, Maroc, Algeria, Tunisia, dar mai ales state majoritar şiite ca Iran, Irak şi Liban, unde şiiţii radicali au devenit treptat tot mai vizibili. Această expansiune a Islamismului şiit şi sunnit constituie ceea ce specialiştii au numit primul val al Jihadului în cadrul lumii musulmane. Tot în anul 1967 însă, semnificaţia politică a Orientului Mijlociu era departe de a fi percepută corespunzător atât în mediile politice americane, cât şi în cele universitare: preşedintele Asociaţiei de Studii asupra Orientului Mijlociu, Morroe Berger, profesor la Princeton University şi unul dintre cei mai cunoscuţi experţi americani în Orientul Mijlociu la acea dată, a redactat chiar atunci un raport – calificat ulterior de E. Saïd drept lamentabil şi nefericit – în care considera că ,,regiunea respectivă nu este un centru de putere, nu are potenţialul de a deveni aşa ceva, nu trebuie să atragă atenţia savanţilor şi nu are importanţă politică pentru SUA comparativ cu Africa, America Latină şi Orientul Îndepărtat”.[27]

Al doilea val al Jihad-ului a fost dominat de Islamismul şiit, de Weltanschauung-ul şiit distinct, şi de ierarhia lui clericală mult mai puternică, mai activă, mai influentă, în mod tradiţional mai conservatoare şi mai bine organizată decât cea sunnită. Din totalitatea credincioşilor musulmani, cei şiiţi reprezintă un procent de 15-16%, care domină, aşa cum am mai spus, state precum Iran, Irak şi Liban. Ideologul principal al opoziţiei Islamiste din ce în ce mai viguroase faţă de guvernarea pro-Occidentală şi pro-americană a unui şah iranian ce avusese ideea lansării unei “Revoluţii Albe” încă de la începutul anilor ’60, a fost mujtahid-ul Ruhollah Khomeini. Asemeni lui Qutb şi Mawdudi, Khomeini predica instaurarea unui stat Islamist (şi nu doar musulman) bazat pe Shari’ah, dar care să fie vilayat-e faqih (administrat temporar de către “clerici” în aşteptarea reîntoarcerii celui de-al 12-lea Imam care s-a ridicat la ceruri în secolul al IX-lea, singurul Imam care nu a avut parte de o moarte martirică). Dezvoltată în anii când viitorul ayatollah Khomeini s-a aflat în exil la Najaf, ideologia sa revigorează mitul Karbala şi accentuează necesitatea abandonării neutralităţii şi trecerea la acţiune a fiecărui credincios, la fel cum odinioară trecuse şi Ali – sursa principală de emulaţie şiită – împotriva şahului uzurpator. Într-un timp extrem de scurt, Khomeini a reuşit să unească în jurul său şi împotriva administraţiei şahului aproape toate categoriile sociale (nemulţumite): clerul tradiţional, intelectualitatea care îmbrăţişa Stânga Islamistă fondată de Shari’ati (ce avusese oricum o popularitate mult inferioară ideologiei promovate de Khomeini), studenţii, tinerii orăşeni pauperi, muncitorii din industria petrolieră şi chiar minoritatea liberală pro-Vestică.[28] Fiind îndeplinite cu supra-măsură toate cele trei condiţii absolut necesare înfăptuirii unei revoluţii, aceasta nu a întârziat să se producă: au existat în Iranul anilor ’70 şi o coaliţie puternică a forţelor sociale contestatare, şi un program revoluţionar care să galvanizeze aspiraţiile categoriilor sociale nemulţumite, şi o echipă revoluţionară care să fie capabilă să preia puterea odată ce vechea putere a fost înlăturară. Totul a devenit evident în luna septembrie a anului 1979 când Partidul Revoluţionar Islamist prezidat de “Imamul” Khomeini a câştigat alegerile şi a trecut la remodelarea statului în acord cu principiile care l-au propulsat.[29] În paralel, organizaţia paramilitară Hizbullah – “Partidul lui Dumnezeu”, care îl susţinuse pe Khomeini în Iran, începe lupta armată după 1982 în Libanul ocupat de Israel, dar curând se va putea observa insuccesul planurilor de exportare a revoluţiei Islamice.

3. Prezentul

Dacă primul val al Islamismului, desfăşurat pe parcursul anilor ’60-’70 în contextul decolonizărilor şi al (ne)alinierii ţărilor din “lumea a treia” la una dintre cele două tabere ale Războiului Rece avusese un caracter elitist iar al doilea a constituit în fapt un interludiu şiit limitat la Iran şi Liban pe care sunniţii l-au perceput drept o ameninţare, specialiştii consideră că emergenţa celui de-al treilea val, unul sunnit la fel ca şi primul dar promovat de o generaţie diferită, trebuie plasată aproximativ în anul 1991. Această a treia etapă este caracterizată de pluriformitatea, fragmentarea şi uneori divergenţa mişcărilor, grupărilor şi organizaţiilor jihadiste extinse pe o arie mult mai mare decât în trecut şi ale căror membri sunt mai ambiţioşi şi mai combativi ca niciodată. Spre deosebire de primele două valuri, unele mişcări care au activat după 1991 au avut drept centru de coordonare a operaţiunilor oraşul Kabul din Afghanistan (după ce a fost cucerit de talibani), şi beneficiază din plin de progresul înregistrat în domeniul comunicaţiilor (televiziunea Al-Jazeera lansată în 1996 a fost folosită din plin în scopuri propagandistice de către Bin Laden şi Al-Zawahiri)[30].

Specificităţile mişcărilor radicale active în cadrul acestei prezente etape a evoluţiei Jihadului, care asumă ideologia politică Islamistă ar fi, conform lui P. Demant[31], următoarele:

a)      islamizarea politicii şi politizarea Islamului

b)      islamizarea societăţii civile şi a aşa-numitului  “Islam popular” împărtăşit de mase, diferit de cel al ulema-lelor şi în general al liderilor spirituali

c)      islamizarea culturii, deopotrivă cea elitară şi cea populară: ca fapt divers, conform unei statistici întocmită de B. Lewis, numărul total al cărţilor Occidentale traduse în limba arabă după cel de-al doilea război mondial este egal cu numărul cărţilor traduse într-un singur an într-o ţară precum Spania

d)     tendinţa (lipsită încă de succes) de a construi un singur Islam global

e)      întreţinerea unor lupte violente în regiuni care depăşesc cu mult frontierele tradiţionale ale “lumii musulmane” (Bosnia, Cecenia, India, etc)

f)       re-islamizarea diasporei musulmane şi crearea cât mai multor credincioşi “born-again”, potenţiali jihadişti, în acest scop fiindu-le asigurate pelerinaje la Mecca, finanţare, stagii de pregărire în taberele de antrenament pakistaneze (având-o ca model pe cea de la Pesawhar)

g)      întreţinerea unui război permanent împotriva “Vestului” şi a valorilor sale, prin toate mijloacele posibile

h)      multiplicarea şi eterogenizarea reţelelor internaţionale/transnaţionale lipsite de un centru şi de o bază teritorială unică, care au lideri autoritari şi înlocuibili

Autorul sus-citat speculează asupra viitoarei naturi a relaţiilor Occidentului cu lumea Islamică, identificând trei posibile finalităţi ale unui presupus deznodământ:

  1. o victorie a ideologiilor islamiste care ar transforma lumea islamică într-o voce coerentă susţinătoare a unui proiect radical sistematic anti-Occidental, bazat pe consubstanţialitatea politicii şi a religiei musulmane, care ar avea drept rezultat o violentă ciocnire a civilizaţiilor
  2. o secularizare masivă asemănătoare celei turceşti, desfăşurată pe fundalul globalizării, ce ar avea drept consecinţă deplasarea religiei islamice din spaţiul public în sfera opţiunilor individuale private, fără efect asupra vieţii politice şi sociale
  3. o reformare a Islamului ce ar atrage după sine liberalizarea şi pluralizarea societăţilor respective, fără să diminueze neapărat intensitatea sentimentului religios trăit de credincioşi

Deşi niciuna dintre aceste trei posibilităţi nu pare foarte plauzibilă sau iminentă în clipa de faţă, este foarte posibil ca pe viitor elemente ale fiecăreia să se dezvolte în complementaritate în cadrul unor state diferite, în grade şi contexte diferite. Finalitatea ultimă însă este imposibil de prezis sau de estimat.

NOTE_________________________

[1] Edward Saïd, „The Clash of Ignorance” în The Nation, 21 octombrie 2001, articol disponibil pe Internet la adresa http://www.thenation.com/article/clash-ignorance.

[2] Edward Saïd, Orientalism, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001, p. 19

[3] Bernard Lewis, What Went Wrong. Western Impact and Middle Eastern Response, Oxford University Press, Oxford, 2002, p. 159

[4] Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Ed. Simon & Schuster, New York, 1995, p. 25

[5] Edward Saïd, op. cit., pp. 296-298

[6] Beverley Milton-Edwards, Islam and Violence in the Modern Era, Palgrave Macmillan, New York, 2006, p. 56

[7] Bernard Lewis, „The Roots of Muslim Rage” în The Atlantic (sept. 1990), p. 6, articol disponibil pe Internet la adresa http://www.theatlantic.com/magazine/archive/1990/09/the-roots-of-muslim-rage/4643/6/ , accesat în data de 10 mai 2010 ora 08:39

[8] Edward Saïd, op. cit., p. 303

[9] Jonathan Fox & Shmuel Sandler, Bringing Religion into International Relations, Palgrave Macmillan, Londra, 2004, pp. 116-117

[10] Mahmood Mamdani, ,,Good Muslim, Bad Muslim: A Political Perspective on Culture and Terrorism” în American Anthropologist, Vol. 104, no.3 (sept. 2002), p. 768

[11] Yehuda Bauer, Some Thoughts on Radical Islam articol disponibil pe Internet la adresa http://www1.yadvashem.org/yv/en/holocaust/insights/podcast/bauer_radical_islam.asp.

[12] Sayed Kathab, Democracy in Islam, Routledge, New York, 2007, pp. 199-200

[13] Peter R. Demant, Islam vs. Islamism. The Dilemma of a Muslim World, Praeger, Londra, 2006, pp. 89-90

[14] Malise Ruthven, Fundamentalism. A Very Short Introduction, Oxford University Press, Oxford, 2007, pp.5-7

[15] Peter Demant, op. cit., p. 91

[16] Ibid., pp.94-95

[17] Ze’ev Maghen, ,,Islam from Flexibility to Ferocity”, în Frisch Hillel, Inbar Efraim (coord.), Radical Islam and International Security, Routledge, New York, 2008, pp. 38-41

[18] Bassam Tibi, „Religious Extremism or Religionization of Politics? The Ideological Foundations of Political Islam” în Frisch Hillel, Inbar Efraim (coord.), op. cit., pp. 12-13

[19] vezi Gilles Kepel, Jihad. The Trail of Political Islam, I.B Tauris & Co. Ltd., Londra & New York, 2002

[20] Peter R. Demant, op. cit., pp. 97-98

[21] Mawdudi, The Religion of Truth, Lahore, 1967, pp. 3-4, apud Peter R. Demant, op. cit., p.100

[22] pentru detalii referitoare la conceptul de Jihad, vezi Leonard Weinberg, Ami Pedahzur (coord.), Religious Fundamentalism and Political Extremism, Frank Cass, Londra, 2004, p. 75

[23] Michael David Bonner, Jihad in Islamic History. Doctrines and Practice, Princeton University Press, Princeton, 2006, p. 162

[24] Carl L. Brown, Religion and State. The Muslim Approach to Politics, Columbia University Press, New York, pp. 123-124

[25] Ibid., p. 126

[26] Michael David Bonner, op. cit., p. 164

[27] Edward Saïd, Orientalism, p. 297

[28] Peter R. Demant, op. cit., pp. 117-123

[29] Gilles Kepel, op. cit., pp. 112-113

[30] Gilles Kepel, Beyond Terror and Martyrdom. The Future of the Middle East, The Belknap Press, Cambridge, 2008, pp. 114-115

[31] Peter R. Demant, op. cit., pp. 129-133

Distribuie acest articol

56 COMENTARII

  1. Cel mai probabil e 1. Pentru ca Europa de Vest (si liberalismul vestic in general) nu face absolut nimic pentru a se apara. nici macar pe plan ideologic. O linie de actiune ar fi ca Europa si N. America sa „push back” sa spuna adevarul: ca Islam-ul actual ca religie/sistem de idei are niste probleme mari si nu e compatibil cu lumea moderna. Nu e normal sa vrei un sistem social si juridic din evul mediu timpuriu. Iar problema e ca nu exista nici-o forta politica la putere in Europa de Vest care sa spuna clar, fara corectitudine politica ce nu e ok in Islam.
    Multi zic ca nu e voie, ca e religia lor, cine sintem noi sa… si alte aberatii de genul asta. Pai daca vii cu iataganul sau cu bomba la briu sa ma omori pe mine si familia mea, e clar ca am dreptul sa-ti spun ca sistemul tau de idei e idiot.

