Conferinta: Aspecte militare, economice şi politice în relaţiile româno-polone (1963-1981)

Doamnelor şi domnilor,

Ne-am propus să prezentăm câteva aspecte mai puţin cunoscute despre colaborarea dintre România şi Polonia în perioada 1963-1981 şi anumite probleme care au apărut, la un moment dat, în relaţiile dintre cele două state.

Politica externă românească din perioada naţional-comunistă poate fi explicată cu ajutorul unei glume care circula atunci în România. Nixon, Brejnev şi Ceauşescu se deplasau pe o şosea, fiecare cu maşina sa. La o intersecţie, Nixon semnalizează la dreapta şi virează la dreapta. Brejnev semnalizează la stânga şi virează la stânga. Ceauşescu semnalizează la dreapta şi virează la … stânga.

Pentru a înţelege sensul acelei glume, ne vom referi la avionul de vânătoare-bombardament IAR-93. Acesta a fost fabricat în cooperare, în România şi Iugoslavia şi a fost echipat cu două motoare „Rolls Royce Viper”. Pare surprinzător faptul că România, stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, a cumpărat la începutul anilor ’70 licenţa de fabricaţie a acelui motor din Marea Britanie, stat membru al NATO.

În luna iulie 1977, la Bacău, avionul IAR-93 a fost prezentat pentru prima dată unei delegaţii sovietice şi Comitetului Tehnic al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. După ce au văzut aparatul la sol şi în zbor, membrii delegaţiei sovietice au subliniat că avionul nu avea blindaj pentru executarea în siguranţă a misiunilor de atac la sol, iar motoarele britanice nu ofereau putere suficientă pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor de luptă.

Totodată, membrii delegaţiei sovietice au dorit să afle detalii despre tehnologiile de fabricaţie ale companiei „Rolls-Royce” şi au sugerat să se iniţieze o cooperare româno-sovietică în domeniul fabricării de motoare pentru Suhoi-25 (probabil în schimbul tehnologiei obţinute de români din Marea Britanie) şi să fie stabilită o înţelegere româno-polonă în privinţa realizării sub licenţă a avionului sovietic de vânătoare-bombardament Suhoi-25.

Situaţia a fost analizată la Ministerul român al Apărării Naţionale şi la Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini şi miniştrii de resort au propus lui Nicolae Ceauşescu să se discute cu autorităţile polone despre modul de cooperare în industria aeronautică.

În cele din urmă, avionul Suhoi-25 a fost fabricat numai la Uzina nr. 31 din Tbilisi, începând din 1978. Autorităţile de la Varşovia nu au mai achiziţionat licenţa de fabricaţie a acelui aparat, mulţumindu-se cu cele 27 avioane de vânătoare-bombardament Suhoi-20 primite din URSS în perioada 1974-1976. La rândul lor, autorităţile române au continuat programul de fabricare a avionului IAR-93 împreună cu Iugoslavia.

Autorităţile sovietice au propus şi la începutul anilor ’60 stabilirea unei colaborări militare directe între România şi Polonia. Astfel, pentru dotarea cu tehnică a armatei române în perioada 1960-1965, autorităţile de la Bucureşti au acceptat în anul 1960 să cumpere mijloace militare de tracţiune şi 423 tancuri T-54 A din Polonia. Acel plan nu s-a materializat deoarece autorităţile de la Varşovia nu aveau nici pentru armata polonă suficiente mijloace de tracţiune şi tancuri T-54 în acea perioadă. În plus, în 1964 s-a renunţat la fabricarea modelului T-54 A în Polonia deoarece era deja uzat moral, iar autorităţile române au primit din URSS primele tancuri T-55.

