Home » Cultura »Societate/Life » Citesti:

Citesc şi scriu, deci mai exist

Ioan F. Pop august 20, 2016 Cultura, Societate/Life
3 comentarii 1,286 Vizualizari

Pentru mine – reluînd cîteva marginalii la o anchetă -,  lectura a devenit de timpuriu o manifestare metabolică, un mod de a fi. Aş putea, probabil, renunţa la scris, în condiţii extreme, dar, la citit, niciodată. Sună uşor patetic, dar nu am ce face. Scrisul nu e decît o funcţie secundară a cititului. Citesc cu plăcerea cu care alţii se hrănesc. Cititul e desertul meu sufletesc. Scrisul nu este decît promisiunea unei noi înfometări. Citesc fiecare carte cu sentimentul că sînt primul şi ultimul care o citeşte. Trăiesc şi mor de la o pagină la alta. Cititul mă ajută cel mai mult să cred în iluzia de a avea încă iluzii. M-am apucat de citit şi de scris ca înecatul de prima mînă întinsă. Cititul şi scrisul sînt ca inspiraţia şi expiraţia – un tot. Poate că, în scris, nu am făcut decît să aşez unele tăceri între cuvinte. Scriu abuzînd de anumite complexe, de anumite imponderabile. Nu pot să tac cu adevărat decît scriind. Scrisul topeşte în mine toate idealităţile tăcute la care rămîn restanţier. Chiar dacă din scrisul meu nu ar rămîne decît impresia că am fost un cititor adevărat, acest fapt ar fi suficient. Pentru că eu cred în scrisul care ne poate face cititori desăvîrşiţi. În scris, mă atrag doar temele riscante, cele în care elocinţa îşi poate rupe gîtul, cele în care cuvintele îşi riscă toate tăcerile. Pot scrie doar cu ceea ce aparent nu deţin. Scriu din imposibilităţile aflate la îndemînă.

Datorez celor cîteva sute şi sute de cărţi valoroase citite – dibuite în egală măsură prin intuiţie şi riguroasă selecţie critică – faptul că m-au scutit să citesc zeci şi zeci de cărţi proaste, de maculatură inutilă. Cred doar în cititul care te cutremură, în cărţile care au impact de taifun, tonalitate apocaliptică. Căci nu orice citit te înalţă peste ceea ce eşti. Multe cărţi doar te mîngîie, patern, pe creştetul ignoranţei. Cred doar în scriitorii cu lecturi fundamentale, în cei care citesc mult, scriu puţin şi publică şi mai puţin. Eu nu citesc, ci devorez cărţile… Citirea unor cărţi deşteaptă în mine un fel de vacuum, mă transformă, pe parcursul unor zile întregi, într-o umbră. Ele mă umplu de zădărnicii şi angoase care le dislocă pe ale mele, făcîndu-le ridicole. Unele cărţi lasă impresia că nu au nevoie de cititori. Nu au fost scrise pentru nimeni. De multe ori, mi se pare că similitudinea cu alţi rătăciţi care s-au exersat în scris este aproape indecentă. Sînt cărţi pe care visez că le recitesc, ba chiar că le rescriu pe alocuri. Dimineaţa găsesc paginile visului albe… Cititul e singura formă de scuză pentru faptul că scriu. Existenţa în sine nu poate scuza nimic, decît o anumită inocenţă ancestrală. Toată viaţa m-am ţinut disperat de carte ca de ultimul colac de salvare. Sub vraja cărţilor se poate sta ca sub umbra unui copac imens. Paginile adie ca nişte frunze mişcate de vînt, cuvintele aşteaptă tresăririle unei raze de lumină. Cititul adevărat e acela în care o carte o citeşti cu alte sute de cărţi, cu cîteva culturi. Cultura te „sărăceşte” pînă te face bogat. Ea tot inaugurează suspansul lumilor interioare. Le oglindeşte o clipă în absolut. Înţelegi un autor doar cînd îl poţi reduce la o propoziţie, la un cuvînt, la o tăcere… Cititul şi scrisul scot din mine ceea ce nici nu credeam că am. Cu ajutorul lor, mă mint petulant cu cele mai tangibile adevăruri. Citirea este gîndire paralelă cu o altă gîndire. Scrisul – gîndire paralelă cu ea însăşi. Cititul nu e decît un mod de a dialoga cu cărţile. Cei care nu pot duce acest dialog citesc degeaba. Din cărţi trebuie reţinută mai mult gîndirea care le mobilizează. A citi înseamnă a-ţi învecina ideile, gîndurile, proiecţiile ideatice. A împrumuta un destin preţ de cîteva pagini. Gînditul, cititul şi scrisul sînt singurele activităţi în care nu se face aproape nimic. Aşteptarea e suficientă. Pînă la urmă, toate cărţile te ajută să ajungi la o carte. După cum toate vieţile te ajută să înţelegi cît de cît o viaţă. Dacă cititul şi scrisul nu prea contează la mîntuire, nu mă văd prea bine la judecata finală.