    • Asta pentru ca termenii modernitatii ca „diversitate” si „multiculturalism” sunt niste lozinci care sunt preluate ca atare de oameni fara sa le inteleaga. Astfel ajung saracii de ei sa isi distruga cultura si civilizatia de dragul acestor termeni prost intelesi si sa avem o cenzura sinistra bazate pe „political correctness”.

      Am auzit de prea multe ori „este parerea mea si trebuie sa mi-o respecti chiar daca nu esti de acord”. Nu este chiar asa de simplu. Daca parerea cuiva este ca trebuie sa treaca pe rosu si nu pe verde la semafor, avem o problema…

      Nu zic ca nu e loc si de diversitate, dar trebuie sa existe si un common sense, macar pe chestiile fundamentale. Bineinteles, nu trebuie exagerat cu acest common sense, pentru ca libertatea individului poate fi pusa in pericol. Dar vedem ca in tarile unde acest common sense este mai mare, lucrurile sunt mai asezate si numim asta pe scurt „civilizatie”. De ex. in tarile din nordul Europei, unde oamenii nu isi mai incuie usele de la casa, eu zic ca s-a realizat un astfel de common sense bazat pe educatie si institutii ale statului eficiente care a cuprins chiar si patruile mai sarace ale populatiei, altfel candidae pentru delicventa. In tarile mai putin civilizate fiecare are interpretarea lui proprie asupra lumii si in general o doza de opozitie instinctuala la orice forma de autoritate, educatie, chiar si atunci cand nu este cazul…

      Dar, dincolo de sintagma „libertatea mea incepe unde se termina a ta”, o lozinca prea simplista si prea interpretabila, se spune ca macar valorile morale ale unei societati trebuie sa fie identice la toti indivizii. Fara un minim common sense aici, lucrurile nu duc decat la segregare etnica si religioasa. Nu degeaba a aparut fenomenul de ghetoizare a musulmanilor din Europa care este tocmai expresia lipsei unui minim common sense intre musulmani si restul lumii.

      Asa ca doua civilizatii pot avea valori morale foarte diferite astfel incat convietuirea cu alte civilizatii, chiar si apropiate, sa fie imposibila. Nu degeaba Orientul Mijlociu si lumea Islamului au fost mereu lumi in care oamenii au „convietuit” gasind de cuviinta sa se lupte si sa se omoare unii pe altii pentru cea mai mica diferenta dintre ei.

      Dupa parerea mea, ce se intampla acum este semnalul ca ne indreptam spre un al 3-lea razboi mondial, care, daca lucrurile continua asa, va fi un razboi civil pe teritoriul lumii civilizate intre crestini si musulmani.

  2. Cum să fie Mahomed „tolerant” pentru că acorda libertatea de a se converti la islam ori de a muri? Ce fel de „toleranță” este aceasta? Dimpotrivă, este expresia lipsei totale a toleranței!
    Nu înțeleg orbirea aceasta a cercetătorilor islamului… Să-și fi pierdut ei oare identitatea într-o asemenea măsură încât, nemaiavând ce pierde, să considere că aceasta este toleranță? Trist, trist…

  3. Impresionant articol!
    Totusi, ca istoric, specializat in radicalism, ce solutii vedeti, ce credeti ca ar trebui sa faca „ne-orientalii” pentru a se proteja de „Specificităţile mişcărilor radicale active”, in special pct. e si g?
    Traducerea de carti „occidentale” in araba? Am dubii mari si asupra citirii Coranului de catre credinciosi, la fel cum este valabil si la crestini, cati au citit Biblia, sa zicem? In plus poti sa alegi din Coran ce vrei, inclusiv omoruri la greu.
    Reformarea islamului? Ultima „reforma” parca mi-a ajuns….vedeti un cat de mic semn de revenire la spiritul …ahmmm, „celui mai moderat personaj, cel mai înţelegător, tolerant, maleabil, clement, milostiv, flexibil, paşnic, şi iertător”, care in prea-mila lui, dadea posibilitatea invinsilor sa se converteasca? Daca nu voiau, tolerantul si iertatorul le lua gatul. In deplin acord cu surat al-baqara 190-193.
    Ei, si daca din greseala omorai un credicios slobozeai un rob si dadeai vreo suta de camile si erai iertat. Daca n-ai rob tii post doua luni. (surat an-nisa 92) Omorul nu e chiar asa de naspa, nu?
    Despre femei? Surat an-nisa 34 este edificatoare:daca nu asculta loviti-le! Cu subiect si predicat. Doar barbatii sunt „proteguitorii” lor, au calitati deosebite , date de Allah, nu asa…. ba mai si cheltuie din averile lor. Ciocu mic si cate-o scatoalca… e ceva moderat, nu?Doar nu le omori, ei na, poate ca gasim vreun verset cu doua sute de camile…
    As zice ca Allah este iertator, dar doar cu ei, restul, bataie, omor, foc, ba le mai si schimbi pieile ca sa simta chinul mai mult timp. Milostiv…
    Cei car sunt „surzi” si „muti” (nu aud si nu rostesc Adevarul) sunt cele mai rele vietuitoare pentru Allah (surat al-anfal22,55) Si, evident, trebuie luptat imoptriva lor pana ce religia va fi in intregime pentru Allah (surat al-anfal 39, 60, 65 si cate si mai cate). Tolerantul carevasazica…
    Surat at-tabwa (sura caintei) este si mai edificatoare:idolatrii trebuie omorati, impresurati, prinsi in cursa…asta daca nu se caiesc si ..achita dania. Cum altfel?
    Desigur, gasim si versete mai blande, ai de unde alege. Asa ca nu m-as baza prea mult pe o „reinventare” pasnica a Coranului.
    Una peste alta solutia pasnica a interpretarilor religioase mi se pare utopica, la fel ca si unificarea interpretarilor, pe calea violenta…

    De aceea va intreb, ce solutie vedeti in a ne proteja „noi” de „ei”, la concret? Din pacate asa am devenit de-o vreme, noi si ei…
    Istoria se repeta de regula..avem ceva precedente care sa ne arate calea? Pentru ca, sincer, lungul si captivantul, sa recunostem, articol al dvs. m-a cam lasat in ceata. Ce-i de facut?

    • Din nefericire, personal nu întrevăd nicio soluție eficientă la provocările fenomenului terorist contemporan. Cel puțin nu atât timp cât factorii decizionali ai UE, sau, cel puțin, liderii marilor puteri europene, nu vor fi capabili să articuleze un răspuns coerent în acest sens. Cred că vremea discursului corectitudinii politice a cam trecut, iar fenomenul ai cărui martori suntem nu cred că are vreun precedent istoric comparabil.
      Sigur, exemplele pe care le enumerați Dvs. sunt cât se poate de reale, însă la fel de adevărat este și faptul că în Qu’ran se pot găsi nenumărate alte exemple în măsură să ilustreze extrema opusă. Ce e în mintea și în sufletul credincioșilor care le citesc – dacă le vor fi citit vreodată! – e însă altă poveste; vorba lui Kant , ”câte capete, atâtea păreri”.
      Să nu uităm că și Biblia, mai cu seamă Vechiul Testament, abundă în descrierea unor episoade sângeroase și a unor recomandări/sfaturi/porunci dintre cele mai radicale.
      Nu cred că religia în sine constituie problema de fond, ci maniera în care anumite idei religioase sunt interpretate și manipulate în scopuri politice de către diverși lideri/imami/”califi”: politizarea religiei așadar este toxică (după cum se vede, efectele ei fiind catastrofale) și nu neapărat trăirile religioase care îi animă pe credincioșii simpli, fie ei cititori ori ne-cititori ai Qu’ran-ului.
      Pe de altă parte, sigur, toate religiile sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, intolerante unele în raport cu celelalte, dogmatice, refractare față de ”celălalt”, și se întemeiază pe credința într-un set de idei și norme pre-stabilite, iar nu pe chestionarea critică și pe cunoașterea rațională a lumii (așa cum o înțelegem noi, europenii, de la Descartes încoace). Ce religie își pune sub semnul întrebării, în mod autentic, propria superioritate?

      • Ati vrea, d-le Velimirovici, sa ne oferiti cateva din ” nenumăratele alte exemple în măsură să ilustreze extrema opusă” din Coran, macar in numar similar cu exemplele oferite de dl. MirceaM?
        Deasemenea, ne-ati putea oferi si cateva exemple din „recomandări/sfaturi/porunci dintre cele mai radicale” care s-ar regasi in Noul Testament?
        Banuiesc ca n-ar trebui sa fie prea greu, avand in vedere excelent documentatul dvs. articol. Multumesc.

        • Desigur, vă ofer în rândurile următoare câteva exemple de îndemnuri/porunci violente, însă din Vechiul, nu din Noul Testament. Explic mai jos de ce. Iată:
          ”Cine va blestema Numele Domnului va fi pedepsit cu moartea: toata adunarea sa-l ucida cu pietre. Fie strain, fie bastinas, sa moara, pentru ca a hulit Numele lui Dumnezeu.” Leviticul, 24:16
          ”Daca un om oarecare blestema pe tatal sau sau pe mama sa sa fie pedepsit cu moartea; a blestemat pe tatal sau sau pe mama sa: sangele lui sa cada asupra lui.” Leviticul, 20:9.
          ”Omul care, din mandrie, nu va asculta de preotul pus acolo ca sa slujeasca Domnului Dumnezeului tau sau care nu va asculta de judecator, omul acela sa fie pedepsit cu moartea.” Deuteronomul, 17:12.
          ”Barbatii lui Israel s-au intors la fiii lui Beniamin si i-au trecut prin ascutisul sabiei, de la oamenii din cetati pana la dobitoace si tot ce au gasit. Au pus de asemenea foc tuturor cetatilor pe care le-au gasit in cale.” Judecătorii, 20:48.
          Exemplele abundă; lectura Cărților Sfinte este cel mai eficient remediu împotriva opiniilor și a speculațiilor mai mult sau mai puțin întemeiate.
          Aceasta este Legea Profeților, Lege pe care Iisus Hristos nu a venit să o schimbe, ci să o împlinească, după cum însuși afirmă: ”Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau Prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc.” (Matei, 5:17), în condițiile în care ”Toată Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire” (2Timotei, 3:16). Și tot Hristos spune: ”Sa nu credeti ca am venit s-aduc pacea pe pamant; n-am venit sa aduc pacea, ci sabia.” (Matei, 10:34).
          Însă despre ”cum să citim Coranul”, excelent mi se pare articolul domnului Sorin Ionita, disponibil aici: http://www.contributors.ro/cultura/cum-sa-citim-coranul/

      • Termenul superioritate nu surprinde adecvat relaţia credinciosului cu propria religie. El reflectă ce vede şi evaluează un observator extern care vrea să facă o analiză obiectivă a oamenilor cu diverse religii.