În aceeaşi perioadă s-a iniţiat un proiect economic româno-polon care a avut succes. Acesta a început cu testarea în anul1963, în Polonia, a două locomotive Diesel-electrice fabricate la Craiova, sub o licenţă elveţiană. Acelaşi model de locomotivă a fost prezentat în luna iunie 1964 la Târgul Internaţional de la Poznań – unde s-a semnat un contract privind livrarea în anul 1965, în Polonia, a 30 de locomotive româneşti. Prima dintre acestea a fost utilizată pentru a tracta vagoane de pasageri pe itinerarul Kluczbork – Ostrów Wielkopolskie – Poznań – Krzyż – Szczecin, începând din luna martie 1965.

Autorităţile de la Moscova au fost surprinse de opţiunea românilor de a fabrica locomotive sub o licenţă elveţiană şi de a le exporta în ţări precum Polonia. În acea perioadă existau deja în URSS trei uzine în care se fabricau locomotive Diesel-electrice, iar sovieticii nu erau obişnuiţi să piardă o piaţă de desfacere pentru produsele lor într-un stat aflat în sfera lor de influenţă. Nemulţumirea a devenit evidentă în timpul vizitei pe care Nikita Hruşciov a efectuat-o la uzina de locomotive din Craiova în luna iunie 1962.

Până în anul 1978, inclusiv, s-au livrat 422 locomotive româneşti pentru „Polskie Koleje Państwowe”, iar „Căile Ferate Române” au primit 1484 locomotive Diesel-electrice până în anul 1981.

În final, dorim să menţionăm despre sprijinul umanitar acordat de autorităţile poloneze după cutremurul de pământ care a avut loc la 4 martie 1977 în România. Potrivit unor documente inedite găsite de dr.hab. Karina P. Marczuk în Arhiva digitală de tratate a Ministerului polonez al Afacerilor Externe, autorităţile de la Varşovia au încheiat o convenţie guvernamentală cu autorităţile române în scopul acordării de către partea polonă a unui ajutor nerambursabil în valoare de 17 milioane de ruble transferabile. Concret, era vorba despre construirea la Bucureşti, cu fonduri poloneze, a unui spital de pediatrie cu 500 de paturi şi a unui liceu cu profil mecanic, în perioada 1978-1982.

Extras din convenţia guvernamentală încheiată la Bucureşti, la 25 martie 1978 (exemplarul în limba polonă).

Extras din convenţia guvernamentală încheiată la Bucureşti, la 25 martie 1978 (exemplarul în limba română).

Spitalul Clinic de Urgenţă pentru copii „Maria Skłodowska Curie” din Bucureşti, construit de compania poloneză BUDIMEX şi inaugurat în luna aprilie 1984.

Din păcate, Nicolae şi Elena Ceauşescu au uitat în decembrie 1981 de acel ajutor umanitar polonez. Imediat după instaurarea legii marţiale în Polonia, generalul Wojciech Jaruzelski a solicitat tuturor ţărilor socialiste un ajutor economic de urgenţă – în special benzină, motorină, alimente şi medicamente. Comentând situaţia din Polonia, Nicolae Ceauşescu a spus la 17 decembrie 1981 că polonezii „nu au nici o rezervă; nici de 3 zile, nici de 2 zile, nici de 5 zile!”. Soţia sa a propus să se ceară bani pentru ajutorul solicitat deoarece polonezii „S-au îmbolnăvit stând!” şi „Nu suntem noi ţara să-i ajutăm pe polonezi, care au materii prime mai multe”.

În cele din urmă, Nicolae şi Elena Ceauşescu au aprobat să se trimită rapid în Polonia grâu, făină, carne, ulei de floarea soarelui şi medicamente, iar partea poloneză trebuia să achite produsele respective cu cărbune şi cocs metalurgic. Cuplul prezidenţial român nu credea în umanismul socialist pe care îl clama în discursurile publice, chiar şi atunci când era vorba despre acordarea de ajutoare pentru partidele comuniste străine aflate în dificultate.

Stenograma şedinţei din 17 decembrie 1981 a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al P.C.R., convocată după instaurarea legii marţiale în Polonia pentru analizarea posibilităţilor României de a acorda un ajutor umanitar guvernului comunist polonez.