Dacă nu citesc nimic într-o zi simt că sînt pierdut. Dacă nu scriu nimic două-trei zile simt că sînt pustiu. Mă tot caut printre filele citite/scrise ale unei zile, prin foşnetul nopţilor dintre coperţi. Mă caut acolo unde se zvoneşte că sînt, acolo unde mă găsesc cîteodată cuvintele. Mă ajung din urmă tot mai multe tăceri şi mă găsesc tot mai puţine cuvinte. Cititul şi scrisul m-au transformat într-un etern student, aflat mereu într-o sesiune a zădărniciilor restante. Sînt format şi de-format de lecturile mele. Lectura nu înseamnă automat şi creativitate culturală. Ea e doar o bună promisiune. Nu orice parcurgere de rînduri scrise poate fi numită lectură. Cititul înseamnă o empatie profundă cu textul, ba chiar o re-scriere paralelă a lui. Cititul trebuie să fie cel puţin la acelaşi nivel de comunicare cu scrisul. Citesc cu plăcere doar cărţile care mă deturnează. Cititul este viaţa de apoi a scrisului. Cititul şi scrisul sînt modurile esenţiale de a te împrieteni cu o limbă. Celelalte forme sînt doar simple amiciţii. Pentru a scrie, mai întîi trebuie să ştii să citeşti dincolo de aparenţele cuvintelor. Se poate ajunge la scris, dincolo de dotările native, doar în măsura în care te laşi acaparat total de această fascinantă zăbavă care este cititul. În măsura în care peste posibilul talent aşterni un strat gros de cultură. Adică în măsura în care poţi să-ţi investeşti viaţa în acest proiect autodevorator. Din păcate, a apărut scriitorul fără lecturi, fără cultură, făcut doar din ambiţii deşarte şi hazard bine aranjat. S-a ajuns chiar la paradoxul că nu prea citesc nici cei care scriu. Nu citesc deoarece nu vor să-şi conturbe incultura, vidul interior. Nu doresc să afle cît de goi sînt spiritual. Sau, mai grav, se citesc leşinaţi de admiraţie doar pe ei înşişi. Cărţile bune îşi pot permite orice, dacă sînt citite de cine trebuie. Anumite cărţi îmi vine să le citesc… urlînd. Nu ştiu, pe de altă parte, de ce toate cărţile proaste parcă sînt scrise de acelaşi autor. Dacă fiecare carte ar fi însoţită de „durerile facerii”, alta ar fi soarta cărţii şi a culturii în lume. Numai că multe cărţi se nasc printr-un deces. Nu pot să-i mai citesc decît pe rataţii de geniu. Toţi cei care s-au „realizat” prin scris mă deprimă. Adevăratele cărţi sînt cele care îşi citesc cititorul. Îl citesc pînă îl fac co-autor. O carte nu doar se citeşte, ci te citeşti prin intermediul ei, te laşi parţial re-scris de ea. De fapt, cărţile ne scriu pe noi, ne pun gramatical în pagina vieţii. Cărţile autentice îşi scriu autorul. El se lasă doar prins în textura cuvintelor, dă, din cînd în cînd, credibilitate iluziilor. Cititorul devine singurul autor. Într-un fel, scrisul este deshumare şi profanare a eului. Expunerea lui în nuditatea halucinogenă a cuvintelor. O carte care nu te pune pe gînduri, nu te scoate din sărite, nu te trimite la alte mii de cărţi, la cîteva culturi, la resortul eului şi al lumii e o carte care a fost scrisă degeaba. „Cred că ar trebui să citim doar acele cărţi care ne rănesc şi ne înjunghie. Dacă o carte pe care o citim nu ne trezeşte cu o lovitură în cap, pentru ce o mai citim?” (F. Kafka). Cu fiecare carte ar trebui dărîmată şi re-construită o nouă lume de cuvinte, un paradis şi un nou infern. Una în care începutul şi sfîrşitul să coabiteze în ecorşeul aceleiaşi pagini. Fiecare carte trebuie să ne nască gata citiţi, să ne rememoreze tot ne-scrisul pe de rost. Fiecare carte ar trebui să ne facă mai bătrîni cu o nostalgie, mai trecuţi cu cîteva reverii. Fiecare carte e un rid pe o inimă nescrisă. Îmi place să scriu din ceea ce au ratat alţii, din ruinele unor provocări. Oricum şi oricît aş scrie, esenţialul rămîne tot neexplorat. Reuşesc să scriu nu dintr-un plus de imaginaţie, de idei salvatoare, ci chiar din golul în care nu pot instala nimic, nici din real, nici din imaginar. Scriu din cel mai pustiu impas în care ajung, din slăbiciunile esenţializate. Cuvintele mă ajută să înţeleg cîte ceva din tăcerile interogative care mă bîntuiesc. Nu există o mai mare inadecvare decît aceea de a răspunde provocărilor existenţei cu bizareria scrisului, cu marginaliile unei neputinţe, cu urma pe nisip a gîndului.