        Analiza obiectivă este inevitabil superficială, ratează fenomenul religios. Adevărul religiei pentru un practicant este la nivelul unor temeiuri dincolo de distincţia obiectiv-subiectiv de care avem nevoie pentru o reconstrucţie ştiinţifică.

        Violenţa în numele unor religii e de aceeaşi natură ca violenţa în numele unei teorii rasiale sau violenţa pur şi simplu, nebunească.

        O decuplare a fenomenului religios de cel violenţă o pot face doar cei care practică violenţa, nimeni din afară.

        Tot ce putem face noi este să ne apărăm împotriva violenţei aşa cum ne apărm de orice violenţă.

        gânduri bune,

        • „Termenul superioritate nu surprinde adecvat relaţia credinciosului cu propria religie.” – Teoretic, desigur ca alte cuvinte pot fi mai potrivite decat „superioritate”, care implica existenta unui termen de comparatie care, la randul sau nici macar nu poate fi acceptat ca atare (demn de comparatie!) de un credincios convins ca detine adevarul absolut, unic!
          Practic insa, misionarii europeni care au crestinizat Africa sau Sud-America, au facut-o din convingerea ca ajuta astfel bastinasii, convinsi fiind de universalitatea mesajului cristic, adica de superioritatea Crestinismului in raport cu religiile autohtone!
          Cu aceleasi bune intentii, adica de luminare a necredinciosilor, s-a procedat si la islamizarea populatiilor din teritoriile cucerite de Mahommet, sau la obligarea evreilor si a maurilor din Spania Isabellei catolica sa renunte la iudaism, respectiv la Islam, invavoarea crestinismului!
          Diferenta dintre teorie si practica este semnificativa si s-ar traduce prin „iadul este pavat de bune intentii”… :(

          • Vă mulţumesc pentru comentariu.

            Ceea ce am spus am spus din perspectiva unui simplu credincios. Eu nu simt că există o superioritate a religiei mele faţă de altele. E ca şi cum aş spune că femeia care m-a născut e o mamă superioară altora. Nu se pune problema, mama e mama mea, nu am alta, nici nu îmi pot imagina cum e să am alta.

            Situaţie de a crede nu rezultă dintr-o analiză cost beneficiu.

            O astfel de analiză se poate face doar din exterior.

            Legat de ceea ce aţi spus, da, sunt fapte sociale. Am văzut şi eu recent declaraţii din Rusia că drepturile omului sunt nişte prostii. Ce stă în spatele unor astfel de atitudini cred că se poate interpreta din perspectiva ideologizării religiei.

            gânduri bune,

      • Ni se propune acolo un raspuns la intrebarea „Why aren’t Christians faithfully obeying God’s commandments in the same manner and fervor as Muslims obey the Koran? Are we less faithful?”
        Raspunsul real, pe care il dau si la argumentul domnului Velimirovici ca Biblia e la fel de violenta ca Coranul, este tocmai pe dos. Atat islamismul, cat si protestantismul, merg pe ideea „Sola scriptura”. Ceea ce a tinut crestinismul inca de la inceput departe de un literlaism violent a fost traditia interpretativa a scripturii, care incepe cu conciliul apostolic de la Ierusalim, care a trasat liniile de demarcatie intre iudaism si crestinism.

        https://www.youtube.com/watch?v=1A65Wfr2is0

      • Dimpotrivă, autorul nu-și cunoaște nici măcar istoria țării sale. Una din premizele articolului este că în America creștinismul a omorât doar vreo 20 de oameni la Salem, acum 325 de ani! Cele mai numeroase victime au fost în rândul populației băștinașe și a sclavilor aduși din Africa, fie ca victime directe („Thus the Lord was pleased to smite our enemies in the hinder parts, and to give us their land for an inheritance”) sau colaterale („For the natives, they are near all dead of the smallpox, so as the Lord hath cleared our title to what we possess.”)

        America puritană este de altfel un stat fundamentalist, departe de a fi un simbol al democrației. Spre exemplu, aici sunt legile din Massachusetts Bay Colony din 1641: https://books.google.ro/books?id=2QjD5H7EbUMC&pg=PA55 . Nu doar vrăjitoria era pedepsită cu moartea, ci aproape toate păcatele capitale ale vechilor evrei. Iar articolele sunt scrise cu cuvintele Vechiului Testament (KJV). Astfel, cel cu privire la sodomie este de fapt Lev. 20:13: „if any man lyeth with mankinde as he lyeth with a woeman, both of them have committed abhomination, they both shall surely be put to death”. Metodele de execuție erau variate: spânzurare, ardere pe rug, înec. Mai găsiți niște mărturii interesante aici (pp. 315-28): https://archive.org/stream/historyofplymout02brad#page/n393/mode/2up

  4. E foarte important ce spune Antero Leitzinger despre rolul lui Andropov si Primakov incepand de prin anii 60-70. Rusii si-au dat seama de potentialul extrem de mare de violenta al islamului si l-au folosit contra Vestului.
    http://users.jyu.fi/~aphamala/pe/issue5/roots.htm
    .„Nașul” ISIS (Stat Islamic) este Stalin, scrie editorialistul The Times, Ben Macintyre… KGB, serviciul est-german Stasi și serviciul Mukhabarat al lui Saddam Hussein – sunt părinţii directi ai securității ISIS” – afirma Macintyre… „Statul Islamic” este o organizație pur seculara, care se ascunde sub masca fundamentalismului religios: „Atunci când rebelii au efectuat o perchezitie în casa lui Haji Bakr, au găsit o mulțime de dovezi că acesta era un spion de prima clasa. Nu au gasit însa nici macar un singur Coran”.
    http://www.paginaderusia.ro/times-statul-islamic-datoreaza-mai-mult-kremlinului-decat-coranului/
    Oricum, in islam nu exista o autoritate teologica care sa aiba autoritatea sa spuna care fel de credinta este si care nu este cu adevarat musulmana. Nu exista o Romă a islamului, nici ceva asemanator unui rabinat pt ca nu se comenteaza Coranul deloc, doar se aplica. Deci ne cam pierdem vremea cautand explicatii subtile.
    PS: assassin (n.) Look up assassin at Dictionary.com 1530s (in Anglo-Latin from mid-13c.), via French and Italian, from Arabic hashishiyyin „hashish-users,” plural of hashishiyy, from the source of hashish (q.v.). A fanatical Ismaili Muslim sect of the time of the Crusades, under leadership of the „Old Man of the Mountains” (translates Arabic shaik-al-jibal, name applied to Hasan ibu-al-Sabbah), with a reputation for murdering opposing leaders after intoxicating themselves by eating hashish. The plural suffix -in was mistaken in Europe for part of the word (compare Bedouin). http://www.etymonline.com/index.php?term=assassin

    • Fii serios. Jihadismul sunnit a devenit o forţă în timpul războiului din Afganistan, când americanii s-au folosit de Osama bin Laden şi de alţii ca el împotriva sovieticilor. Şi jihadiştii au văzut că se poate, dacă au învins Uniunea Sovietică, de ce nu i-ar învinge şi pe occidentali?

    • De fapt, Andropov si Primakov erau oamenii cei mai de treaba, ca facusera scoala de maici. Cum sa infiltreze ei gruparile din Afganistan sau sa se amestece in politica din Irak sau Egipt? Sa fim serosi! Orice copil stie ca rusii luptau barbateste in Afganistan, fara sforarii si spioni si ca in tarile arabe nu au aparut decat de cateva luni, ca li s-a solicitat ajutorul. Ei vor doar sa aduca pacea in Siria.

  5. Ciudat momentul in care hotarati sa scrieti astfel de articole, domnule! Eu v-as da un sfat: tipariti va rog articolul dumneavoastra si expediati-l pe adresa familiilor celor patru victime din Romania ale masacrului din aeroportul din Bruxelles. Subliniati, va rog, pasajul acela in care vorbiti despre „din întreaga istorie a Islamului, Mohammed este probabil cel mai moderat personaj, cel mai înţelegător, tolerant, maleabil, clement, milostiv, flexibil, paşnic, şi iertător”.

    • Atributele figurilor centrale ale celor trei mari religii monoteiste, Iisus, Muhammad și Moise, așa cum apar ele în Cărțile Sfinte ale Creștinismului, Islamului și Iudaismului, sunt eminamente pozitive. Cu mici excepții (de ex. când Iisus se înfurie și răstoarnă mesele schimbătorilor de bani, v. Ioan 2: 13-18). Acesta este un fapt, și nu o interpretare subiectivă a mea. Vă așteptați ca marile religii ale lumii să-și descrie fondatorii, în textele sacre, drept niște obscurantiști intolerant-dogmatici, agresivi și degrabă-vărsători-de-sânge? Evident că nu. Ei apar mai peste tot ca fiind buni, drepți, iubitori, toleranți, iertători, etc. Să mergem la surse! Iată Sura Al-Baqarah 2:256: ”Nu există silire la credință”.
      Repet, câte capete, atâtea păreri și la ei: unii studiază textele și sunt capabili de reflecție critică, alții vin în Europa și pun bombe în aeroporturi.. Haideți să evităm judecățile globale și simplificările comode :)

      • Si totusi pedeapsa ca ai parasit Islam-ul e moartea. Domnu’ Velimirovici, gresiti. Islam-ul e o religie violenta. Nu se compara imaginea lui Iisus cu cea a lui Mahomed. Ati spus ca Iisus a rasturnat tarabele negustorilor. Bine, dar Mahomed a omorit (decapitat!) cu mina lui, s-a casatorit cu o fata de 6 ani si a „consumat” casatoria cind fata avea 9 ani etc. Diferentele sint mari.

      • Nu cred ca se poate compara rasturnarea meselor, care avea mai mult o semnificatie simbolica, indreptata contr (non)valorilor materiale, decat ca act de violenta in sine, cu uciderea in cele mai chinuitoare moduri pe care le putea imagina cel luat acum de model.
        Daca tot faceti paralela intre doi profeti…

      • D-le Velimirovici, articolul dvs. mi-a placut si, in orice caz, nu sunt in masura sa il judec prea mult critic, in sensul rau al cuvantului. Pareti a stapani foarte bine subiectul. Intr-o privinta insa nu sunt de acord cu dvs. si anume cu aceasta afirmatie:

        „Cu mici excepții (de ex. când Iisus se înfurie și răstoarnă mesele schimbătorilor de bani, v. Ioan 2: 13-18). Acesta este un fapt, și nu o interpretare subiectivă a mea. ”

        Ca Iisus a rasturnat mesele celor din templu, da, acesta este un fapt. Ca a facut-o dintr-un acces de furie, ei bine, acest „fapt” este mai mult decat o interpretare subiectiva a dvs., este o intelegere eronata a textului. In esenta, este cel mai semnificativ pasaj din Evanghelii care poate fi adus drept contraargument al ideii ca crestinismul este echivalent cu prostia tampa.