Stenograma

şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 17 decembrie 1981

Au participat tovarăşii Nicolae Ceauşescu, Iosif Banc, Emil Bobu, Virgil Cazacu, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Ion Coman, Ion Dincă, János Fazekaş, Ludovic Fazekaş, Filipaş Cornelia, Petre Lupu, Paul Niculescu[-Mizil], Ion Păţan, Dumitru Popescu, Gheorghe Rădulescu, Aneta Spornic, Ilie Verdeţ, Ştefan Voitec, Ştefan Andrei, Emilian Dobrescu, Petru Enache, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Suzana Gâdea, Ion Ioniţă, Ana Mureşan, Elena Nae, Constantin Olteanu, Cornel Onescu, Marin Rădoi, Ioan Ursu, Winter Richard, Marin Enache.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi, am convocat această şedinţă pentru a vă aduce la cunoştinţă că polonezii s-au adresat tuturor ţărilor socialiste, cu o cerere de ajutor, în alimente, medicamente şi orice.

În practică, se pare că nu au nici o rezervă; nici de 3 zile, nici de 2 zile, nici de 5 zile!

Tov. Ion Ioniţă: Tovarăşe Ceauşescu, eu înţeleg ajutor în sensul că trebuie să-l plătească.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Cât au ei de plătit!

Tov. Ion Ioniţă: Au cărbuni.

Tov. Elena Ceauşescu: Este normal să-l plătească. Nici nu se poate altfel!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sigur, dacă o să putem să dăm ceva, vor trebui să plătească.

Tov. Elena Ceauşescu: Nu suntem noi ţara să-i ajutăm pe polonezi, care au materii prime mai multe.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Ei au rezerve mari şi la ţărani.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă ar fi avut rezerve la ţărani, nu ar fi mers la import. Tot timpul au fost importatori. Este adevărat însă că au şi consumat foarte mult; şi cereale, şi carne au importat tot timpul.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Cam 100 mii de tone.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Au importat mult! În ultimii trei ani nu au mai exportat nimic.

Sigur, o să trebuiască să le dăm ceva, dar trebuie să le spunem că trebuie să ne plătească în materii prime, să ne dea cărbune, cocs.

Tov. János Fazekaş: Sulf.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Noi, cel mai mult, trebuie să vedem din exportul nostru, exportul care îl avem prevăzut să dăm ceva. Însă, tovarăşi, eu mă gândeam şi aşa: eventual, să discutăm cu cetăţenii şi să renunţe, anul viitor, la 1 kg ulei şi la 1 kg de carne. Spre exemplu, din 62 kg carne să mănânce 61 kg – asta numai în primele 6 luni – şi dincolo, ar însemna ca în loc de 31-32 kg, să mănânce 30 şi ceva de kg.

Tov. Aneta Spornic: Şi zahăr.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Zahăr au.

Tov. János Fazekaş: Au avut o producţie bună de zahăr în acest an şi pot să-şi acopere nevoile.

Tov. Nicolae Ceauşescu: La consumul de 62 kg de carne; în fond, 5 kg pe lună, ar însemna [ca românii] să renunţe la 300 grame – dar nici 300 grame – cam 200 grame.

Mă gândesc, de aceea, ca să convocăm Biroul Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, pe toţi, şi să discutăm cu oamenii, să le spunem, să le arătăm că este nevoie să acordăm un ajutor plătit.

Tov. János Fazekaş: Este cel mai bine aşa.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă vor fi de acord, este bine, dacă nu, mai vedem. Dar acest lucru înseamnă, pe lună – aşa cum am spus – cam 200 grame [de] carne, din 5 kg şi ceva …! Sigur, carne şi preparate din carne. Deci, pe 6 luni, ar trebui să renunţe la 1 kg şi acest lucru numai în prima parte a anului viitor. Eventual, 1 kg sau o jumătate de kg ulei. Noi, în oraşe, dăm cam 600.