Cărţile mele favorite sînt toate acele cărţi care m-au ajutat să descopăr ceea ce nu credeam că am. Mă interesează doar acei autori care scriu pentru că nu pot trăi altfel, în special poeţii şi gânditorii nihilişti şi excentrici, inadaptaţii şi marginalizaţii, „cavalerii neantului”. Imboldul creativ vine din tot ceea ce mă inspiră să adaug vieţii o necesitate inutilă – fascinaţia scrisului. Din tot ceea ce am putut gândi ultimativ pe marginea eului, a non-eului. Din reveriile faptului de a cădea ţărăneşte pe gînduri. Merită scris doar dacă o poţi face peste propriile limite, dacă o poţi face din neomenescul de care eşti în stare. De cîte ori citesc o carte captivantă îmi revine în minte ideea că nu ar mai trebui să scriu. Ci doar să citesc şi să-i elogiez pe cei care au scris mai bine înaintea mea. Nu poţi admira ceea ce, mai întîi, nu poţi respecta. În multe date, cultura nu este decît o probă de admiraţie. În scris trebuie să te asemeni cu cineva prin diferenţiere. Cărţile mari se pot naşte şi din eşecuri mărunte. Scrisul şi cititul îţi procură atîtea vieţi că aproape nu mai ştii ce să faci cu ele. Cititul – un dialog peirastic cu suflete pustii, cu singurătăţile rătăcite în ele însele. Scrisul – un dialog diaporematic cu pustietăţile proprii. Scrisul este violenţă domesticită în cuvinte, crimă fără nici un cadavru, apocalipsă a nespusului. Cititul înseamnă o educaţie continuă a admiraţiei, o empatie profundă cu textul, o re-scriere paralelă a lui. Cititorul – un înger care re-scrie totul cu o mînă de călău.  Scrisul este şi un stimul la diferite neputinţe manifeste, un fel zglobiu de a înfiera realitatea, de a mă abandona confortabil în braţele idealităţii. Scrisul poate fi reversul soteriologic al oricărei trăiri. Scriu cu toate neputinţele trăirii. Scriu cu tot neajunsul de a fi. Oricît ne-am condensa viaţa în jurul cititului şi scrisului, trăim într-o carte pe care nu o va scrie nimeni, într-un bibliopolis rămas în veşnică rescriere. De fapt, trăim într-o carte care îşi tot caută autorul… Participăm la Cartea lumii cu cîte o filă mîzgălită în grabă sau cu una complet goală. Lumea e doar o imensă carte de trăiri nescrise, de cuvinte stinghere rămase în paragină. Începută ca ecou al Cuvîntului, lumea o va termina ca o imensă Ciornă indescriptibilă, cu care nici Dumnezeu nu mai are ce face. Cu toate acestea, citesc şi scriu, deci mai exist…

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. Vlad spune:

    Adevarul e ca citim din doua motive: unul pentru ca ne oferim atat de sumar vietii incat ne ramane doar reflexul de a intoarce pagina sau de a da un click iar al doilea e ca realizezi ca lumea pe care o descoperi in scrierile altor oameni e de multe ori mult mai fascinanta decat mundanul … cel cu click-uri si fosnete de pagini.

    Personal abia daca am reusit sa citesc cateva carti intrucat nu am avut decat rareori rabdarea de a o face dar am reusit sa compensez din plin citind pe Internet. Articolul si povestioarele au exact intinderea necesara in asa fel incat sa tina atentia treaza. De aceea imi place Contributors :)

    Cu toate ca nu pot sa-mi arog o aura de cititor infocat imi permit o constatare din sumarele lecturi si niste recomandari.

    Am constatat la Cehov si Tolstoy o preocupare activa pentru trairea autentic crestina. A-ti trai si implini cultura mi se pare o realizare …

    Ca si recomandari imi permit sa recomand 4 carti care sunt carti metoda prin aceea ca sunt ori o metoda de meditatie ori descriu metode de meditatie. Prima e trilogia lui Gurdjieff, Tot si Toate care trebuie citite fiecare carte a trilogiei de cate 3 ori. Iar cea de-a 4-a este Cartea Secretelor care practic este o descriere a tehnicilor de meditatie Tantra.

  2. victor L spune:

    Frumoasa declaratie de amor pentru scris-cititul.
    Dar inspaimintatoare. Sau cel putin exagerata, patimasa pina peste poate.
    – “Cred doar în cititul care te cutremură, în cărţile care au impact de taifun, tonalitate apocaliptică.”
    – ” Eu nu citesc, ci devorez cărţile…”
    (Am cunostiinta de altcineva, care ne anunta ca maninca literatura pe pîine, dimineata, la prinz si seara. Dar a descoperit ca Mircea Cartarescu e un pornograf si, cind era uslamismul in floare, a scris niste articole distrugatoare despre pornograful favorizat de Patapievici.)
    Articolul-declaratie este lung si ma sperie; nu glumesc: prea multa patima, iar eu cred ca pentru citit iti trebuie si o doza de luciditate, detasare si placere.
    Dar, nici cititorii nu sint la fel, cum nu sint la fel toti criticii ori scriitorii.

  3. ion adrian spune:

    Frumos articol!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)