    • Consonant , Mihai, samd

      Pentru epoca si zona sa Mahomed era un ins „echilibrat”, moderat ba chiar „progresist” Ca un mic amaunt… prima sa sotie a fots intodeauna tratata de el intr-un mod „scandalos” de curtenitor, i-a arata respect si recunostinta. Asta in Arabia sec VI – VII! (Si fara de potentatii cresrini era „moral”. Daca dorea o femeie o lua la el, o intretinea, ii crestea copii nu o trimitea acasa cu burta la gura !)

      Ca pe urma a urmat o „deriva” – de ce sa ne miram?

      Crestinii cei iertatori care incercau sa stea linistiti cand ii haleau leii au devenit razboinici temuti Deus lo vult a fost lozinca primei Cruciade .. au ucis fara distinctie cf indemnului Tuez-les tous, Dieu reconnaîtra les siens! si au terminat folosind gazele de lupta si bombA.

      In secolul XVI Luther scria ca ofensa adusa lui Cristos trebuie pedepsita cu .. moartea! (un secol cam „susceptil” in ce priveste onoarea si in care duelul se extinde precum gripa!)

      Mandrii shiks sunt urmasii unui cult noncombatant – la origine. Cand s-au saturat sa fie macelariti precum mieii au creat o casta de luptatori „Leii” : Singh si au cucerit India! Si azi sikh ii sunt elita militara „traditionala” considerati ca „valorosi” imediat dupa gurkasi („un barbat care zice ca nu se teme de moarte este un mincinos sau un gurka!”) {se pare ca totusi maorii … sunt „peste” gurkasi!}

      Daca veti cauta veti mai gasi astfel de cazuri … adica clte nonviolente sau macar moderate sa ajunga sa proclame violenta razboinica virtute..

      Ar fi exceptional sa gasiti macar un singur exemplu cand o religie razboinica sa ajunga macar moderata …

      Sa stiti ceva : credintele si zeii urmeaza societatea !!!

      Si sa termin intr-o nota .. hazliie. Martorii lui Iehova sunt (inca ?) in faza non Insa dupa cate stiu Yehovah inseamna „Dumnezeu al armatelor”!!! (A nu se confunda cu Yahwe care este Cel Care Este [creator, domn, stapan])

  6. Articol interesant dar in presa trebuie sa pici pe subiect la timp si ati intarziat putin. va rog la modul cel mai serios sa-l repostati la prima ocazie aparuta, caci unii dintre noi deja ne-am cam descarcat bateriile(eu cu siguranta) in comentariile facute pe firele anterioare. Poate adaugand si opinia dvs despre solutii asa cum v-o solicita contributorul de mai sus , comentatorul MirceaM.
    Iarasi cred ca merita o atentie speciala problema ridicata mai sus de comentatorul Mihai adica referitoare la termenul „toleranta” si cine stie pornind de la el, dupa ce-si mai trag sufletul, vor ridica manusa si altii si atunci se va incinge si aici o discutie importanta. :)

    • PS Se pare ca m-am inselat caci sunt deja peste 4000 de vizite si destule comentarii afisate(si cate or mai fi in moderare, cum va fi si acesta pana la publicare) .
      Daca voi fi in stare voi inccerca si eu sa revin. :)

  7. Clar ca geamul mat: musulmanismul nu subîntinde nici o religie profundă, nici măcar tradițiile unei etnii anume, ci doar un mod de viață, o manieră de a fi și a gîndi. Adică interpretarea încremenită a universului de către maimuța nostalgică după copacul părăsit, îngrozită de complexitatea unei lumi pe care nu și-a dorit-o și cu care nu are ce face. Înapoi nu-i cale, și atunci fîrnîie pe nas, numără mătănii la infinit, sau o lălăie în jeg și tribalism. Tot ce SE MIȘCĂ îi e dușman, iar unii indivizi mai vioi manifestă izbucniri de energii vindicative.

  8. Cuvintele cu care va formulati ideile sunt foarte importante, exactitatea termenilor mi se pare esentiala pentru claritatea discursului!
    Nu intentionez sa va analizez articolul, el insusi analiza altora (regret tonul scolaresc in reproducerea si sustinerea ideilor altora!), ma refer doar la cateva aspecte, in opinia mea confuze, care-mi par util de precizat.
    Intrebarea din titlu „Ciocnire a civilizaţiilor şi asediu islamic?” ma interpeleaza…
    1. Evenimentele ACTUALE nu pot fi asociate la o „ciocnire a civilizatiilor”, pentru ca :
    – nu e vorba de o simpla ciocnire, ci de un razboi!
    – nu Islamul ne-a declarat razboi, ci auto-intitulatul Stat Islamic al lui Baghdadi, adica o mâna de barbari analfabeti, delingventi de drept comun, „promovati” criminali din motive, majoritar financiare!
    – statele majoritar musulmane au condamnat public si oficial aceste atrocitati, au dezavuat cu fermitate apartenenta la Islam a teroristilor, ceea ce nu este suficient, dar nici de neglijat!
    2.Incepand cu anii 1970 si agravarea situatiei din teritoriile palestinien,s-a nascut o ideologie politica cu caracter terorist, numita Islamism (sufixul -ism avand in limbaj o conotatie negativa, de exces si de denaturare)
    Exista deci, o diferenta notabila intre „islamic” (relativ la religia Islam) si „islamism, islamist” (ideologie politica care uzurpeaza Islamul, adept al acesteia!)!!!
    Daca deja din titlu dvs ca specialist, faceti acest amalgam, nu este de mirare confuzia care dainuie in mintea multor oameni, si care produce ura si frica de musulmani!
    Este importanta desemnarea clara a dusmanilor civilizatiei noastre, pentru a-i putea combate eficient, si a-i lichida!
    Nu este vorba deci, Grâce à Dieu!, de razboiul civilizatiilor, Iudeo-Crestine vs. Islam, nu ne luptam contra Islamului (~1.5 miliarde, si natalitate sporita!!!), musulmanii sunt aliatii nostri contra barbariei teroriste islamiste!

  9. felicitari pentru articol!

    sunt impresionat ca l-ati citat pe M.Idel la inceput, cu „ceea ce ne uneste”.

    In ciuda ambiguitatii si confuziei ce domnesc in lumea de azi, sunt mai multe si mai importante cele care ne unesc decat cele ce ne separa. articolul dvs. lasa sa se intrevada filonul unic, fapt care e de apreciat.

    p.s. Nu as spune ca Profetul Muhammad era „tolerant” cel putin nu in sensul actual al acestui termen. „Toleranta” moderna este o anti-valoare… la fel ca indulgenta.

    „Este o deosebire esențială între a fi indulgent cu slăbiciunile noastre și între a fi bun cu ele. Nimic mai contraindicat decât prima variantă; a doua se impune cu evidență. A fi indulgent cu slăbiciunile înseamnă a fi tu însuți slab și învinsul lor; a fi bun implică recunoașterea că există ceva bun în ele, adică ceva pozitiv, pentru că metafizic cuvântul bun nu are alt sens decât a fi pozitiv. ” Vasile Lovinescu

  10. Excelent articol . Au exista si in Evul Mediu confruntari religioase , violente ( c-asa-i omul , iute ) , se respecta insa , cit de cit , codul cavaleresc , ceea ce dispretuia cel mai tare un razboinic adevarat era lasitatea , lovitura pe la spate , iar Islamul e o religie cu importante caractere cavaleresti ( nu teroriste ) . Disputele ,textuale, interreligioase sunt total fara rost , orice poate fi contracarat cu exact aceleasi dovezi sau contraargumente , crestinii care cred ca aduc ,probe, textuale impotriva Islamului ( despre care stiu tot atit de multe ca despre chinezi , anume : sunt toti la fel ) procedeaza la fel ca ateistii , fara sa realizeze ca isi expun religia aceleiasi citiri inverse si reductioniste .Terorismul apartine razboiului total ( iar masacrarea unor populatii civile tot terorism este , dar cu acte ) .Ex. : ati vazut ,Pacificatorul, , cum va reactiona unul care si-a vazut familia exterminata ? Cam tot asa cum au facut rusii cind au intrat in Germania . Maghrebinii acestia or fi aflat de ceea ce au facut francezii strabunicilor lor .Vreau sa spun ca lucrurile sunt ceva mai complexe , calitatea acestui art. este , intre altele , ca pune in lumina complexitatea fenomenului , care poate avea cauze multiple , dar convergente , nu il reduce la o cauza unica , prin simplificare : ,barbarii, . Sincretismul acesta , numit multicult. , e adevarata bomba . Terorismul este efectul dezordinilor mondiale , intotdeauna se va gasi un fanatic care sa puna bombe ( deocamdata conventionale ) . Aproape induiosatoare e straduinta unor ziaristi ( oameni cu pregatire universala ) de a deconexa terorismul islamist de colonialismul occidental care , zice-se , a fost ,demult, . Analiza stiintifica se ocupa cu cauze si efecte ( si solutii posibile ) , nu cu discursuri patetice ( absolut de inteles si ele , din partea cetateanului ) sau politicianiste .

  11. Domnule Velimirovici

    felicitari!

    Insa in ce pribeste „revolutia” lu Rudotel Komeini …. Sashul a cazxut si fiinca wera prins in cleste si de dr4epata conservatire (clerul siir) si de stanga. Atu auzit cumva de Tudeh?

  12. Domnule Felician Velimirovici, dumneavoastră, chiar dacă nu realizați acest lucru și susțineți că vremea political correctness a trecut, întruchipați exact discursul corectitudinii politice cu părinți social-liberali. Probabil că ați fost influențați pe linia premiselor ideologice subtile din literatura occidentală pe subiecte din sfera Islamului, terorismului, radicalizării etc.

    De ce afirm că exprimați pozițiile corect politic? Iată câteva simptome:
    Întâi, refuzul de a accepta că ideologia, indiferent că e religioasă sau nu, poate juca un rol central în politicile statelor și a organizațiilor, dar și în procesul de luare a deciziilor la nivel individual. Atât liberalismul cât și marxismul consideră că omul este o ființă rațională care încearcă să își maximizeze interesele materiale, de putere sau de statut social. Dumneavoastră ați preluat această mantră occidentală ce transcede mass-media, mediul universitar, clasele politice moderate și până recent întreaga
    clasă de mijloc vestică bine îndoctrinată în sistemul de învățământ atunci când afirmați: ”Nu cred că religia în sine constituie problema de fond, ci maniera în care anumite idei religioase sunt interpretate și manipulate în scopuri politice de către diverși lideri/imami/”califi”. Așadar, violența islamică (în cazul de față) este instrumentalizată în scopuri personale de către clase politice ori lideri avide de putere, statut și privilegiile materiale asociate. Se presupune în continuare că liderul reliogios ori politic este prin excelență cinic, lipsit de un sistem de valori, de norme morale, de o viziune asupra lumii, ca și cum el nu ar fi crescut și educat într-o societate cu specific organizațional și cultural ci pe o altă planetă. Chiar așa să fie? Crede cineva că Ayatollahul Iranului nu crede în Islam, nici în Dumnezeu? Că Obama, un tip cu o vastă cultură politică academică nu crede în liberalism și că nu acționează măcar în parte conform convingerilor sale? Că Angela Merkel nu a avut o pornire umanitară când a deschis porțile refugiaților afectați de grozăviile din Siria și Irak? Ori că Vladimir Putin, dincolo de calculele de putere, nu a ocupat Crimeea dintr-un adânc sentiment patriotic? Ori să presupunem că musulmanii care împărtășesc convingeri religioase puternice cu principii contrare societății deschise și libertăților individuale o fac în așteptarea unor câștiguri materiale imediate? A se ține cont că în domeniiile sociologiei și psihiologiei se acceptă de mult că omul nu este în totalitate o ființă rațională, factorii emoționali fiind cel puțin la fel de relavanți.
    O altă presupoziție corectă politic este aceea că ideologia neconformă consensului social-liberal din lumea democratică, în speță Islamul, este ”politizată”, insinuându-se ideea, fără a se ține cont de realitatea de pe teren, că agenții violenți ai ideologiei inconfortabile sunt în eroare, interpretând greșit scrierile fundamentale. Aceasta în condițiile în care aproape nimeni din lumea occidentală nu se ostenește să citească fundamentele ideologiei în cauză. În situația despre care vorbim, teroriștii islamici sunt tratați fără niciun fel de cercetări amănunțite și doar pe baza teoriei omului rațional, ca un fenomen marginal, necaracteristic și chiar neislamic.