Tov. Cornelia Filipaş: Tovarăşe secretar general, în oraşe 900 şi la ţară 500.

Tov. Ana Mureşan: Tovarăşe secretar general, pe primele trimestre este mai puţin, deoarece şi planul este mai mic. Nu sunt aceleaşi nivele (sic!) de consum ca pe trimestrul IV.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sigur, ceva grâu le putem da; numai la carne şi ulei este problemă, restul le putem da din rezervă. De asemenea, să mai vedem ceva medicamente.

Tov. Elena Ceauşescu: S-au îmbolnăvit stând …!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Spun că nu au medicamente.

Tov. Elena Ceauşescu: Dacă lucrau, nu se întâmpla asta.

Tov. Gheorghe Rădulescu: În orice caz, au pregătit prost această acţiune.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu au pregătit prost! Asta nu este o pregătire, ci le-a fost impusă această măsură. Nu se poate spune că s-au pregătit! Dacă se pregăteau bine, trebuia să stea, în primul rând, de vorbă cu oamenii, să nu se ajungă la această situaţie, şi dacă se pregăteau nu se ajungea nici la „starea de asediu”, nici la haosul din economie. Ce, asta înseamnă pregătire …?! Au fost împinşi la această măsură, nu au condus ei. Este greu să rezolvi problemele cu „starea de asediu”.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Este cel mai simplu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dimpotrivă! Nu este deloc simplu.

Deci, ce facem?

Tov. Elena Ceauşescu: Să plătească în orice caz.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Atât am putea să facem.

Tov. János Fazekaş: Şi, oricum, este mai bine să discutăm cu oamenii.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Oricum, trebuie să înţeleagă polonezii că trebuie să ne plătească; chiar dacă discutăm cu oamenii, tot trebuie să plătească.

Tov. Elena Ceauşescu: Au materii prime.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să fie chemat ambasadorul aici, să vedem ce înţeleg ei prin acordarea acestui ajutor; să spunem că noi vrem să discutăm cu oamenii, dar oricum trebuie să plătească.

Tov. Elena Ceauşescu: Nu facem filantropie cu ei!

Tov. Dumitru Popescu: Poate ar fi bine de dat nişte produse industriale, confecţii, încălţăminte.

Tov. Elena Ceauşescu: Lasă …!

Tov. Dumitru Popescu: Mă gândesc că ar fi mai uşor şi pentru noi.

Tov. Elena Ceauşescu: În fond, şi confecţiile sunt tot materii prime.

Tov. Dumitru Popescu: Da, dar avem mai din abundenţă (sic!).

Tov. Nicolae Ceauşescu: Se îmbracă cu ce au. Nu au ajuns să fie dezbrăcaţi!

Nu înţeleg de ce s-au apucat acum să hotărască să lucreze sâmbăta.

Tov. Ilie Verdeţ: Nu aveau şi aşa destule probleme; pur şi simplu acum vor să le rezolve pe toate.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu acum trebuie să se apuce să rezolve această problemă. În general, cu sâmbăta nu sunt ei singurii.

Tov. Elena Ceauşescu: Care nu lucrează [sâmbăta]?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Da; sunt şi ungurii.

Tov. Petre Lupu: Cehii şi nemţii.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu ştiu cum nu lucrează sâmbăta, dar lucrează în alte zile.

Tov. Elena Ceauşescu: Lucrează în alte zile mai multe ore.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Lucrează 9 ore pe zi; asta de abia este o dezorganizare (sic!).

Tov. Ilie Verdeţ: Unde sunt două schimburi, lucrează într-o zi mai mult, de exemplu, 9 ore.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Toţi au, în total, 45-46 ore pe săptămână, dar lucrează mai multe ore în alte zile, pentru a acorda această sâmbătă liberă.

Noi de când ne străduim să dăm o sâmbătă liberă, şi nu reuşim. Sigur, trebuie şi o bună aprovizionare, ca să se lucreze; practic, dacă se lucrează bine în celelalte zile, se poate face producţie.

Tov. Elena Ceauşescu: Noi lucrăm, câteodată, şi duminica şi nu facem planul!

Tov. Nicolae Ceauşescu: În toate ţările, şi capitaliste, cu şomajul acesta, cu această problemă, acest lucru duce la anarhie şi la toate celelalte. Omul care nu lucrează, mai stă de vorbă, stă pe stradă, la cafenele. De aceea au probleme şi cu tineretul, şi cu toţi ceilalţi. Nu s-a ajuns să se organizeze timpul şi să-l folosească aşa cum trebuie. Dar, mă rog, aceasta este o altă problemă, nu o discutăm acum.

Deci, tovarăşi, să procedăm aşa, să discutăm şi în Biroul Executiv al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste şi să încercăm să facem ceva; să nu facem public, să discutăm în adunări generale.

Tov. Elena Ceauşescu: Trebuie, în orice caz, chemat ambasadorul polonez şi întrebat despre ce este vorba, ca să ne lămurim şi noi, ce înţeleg prin acest ajutor, despre ce este vorba, ca să nu lăsăm aşa această problemă.

Tov. Ştefan Andrei: Comunicarea s-a primit de la Varşovia.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Atunci să procedăm aşa, şi pe urmă vom stabili şi cu ce să plătească.

Tov. János Fazekaş: Să ştiţi, tovarăşe Ceauşescu, că la alimente au o mare neacoperire în balanţa lor.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Asta nu le-o putem acoperi noi!

Tov. János Fazekaş: Dacă se pot da cât mai puţine alimente şi să le dăm altceva în loc.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În primul rând, au probleme cu alimentele şi medicamentele. Acest lucru ne-au comunicat.

Tov. Ştefan Andrei: Comunicarea spune aşa:

1. La benzină şi motorină, situaţia este catastrofală.

2. Situaţie deosebită la detergenţi, săpun, alimente şi medicamente; chiar pansamente.

3. Făină de grâu pentru pâine.

4. Carne, untură, unt, ulei comestibil.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Detergenţi nu avem nici noi.

Când intră fabrica în funcţiune?

Tov. Ion Dincă: A intrat în funcţiune cea de la Rădăuţi, ultima capacitate este cea de la Timişoara.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar ce s-a întâmplat, nu am avut materii prime?!

Tov. Ion Dincă: Am avut o situaţie mai grea cu materiile prime.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Pentru anul viitor, am discutat ca să vă asigurăm grăsimea, în întregime, pentru săpun.

Tov. Ion Dincă: În orice caz, am luat măsuri ca să intre cât mai repede în funcţiune toate capacităţile, ca să acoperim şi alte nevoi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: O să mai vedem; nu avem rezerve. Benzină şi motorină nu avem, să mai vedem ceva la medicamente.

Tov. Elena Ceauşescu: Şi pansamente.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Medicamente o să le dea Uniunea Sovietică. Dacă nu au, atunci sovieticii să ne dea petrol, să-l prelucrăm în contul lor! Sigur, îi putem ajuta, dacă nu au rafinării în apropiere. Sigur, să dăm ceva medicamente. Detergenţi nu avem acum.

Tov. Ion Dincă: 15% avem export şi 85% merg la intern.

Tov. Cornelia Filipaş: Sunt cu 8000 de tone în restanţă.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nimeni, la ţară, nu folosea detergenţi, toată lumea, la noi, îşi făcea săpun. Nu rămâne nimeni fără săpun!

Tov. Elena Ceauşescu: Toată lumea s-a învăţat să folosească numai detergenţi!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Puţin s-a întins spălatul acesta cu detergenţi.

Tov. Elena Ceauşescu: Se spală până şi duşumeaua cu detergenţi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aşa este! Înainte se punea puţină sodă în apă şi spăla foarte bine.

Tov. Elena Ceauşescu: Detergenţii se consumă foarte mult şi în industrie.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi cenuşa se folosea; o puneau în apă şi cu leşia spălau.