    Al treilea simptom al gândirii în termenii corectitudinii politice este susținerea că islamul și creștinismul au potențial similar de violență, ceea ce plasează cauzele terorismului în afara ideologicului, emoționalului și valorilor doctrinare în general. Comparația este necinstită, și aici nu vă învinovățesc pe dumneavoastră care nu sunteți decât vectorul unor idei larg răspândite în vest. Da, Vechiul Testament este încărcat de violență, însă el este baza iudaismului, în timp ce pentru religia creștină învățăturile Noului Testament completează vechile scrieri și înlocuiesc învățăturile neconforme ale Vechiului Testament. Ori în Noul Testament violența de orice fel este exclusiv și explicit condamnată. Violența în numele creștinismului are astfel baze ideologice foarte șubrede. Pe de altă parte am citit eu însumi Coranul (haideți să nu-i arabizăm numele în mod nenecesar), iar acolo referirile la violență, la pedepse divine înspăimântătoare, discursul incitator la ură și abuzuri împotriva necredincioșilor, invitația mai mult sau mai puțin voalată la război veșnic împotriva infidelilor (remarcați conotația peiorativă a cuvintelor infidel și necredincios) îneacă pur și simplu rarele versete ce îndeamnă la toleranță și înțelegere. Nu e cazul să dezvolt aici, dar inclusiv protecția acordată în islam oamenilor Cărții (creștinii și evreii) ține în jurisprudența islamică mai mult de ”protecția” clanurilor mafiote pe care nu și-o dorește nimeni, fiind o schemă de taxări exorbitante, umilire și chiar expropriere decât o formulă de toleranță, respect reciproc și coexistență pașnică.

    Ideea că islamul a fost vreodată pașnic este o iluzie. A se vedea viața și faptele lui Mahomed, care a comis chiar ceea ce azi s-ar numi genocid împotriva triburilor/populațiilor care au refuzat dreapta credință și autoritatea lui politică. A se vedea discriminarea sistematică neăntreruptă în ultimele 14 secole a populațiilor creștine din Orientul Mijlociu, Egipt și restul nordului Africii, precum și la suferințele minorităților creștine din Indonezia și Pakistan. A se vedea soarta hindușilor din subcontinentul Indian din ultima mie de ani. Recomand cititorilor cartea ”The Legacy of Jihad” (2005) a doctorului G. Bostom, unde există și un capitol dedicat țărilor române.

    La fel, teza politizării islamului nu se susține. În Islam nu există o separare a bisericii de stat, Coranul și hadith-urile ținând loc de cod penal și civil (există patru școli de drept cristalizate definitiv în secolul al X-lea, care dau consistență legii religioase Sharia, cu diferențe infime de la o regiune la alta în cazul în care nu e combinată cu elemente de drept roman și napoleonian) și reglementând foarte strict toate aspectele vieții credinciosului până în cele mai intime aspecte. Coranul trebuie interpretat cît mai literal, fiind cuvântul lui Dumnezeu pe Pământ, iar nicio lege a oamenilor, deci nici parlamentele alese democratic și reprezentând suveranitatea poporului nu au dreptul să emită legi contrare Sharia și principiilor Coranului. Așa se explică de ce în Iran de exemplu, majoritatea legilor votate de Parlamentul oricul dominat de conservatori prin procese electorale dubioase sunt anulate de Imami pe motiv de neconformitate religioasă.

    A crede că se poate separa sistemul de credință musulman de ideologia politică islamică este un nonsens. Renunță la islamul politic și ai lăsat islamul o carcasă goală, lipsită de sens și viață. Una fără cealaltă nu există.

    Așa numita radicalizare este de fapt întoarcerea cu fața la islam a musulmanilor din toată lumea. Este un nu împotriva oricărei integrări în lumea neislamică, indiferent că vorbim de spațiul chinez, Indian sau occidental.

    Progresiștii de care vorbiți dumneavoastră au pierdut, cel puțin pentru deceniile viitoare lupta pentru laicizarea lumii islamice în momentul în care, odată cu decolonizarea și înființarea statelor seculare, s-au transformat în regimuri autoritare și foarte corupte, ratând fereastra istorică în care ar fi putut crea societăți democratice, echitabile și prospere după modelul occidental.

    • Stimate domnule Andrei,

      Relația pe care o sugerați între corectitudine politică și argumentele autorului este nejustificată și îmi aduce aminte de acea sinistră „European Declaration of Independence”. Bunăoară, primele comparații între creștinism și islam au fost formulate în Evul Mediu, într-o vreme când corectitudinea politică nu exista :) Rămân la acest exemplu datorită unei intervenții pe care am avut-o mai sus. Reduceți în mod tendențios creștinismul la Noul Testament și afirmați că „violența în numele creștinismului are astfel baze ideologice foarte șubrede”. Multe secole de istorie vă contrazic. De cruciade și vânători de vrăjitoare (revedeți dacă aveți curiozitatea Leviticul 20:27 și Ieșirea 22:18) a auzit toată lumea. Dar iată două din legile unei comunități de creștini din Lumea Nouă din 1641: „If any man after legall conviction shall have or worship any other god, but the lord god, he shall be put to death” și „If any man shall blaspheme the name of god, the father, Sonne or Holie ghost, with direct, expresse, presumptuous or high handed blasphemie, or shall curse god in the like manner, he shall be put to death „.

  13. Daca-mi este permis , un raspuns pt. unele obiectii , de aici sau din alte parti , repetitive . Acuzele de ,corect. politica, tind sa primeasca o nota infamanta , in numele a ceea ce s-a numit o corectitudine inversa , tot ceea ce nu convine este catalogat astfel , ca si cum s-ar spune ,comunism, . Nu e suficient sa citesti Coranul ( printre rinduri , fara indoiala ) pt. a avea o idee despre ceea ce inseamna cultura si civilizatia islamica : s-a citit ceva din poetii persani , din filozofi sau mistici , din literatura araba clasica ? Recomand lucrarile dnei Grete Tartler sau art. dnei Anca Manolescu , chiar pe aceasta platforma . In ceea ce priveste istoria , daca se prefera discursul ,anacronic, , este de reamintit ca atrocitatile din Cruciade ( inclusiv asupra evreilor , ce sa mai vorbim , dar chiar si asupra crestinilor orientali , care au avut parte , ca schismatici , de o cruciada speciala ) au fost comise de crestini , in special de aceia mai simpli si mai entuziasti ( sensibili la argumentele mai infocate si foarte interesate politic si material ) , fara a mai pomeni de epoca moderna . In schimb , Saladin i-a permis lui Richard si armatei lui sa se inchine la Mormintul Sfint . In Spania musulmanii au fost cu mult mai toleranti cu crestinii ( si cu evreii ) decit au fost acestia cu ei . Chiar daca Crestinismul ,nu predica violenta , s-a folosit din plin de ea , nu cred ca mai e nevoie de date faptice , sunt de mentionat insa nenumaratele progromuri , chiar in lumea rasariteana .Daca punem in balanta distrugerile provocate de Crestinatate vs. Islam vom iesi foarte rau .Din aceste motive , e mai bine ca discutia sa fie restrinsa la actualitate , terorismul islamist e doar un caz ( cel mai violent , e drept ) pt. terorism in general , cauzele trebuie cautate in lumea contemporana iar autorul a punctat foarte bine , este vorba de religii politice , hibride , fundamentalisme , mutatii ideologice , moderne ( Qutb a fost scolit in Occident , a invatat meserie , fara sa mai vorbim de extrema dreapta care s-a amestecat bine prin regimul lui Nasser sau org. palestiniene , asa cum a facut si cu Pinochet sau peronismul ) , dnul Cornea vorbea , pe drept , despre islamofascism ( sensibil chiar ,estetic, , fascismele avind predilectie pt. aspectele estetice , s-a vorbit despre cyberterorism , un alt soi de futurism , arheo- sau anarho- ) , lucrurile sunt destul de incurcate .Evident ca terorismul trebuie combatut ( si ca ideologie) , dar pt. asta e nevoie de luciditate , nu de teze conspirationiste si maniheiste ( cu inconfundabila aroma ,conservatoare, , fie neo- sau retro- ) .

    • Subiectul articolului nu a fost cultura și civilizația musulmană, la care nu am făcut nici eu referire. Nu pot decât să presupun că cei care le invocă sunt în temă cu poeții persani și cu filozofii sau misticii din literatura araba clasica. Tema a fost strict legătura dintre violența organizată, în special terorismul, și islam în epoca contemporană.

      Pare-se că discursul critic la adresa islamului și a corectitudinii politice este de asemenea catalogat peiorativ drept anacronic, corectitudine inversă, sau – de ce nu – reacționar.

      Găsesc discutibilă teza că ”lumea” creștină este la fel, dacă nu chiar mai vinovată de atrocități decât cea musulmană. Nu creștinismul este cel care, deși nu predică violența, s-a folosit deplin de ea. O asemenea afirmație este o simplificare neavenită a istoriei. Oamenii au prin natura lor și o componentă psihologică agresivă, asemeni oricărei alte specii și indiferent de cultură. Întrebarea obiectivă este de câte ori violența organizată, de pildă genocidurile, actele teroriste, epurările etnice sau religioase, este comisă în numele religiei.

      Cruciadele au avut un substrat religios, deși creștinismul nu predică violența, însă la vremea aceea un motiv discursiv important a fost că musulmanii au ocupat pământurile sfinte și amenință creștinătatea. În parte cruciadele au fost o reacție de apărare la o expansiune fulgerătoare a islamului și a forțelor politice susținătoare din Anatolia până în Africa de Nord, sudul Franței și Spania. Că a fost prădat Constantinopolul, că și creștinii orientali au avut de suferit, sau că musulmanii de rând au fost supuși uneori unor violențe gratuite nu trebuie negat. Totodată, creștinii chiar au fost masiv oprimați în toate aceste locuri în primele două secole de cucerire și dominație arabă. Chiar și în Spania sub ocupație arabă târzie viața comunităților evereiești și creștine nu a fost chiar atât roză precum se vehiculează azi, în pofida renașterii culturale arabe a regiunii. De asemenea atrocitățile cruciaților nu suferă comparație cu genocidul Statului Islamic împotriva creștinilor și a yazidilor de azi. Dacă este să vorbim despre genocidul naziștilor împotriva evreilor europeni în anii celui de al doilea război mondial este de o falsitate strigătoare la cer să pui aceste fapte îngrozitoare pe seama creștinătății, în condițiile în care ele au fost comise în numele unei alte ideologii, seculare de această dată. La fel cu zecile de milioane de oameni uciși mișelește în progromurile comuniste din Siberia de către Uniunea Sovietică, in numele luptei de clasă ori a înfrângerii dușmanilor fasciști – fiind vizate deseori întregi etnii indiferent de coloratura religioasă.

      Deci invit pe toată lumea, atunci când discutăm despre crimele creștinătății, să ne referim strict la cele comise în numele religiei. În acest spirit, nu am pus în seama islamului crimele comise de dictatori musulmani precum Saddam Hussein sau Bashar al-Assad. Indiferent din ce tabără idologică provenim, este de bun simț să nu amestecăm lucrurile de această manieră.

      • „Deci invit pe toată lumea, atunci când discutăm despre crimele creștinătății, să ne referim strict la cele comise în numele religiei.” – Teoretic, un indemn mai consensual (local, desigur!) nu se poate ;) , practic este doar o alta forma de judecata de valori, la fel de subiectiva, deci partinitoare, ca oricare alta!
        Din respect pentru autor, n-am sa fac un comentariu mai lung decat articolul, este un minimum de politete, deci :
        Cruciadele au durat ~200 de ani, ceea ce necesitat participarea activa a mai multor generatii de europeni crestini. Daca prima cruciada a fost un succes (singurul!), urmatoarele 7 n-au mai fost justificate de aceleasi motivatii nobile, ci de altele, mult mai „pamantesti”. Grosul armatelor trebuind asigurat, taranii analfabeti au continuat sa fie manipulati…
        Cine scrie istoria? Deja, cineva care stie sa scrie! In sec 11-13, se intampla ca erau fix aceiasi care scriau si organizau cruciadele…Exista deci un dubiu rezonabil ca 200 de ani de macel n-au fost chiar „strict” in numele religiei.
        Aceeasi analiza despre nazism: Hitler si generalii lui au exterminat, faptic, evreii? Imposibil, material vorbind! Deci, ce stia armata nazista, tinerii de 18-25 ani, despre arienism sau eugenism? Nu cred ca exagerez daca spun ca, in proportie de 99% : nimic! Toti stiau insa ca Isus a fost omorat de evrei (???), si tind sa cred ca asta a jucat un rol decisiv in ura viscerala fata de evrei, si exterminarea lor sistematica! Multimea care a comis, efectiv, aceste atrocitati, a facut-o din atasament la crestinism…Apoi, istoria nu au scris-o soldatii germani…

        • Stimată doamnă Ela,

          pe scurt, consider că motivațiile în actul decizional al factorului politic includ deopotrivă calcule de beneficii personale sau de grup – fie că vorbim despre cele de natură materială sau de putere – și considerente derivate din matrița mentală imprimantă de ideologiile, identitatea și cultura dominante.

          Prioritizarea diferitelor imperative când trebuie acționat într-un fel sau altul depinde de o serie de factori, dintre care unii nu îi putem cunoaște integral, cum ar fi contextul istoric, discursul public dominant, caracteristicile psihologice ale decidentului și experiența sa de viață, echilibrul grupurilor de interese și valorizarea diferită a interesului personal vs. interesul național de la societate la societate.

          Placa motivației exclusive a interesului personal și a cauzelor sociale ale conflictelor este uzată și incompletă.

          • „Prioritizarea diferitelor imperative când trebuie acționat într-un fel sau altul depinde de o serie de factori, dintre care unii nu îi putem cunoaște integral, cum ar fi contextul istoric,…” – EXACT! Deci, intelegeti ca indemnul dvs „…să ne referim strict la cele (crime!) comise în numele religiei.”, este pur si simplu inaplicabil, adica doar polemic!
            Fiecare „tabara” (religioasa…) are un discurs perfect acordat si consensual pentru adepti si practicanti, ceea ce reprezinta fundamentul conflictelor religioase din totdeauna, si de astazi!

            „Sărăcia, foametea și războiul cauzează în principal migrație, dar nu automat terorism.” – Nu exista NIMIC care sa aiba o singura cauzalitate!
            „Automat” nu exista in viata reala!!!
            Orice fenomen, atitudine, reactie sau comportament este consecinta unui ansamblu de cauze, unele mai vizibile decat altele…Terorismul este puternic favorizat de saracie, istoria si actualitatea demonstreaza aceasta corelatie, iar exceptiile o confirma!

            „… Islamul secolului al VI-lea cu o tentă înșelătoare de modernitate.” – Nu exista INCA Islam in sec al VI-lea!

            ” Nu trebuie să fii un exeget ca să înțelegi versetele coranice, deoarece ele sunt, conform acestei dogme religioase, cuvântul neintermediat al lui Dumnezeu pe pământ și trebuie interpretate literal.” – ???
            Lucrurile stau exact INVERS, stimate domn! E un mare pericol intelectual sa spuneti ca ati inteles TOTUL din Coran sau Biblie…Cu cat oameni studiaza aceste texte sacre, cu atat gasesc mesaje subliminale NOI, de o incontestabila actualitate !!!
            Trebuie sa existe exegeti care sa studieze neintrerupt Coranul, dar si Noul Testament!!!, asa cum e cazul in Judaism, de 5000 de ani!!!!
            Interpretarea literala este cea mai mare eroare, si sursa tuturor conflictelor trecute si actuale!

            • @Ela Vă voi răspunde punct cu punct:
              “Prioritizarea diferitelor imperative când trebuie acționat într-un fel sau altul depinde de o serie de factori, dintre care unii nu îi putem cunoaște integral, cum ar fi contextul istoric,…” – EXACT! Deci, intelegeti ca indemnul dvs “…să ne referim strict la cele (crime!) comise în numele religiei.”, este pur si simplu inaplicabil, adica doar polemic!

              Faptul că nu putem cunoaște 100% circumstanțele unui fenomen ori eveniment nu înseamnă că orice efort intelectual de analiză și cunoaștere este sortit eșecului. Cu informație suficientă se pot lumina corelații semnificative și trage concluzii practice de către actorii implicați într-un fel sau altul. Dacă știi contextul istoric al subiectului analizat, discursul politic din societatea respectivă și al actorilor direct implicați, ideologia dominantă, firul evenimențial și în cazul nostru profilul socio-psihologic al teroristului islamic presupun că poți face o analiză lucidă, solidă.

              ”Terorismul este puternic favorizat de saracie, istoria si actualitatea demonstreaza aceasta corelatie, iar exceptiile o confirma!”

              Doamnă Ela, vă rog să accesați bazele de date internaționale cu studiile pe terorism (vă asigur că e vorba de câteva zeci efectuate în SUA, Europa și Orientul Mijlociu) înainte să faceți niște afirmații ce par a reflecta mai degrabă așteptările dumneavoastră normative referitoare la cum funcționează lumea decât realități observate empiric. Toate cercetările efectuate de savanți de renume din universități și țări cât se poate de variate nu au putut releva o corelație semnificativă statistic între terorism li sărăcie sau între terorism și labilitate psihică. Ca să nu se creeze impresia că vorbesc din auzite vă dau câteva exemple cu autor și anul apariției: Sageman (2004) – cercetare pe peste 400 de teroriști, profil: studii medii și superioare, 90% din familii intacte, indicii ale unei raționalități în mintea teroriștilor; Hörnqvist și Flyghed (2012), Cesari (2008), Silber și Bhatt (2007) precum și un raport al poliției din New York ( 2007) – teroriștii nu sunt nici marginalizați social, nici delincvenți ci oameni normali, în locuri obișnuite, cu educație superioară sau cu studii de meserii, fără probleme financiare, predominant bărbați până în 35 de ani, cu locuri de muncă normale și familii stabile; Borum (2004) – ”bolile mentale și deviațiile de comportament nu sunt factori critici în comportamentul terorist”.
              Deci în majoritate, nu săracii lumii comit acte de terorism, iar nici istoria și nici actualitatea nu demonstrează ceea ce vă doriți dumneavoastră. În Occident, chiar și susținătorii tezei sărăciei drept cauză a terorismului au renunțat la a clama această cauzalitate și s-au repliat căutând să demonstreze o cauzalitate indirectă între cele două variabile. Aici mă refer la oamenii de știință serioși, nu la oamenii de cultură și formatorii de opinie din media și din politică, socialiști și liberali deopotrivă, blocați într-un discurs depășit de evenimente și de datele științifice.

              “Sărăcia, foametea și războiul cauzează în principal migrație, dar nu automat terorism.” – Nu exista NIMIC care sa aiba o singura cauzalitate!
              “Automat” nu exista in viata reala!!!

              Multicauzalitatea fenomenelor sociale este cunoscută, dar metodele științifice, cu deosebire cele cantitative, pot detecta cu marje de eroare acceptabile corelațiile puternice. Nu am afirmat că ceva ar fi automat, doar că, în opinia mea și nu numai, ideologia, credințele, valorile și normele sociale joacă un rol în actul decizional al indivizilor. Teroriștii islamici nu fac niciun secret din faptul că ucid în numele religiei, iar eu îndrăznesc să le dau crezare. Accept că percepția injustiției sociale poate fi doar unul, nicidecum cel mai important, din factorii declanșatori și militez ca factorul cultural-ideologic să nu fie ignorat. Dacă noi europenii vom continua să ignorăm un fapt de domeniul evidenței ne va costa foarte scump, iar politicile de combatere a terorismului vor fi sortite eșecului.

              “… Islamul secolului al VI-lea cu o tentă înșelătoare de modernitate.” – Nu exista INCA Islam in sec al VI-lea!”

              Aici aveți dreptate, am greșit. Islamul a apărut un secol mai târziu. A fost o scăpare din neatenție, mă scuzați.

              ” Nu trebuie să fii un exeget ca să înțelegi versetele coranice, deoarece ele sunt, conform acestei dogme religioase, cuvântul neintermediat al lui Dumnezeu pe pământ și trebuie interpretate literal.” – ???
              Lucrurile stau exact INVERS, stimate domn! E un mare pericol intelectual sa spuneti ca ati inteles TOTUL din Coran sau Biblie…Cu cat oameni studiaza aceste texte sacre, cu atat gasesc mesaje subliminale NOI, de o incontestabila actualitate !!!”

              Stimată doamnă, chiar vă rog să citiți Coranul, existând câteva traduceri frumoase în limba română. În tradiția creștină interpretarea scrierilor sfinte a fost permisă, ceea ce a dat posibilitatea societăților creștine să reinterpreteze textele sfinte în acord cu schimbările și necesitățile lor sociale. În islam nu este permisă înțelegerea Coranului decât literal. După secolul al X-lea interpretarea Coranului a fost fixată de către teologii musulmani, iar de atunci alte interpretări sunt interzise. Vă invit să întrebați exegeți musulmani, căci pe mine nu mă credeți. Nu am pretenții că am înțeles totul din Coran. Spun doar că limbajul scrierii respective este cât se poate de transparent și de rău augur pentru relațiile lumii nemusulmane cu lumea islamică, deși ambele categorii sunt eterogene.

              ”Interpretarea literala este cea mai mare eroare, si sursa tuturor conflictelor trecute si actuale!”

              Corect, spuneți asta musulmanilor. Mă tem însă că din cauza limbajului incendiar, sunt greu de interpretat Coranul ori Hadith-urile de o manieră pașnică.

              Comunităţile musulmane de pretudindeni stau în faţa unor provocări herculeene, nu doar lumea occidentală.

          • Wow!!!va dati seama ce enormitati afirmati cand sustineti ” În islam nu este permisă înțelegerea Coranului decât literal.”?
            Nu ar trebui ca astfel de pareri personale sa apara in spatiul public,ridicate la rangul de adevaruri!Nu ajuta pe nimeni,si nici nu e adevarat!
            Ceea ce pare real,e ca asa ati inteles dvs, interpretand literal :)

  14. Nu prea am inteles care e sensul acestui articol. Teza ciocnirii civilizatiilor, pe care autorul pare sa o combata, mi se pare o vulgarizare a teoriei lui Arnold Toynbee. Americanii au totusi un talent aparte in popularizarea pana la vulgarizare a diferitor teorii, trebuie sa recunoastem. Asa a ajuns Jung popular, dar neinteles, in SUA, la fel e si cazul lui Toynbee.