Tov. Elena Ceauşescu: Ar trebui să vedem o dată cât se consumă în industrie, pentru că – aşa cum am spus – se consumă mult şi aici; şi în industria sârmei.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este pur şi simplu puţin …!

Concepţia societăţii de consum a prins şi la noi; ceea ce este condamnat acum. Aţi mai auzit pe [Ronald] Reagan vorbind de societatea de consum?! A spus că de 50 de ani s-au făcut greşeli în economie. Şi aşa este. Nu s-a văzut decât consumul şi risipa. Din păcate, şi la noi – şi mai avem încă oameni care au rămas prizonierii acestei concepţii, deşi noi am combătut acest lucru şi la Congresul al IX-lea, şi la Congresul al X-lea şi la Congresul al XI-lea ale partidului.

Sigur, capitaliştii au voie să-şi creeze pe seama coloniilor (sic!). Aduceau turcii, îi plăteau mai ieftin, făceau ce făceau, şi este un fel de sclavagism modern. Cum era în antichitate.

Tov. Elena Ceauşescu: Acum este la fel!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aşa-zişii „cetăţeni liberi” şi „lumea liberă” nu muncea (sic!), munceau sclavii pentru ei şi atunci puteau să ducă viaţa pe care au dus-o. Chiar în Grecia, şi în Roma, pe asta se bazau, pe sclavii din „lumea a III-a”, din colonii. Sovieticii s-au gândit şi ei că este bine să aibă şi ei „sclavii” lor! Dar asta, până când unul câte unul …! Ce s-a întâmplat în Polonia, în Ungaria este, de fapt, o răbufnire a acestei tendinţe coloniale, dar n-au fost pregătiţi; doresc să continue această situaţie, dar este mai greu.

Chiar acum, în Belgia, se constituie guvernul – aşa s-a anunţat – numai în condiţiunile în care se va reduce venitul real cu 3%. Astea sunt tratativele între socialişti şi liberali. Dacă nu se cade de acord, nu formează guvernul; trebuie să fie de acord cu reducerea cu 3% a venitului real. Madam [Margaret] Thatcher a fost mai radicală! [Ronald] Reagan a făcut mult mai serios, a început cu învăţământul, cu sănătatea, cu asistenţa socială. A redus aici şi dobânzile, urmând ca pe spatele ţărilor în curs de dezvoltare, a altor ţări, să-şi asigure mijloacele de înarmare.

Sigur, în practică şi în ţările socialiste se întâmplă cam acelaşi lucru. Sigur, se străduiesc să mai menţină. De fapt, ungurii au spus oficial că vor ajunge la 90% faţă de 1980.

Tov. Ilie Verdeţ: Acelaşi lucru se conturează în Cehoslovacia.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Polonezii au redus cu vreo 20%.

Dar astea sunt alte probleme. Atunci, tovarăşi, să procedăm aşa, să vedem ce spun şi oamenii. De acord?

(Toţi tovarăşii sunt de acord).

Atunci ridicăm şedinţa.

• Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 104/1981, f. 2-8. Petre Opriş, Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român, Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008, p. 186-192.

Comunicarea de faţă (fără documentul anexat) a fost prezentată la conferinţa ştiinţifică „100 de ani de relaţii diplomatice între România şi Polonia, 1919-2019”, organizată de Institutul Cultural Român din Varşovia şi Institutul de Istorie „Tadeusz Manteuffel” al Academiei Poloneze de Ştiinţe (Varşovia, 4 aprilie 2019).

1. Karina Paulina Marczuk, A Century of Cooperation: Polish-Romanian bilateral relations, 1918-2018, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, anul XXVI, nr. 1-2 (98-99)/2018, p. 202. În primul rând, este vorba despre Spitalul Clinic de Urgenţă pentru copii „Maria Skłodowska Curie” din Bucureşti, construit de compania poloneză BUDIMEX şi inaugurat în luna aprilie 1984.