    Oricum, timpul teoriilor a trecut. Tot ce se putea face rau sau gresit, a fost facut. Acum nu mai ramine sa constatam ca sunt necesare masuri urgente, cum ar fi oprirea imigratiei necontrolate din Orient si Africa de Nord si supravegherea moscheelor si musulmanilor din Europa. Astazi auzim ca atacatorii din Bruxelles ar fi vizat centralele nucleare din Belgia. Cele mai urate scenarii devin posibile.

  15. @Dl Andrei . Nu am facut nicio referire la nazisti sau comunisti , ma refeream la progromurile din Ucraina si Polonia din sec. 17 , cu Hmelnitki , sub instigare religioasa ( ortodoxa , cazacii , dar si catolica , polonezii ) si e doar un ex. .Discutia e fara rost , tocmai asta am vrut sa spun si eu , trebuie adusa in actualitate , am spus ,crestinatatea, si nu Crestinismul pt. ca lumea occidentala are o fundatie crestina , adesea chiar si atunci cind o neaga ( secularizind-o ) , nu religia in sine e responsabila , ci oamenii care o tradeaza ( cei ce reproseaza acest ,abuz, lingvistic nu ezita totusi sa se refere la Islam absolutizind sau esentializind ) .Tocmai asta am vrut sa spun , sa nu amestecam lucrurile , scopul teroristilor este de a provoca tulburari si dezbinari , instabilitate ( si se pare ca au reusit ) .Printr-un conflict major cu occidentul liderii teroristilor dobindesc legitimitate si putere la ei acasa , ca nu ii intereseaza de soarta musulmanilor o dovedesc chiar atentatele ( care ii expun pe musulmanii europeni ) dar si masacrarea populatiilor musulmane . Reactiile mai dure sunt normale si necesare , dar nu poate fi reprosat unui cercetator ( autorul acestui art. e specialist in istoria radicalismului ) ca nu le da curs . Nici nu am spus nimic despre ,reactionar, .Ok , avem opinii diferite dar nu e o problema , dimpotriva , e bine asa , istoria e interpretabila , situatia e asa cum e , asa ca e de inteles , .. toate cele bune .

    • Sunt de acord cu dumneavoastră că ”scopul teroristilor este de a provoca tulburari si dezbinari, instabilitate”, în timp ce acțiunile violente în Europa le conferă un plus de legitimitate și le consolidează puterea. Nu neg că calculele de putere duse până la cinism pot face parte din repertoriul oamenilor politici în general și al islamiștilor în cazul de față. Însă nu este suficient pentru a explica ceea ce fac. Teroriștii au convingeri religioase sincere foarte puternice, găsesc susținere ideologică în islam, deci religia nu trebuie deculpabilizată a priori. Nu trebuie să fii un exeget ca să înțelegi versetele coranice, deoarece ele sunt, conform acestei dogme religioase, cuvântul neintermediat al lui Dumnezeu pe pământ și trebuie interpretate literal. Chiar dacă sensul câtorva termeni din araba veche a devenit cu timpul nesigur, mesajul și spiritul cărții sfinte nu s-au modificat substanțial. La fel, nu este necesar să cunoști contextul scrierilor respective pentru că o citire literală, așa cum o cere Coranul, nu lasă loc de interpretări prea variate.

      E suficient să citești nenumăratele versete acuzatoare, denigratoare la adresa creștinilor și a evreilor, că ar fi corupt cuvântul lui Dumnezeu în cărților lor sfinte, că nu trebuie să îți faci niciodată prieteni printre necredincioși căci ei sunt fățarnici și urzesc neîntrerupt să te îndepărteze de dreapta credință, și așa mai departe, să citești desele incitări la ură și violență față de infideli etc. ca să îți faci o idee despre caracterul presupus pacifist al islamului. Mai cu seamă este dominată de limbaj violent intolerant a doua jumătate a Coranului. Asta fără a lua în considerare hadith-urile, care sunt încărcate de un limbaj și mai dur, mai intolerant.
      În privința creștinismului, religia a fost uneori factor motivant pentru încălcări majore ale drepturilor omului, dar acoperirea ideologic-teologică a fost întotdeauna șubredă, dată fiind întâietatea Noului Testament în detrimentului Vechiului Testament. Nu același lucru se poate spune despre islam, unde Coranul și hadith-urile oferă numeroase justificări pentru comiterea de acte de violență extremă împotriva celor de o altă religie și chiar a musulmanilor care comit mici păcate. Aici este diferența esențială dintre islam și creștinism, iar lumea, îndeosebi cea musulmană, trebuie să confrunte aceste scrieri, altfel islamul nu va putea conviețui nicăieri pașnic cu o societate globală diversă cultural și religios, cu precădere atunci când se manifestă forme de stres socio-economic ori politic precum în ziua de azi. Wahhabiții, salafiștii și membrii statului islami, trăiesc cu adevărat Islamul originar, iar răspândirea celor două curente puritane a fost masiv sprijinită economic și logistic de petrolul saudit.

      Cât despre Islamiștii IS cărora nu le-ar păsa de musulmanii din Europa ori de cei șiiți, privesc această idee cu rezervă. Pentru musulmanii puritani suniți, musulmanii europeni care au ajuns la un modus vivendi cu lumea ”cruciaților” decadenți, unii din ei fiind parțial integrați în sistemul de valori democratic occidental sunt căzuți îmtr-u păcat capital. Ei aproape ignoră perfidia dușmanului, de facto pactizând cu acesta când refuză să poarte lupta pentru biruința dreptei credințe până nicio alta nu va mai fi pe Pământ. Așadar musulmanii europeni neradicalizați se află periculos de aproape de condiția de apostat (cel care părăsește religia islamică), treaptă pe care devin ”fair game” sau țintă legitimă, buni de ucis laolaltă cu infidelii.

      Într-o notă asemănătoare, șiiții din Siria și Irak sunt priviți drept eretici, dușmani ai Islamului și ai lui Dumnezeu. Eu sunt tratați ca dușmanul din interior, care trebuie exterminați, indiferent dacă prin genocid sau convertire, pentru ca lupta împotriva necredincioșilor să nu mai fie împiedicată de acasă. Pentru suniții puritani, șiiții nu sunt musulmani. Deci, privind lucrurile din unghiul lor, Statul Islamic, Al Nusra ori Al Qaida nu sunt deloc cinici ori criminali, ci le pasă de musulmani în mod sincer, dar desigur de musulmanii adevărați. Eu înțeleg această mentalitate patriotică, care îi face perfect morali și nu doar brute teroriste, mașini genocidale, cum îi vedem noi. Vedeți, ideologiile cu componentă violentă pot acționa în moduri subtile, foarte perverse, care transformă criminalii în eroi. Ele nu sunt doar de fațadă, ci justifică și încurajează inimaginabilul, monstruosul oridecâteori acesta se manifestă. Liderii organizației Statului Islamic nu sunt deloc monstruoși în viziunea islamiștilor de pretutindeni, ci luptători pentru dreptate, adevăr și cauza islamică. Este vorba despre două lumi cu perspective, norme, valori, idei și practici paralele, complet incompatibile: Occidentul liberal-democratic și Islamul secolului al VI-lea cu o tentă înșelătoare de modernitate. Nu știu dacă Statul Islamic sau Arabia Saudită pot realmente recrea lumea lui Mahomed văzută drept pildă de puritate spirituală sau nu în contextul nostru istoric, dar ei încearcă să creeze o lume complet diferită de tot ceea ce suntem noi.

      • Dacă ne uităm la exemplele Uniunii Sovietice, Chinei și Iranului, revoluțiile și regimurile ideologice se dezumflă treptat. E foarte ușor să aplici legi draconice într-o societate săracă și dezorganizată (asta fiind valabil cam pentru toată lumea islamică de astăzi) însă industrializarea nu iartă pe nimeni :)

        Cazurile speciale gen Coreea de Nord sau Arabia Saudită nu pot fi aplicate la scara întregii planete. Cele mai multe societăți nu pot fi menținute în sărăcie, tehnologia occidentală se răspândește, iar ea chiar aduce bunăstare omului de rând, nu se limitează doar la avioane de luptă și submarine nucleare. Pe măsura industrializării societății, oamenii se lasă tentați de confort, încearcă să lase moștenire urmașilor o oarecare bunăstare, iar acestora le trece cheful de revoluții, fie ele islamice sau nu. Odată cu creșterea bunăstării materiale se temperează și natalitatea, iar în lipsa presiunii demografice nu mai are nimeni motiv să se agite. Și cu-atât mai puțin să se revolte.

        Toate ”crizele” lumii islamice au avut la origine creșteri rapide de populație, o oarecare îmbunățățire a condițiilor de viață neînsoțite și de creșteri ale nivelului de trai. Adică e grozav să introduci vaccinările și canalizarea și să reduci astfel mortalitatea infantilă, dar dacă mai târziu nu ai ce să le dai de mâncare ASTA va duce la revoluții. Nu Coranul și nu Profetul, astea sunt doar pretexte la îndemână pentru cei înfometați și pentru cei care se folosesc de ei în scopul obținerii puterii politice.

        Ceea ce trebuie să facă Vestul este doar să dețină în continuare supremația tehnologică, iar asta nu pare să fie o problemă în viitorul previzibil. Restul se rezolvă de la sine într-o generație-două..

        • @ Harald

          Vedeți totuși că numeroase studii pe terorism, inclusiv un ultim citat acum vreo două zile de Hotnews demonstrează că teroriștii provin din toate clasele sociale, din toată lumea, indiferent de pregătirea profesională și venit. Mai mult, marea majoritate a lor sunt din clasele de mijloc, nu cin cele pauperizate. Deci teza sărăciei extreme și a discrepanțelor sociale ca motor al fenomenului terorist islamic nu se susține.

          În altă ordine de idei, există multe alte grupuri marginalizate socio-economic în Europa, precum românii noștri și bulgarii care fac muncile de jos prin Occident, clasele paupere în creștere ale Italiei, Spaniei, Greciei sau Portugaliei, imigranții africani de culoare care lucrează din greu cot la cot cu românii pentru a-și asigura traiul de zi cu zi, dar nimeni nu se dedă la terorism.

          Prin urmare influența factorului cultural nu poate fi ignorată în fenomenul discutat. Sărăcia, foametea și războiul cauzează în principal migrație, dar nu automat terorism. Personal, cred că sărăcia și discriminarea pot alimenta nivelurile de frustrare ale unui grup socio-cultural, deși efectul nu a putut fi demonstrat. Totuși factorul socio-economic nu este determinant în cauzalitatea terorismului, altfel în România ar fi fost terorismul în floare la condițiile de trai locale.

          • @ Andrei – și ce vă face pe Dvs. să susțineți că frații Bakraoui ar fi fost teroriști? Cine a stabilit asta? Ce revendicări au avut?

            Are dl.Petre Opriș un comentariu foarte bun pe tema asta, la un articol alăturat. Breivik nu a fost terorist. Frații Bakraoui erau? De ce?

            • @Harald Faceți o confuzie, nu am făcut vreo referire nici la frații Bakroui, nici la Breivik. Citiți mai atent comentariile mele, nu am susținut nimic despre persoanele respective. Pot însă să vă ofer o perspectivă personală.

              Nu sunt de acord cu umanizarea criminalilor (pe care o încearcă domnul Petre Opriș care ucid cu sânge rece femei, bărbați și copii nevinovați, indiferent de motivația faptei. Acest umanism este prost plasat. Consider că în comparație cu alte tipuri de crime, terorismul are o marcă care elimină orice fel de confuzie: actul de a distruge locuri de importanță simbolistică majoră și de a ucide oameni are o motivație politică. Motivația teroristului este în ultimă instanță aceea de a submina și destabiliza societatea adversă, organizarea ei politică și valorile prin care aceasta funcționează.

              Atât teroriștii islamiști cât și teroristul de extremă dreaptă Breivik urmăresc subminarea democrației liberale și a societății deschise. Este un atac la adresa statului de drept, a valorilor social-marxiste și liberale ce converg în puncte esențiale într-o democrație și a coeziunii grupului social majoritar care susține statul democratic și valorile sale. Nu este neapărat necesar ca teroriștii să formuleze revendicări pentru că scopul lor primar nu este șantajul ci schimbarea sistemică a societății țintă și a polisului ei.

              Faptul că frații Bakraoui au fost de mult timp pe radareleunor servicii secrete pentru legături cu organizații sau mișcări radicale, că au ales sacrificiul suprem în actul uciderii în masă a altor persoane sunt indicii puternice ale unui act premeditat cu o moralitate opusă culturii și societății vestice. Este un act al unor oameni cu un scop mai înalt, ce justifică sacrificarea vieții femeilor și copiilor, bărbaților și bătrânilor și chiar, accidental a coreligionarilor. Doar dacă atentatorii erau bolnavi psihici, mobilul politic poate fi exclus, dar cum am mai spus nenumărate studii asupra terorismului au demonstrat la unison că teroriștii islamici nu sunt labili. Majoritatea teroriștilor au studii și profesii stabile, provin din clasa de mijloc și nu au motive să sufere de complex de inferioritate, căci au deja un statut respectabil în mijlocul societății.

              Actul terorist poate fi situat pe paliere multiple. Sigur, fără a fi complexați, mulți tineri impresionabili între 15 și 35 de ani își pot dori un renume de invidiat – statutul de eroi, luptători pentru libertate, războinici ai Domnului etc. – însă actul terorist presupune întotdeauna un plan politic strategic în slujba cauzei supreme. În cazul islamului vorbim despre unificarea politică a Umma (comunității tuturor musulmanilor de pe Terra) sub entitatea politică numită Califat (care are prea puțin în comun cu statul național modern răspândit din Europa pe toate continentele locuite) și eliminarea de pe planetă prin sabie ori convertire a tuturor celorlalte religii împreună cu sistemele politice și culturile construite în jurul lor.

              Întrebarea ascunsă sub discuția asupra legăturilor islamului cu terorismul este dacă întreaga populație musulmană din Europa și din lume trebuie supusă blamajului pentru terorismul islamic. Mă tem că o astfel de abordare ar avea consecințe devastatoare și de aceea aș pleda pentru ca musulmanii de pretutindeni să înceapă un dialog intern asupra relației lor cu dogma religioasă islamică și cu dogmatismul religios în genere. Tăcerea comunităților și a liderilor religioși musulmani din toată lumea în fața terorismului islamic este asurzitoare. Nu toți musulmanii sunt gata să recurgă la violența în numele religiei lor însă toți au obligația să
              o combată. Altfel se creează senzația grea de complicitate cu teroriștii și de împărtășire, măcar parțială, a valorilor lor. De pildă, dacă o publicație îndrăznește să publice o caricatură cu Mahomed, toată lumea islamică ia foc, însă atentatele teroriste din India, Europa, Africa sau America sunt receptate cu o tăcere generală suspectă. Reacțiile slabe din partea unor imami din Egipt și Europa par mai degrabă cauzate de teama blamării islamului ori de potențiale consecințe imediate asupra minorității islamice din statele afectate de terorism.

      • @ Andrei – nu e vorba despre „umanizarea criminalilor”. După crescut câini timp de peste 35 de ani, pot să vă spun un secret: nu trebuie să fii câine pentru a înțelege ce e în mintea unui câine. Însă asta nu înseamnă ”umanizarea câinelui”. Câinele are în continuare nivelul pe care-l are și va face lucrurile pe care e capabil să le facă.

        Problema cu sinuciderea este mai complicată, impresia subsemnatului e că persoanele mai inteligente sunt mai înclinate spre așa ceva. Adică instabilitatea unei minți inteligente e ceva mai mare decât a uneia odihnite. Iar a avea pregătire tehnică într-un domeniu sau altul nu îi face pe respectivii să aibă ”un statut respectabil în mijlocul societății”. Atât timp cât nu are culoarea și aparența fizică ”respectabilă” în societatea respectivă (franceză sau belgiană) un maghrebian nu va avea niciodată ”un statut respectabil” în Franța sau Belgia.

        Nu credeți că a alege să se sinucidă e tocmai dovada nivelului real de respectabilitate pe care o percepe în mintea lui?

        • Reiau un fragment dintr-un comentariu propriu referitor la profilul teroristului islamic unde menționez numele cercetătorului, anul și rezultatele studiilor lor:
          ”Sageman (2004) – cercetare pe peste 400 de teroriști, profil: studii medii și superioare, 90% din familii intacte, indicii ale unei raționalități în mintea teroriștilor;
          Hörnqvist și Flyghed (2012), Cesari (2008), Silber și Bhatt (2007) precum și un raport al poliției din New York ( 2007) – teroriștii nu sunt nici marginalizați social, nici delincvenți ci oameni normali, în locuri obișnuite, cu educație superioară sau cu studii de meserii, fără probleme financiare, predominant bărbați până în 35 de ani, cu locuri de muncă normale și familii stabile;
          Borum (2004) – ”bolile mentale și deviațiile de comportament nu sunt factori critici în comportamentul terorist”.”
          Vă asigur că sunt cel puțin zeci de studii din toată lumea pe această temă, iar ele converg în concluzii.
          După cum remarca dmnul Borum, persoanele labile psihic sau doar depresive, nu sunt mai predispuse la terorism, ceea ce contrazice presupoziția că oamenii inteligenți, dat fiind că au tendențial o stabilitate psihică mai fragilă – ceea ce este adevărat -, sunt mai înclinate tocmai din această cauză la comiterea actelor de terorism.
          A fi un bun informatician, un inginer căutat în domenii de actualitate, profesor universitar, un doctor sau chiar un electrician conferă unei persoane un anumit statut social și respect, chiar în pofida culorii pielii. Nu cred că un maghrebian integrat în societatea franceză și cu o pregătire profesională solidă este sistematic discriminat și marginalizat. În Germania de exemplu, țară pe care o cunosc mult mai bine, deși există anumite rezerve față de turci în unele părți ale societății, medicii, managerii ori meseriașii turci sunt foarte respectați și nu am putut identifica opresarea ori discriminarea sistematică nici în cazul turcilor șomeri de durată. În concluzie
          Comparația teroriștilor cu câinele este nepotrivită. În primul rând mă îndoiesc că dumneavoastră chiar înțelegeți ce este în mintea patrupedului, când specialiștii în psihologia animală admit că ne lipsesc instrumentele necesare pentru a percepe cu adevărat cum văd lumea alte specii, cum ar fi câinii sau delfinii. Umanizarea câinelui se poate face doar la nivel emoțional, fiind evident că acesta are sentimente. Or umanizarea unui criminal se referă la altceva; e vorba despre tendința unora de a edulcora gravitatea actului antisocial, astfel încât criminalul ajunge să pară mai puțin vinovat, fapta-i fiind oarecum justificată, până la a fi iertată. De aceea în România de exemplu, corupții sunt priviți cu destulă înțelegere și sunt căinați când ajung după gratii… Săracii de ei, sunt și ei oameni, au familii etc.

          • Sunt curios dacă ați citit studiile menționate, căci cel puțin unele din ele susțin contrariul.

            Spre exemplu abstractul de la Hörnqvist și Flyghed (2012) este aici:
            http://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/17539153.2012.717788

            Citez un pasaj: We analyse leading academic and administrative texts and identify two fundamentally different perspectives. One of these perspectives locates the causes of terrorism in alien cultures and identity clashes, while the other proceeds from socio-economic conditions and sees the threat as coming from increasing levels of social exclusion. The two perspectives are incompatible but nonetheless co-exist in practice, making terrorism a projection screen for an array of ambitions and fears.

            De asemenea, Cesari 2008 se poate citi aici:
            https://books.google.ro/books?id=vvhIaaHTRXcC&pg=PA97

            De la pp. 102-103: „A prerequisite for engagement in radical groups is ‘disembeddedness’ from society — that is, a circumstance in which an individual or group lacks strong social affiliations and networks. According to Sageman’s findings, the absence of social networks and the atomisation of individuals seems a precondition for involvement in destructive mass movements.” cu concluzia la p. 107: „As Muslims face difficult social and economic situations in the West, these types of activities are likely to provoke further sentiments of alienation. If Muslims begin to feel that they are not legitimate members of the nation, then this may well lead to negative reactions against the nation.”

            Despre ultimul atac: http://www.nybooks.com/daily/2016/03/24/brussels-attacks-isis-why-belgium/

          • Dle Andrei,
            Va multumesc spuneam mai sus ca nu stiu daca o sa-mi regasesc forta de a mai combate si pe aici dupa cate am scris prin alte fire dar nici nu mai este nevoie intrucat gasesc ca svs atat in discutiile cu Ela cat si cu Harald ati facut mari eforturi si ati lamurit multe probleme. Eu pe celelalte fire am tras si niste concluzii ca este cazul sa lasam discutia si sa ne ocupam de actiunea necesara. De exemplu o moschee in Bucuresti ca sa aiba unde sa trimita islamistii cu al lo r Allah Akbar din cvest inspre este. :)
            PS. Prima parte este exact ce cred despre ce ati scris si finalul o gluma destul de tragica si desi am gandit-o ca o gluma incep sa ma intreb daca este doar atat?

            PPS Nu ma repet ca daca nu intra in moderare nu stiu ce-i cu acest comentariu

        • @ Andrei – nu faceți decât să repetați aceleași idei în comentarii-fluviu. Când te duci la magazin, când ești în stația de metrou sau în parcare, nu îți scrie pe frunte că ești” bun informatician, un inginer căutat în domenii de actualitate, profesor universitar, un doctor sau chiar un electrician”. Ceea ce se vede este culoarea pielii și ești tratat de către localnici accordingly.

    • Pentru LUK – autorul acestui art. e specialist in istoria radicalismului: Puteti sa-mi citati ceva in acest sens?!

  16. Nu-l cunosc pe dnul Velimirovici , am vrut sa spun ca este de specialitate , nu se pronunta , stiu eu , ca ,jurnalist, cu deschideri globale . Pt. ca veni vorba , e usor de cusut un art. oarecare din bucati si trimiteri la nu stiu ce somitati de ultima ora , asta e ubicuitate , cu www iti zdrobesti , in romengleza , preopinentii ( cu unele riscuri , desigur ) . Cei pe stil vechi ar putea sa deschida totusi Antologia de poeti persani , in tr. lui George Dan ( si cu o intr. de Virgil Candea ) , macar asa , pt. mirosul unei carti vechi .

  17. Coranul conține , pe lângă multe aserțiuni demne de meditație, înțelegere,
    două comandamente inacceptabile
    – războiul sfânt pentru răspândirea islamismului

    – uciderea necredinciosului care nu recunoaște Islamul

    Totuși în Imperiul Otoman erau tolerate aproape toate religiile. Curios? !

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Felician Velimirovici
Felician Velimirovici
Studii universitare de istorie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2006-2011), doctor în istorie contemporană al aceleiaşi facultăţi. Principalele domenii de interes: istoria universală a secolului XX, istoria radicalismului politic modern şi contemporan.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro