Home » Cultura »Economie »Financiar »Macro » Citesti:

Contribuția lui Mises la teoria banilor și creditului

Silviu Cerna august 21, 2019 Cultura, Economie, Financiar, Macro
10 comentarii 2,709 Vizualizari

Contribuția lui Ludwing von Mises (1881-1973) la dezvoltarea teoriei banilor și creditului este cuprinsă în două cărți monumentale – Theory of Money and Credit (1912) și Human Action. A Treatise on Economics (1949) – și în alte câteva lucrări de mai mici dimensiuni. Această contribuție privește următoarele teme: definirea și originea banilor; cantitatea optimă de bani și modul de realizare a acesteia; mitul banilor neutri și corolarul său: stabilitatea prețurilor; activitatea bancară cu rezerve fracționare și limitarea emisiunii de mijloace fiduciare; teoria monetară a ciclului economic. Aceste teme sunt strâns legate între ele și cu celelalte subiecte tratate de autor: funcționarea pieței libere și consecințele intervenției statului în economie. Sistemul de gândire economică misesian este, într-adevăr, un sistem.

1. Definirea și originea banilor

1.1. Definirea banilor

Banii sunt definiți de Mises astfel:

Banii reprezintă un mijloc de schimb, cel mai vandabil bun pe care oamenii îl pot achiziționa, deoarece ei doresc să-l ofere în acte de schimb interpersonale ulterioare. -1 -

Ei sunt un rezultat al dezvoltării schimbului. În societățile în care nu există schimb, banii nu sunt necesari. Astfel, banii nu sunt utilizați în activitățile economice care se desfășoară în mod izolat și autarhic. În acest caz, nu există o diviziune a muncii între indivizi sau familii, iar fiecare individ sau familie consumă doar ceea ce produce și produce doar ceea ce consumă. Ca urmare, nu există schimb de bunuri, nu sunt necesari banii și ei nu se folosesc.

Banii nu sunt necesari, de asemenea, în economia socialistă. În acest tip de economie, există o anumită diviziune a muncii, oricât de artificială ar fi ea, însă, din cauză că nu există proprietate privată, nu este posibil schimbul și, deci, nu este necesară utilizarea unui mijloc de schimb. Trebuie spus că Mises și-a nuanțat ulterior poziția cu privire la existența banilor în economia socialistă. Astfel, într-o lucrare apărută în 1922, el afirmă că, în socialism, deși nu au nici un rol în ceea ce privește mijloacele de producție, banii ar putea avea totuși o anumită funcție în cazul bunurilor de consum:

Într-o societate bazată pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie, semnificaţia rolului monedei va fi incomparabil mai restrânsă decât într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, deoarece, într-o comunitate socialistă, schimbul însuşi are o semnificaţie mai limitată, fiind restrâns numai la bunurile de consum. -2 -

Și, de fapt, în socialismul „real”, pământul și celelalte mijloace de producție nu erau considerate mărfuri, iar banii efectivi (numerarul) erau folosiți doar de populație și doar pentru cumpărarea de bunuri de consum. -3 -

După Mises, banii sunt necesari, așadar, doar în capitalism, adică în acel sistem economic în care mijloacele de producție se află în proprietate privată, oamenii posedă, folosesc și schimbă bunurile în conformitate cu interesul lor, iar preţurile se formează liber, în funcţie de cererea şi oferta de pe piaţă. În această economie, funcția banilor este ușurarea schimbului prin aceea că fac posibil schimbul indirect.

Deoarece teoria misesiană a banilor și creditului este parte integrantă a teoriei sale a economiei de piață (catalactică), redăm mai jos caracteristicile acestui tip de economie în prezentarea marelui economist:

Economia de piață este sistemul social de diviziune a muncii în condiții de proprietate privată asupra mijloacelor de producție. Fiecare individ acționează în interes propriu, dar acțiunile fiecăruia contribuie nu doar la satisfacerea propriilor nevoi, ci, deopotrivă, și a nevoilor altora. Fiecare, acționând, își servește concetățenii. Pe de altă parte, fiecare este servit de concetățeni. Fiecare este atât un mijloc, cât și un scop în sine; scop ultim pentru sine și mijloc pentru alții de a-și atinge propriile scopuri.

Acest sistem este pilotat de piață. Ea orientează activitățile individului pe acele canale care servesc cel mai bine trebuințelor semenilor săi. În funcționarea pieței, nu există coerciție și constrângere. Statul, aparatul social de forță și contrângere, nu se amestecă în procesul pieței și în activitățile cetățenilor pilotate de piață. El își folosește puterea de a-i supune pe oameni doar în scopul împiedicării acțiunilor care ar aduce atingere prezervării și funcționării nestânjenite a economiei de piață. El ocrotește viața, sănătatea și proprietatea indivizilor împotriva agresiunii violente sau frauduloase din partea răufăcătorilor din interior și a dușmanilor din afară. În felul acesta, statul creează și prezervă mediul în care economia de piață poate funcționa în siguranță. Sintagama marxistă „producție anarhică” este o caracterizare pertinentă a acestei structuri sociale ca sistem economic care nu este condus de un dictator, de un țar al producției care-i repartizează fiecăruia câte o sarcină și îl silește să o îndeplinească. Fiecare om este liber; nimeni nu este supus unui despot. Individul se intergrează de bună voie în sistemul cooperativ. Piața îl orientează și îi dezvăluie cum își poate promova în chip optim binele propriu, ca și pe cel al altora. Piața deține supremația. Doar ea ordonează întregul sistem și îi conferă rost și semnificație.

Piața nu este un loc, un lucru sau o entitate colectivă. Ci este un proces pus în mișcare de jocul combinat al acțiunilor diverșilor indivizi ce cooperează în cadrul diviziunii muncii. Forțele care determină starea, în continuă schimbare, a pieței sunt judecățile de valoare ale acestor indivizi și acțiunile lor călăuzite de aceste judecăți de valoare. Starea pieței în fiecare clipă este structurată de prețuri, adică de totalitatea raporturilor de schimb statornicite în urma interacțiunii dintre cei care vor să vândă și cei care vor să cumpere. Piața nu are nimic neomenesc sau mistic. Procesul de piață este pe de-a-ntregul o rezultantă a acțiunilor umane. Orice fenomen de piață poate fi pus în legătură cu alegeri determinate ale membrilor societății de piață. Procesul de piață constă în ajustarea acțiunilor individuale ale diferiților membri ai societății de piață la cerințele cooperării mutuale. Prețurile de piață le spun producătorilor ce să producă, în ce mod și în ce cantitate. Piața este focarul spre care converg activitățile indivizilor. Ea este centrul din care radiază aceste activități.

Economia de piață trebuie strict deosebită de cel de-al doilea sistem imaginabil, deși nu și realizabil, de cooperare socială în condițiile diviziunii muncii: sistemul proprietății sociale sau guvernamentale asupra mijloacelor de producție. Acest al doilea sistem este în mod curent numit socialism, comunism, economie planificată sau capitalism de stat. Economia de piață sau capitalismul, cum i se spune de obicei, și economia socialistă se exclud reciproc. Nu este posibil și nici măcar nu poate fi gândit un amestec al celor două sisteme; nu există o așa-zisă economie mixtă, un sistem ce ar fi în parte capitalist, iar în parte, socialist. Producția este pilotată ori de piață, ori de decretele unui țar al producției sau ale unui comitet de asemenea țari.

Dacă într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție unele dintre aceste mijloace sunt stăpânite și gestionate public – adică de către guvern sau de către vreuna din agențiile acestuia –, prin aceasta nu ia naștere un sistem mixt, o combinație de socialism și capitalism. Faptul că statul sau municipalitățile sunt proprietare și gestionare ale unor fabrici nu schimbă trăsăturile caracteristice ale economiei de piață. Aceste întreprinderi deținute și gestionate public sunt supuse suveranității pieței. Ele sunt nevoite să se încadreze, în calitate de cumpărătoare de materii prime, echipament și muncă, și în cea de vânzătoare de bunuri și servicii, în schema economiei de piață. Sunt supuse legilor pieței și, prin aceasta, depind de consumatori, care pot să le furnizeze sau nu clientela. Ele sunt nevoite să caute să obțină profituri sau cel puțin să evite pierderile. Guvernul poate acoperi pierderile întreprinderilor sale recurgând la fonduri publice. Dar aceasta nu elimină, nici nu diminuează supremația pieței; ci doar o mută în alt sector. -4 -

Economia de piață (capitalismul) se caracterizează, așadar, prin proprietatatea privată asupra capitalului (instrumentelor de producţie), libera întreprindere, dreptul de transmitere a patrimoniului şi reglarea economiei prin piaţă. Alte trăsături, derivate din cele anterioare, sunt descentralizarea deciziilor economice (fiecare om îşi stabileşte liber contribuţia la producţie, bunurile pe care doreşte să le consume, modul în care îşi cheltuieşte veniturile ş.a.m.d.) şi coordonarea deciziilor individuale prin mecanismele automate ale pieţei, îndeosebi prin utilizarea informaţiilor vehiculate de sistemul de preţuri. -5 -

În această perspectivă, condiţia pentru asigurarea libertăţii şi emancipării personale, a eficacităţii şi eficienţei, bunăstării şi prosperităţii etc., este limitarea intervenţiei statului la domeniul său de competenţă specific (poliţie, justiţie, armată etc.) şi lăsarea cetăţenilor să gândească şi să acţioneze în mod liber (laissez faire et laissez passer, le monde va de lui même). Dimpotrivă, cu cât intervenţia statului este mai amplă (fiscalitate, norme, reguli) şi autoritară (utilizarea legii şi a forţei), cu atât dezvoltarea economică este mai redusă.

1.2. Originea banilor

Conform demonstrațeie lui Mises, banii apar în cadrul economiei de piață printr-un proces în trei etape: 1) trecerea de la schimbul direct la folosirea unui mijloc de schimb; 2) trecerea de la mijloace de schimb diferite la un „mijloc comun de schimb”; și 3) trecerea de la un „mijloc comun de schimb” la bani.

1) Trecerea de la schimbul direct la folosirea unui mijloc de schimb. Schimbul direct necesită o dublă coincidenţă de voinţă referitoare la obiectele schimbului și la momentul acestuia, coincidență a cărei realizare necesită o informare costisitoare și cheltuieli de tranzacționare ridicate (consum de timp și de resurse). De exemplu, un individ care deține alimente trebuie să îl găsească aici și acum pe cel care are o haină, cel care deține haina trebuie să-i fie foame, iar cel care are alimentele trebuie să-i fie frig ș.a.m.d.

Marea problemă este că această dublă coincidență este rară și chiar dacă ea poate fi ușurată într-o anumită măsură prin diverse tehnici de comercializare, cum ar fi: stabilirea unor locuri anumite de efectuare a schimburilor, în spaţii şi la momente determinate, cunoscute cu anticipaţie: construirea de piețe (în sensul comun al termenului: locuri special amenajate, unde se face comerț cu mărfuri cu amănuntul), organizarea de târguri, iarmaroace, bâlciuri, oboare, bazaruri ş.a.m.d. – de exemplu, cu ocazia marilor sărbători religioase, la schimbarea anotimpurilor etc. –, nu este deloc sigur că părţile se vor înţelege şi sub aspectul raporturilor de schimb (preţurilor), cantităţilor şi al celorlalte condiţii ale schimbului.

Oamenii au rezolvat problema recurgând la schimbul indirect. Să presupunem că există trei indivizi, care deţin fiecare un anumit bun: individul X deţine bunul A, Y deţine B, iar Z deţine C. Primul individ, X, proprietar al bunului A, de care nu are nevoie, doreşte bunul B şi doar acesta din urmă, adică nu îi trebuie bunul C. Însă, Y, proprietar al bunului B, nu doreşte nici el bunul A, ci doar bunul C. Or, al treilea individ, Z, proprietar al bunului C, nu doreşte bunul B, ci doar bunul A. În aceste condiţii, nici una din cele trei persoane nu poate obţine bunul dorit în mod direct de la o altă persoană, ci doar dacă recurg toate trei la un schimb indirect (triangular). De exemplu, X poate obţine de la Z, în schimbul bunului său, A, o anumită cantitate din bunul C, însă aceasta nu pentru a consuma bunul respectiv, ci pentru a-l schimba pe bunul B, de care, de fapt, are nevoie.

Soluția schimbului indirect este însă și ea foarte limitată. În primul rând, pe măsură ce creşte numărul fazelor intermediare în care este necesară realizarea dublelor coincidenţe de voinţă amintite, numărul tranzacţiilor necesare pentru a ajunge la o situaţie de echilibru tinde să crească. Or, odată cu creşterea numărului participanţilor la schimb și, deci, a costurilor de informare și de tranzacționare aferente fiecărei faze, acest inconvenient devine tot mai greu de suportat de societate. În al doilea rând, agentul economic X deja utilizează, de fapt, bunul C ca intermediar de schimb (terțum permutationis – cum îl numeau autorii mai vechi) pentru a-şi atinge obiectivul. Cu alte cuvinte, chiar şi în cazul trocului, utilizarea unui intermediar de schimb poate fi avantajoasă pentru toţi participanţii la procesul de schimb. De aceea, Mises notează că:

Schimbul indirect devine cu atât mai necesar cu cât diviziunea muncii devine mai rafinată. -6 -

Or, cu cât mai mulți oameni se specializează, cu atât este mai puțin probabil ca o persoană să poată achiziționa diferitele bunuri pe care le dorește în schimbul produsului său specific pe care îl aduce pe piață.

2) Trecerea de la mijloace de schimb diferite la un „mijloc comun de schimb”. Faptul că un anumit bun ajunge să fie folosit ca „mijloc comun de schimb” este determinat de capacitatea sa de a fi vândut și cumpărat pe piață, adică de acea caracteristică pe care știința economică modernă o numește „lichiditate”. După Mises, această capacitate depinde de amploarea și stabilitatea cererii față de bunul respectiv, care, în cazul anumitor bunuri, declanșează o adevărată spirală ascedentă a vandabilității acestora. Astfel, vandabilitatea ridicată a unui bun determină creșterea cererii față de bunul respectiv, ceea ce duce la sporirea vandabilității acestuia, care antrenează o cerere și mai mare ș.a.m.d. Acest proces continuă până când un anumit bun este selectat ca „mijloc comun de schimb”.

3) Trecerea de la un „mijloc comun de schimb” la bani. Procesul de selecție nu se oprește însă aici. Oamenii doresc, firește, să cedeze bunurile pe care le au pentru cel mai vandabil dintre aceste mijloace comune de schimb, deoarece marfa respectivă este cea mai ușor de schimbat, la rândul său, pe alte bunuri. Or, pe măsură ce oamenii realizează care „mijloc comun de schimb” este cel mai vandabil, amintita spirală ascendentă a vandabilității tinde să acționeze în favoarea bunului repectiv și în defavoarea altor bunuri. Astfel, mijloacele comune de schimb cu vandabilitate mai redusă tind să fie excluse de pe piață, unde începe să se utilizeze un „singur mijloc de schimb”; în virtutea acestui fapt, el devine bani. Ca urmare, se poate spune că:

Banii sunt acel lucru care servesc drept mijloc de schimb utilizat și acceptat pe scară largă. -7 -

Corolarul acestei aserțiuni este că:

Teoria banilor a fost și va fi întodeauna teoria schimbului indirect și a mijloacelor de schimb. -8 -

1.3. Funcția banilor de mijloc de comparare a valorilor

O idee larg răspândită în literatura economică este că pe lângă funcția de mijloc de schimb, banii îndeplinesc funcția de mijloc de măsură a valorii. Astfel, unitatea de calcul folosită în activitatea economică este comparată adesea cu etalonul de lungime sau etalonul de greutate utilizate în fizică pentru măsurarea lungimilor şi, respectiv, a greutăţilor. Analogia este intuitivă, însă, din multe puncte de vedere, nu este corectă. Lungimile şi greutăţile sunt dimensiuni fizice ale corpurilor solide, obiective şi stabile, pe când valoarea pe care un individ o conferă diverselor bunuri şi servicii este o dimensiune subiectivă şi precară. Ca urmare, dacă obiectivitatea mărimilor fizice permite adoptarea unor etaloane de lungime sau de greutate invariante, subiectivitatea valorilor economice face ca găsirea unor etaloane constante să fie mult mai problematică. Propunerile făcute în cursul timpului de unii economişti de a măsura valorile prin muncă, prin utilitatea cardinală sau prin mărfuri-etalon nu s-au impus, iar practica a consacrat procedeul adoptării acestui succedaneu al etalonului de valoare care este unitatea de calcul, element istoric care a suferit el însuşi multiple mutaţii. -9 – După Mises, banii transferă valoarea de la vânzător la cumpărător, însă nu măsoară valoarea. Această distincție este esențială pentru înțelegerea teoriei sale monetare:

Banii nu reprezintă nici numerar abstract, nici un etalon valoric sau al prețurilor. Ei reprezintă, în mod necesar, un bun economic și, prin urmare, sunt evaluați pe baza propriilor merite, adică a serviciilor pe care un om le poate aștepa atunci când păstrează lichiditate. Pe piață există întotdeauna schimbare și mișcare. Există bani doar pentru că există fluctuații. -10 -

Ideea că banii sunt un mijloc de măsură a valorii mărfurilor implică cerința ca guvernele să ducă asemenea politici economice încât să mențină constantă valoarea banilor, deoarece ei servesc ca etalon de valoare. Afirmația că guvernul trebuie să confere banilor o putere de cumpărare stabilă – acționând fie în mod direct, fie prin intermediul unei unei bănci centrale aflate în poziție de monopol – este, în fond, un apel la intervenția statului în economie. Or, această interpretare este total opusă spiritului teoriei economice misesiane, care, după cum vom arăta, s-a împotrivit constant oricărei forme de intervenție a statului în economie, inclusiv în sistemul bănesc. Motivul fundamental pentru care Mises se opune intervenției statului în stabilirea valorii banilor este acela că el consideră că nu există o măsură a valorii economice. Astfel, în calitate de discipol al lui C. Menger – unul dintre adepții de marcă ai teoriei subiective a valorii economice –, Mises subliniază că nu există nici o modalitate obiectivă de măsurare a valorii subiective:

Deși se obișnuiește să se vorbească despre bani ca măsură a valorii și a prețurilor, acestă idee este complet greșită. Atâta timp cât se acceptă teoria subiectivă a valorii, problema măsurării nu se poate pune. -11 -

Și, mai departe:

Evaluarea subiectivă, care este elementul central al tuturor activităților economice, doar aranjează mărfurile în ordinea importanței lor; ea nu măsoară această importanță. -12 -

Or,

Dacă este imposibilă măsurarea valorii subiective, rezultă că nu i se poate atribui o anumită cantitate”. Se poate spune că valoarea unei mărfi este mai mare decât valoarea alteia; însă nu se poate spune că marfa respectivă valorează atât de mult. Un asemenea mod de a vorbi implică în mod necesar o unitate definită. Este vorba, într-adevăr, de a ști câte unități date sunt cuprinse în cantitatea care trebuie definită. Însă, acest tip de calcul este aproape inaplicabil în procesul de evaluare. -13 -

Ideea că banii nu sunt un mijloc de măsurare a valorii mărfurilor, ci unul de comparare a valorii acestora (tertum comparationis – la vechii autori), constituie un element esențial al teoriei misesiane a banilor și creditului. Mises afirmă că orice act economic necesită compararea valorilor. Însă, necesitatea unei asemenea comparații, precum și posibilitatea operațiunii depind de împrejurările în care persoana respectivă trebuie să aleagă între mai multe mărfuri. Ea schimbă o marfă pe alta. De aceea, unii gânditori au afirmat că orice act economic poate fi considerat un act de schimb. -14 – În ceea ce-l privește, Mises accentuează ideea că acțiunea umană este schimbare, și anume schimbarea condițiilor:

Acțiunea este o încercare de a înlocui o stare de lucruri mai puțin satisfăcătoare cu una mai satisfăcătoare. O astfel de modificare voit indusă o numim schimb. O stare mai puțin dezirabilă este oferită la schimb pentru una mai dezirabilă. -15 -

Cu toate acestea, schimbul nu se bazează pe măsurarea valorilor, ci pe compararea acestora mai mare versus mai mică:

Judecata Marfa a este mai valoroasă pentru mine decât marfa bnu presupune o măsură a valorii economice mai mult decât presupune o măsură a prieteniei judecata următoare Persoana A este mai prețioasă decât persoana B”. -16 -

Implicația este că:

Nu există o valoare abstractă. -17 -

Există doar acte specifice de evaluare. Banii măsoară doar prețurile obiective (raporturile de schimb):

Dacă în acest sens dorim să atribuim banilor funcția de măsură a prețurilor, nu există nici un motiv să nu putem face acest lucru. -18 -

A admite că banii măsoară prețurile obiective nu este însă același lucru cu a spune că banii măsoară valoarea, care este subiectivă. Banii nu sunt măsura valorii, iar Mises este în acestă privință cât se poate de explicit:

Cele spuse până acum ar fi trebuit să facă foarte clară natura neștiințifică a practicii de a atribui banilor funcția de mijloc de măsură a prețului sau chiar a valorii. Valoarea subiectivă nu este măsurată, ci ierarhizată. Problema măsurării valorii de întrebuințare obiective nu este în nici un caz o problemă economică. -19 -

1.4. Funcțiile secundare ale banilor

După Mises, așa-numitele „funcțiile secundare” ale banilor, despre care în cursul timpului au scris numeroși autori, sunt doar manifestări ale funcției lor principale și definitorii: ușurarea schimbului prin aceea că fac posibil schimbul indirect. De exemplu, facilitarea operațiunilor de creditare nu constituie o funcție separată, deoarece creditul nu este decât un schimb de bunuri prezente pentru bunuri viitoare. Să presupunem că un potențial creditor, care a produs în prezent anumite bunuri sau servicii, dorește să obțină o cantitate mai mare de bunuri sau de servicii în viitor. Însă, potențialii debitori de pe piață nu sunt interesați de bunurile sau serviciile pe care le are el în prezent. De aceea, creditorul schimbă în prezent bunurile sau serviciile sale pe bani, pe care debitorii de pe piață, probabil, îi vor dori. În modul acesta, banii facilitează schimburile de bunuri actuale pe bunuri viitoare, adică creditul.

Transferul valorii în timp nu este, deci, o funcție a banilor separată de funcția lor de transfer al valorii în spațiu. Atât schimbul de bunuri pe bani efectuat în prezent pentru a cumpăra cu bani bunuri mai târziu, cât și schimbul de bunuri pe bani făcut într-un anumit loc pentru a cumpăra cu bani diverse bunuri în altă parte sunt modalități de a obține bunuri și sevicii prin schimb indirect. Deoarece, în ambele cazuri, obținerea de bunuri și servicii prin schimb direct nu este posibilă, apariția banilor constituie un imens progres.

1.5. Formele banilor

Mises consideră că există patru forme de bani: monedă divizionară, confecționată din metal obișnuit (token coins), bani-marfă (din aur sau argint), bani de credit și bani fiduciari (fiat money). -20 – Banii-marfă sunt bunurile pe care dezvoltarea procesului de schimb le-a impus ca fiind cele mai vandabile și, deci, drept bani. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mijlocul comun de schimb care și-a eliminat treptat toți concurenții, mai ales argintul, a fost aurul. Celelalte forme de bani sunt „substitute monetare”:

Creanțele asupra unei cantități de bani, plătibile și răscumpărabile la cerere, de către un debitor a cărui solvabilitate și disponibilitate de a plăti nu pot fi puse sub nici o formă la îndoială furnizează individului toate serviciile pe care banii le pot oferi, cu condiția ca toate părțile implicate în tranzacții să fie perfect familiarizate cu aceste calități esențiale ale creanțelor în cauză: scadență zilnică și solvabilitate și disponibilitate de a plăti indiscutabile din partea debitorului. -21 -

Substitutele monetare pot fi concretizate prin bancnote sau depozite bancare la vedere operabile prin cec (ceckbook money sau deposit currency), certificate monetare și bani fiduciari (fiat money) etc. În acest context, Mises face distincție între banii de credit și certificatele monetare:

Dacă debitorul, guvernul sau banca păstrează o rezervă de 100% de bani propriu-ziși în raport cu întreaga cantitate de substitute monetare, atunci numim substitutele monetare drept certificate monetare. -22 -

Un certificat monetar este o promisiune de plată la vedere și fără nici o condiție; el nu este, deci, o promisiune de plată la termen. Este o promisiune de plată imediată, care poate fi întotdeauna îndeplinită, deoarece banii propriu-ziși, aflați în rezerva metalică, asigură convertirea în metal prețios (aur sau argint) a tuturor certificatelor prezentate la preschimbare în cursul unei zile. Certificatele monetare funcționează ca bani, deoarece sunt echivalentul banilor-marfă pe care îi reprezintă. Pentru fiecare certificat monetar emis, echivalentul în bani propriu-ziși (monezi din aur sau argint) este retras din circulație.

De aceea, modificările în cantitatea de certificate monetare nu alterează oferta de bani și relația monetară. Ele nu joacă nici un rol în determinarea puterii de cumpărare a banilor. -23 -

Banii de credit sunt, așadar, semnele bănești acoperite în proporție de 100% în aur sau argint:

Dacă rezervele monetare păstrate de debitor pentru a acoperi cantitatea de substitute monetare emise este mai scăzută decât totalul acestor substitute, numim volumul de substitute care depășește nivelul rezervei drept mijloace fiduciare. De obicei, nu-i posibil să ne dăm seama dacă un specimen concret de substitut monetar este sau nu un mijloc fiduciar. … Emisiunea de mijloace fiduciare mărește fondurile de care banca dispune pentru credite, dincolo de aceste limite. -24 -

După Mises, banii sunt, așadar, marfă, nu promisiune de plată. Valoarea lor se bazează pe cantitatea și finețea metalului prețios din care sunt confecționați. Mijloacele fiduciare sunt promisiuni de plată. Sunt promisiuni față de toți deținătorii de mijloace fiduciare, dar care nu pot fi onorate toate în același timp. 1.6. Baterea liberă de monedă și monopolul statului asupra emisiunii În trecut, autorităţile de diferite genuri (statale, imperiale, orăşeneşti, provinciale, seniorale, ecleziastice, regale etc.) au pus în circulaţie lingouri, transformate ulterior în simple discuri, care erau „marcate”, adică însemnate cu o siglă specială (efigie, figură, siluetă, simbol etc.), care să indice, pe răspunderea emitentului, titlul şi greutatea pieselor respective. Populaţia s-a obişnuit treptat cu aceste piese, fără a mai resimţi nevoia să verifice valoarea lor cu ocazia fiecărei tranzacţii. -25 – În modul acesta, de la banii-marfă, care trebuiau de fiecare dată cântăriți, verificați etc., s-a trecut la monezile pur şi simplu numărate. Or, această inovație a creat numeroase alte avantaje practice, deoarece – în mod evident – operaţiunea de numărare este mult mai uşoară, din punct de vedere intelectual şi fizic, decât operaţiunile de cântărire, verificare etc. Totuși, Mises observă că:

Însă, în mâinile guvernelor liberale, natura acestui monopol de stat a fost complet modificată. S-a renunțat la ideea conform căreia ea trecea drept un instrument al politicilor intervenționiste. Nu mai era utilizată în scopuri fiscale sau pentru a favoriza anumite grupuri în detrimentul altora. -26 -

Dar, continuă el:

Pe de altă parte, [indivizii-SC] aveau dreptul să meargă cu un lingou la monetărie pentru a-l transorma în monede standard fie gratuit, fie în schimbul unei taxe, taxa de senioraj, care, de regulă, nu depășea cheltuielile curente de batere. -27 -

În aceste condiții, baterea de monedă nu constituie o modalitate de furnizare a justiției distributive, care este singurul serviciu prestat de stat care, conform filozofiei politice utilitariste, justifică monopolul acestuia. -28 – De aceea, Mises nu a recomandat această practică, ci a spus doar că o perioadă, nu prea lungă, guvernele liberale nu au abuzat de dreptul lor exclusiv (regalian) de a bate monedă. După cum am menționat, după Mises, banii nu sunt ceea ce statul declară drept bani, așa cum afirmă teoria nominalistă. -29 – Ei sunt ceea ce schimbul liber consacră drept bani: marfa cea mai vandabilă. Ca urmare, Mises pledează pentru libera batere a monedei și desființarea monopolului statului asupra emisiunii monetare. El respinge nominalismul, deoarece acesta duce la monopolul statului asupra emisiuni de substitute monetare, despre care reprezentanții statului afirmă că sunt bani autentici, deși nu au valoare proprie recunoscută de piață. După Mises, statul nu poate stabili legile economice ale schimbului, ci trebuie să se supună acestor legi:

Concepția că banii sunt creația legii și a statului este în mod eronată. Nu este susținută de nici măcar un singur fenomen al pieței. A-i atribui statului puterea de a stabili legile schimbului înseamnă a ignora principiile fundamentale ale societății care folosește bani. -30 -

Statul face legi și le impune, însă această implicare a statului nu poate modifica legile valorii. Pur și simplu, reglementarea produce rezultate conforme cu legile valorii, deși aceste rezultate pot fi diferite de cele urmărite de autorități. De exemplu, într-un caz istoric cunoscut, bimetalismul, în care schimbul liber a dus la utilizarea a două forme de bani – monezile din aur și din argint –, statul a marcat aceste monezi pentru a indica titlul și greutatea lor. Aceste caracteristici specifice nu erau însă stanțate pe fiecare monedă în parte, ci erau exprimate, la modul general, prin lege, care prevedea erga omnes că monezile trebuie să conțină o anumită cantitate de metal prețios. Mises a numit acest sistem metalic ,,etalon dublu”. În acest sistem, cea care stabilea valoarea pieselor monetare confecționate din cele două metale era piața liberă. Iar după Mises:

Această etapă a fost atinsă fără intervenția statului. -31 -

Însă, în această etapă, statul intervine la un moment dat pentru a stabili raportul de schimb legal între cele două sisteme paralele de monezi, în pofida faptului că de mii de ani sistemele respectve au existat pe piața liberă. Dar, îndată ce prețul de piață al fiecărui metal se abate de la paritatea legală stabilită de stat, începe să se manifeste legea lui Gresham, după care „moneda proastă alungă din circulație moneda bună.” -32 – Mises reformulează legea lui Gresham astfel:

Ar fi mai corect să spunem că banii subevaluați ca urmare a decretului guvernamental dispar de pe piață, iar banii supraevaluați de același decret rămân pe piață. -33 -

Oricum, rezultatul este diferit de cel urmărit de guvern: indivizii păstrează monedele subevaluate prin legea edictată de stat, ori le folosesc pe piața neagră sau le exportă; ei utilizează pentru cumpărări de mărfuri sau pentru stingerea datoriilor moneda „rea”, care rămâne, astfel, singură în circulație. În modul acesta, controlul statului asupra prețurilor aurului și argintului duce la apariția unui sistem bănesc monometalist: monometalism aur sau monometalism argint. Aceasta este reacția pieței libere la controlul de către stat a prețurilor celor două metale și este evident că situația la care se ajunge nu este cea dorită de guvern. În unele cazuri, trecerea la un sistem monometalist a fost deliberată. Însă, legile pieței libere au guvernat și acestă tranziție premeditată. Această implacabilitate a legilor economice a fost evidentă de fiecare dată când statul a încercat să impună un raport de schimb legal între banii de credit și monezile metalice, ori atunci când guvernul a stabilit un curs de schimb fix al monedei naționale față de moneda altui stat. Legea lui Gresham s-a dovedit a fi universal valabilă, în pofida schimbărilor suferite între timp de sistemele bănești istorice.

***

Concluzia care se desprinde din analiza misesiană a apariției banilor este că nu este necesară impunerea folosirii banilor prin forța statului. Utilizarea banilor nu prejudiciază indivizii, ci, dimpotrivă, le satisface interesele mai repede și mai ieftin. Nefiind vorba despre vreun „sacrificiu” din partea unor indivizi, pretins de alți indivizi în numele ”interesului public”, nu este necesar ca oamenii să fie constrânși să recurgă la bani, așa cum trebuie forțați, de exemplu, să plătească impozite. Participanții la viața economică beneficiază în fiecare etapă a procesului de apariție a banilor: și atunci când recurg la schimbul indirect; și atunci când utilizează „mijlocul comun de schimb”; și atunci când acceptă o anumită sumă de bani în schimbul bunurilor lor.

Explicarea apariției banilor prin dezvoltarea procesului de schimb constituie un element important al teoriei ordinii spontane a pieței (catalactică). Această demonstrație infirmă ideea de „ordine deliberată” din teoria etatistă a banilor, după care banii sunt creația statului, expresia suveranității și prestigiului său. Ea relevă că fiecare etapă a procesului de apariție a banilor este, la fel ca toate fenomenele economice, rezultatul unor acțiuni deliberate, întreprinse de diverși indivizi pentru a-și îmbunătăți situația materială.

Din punct de vedere metodologic, teoria originii banilor elaborată de Mises constituie o strălucită aplicație a principiului numit de el „individualism metodologic”. Conform acestui principiu, cercetarea proceselor economice trebuie să pornească de la studierea acțiunii individuale și doar în fazele ulterioare ale cercetării să se ajungă la cunoașterea cooperării umane și la tratarea acțiunii sociale ca un caz special al categoriei mai cuprinzătoare de acțiune umană ca atare. În cuvintele lui Mises:

Viața umană este o succesiune neâncetată de acțiuni individuale. Dar o acțiune individuală nu este niciodată izolată. Ea este o verigă dintr-un lanț de acțiuni care împreună formează o acțiune de nivel superior ce vizează un scop mai îndepărtat. Orice acțiune are două aspecte. Ea este, pe de o parte, o acțiune parțială în cadrul unei acțiuni mai cuprinzătoare, efectuarea unei fracțiuni din scopurile vizate de o acțiune cu o bătaie mai lungă. Pe de altă parte, este un întreg din perspectiva acțiunilor vizate prin efectuarea propriilor părți. Depinde de amploarea proiectului urmărit momentan de agent dacă va fi scoasă în relief acțiunea mai cuprinzătoare sau o acțiune parțială îndreptată spre un scop mai imediat. -34 -

Acest principiu metodologic este aplicat de Mises în analiza relațiilor între timp și acțiune, a semnificației noțiunilor de „scopuri posibile” și „mijloace disponibile”, a conceptelor de costuri (definite ca oportunități abandonate) și beneficii (definite ca anticipații ale ameliorărilor fizice) etc. Abordarea metodologică subiectivistă la respingerea a ceea ce el numește „imperialismul pozitivist”, adică obligația de a transpune în domeniul științelor sociale metodele considerate a fi adecvate pentru științele naturii. Recursul la regulile pozitiviste ale „științei obiective” ar implica abandonarea a ceea ce constituie caracterul unic al actelor umane: semnificația lor subiectivă din mintea protagoniștilor. Astfel, după Mises, deplasarea obiectelor fizice de la un individ la altul nu poate fi calificată drept „schimb” decât în măsura în care particpanții atribuie acest sens propriilor lor acțiuni.

2. Cantitatea optimă de bani și modul de realizare a acesteia

2.1. Cantitatea de bani și avuția socială

O problemă importantă tratată de Mises în lucrările sale este cea a cantității de bani necesare economiei. Deoarece banii nu sunt capital, creșterea cantității de bani nu sporește bunăstarea societății. Această idee conferă un caracter original teoriei misesiane a banilor și creditului, deoarece nu este împărtășită de alte școli de gândire economică moderne. Mises o exprimă însă foarte clar:

Ceea ce ne împiedică totuși să includem banii în rândul bunurilor de consum și bunurilor de capital sunt următoarele considerațiuni. Scăderea cantității de bunuri de consum sau de bunuri de capital determină diminuarea satisfacției oamenilor; ea face omenirea mai săracă. Creșterea cantității de asemenea bunuri determină îmbunătățirea situației economice a oamenilor; ea face omenirea mai bogată. Nu se poate spune însă același lucru despre creșterea sau scăderea cantității de bani. Atât modificarea cantității disponibile de bunuri de capital sau de bunuri de consum, cât și modificarea cantității de bani determină modificarea valorii acestora; dar, pentru că modificarea valorii bunurilor de capital și a bunurilor de consum nu duce la scăderea sau creșterea satisfacției determinate de variația cantității acestora, modificarea valorii banilor se ajustează în modul acesta la cererea de bani în pofida creșterii sau scăderii cantității acestora, iar situația economică a omenirii rămâne aceiași. Creșterea cantității de bani nu poate spori bunăstarea membrilor unei comunități, deși reducerea acesteia poate diminua bunăstarea lor. Privite din acest punct de vedere, bunurile folosite drept bani sunt, într-adevăr, după cum a spus A. Smith, un „stoc mort, care…nu produce nimic”. -35 -

Faptul că creșterea cantității de bani nu poate spori bunăstarea societății, însă reducerea cantității de bani o poate diminua, este explicat de Mises astfel:

Bunurile de capital își dobândesc valoarea din valoarea bunurilor produse cu ajutorul lor. Nu la fel stau lucrurile în cazul banilor: nici o creștere a bunăstării membrilor unei societăți nu poate proveni din creșterea cantității de bani. Legile care guvernează valoarea banilor sunt diferite de cele care guvernează valoarea bunurilor de capital și a bunurilor de consum. -36 -

Această concluzie cu privire la impactul pe care modificarea ofertei de bani o are asupra bunăstării sociale se bazează pe analiza originală pe care Mises o face cererii de bani. Astfel, el arată că cererea individuală față de bunurile de consum sau față de bunurile de capital determină creșterea producției și, deci, sporirea bunăstării societății. Atât consumatorul, cât și producătorul câștigă în urma schimbului. Societatea câștigă și ea, deoarece cel puțin doi membri ai săi își îmbunătățesc situația economică. Însă, dacă o persoană dorește să aibă mai mulți bani, iar producătorul de aur obține un profit mai mare prin faptul că îi oferă o cantitate mai mare de bani (aur), societatea în ansamblul său nu câștigă nimic în urma acestei tranzacții. De aceea, în teoria economică a lui Mises, banii sunt o categorie analitică distinctă.

Această analiză are două implicații conceptuale: 1) banii sunt o categorie analitică distinctă: nici bunuri de consum și nici bunuri de capital; 2) modificările ofertei de bani nu determină creșterea sau descreșterea bunăstării societății.

2.2. Utilitatea subiectivă și valoarea socială

Mises își începe analiza economică pornind de la premisa că valorile economice sunt subiective. În această privință, el se situează pe poziția magistrului său, Carl Menger. Or, dacă valorile economice sunt subiective, acestea nu pot fi măsurate cu ajutorul unui etalon obiectiv. Mises este foarte ferm în această privință: nu există o măsură a valorii economice.

Însă, dacă nu există o măsură obiectivă a valorii subiective, înseamnă că utilitățile subiective ale diverșilor indivizi nu pot fi comparate. De asemenea, nu există nici o modalitate de a spori sau diminua utilitatea subiectivă. Un individ poate compara și ordona utilitățile sale subiective pe o scară a valorilor economice – prima, a doua, a treia etc. –, însă nu le poate măsura. Și este încă și mai neverosimil ca un terț să măsoare utilitățile subiective ale altora.

Primul economist care a discutat pe larg această problemă a fost Lionel Robins, unul dintre discipolii lui Mises, care a scris introducerea la ediția în limba engleză a amintitei lucrări a acestuia, Theory of Money and Credit (1934). În cunoscuta sa lucrare, An Essay on the Nature and Significance of Economic Science (1932), Robins discută pe larg problema imposibilității epistemologice a comparațiilor interpesonale între utilitățile subiective. -37 – În Acțiunea umană, Mises recunoaște implicațiile argumentului lui Robins asupra conceptului de valoare socială. Ca urmare, el își modifică întreaga concepție cu privire la efectele pe care modificarea ofertei de bani le are asupra avuției sociale. Reluând problema acelor modificări ale puterii de cumpărare a banilor care sunt determinate de variațiile ofertei de bani, el ajunge la o nouă concluzie cu privire la valoarea socială:

În aceste condiții, toate modificările în puterea de cumpărare survenite din cauze monetare atrag modificări ale distribuției bogăției între diverși indivizi. Unii devin mai bogați, alții mai săraci; câștigurile unora înseamnă pierderile celorlalți. Totuși ar fi nepermis să interpretăm acest fapt spunând că gradul de satisfacție totală rămâne neschimbat sau că, atunci când nu se produc schimbări în oferta totală, nivelul satisfacției totale sau nivelul fericirii a crescut sau a scăzut prin schimbări în distribuția bogăției. Noțiunile de satisfacție totală sau fericire totală sunt lipsite de conținut. Este imposibil să descoperim un etalon pentru a compara diferitele grade de satisfacție sau de fericire atinse de diferiți indivizi. -38 -

Nu se poate spune, deci, nimic, despre valoarea socială agregată, cu excepția aserțiunii că este incomensurabilă. Această concluzie este logică în cadrul teoriei subiective a valorii economice: aplicarea riguroasă a acestei teorii exclude posibilitatea, chiar și numai teoretică, a existenței unui criteriu științific pentru a face comparații interpersonale ale utilității subiective. În ceea ce privește valoarea socială agregată – „satisfacția totală” sau „fericirea totală” –, această teorie duce la o singură concluzie: nimeni pe lumea aceasta nu o poate măsura.

2.3. Oferta și cererea de bani

În continuare, Mises discută modul în care piața liberă folosește cantitatea de bani existentă în circulație:

Având în vedere că funcționarea pieței tinde să determine starea finală a puterii de cumpărare a banilor la un nivel la care oferta și cererea pentru bani coincid, nu poate exista nici un exces sau deficit de monedă. Fiecare individ și toți indivizii luați laolaltă se bucură întodeauna pe deplin de avantajele pe care le pot obține din schimbul indirect și din utilizarea banilor, indiferent dacă stocul monetar este mare sau mic. -39 -

Concluzia este evidentă, iar Mises o formulează foarte clar:

Cantitatea de bani disponibilă în întregul sistem economic este întotdeauna suficientă pentru ca fiecare să se bucure de serviciile pe care banii le furnizează sau le pot furniza. -40 -

Se observă că Mises este în total dezacord cu numeroși economiști contemporani, care susțin că creșterea ofertei de bani din partea statului sau a sistemului bancar cu rezerve fracționare constituie un mijloc de stimulare a economiei. El este un adept consecvent al pieței libere și, ca atare, se opune oricărei reglementări care împiedică schimbul liber. În consecință, el nu recomandă nici ca statul să interzică extragerea aurului de către mineri. Însă, Mises arată că orice creștere a ofertei de bani prin extragerea de aur provoacă pierderi unor participanți la viața economică, și anume acelora care nu participă la tranzacțiile inițiale prin care aurul nou extras este introdus în economie. În acest sens, modificările ofertei de bani nu pot fi neutre: inevitabil există câștigători și perdanți.

De asemenea, Mises subliniază faptul că o nouă cantitate de bani intră în economie prin anumite puncte specifice, adică prin anumite acte de schimb liber. Banii noi nu apar în mod magic și în proporții egale în pungile sau în conturile bancare ale tuturor oamenilor. Ei se răspândesc în mod inegal în economie, iar acest proces are efecte diferite asupra diverșilor indivizi, în funcție de momentul în care ei obțin noile cantități de bani. -41 - Evidențierea acestui fapt constituie una din contribuțiile majore ale lui Mises la teoria banilor și creditului, deoarece fenomenul și consecințele sale sunt ignorate, de regulă, de celelalte școli de gândire economică.

Această analiză a răspândirii neuniforme a noilor cantități de bani se aplică atât monezilor din aur, cât și bancnotelor emise de banca centrală. Ea se aplică, de asemenea, banilor de cont creați de sistemul bancar comercial. Mises demonstrează că pierderile indivizilor care obțin banii mai târziu sunt sursa veniturilor suplimentare ale celor care intră în posesia banilor mai devreme.

Ca urmare, sistemul bănesc nu este un joc cu sumă nulă. Astfel, în Acțiunea umană există o secțiune specială în care Mises combate ceea ce el numește „dogma lui Montaigne”, după care:

…câștigurile unora înseamnă pierderile altora; nimeni nu câștigă decât în detrimentul altora. -42 -

Însă, Mises adaugă că:

Dogma lui Montaigne este valabilă din perspectiva efectelor generate de modificările induse monetar în puterea de cumpărare a banilor asupra plăților la termen. -43 -

Se observă că aici există o inconsecvență, care este foarte rară în opera lui Mises. Pentru a învedera limitele aplicabilității dogmei lui Montaigne în domeniul monetar, el folosește sintagma „plăți la termen”. Însă, în restul teoriei misesiane a banilor și creditului, această dogmă este considerată valabilă în materie de creștere sau reducere a ofertei de bani. Beneficiile obținute de primii utilizatori ai unor noi cantități de bani, chiar și din aur, sunt în detrimentul celor care au acces la aceștia după ce structura prețurilor s-a modificat. (Deși nu a s-a ocupat prea mult de scenariul invers – deflația –, Mises a arătat că pierderile suferite de deținătorii de bani de credit care dau faliment constituie sursa câștigurilor deținătorilor de monezi din metal prețios sau de bani de credit care nu au dispărut în timpul deflației, care vor beneficia de scăderea prețurilor ca urmare a reducerii ofertei de bani).

Se confirmă astfel că banii nu sunt nici bunuri de capital și nici bunuri de consum. De aceea, nu se poate spune în mod științific că creșterea sau scăderea ofertei de bani sporește sau diminuează avuția socială. Aceste modificări ale ofertei de bani redistribuie avuția, nu o crează.

Această concluzie ridică o problemă epistemologică majoră. Dacă știința economică nu poate spune nimic despre utilitatea socială netă, deoarece nu poate compara științific utilitățile subiective, înseamnă că ea nu poate identifica un joc de sumă nulă. -44 – Din punct de vedere științific, dată fiind epistemologia individualistă a teoriei subiective a valorii economice, nu se poate spune nici dacă jocul redistribuirii avuției între participanții la viața economică sporește, diminuează sau lasă neschimbată valoarea socială netă. Este posibil ca perdantul să nu se considere defavorizat, iar câștigătorul să se înșele cu privire la foloasele pe care le-a obținut. Problema nu este, deci, că Montaigne a greșit în privința capitalismului, căci este clar că a greșit, ci că dogma sa nu se aplică unui act de schimb privit izolat în conformitate cu principiul individualismului metodologic. În definitiv, o teorie subiectivă a valorii nu permite nici un fel de comparații interpersonale ale utilităților subiective.

De aceea, teoria subiectivă a valorii nu poate nici susține și nici contrazice afirmația că un act de schimb liber este un joc de sumă nenulă. Ea poate însă nega în mod valabil din punct de vedere științific ideea că o politică inflaționistă sau deflaționistă are efecte pozitive la nivelul întregii societăți. Pe scurt, teoria subiectivă a valorii economice relevă deșertăciunea tuturor recomandărilor de politică economică bazate exclusiv pe această teorie. Însă, aceasta nu înseamnă, desigur, că alte teorii economice nu conțin argumente valabile pentru a justifca măsurile respective.

2.4. Etalonul aur și banii emiși de stat Atașamentul lui Mises față de ideea libertății economice l-a condus la concluzia că statul nu trebuie să interzică extragerea aurului și argintului prin liberă inițiativă privată. El a criticat însă sistemele monetare metaliste create de piața liberă, deoarece costurile extragerii aurului și argintului sunt ridicate, ceea ce împiedică creșterea cantității de bani în concordanță cu dezvoltarea producției și a comerțului. După părerea sa, avantajul principal al etalonului aur este limitarea capacității statului de a controla banii, însă dezavantajul este că implică costuri ridicate și că introduce un important factor aleator în activitatea economică: descoperirea de noi zăcăminte aurifere. -45 – În aceste condiții, Mises preconizează un sistem de compensație (clearing) bazat pe credit. -46 – Deoarece, în acest sistem, creanțele și datoriile se compensează reciproc, această modalitate de decontare reduce cererea de bani și, deci, atenuează presiunea în direcția creșterii prețurilor. Participarea la sistem este voluntară și nu depinde de creșterea cantității de bani din aur sau de bani fiduciari. În modul acesta, se economisește capitalul și mâna de lucru necesare pentru extragerea aurului. Există, așadar, două motive pentru care Mises susține sistemul bănesc metalist. În primul rând, acest sistem reduce fluctuațiile valorii banilor. În al doilea rând, el limitează foarte mult acțiunea statului asupra ofertei de bani. Piața liberă este preferabilă statului în stabilirea ofertei de bani optime, deoarece, pe de o parte, maximizează folosirea cantității de bani existente în circulație, iar pe de altă parte, limitează costurile și mărimea creșterii ofertei de bani. -47 – Or, aceste avantaje sunt esențiale, având în vedere că inflația are efecte imprevizibile asupra repartizării în societate a veniturilor și averilor: câștigători și perdanți. Sistemul bănesc metalist minimizează aceste efecte, iar, ca urmare, este preferabil oricărui sistem în care statul determină creșterea sau scăderea ofertei de bani, ori stabilește raporturile de schimb între diverse categorii de bani. Astfel, Mises scrie următoarele: Superioritatea etalonului aur constă în faptul că acesta determină puterea de cumpărare a unității monetare independent de politicile guvernelor și partidelor politice. În plus, împiedică autoritățile să eludeze prerogativele financiare și bugetare ale adunărilor reprezentative. Controlul parlamentar asupra finanțelor funcționează doar dacă guvernul nu poate efectua cheltuieli neautorizate prin creșterea volumului circulației fiduciare. Văzut în această lumină, etalonul aur apare ca un mijloc indispensabil pentru implementarea setului de garanții care face să funcționeze sistemul guvernului reprezentativ. -48 – De asemenea, el evidențiază imposibilitatea justificării redistribuirii averilor de către stat prin evocarea interesului public: Dacă schimbările din puterea de cumpărare induse de cauze monetare de origine guvernamentală ar conduce doar la transferuri de bogăție de la unii indivizi la alții, atunci nu le-am putea condamna din perspectiva neutralității științifice a catalacticii. Este evident nedrept să le justificăm sub pretextul binelui comun sau al bunăstării publice. Totuși, unii le-ar putea considera măsuri politice adecvate pentru a promova interele unor grupuri pe seama altora, fără alte daune. Însă, există și alte consecințe de avut în vedere. -49 – Mises a susținut în permanență că teoria sa economică (catalactica) este neutră din punct de vedere axiologic (Wertfreiheit – M. Weber -50 -). În pasajul de mai sus, el recunoaște însă că inflația provocată de stat redistribuie averile indivizilor. Ar fi necinstit, spune el, ca politicienii să justifice emisiunea de bani fiduciari pe baza presupusei creșteri a avuției sociale. Căci, nu există nici un mijloc de măsurare a bunăstării publice. Este imposibil să se estimeze creșterea sau scăderea avuției totale, deoarece nu există nici o măsură obiectivă a valorii subiective. În consecință, orice politică a statului care pretinde că duce la creșterea bunăstării publice este eronată din punct de vedere științific și, deci, necinstită. Aceasta este o poziție epistemologică radicală, care are cel puțin următoarele două implicații: 1) teoria subiectivă a valorii economice nu poate recomanda în mod științific nici o politică menită să ducă la creșterea avuției sociale agregate; 2) orice invocare a presupusei creșteri a avuției publice agregate trebuie să se bazeze pe o anumită variantă a teoriei obiective a valorii economice. Rezultă că obiecțiile lui Mises la adresa banilor fiduciari emiși de stat conțin totuși un considerent moral: nu este cinstit ca politicienii să justifice creșterea cantității de bani emiși de stat pe baza unei presupuse creșteri a bunăstării publice. Analiza sa economică nu este, deci, chiar neutră din punct de vedere axiologic (Wertfreiheit). 2.5. Politica monetară Mises a demonstrat că banii sunt creați de piața liberă. Ca urmare, el a considerat că statul nu trebuie să aibă nici o altă politică monetară decât menținerea unei mărimi constante a ofertei de bani. Un guvern care poate duce o politică monetară flexibilă, „științifică”, este, după părerea sa, prea puternic. De aceea, Primul pas pe calea reîntoarcerii la o monedă sănătoasă trebuie să fie renunțarea necondiționată la orice viitoare inflație. -51 – Sarcina statului este să impună respectarea contractelor. Mai precis, este vorba despre contractele referitoare la posibilitatea convertirii în aur, la simpla cerere, a certificatelor monetare. După cum am mai menționat, certificatele monetare sunt substitute monetare pentru care emitentul – guvernul sau banca centrală – păstrează o acoperire în aur de 100%. Guvernul nu trebuie să favorizeze băncile, permițându-le să rezilieze contractele, adică să refuze să convertească la cerere certificatele monetare: Pentru a împiedica expansiunea creditului este nevoie ca sistemul bancar să se supună legilor comerciale și civile care obligă orice individ și orice firmă să-și respecte înțelegerile contractuale. -52 – În sistemul etalon-aur tradițional, guvernul emite bilete de hârtie sau monezi din metal obișnuit convertibile în aur. Mises nu apără acest sistem, deoarece teoria sa monetară neagă legitimitatea etalonului aur. El spune doar că statul nu trebuie să se implice într-un mod sau altul în emisiunea sau retragerea din circulație a banilor, deoarece nu crede că un guvern ales în mod democratic poate avea suficientă autoritate pentru a impune o rată de acoperire cu rezerve bancare de 100%. De aceea, el pledează pentru activitatea bancară liberă (Free Banking). Mises mai arată că un sistem etalon-aur existent la nivel național nu este diferit, principial sau funcțional, de etalonul-aur internațional. Într-adevăr, în perioada în care etalonul aur a fost un factor important al comerțului internațional, nu a existat un guvern mondial care să impună acest sistem. De fapt, încercarea guvernelor moderne de a reglementa într-un mod sau altul etalonul-aur internațional a fost un șiretlic politic pentru a ascunde distorsiunile inflaționiste provocate de ele însele: Etalonul-aur internațional funcționează fără ca guvernele să intervină. El exprimă cooperarea reală a tuturor membrilor economiei de piață, integrată la nivel mondial. … Ceea ce guvernele numesc cooperare monetară internațională” reprezintă o acțiune concertată în vederea expansiunii creditului. -53 – În concluzie, nu este necesar ca guvernul național să impună un etalon-aur național. Logica economică nu începe și nu se sfârșește la granițele politice ale statelor. Nu există legi economice care să se aplice la nivelul acțiunilor indivizilor din interiorul granițelor unei țări și care să nu fie valabile la nivelul acțiunilor indivizilor care se află în afara acestor frontiere. Mises numește acest dualism ,,polilogism” și consacră un întreg capitol respingerii sale. -54 – Cu toate acestea, s-ar părea că Mises comite el însuși un polilogism, din moment ce susține că: 1) etalonul aur internațional nu necesită o intervenție concertată a guvernelor țărilor participante; 2) totuși, din anumite motive întemeiate, guvernele trebuie să dezvolte și să aplice pe plan intern măsuri politice specifice cu privire la aur, bănci și emisiunea de certificate monetare. În realitate, Mises nu s-a situat pe o poziție polilogistă și nu lasă nici o îndoială în această privință: Însă etalonul-aur nu reprezintă un joc, ci o instituție socială. Funcționarea lui nu depinde de disponibilitatea vreunui popor de a respecta niște reguli arbitrare, ci este determinată de funcționarea legilor economice inexorabile. -55 – Mises nu a recomandat, deci, vreo politică monetară „științifică”, nici la nivel național și nici la nivel mondial. El a pledat pentru proprietatea privată, impunerea de către stat a respectării contractelor și sancțiuni legale împotriva violenței private.

3. Mitul banilor neutri și corolarul său: stabilitatea prețurilor

3.1. Neutralitatea banilor După Mises, există două mituri în domeniul monetar: mitul neutralității banilor și mitul stabilității nivelului prețurilor. Teoria misesiană a banilor și creditului le demontează pe amândouă. Astfel, în Acțiunea umană există o întreagă secțiune conscrată prezentării unor erori larg răspândite ale doctrinelor monetare populare, care au dus la politici monetare neinspirate aproape orice guvern. -56 – Această secțiune începe cu afirmația că: Prima dintre aceste concepții nefericite o reprezintă presupusa neutralitate a banilor. -57 - O implicație a acestei concepții este termenul de „nivel” al prețurilor, care crește sau scade proporțional ca urmare a creșterii su scăderii cantității de bani din circulație. În realitate, efectele exercitate de modificările cantității de bani asupra prețurilor nu se răspândesc în mod uniform în economie. Or, banii neutri sunt banii creați de un sistem bănesc în care nu există efecte de redistribuirire involuntară a averilor terților ca urmare a modificărilor ofertei de bani. Mises a fost adeptul banilor creați de piața liberă, iar aceasta atât în teorie cât și în practică. El nu a crezut că o agenție sau un comitet guvernamental poate concepe și face să funcționeze un sistem bănesc care să evite problemele asociate cu redistribuirea averilor de la indivizii care au acces mai târziu la noua cantitate de bani spre indivizii care ajung la acești bani mai devreme. El a argumentat că piața complet liberă minimizează aceste efecte prin impunerea unor costuri ridicate de extracție a aurului, de natură să diminueze afluxul unor noi cantități de bani în economie. Un sistem bănesc metalist va reduce, după el, fluctuațiile valorii banilor. De asemenea, acest sistem va permite formularea unor predicții mai corecte cu privire la relația dintre bani și prețul bunurilor. În acest context, Mises scrie următoarele:

Deoarece banii nu pot fi niciodată neutri și stabili în puterea lor de cumpărare, planurile unui guvern vizând determinarea cantității de bani nu pot fi niciodată imparțiale și corecte în raport cu toți membrii societății. Indiferent de modul în care ar proceda un guvern în vederea influențării puterii de cumpărare, acest fapt depinde de judecățile de valoare personale ale conducătorilor. Întotdeauna interesele anumitor grupuri vor fi privilegiate în detrimentul altor grupuri. Aceste politici nu sunt puse niciodată în slujba binelui comun sau a bunăstării generale. În domeniul politicilor monetare, nu există ceva de genul formulelor științifice normative. Alegerea bunului ce va fi utilizat drept mijloc de schimb și pe post de monedă nu este niciodată indiferentă. Ea determină cursul schimbărilor puterilor de cumpărare survenite dinspre monedă. Întrebarea vizează doar persoana sau grupul care face alegerea: cei care cumpără sau vând prind intermediul pieței sau guvernul? În cele din urmă, piața este cea care, printr-un lung process de selecție, a conferit metalelor prețioase, aurul și argintul, rolul de bani. -58 -

Mises a avut, așadar, două obiecții la adresa unui sistem bănesc gestionat de guvern. În primul rând, guvernele își concep politica monetară pe baza judecăților de valoare personale ale factorilor de decizie. În al doilea rând, acești factori de decizie nu pot prevedea cu exactitate efectele pe termen lung ale politicilor lor. Spre deosebire de politicieni, o piață liberă neobstrucționată de intervenția statului poate genera o creștere lentă a ofertei de monedă și o reducere treptată a prețurilor. 3.2. Inflația și deflația În general, se consideră că formele concrete în care se manifestă instabilitatea prețurilor sunt inflația și deflația. Noțiunile de inflație și deflație nu sunt însă concepte științifice (catalactice), ci termeni polisemici creați de limbajul curent al publicului și al politicienilor: Ele implică eroarea populară că există ceva de genul „bani neutri” sau „putere de cumpărare stabilă a banilor” și că banii sănătoși ar trebui să fie neutri și stabili în puterea lor de cumpărare. Din acest punct de vedere, termenul „inflație” a fost utilizat cu sensul de modificări monetare induse ce conduc la o scădere a puterii de cumpărare, iar termenul „deflație”, cu sensul de modificări monetare induse ce conduc la o creștere în puterea de cumpărare. -59 - Mises mai adaugă că: Termenii de „inflaționism” și „deflaționism”, „inflaționist” și „deflaționist” desemenează programele politice ce au în vedere inflația și deflația, în sensul schimbărilor semnificative induse monetar în puterea de cumpărare a banilor. -60 - Ca urmare a revoluției semantice, care, după Mises, constituie o trăsătură caracteristică a epocii contemporane, conotația termenilor „inflație” și „deflație” s-a schimbat: Ceea ce oamenii numesc astăzi „inflație” și „deflație” nu mai reprezintă o creștere sau scădere importantă a ofertei de bani, ci efectele lor inexorabile, tendința generală spre o creștere sau o scădere a prețurilor bunurilor și salariilor. -61 - Într-adevăr, aceste definiții nu țin seama de un element central al teoriei monetare a lui Mises: demonstrația că noile cantități de bani nu se răspândesc uniform în economie, ceea ce face ca orice creștere sau scădere a ofertei de bani să exercite asupra prețurilor efecte inegale în spațiu și timp. În cazul creșterii ofertei de bani, noile cantități de bani apar în anumite puncte din economie. Indivizii care obțin bani mai mulți mai devreme decât alții îi pot cheltui mai repede decât concurenții lor, beneficiind în modul acesta de noile condiții ale cererii și ofertei de bunuri. Ei cumpără la prețurile existente, care încă nu au crescut, ceea ce le permite să obțină o cantitate de bunuri mai mare. Ceilalți cumpărători nu conștientizează încă faptul că a avut loc creșterea cantității de bani. Însă, pe măsură ce informațiile cu privire la noile condiții ale ofertei de bani – prețuri mai mari – se răspândesc în rândul participanților la viața economică, se reduce valoarea marginală a banilor pe scările de valoare personale și totodată crește valoarea marginală a valorii bunurilor și serviciilor. Creșterea ofertei de bani determină, deci, creșterea prețurilor. Agenții economici care vin mai târziu pe piață pierd o parte a puterii lor de cumpărare, indiferent dacă prețurile au crescut sau nu până în acel moment. Nu există nici o modalitate de creștere a ofertei de bani care să nu aibă efecte asupra prețurilor. Această descriere a inflației este în concordanță, deci, cu teoria lui Mises despre variațiile ofertei de bani din economie. 3.3. Scăderea prețurilor Al doilea mit pe care îl demolează Mises este cel al stabilității prețurilor. Cazul de care se ocupă el este cel al creșterii relativ lente și previzibile a ofertei de bani. Această creștere provine din două surse: 1) descoperirea unor noi zăcăminte aurifere; 2) expansiunea banilor de credit fiduciari în cadrul unui sistem de activitate bancară liberă (Free Banking). După cum am mai menționat, Mises nu a pledat pentru interzicerea extragerii libere a aurului și argintului, ori pentru impunerea prin lege a unei acoperiri metalice a emisiunii fiduciare de 100%. Pur și simplu, el nu avea suficientă încredere în guverne pentru a le conferi asemenea puteri. Într-o economie în creștere, argumentează Mises, diviziunea muncii și specializarea producției se accentuează. De asemenea, populația poate crește. De aceea, într-o asemenea economie:

… există o tendință de creștere a cererii de bani. Pe scenă apar noi indivizi care doresc să dețină lichiditate. -62 -

Izolarea și autarhia economică este înlocuită prin dependența de piață, iar piața se caracterizează prin utilizarea banilor:

De aceea, tendința de creștere a prețurilor, provenită din ceea ce numim producția normală” de aur, întâlnește tendința de scădere a prețurilor, provenită dintr-o creștere a cererii pentru dețineri de lichiditate. -63 – Aceste două tendințe opuse nu se neutralizează reciproc, ci sunt fenomene separate: Ambele influențează prețurile diferitelor bunuri, la momente diferite și în grade diferite. -64 -

Aurul nou extras din minele aurifere intră și se răspândește în economie prin tranzacțiile pe care proprietarii minelor le fac pentru a obține de pe piață, în schimbul aurului produs, bunurile și serviciile necesare pentru producția proprie, bunurile necesare pentru consumul lor și investirea în alte activități productive. După aceea, aurul nou extras se răspândește în economie în mod treptat, influențând cheltuielile efectuate de alte persoane și, deci, mărimea și structura prețurilor. În ceea ce privește modificările survenite în stocurile de lichiditate ale diferiților oameni, acestea se neutralizează reciproc doar în măsura în care ele se produc în momente diferite și sunt conectate printr-o reciprocitate cauzală. Cu excepția acestui caz, nu se poate vorbi despre o neutralizare, iar creșterea cererii de bani din motive de lichiditate determină reducerea prețurilor:

Însă o scădere a prețurilor monetare nu diminuează sub nici o formă beneficiile derivate dintr-o producție suplimentară de bogăție. -65 -

Acest fenomen nu este, deci, deflație, ci concurență prin prețuri. El nu este un viciu al pieței libere, ci, dimpotrivă, o mare virtute a acesteia:

Dar nu se poate spune că o scădere a prețurilor, generată de o creștere a producției de bunuri în cauză, reprezintă dovada unui dezechilibru care nu poate fi eliminat decât prin creșterea cantității de bani. -66 -

Descrierea ordinii monetare a pieței libere se integrează perfect în teoria lui Mises despre cooperarea socială în condițiile pieței, conform căreia nu este necesară intervenția organului de planificare al statului sau a unor agenții ale statului cu puteri de monopol (banca centrală). Or, se știe că alte școli de gândire economică moderne (keynesismul, monetarismul, economia ofertei – supply-side economics etc.) recomandă provocarea unei anumite doze de inflație pentru a stimula producția. Ele nu consideră că oferta de bani născută în mod endogen pe piața liberă alimentează economia cu o cantitate de bani adecvată prin prisma derulării fără dificultăți a schimbului liber. Însă, reprezentanții acestor școli afirmă, pe de altă parte, că obiectivul eforturilor de creștere a productivității depuse la nivel microeconomic este reducerea prețurilor. Analiza macroeconomică a acestor școli de gândire este, deci, în contradicție cu analiza lor microeconomică; cele două analize constituie un exemplu eclatant a ceea ce Mises a numit „polilogism”. Oricum, reprezentanții acestor școli nu au încredere în piața liberă în ceea ce privește alimentarea economiei cu cantitatea optimă de bani. Conform analizei lui Mises, dacă producția crește, iar oferta de bani este relativ constantă, piața liberă face ca prețurile să scadă. Acest fenomen nu este deflație, pe care Mises o definește, după cum am arătat, ca fiind reducerea cantității de bancnote și de monezi din metal obișnuit aflate în circulație, precum și reducerea volumului depozitelor bancare la vedere asupra cărora pot fi trase cecuri. Concurența prin prețuri nu este, deci, deflație. Concluzia care se desprinde din cele arătate este că, în condițiile pieței libere, nu pot exista bani și prețuri stabile. Condițiile cererii și ofertei, inclusiv gusturile și evaluările subiective ale oamenilor, se schimbă în permanență. Este adevărat că poate exista un nivel relativ constant al ofertei de bani de pe piața liberă. Însă, faptul că toate prețurile cresc sau scad, ori că doar unele prețuri cresc sau scad este determinat de productivitatea participanților la viața economică în relație cu cererea lor pentru dețineri de lichiditate. Dacă prețurile scad într-o economie de piață liberă, obiectivul stabilității prețurilor poate fi atins în unul sau altul din următoarele două moduri:

1) reducerea producției;

2) creșterea ofertei de bani. Nici un economist contemporan nu optează pentru prima opțiune. Toți economiștii cunoscuți, inclusiv cei care lucrează în băncile centrale și în instituțiile financiar-monetare internaționale, cu excepția discipolilor lui Mises (M. Rothbard, I. Kirzner, J. Hülsmann, J. Huerta de Soto etc.), susțin a doua soluție, numită în prezent „relaxare cantitativă” (Quantitative Easing). De aceea, se poate spune că atitudinea față de politica de relaxare cantitativă, aplicată în prezent de principalele bănci centrale ale lumii, reprezintă cel mai bun test al poziției economiștilor contemporani față de teoria misesiană a banilor și creditului, care respinge orice politică monetară ce are ca obiectiv stabilitatea prețurilor. Mises este foarte ferm în această privință:

Idealul unor bani cu valoare de schimb care nu este supusă unor variații determinate de modificare relației dintre oferta de bani și nevoia de bani, adică a unor bani cu „innere objektive Tauschwert” (valoare de schimb obiectivă), implică intervenția statului în determinarea valorii banilor; iar această intervenție este continuă. -67 -

Însă,

Odată ce se admite principiul că statul poate și trebuie să influențeze valoarea banilor, chiar și doar pentru a garanta stabilitatea valorii lor, pericolul greșelilor și al exceselor apare imediat. -68 -

4.4. Indicii numerici Ideea unui nivel al prețurilor stabil implică în mod necesar posibilitatea teoretică și tehnică de a construi un indice numeric care să reflecte această stabilitate. A vorbi despre „prețuri stabile” înseamnă a vorbi despre un indice statistic reprezentativ pentru toate prețurile. Deoarece unele prețuri cresc, altele scad, iar altele rămân nemodificate, economiștii care afirmă că statul trebuie să alimenteze economia cu o cantitate de bani suplimentară astfel încât prețurile formate pe piața liberă să rămână stabile fie au în vedere o lume fără nici o schimbare – ceea ce ar însemna negarea istoriei –, fie se referă la un asemenea indice statistic al prețurilor. Indicii numerici existenți nu îndeplinesc însă două cerințe esențiale: obiectivitatea și comparabilitatea. Astfel, Mises face o amplă critică a indicilor numerici, care îl vizează în pincipal pe cunoscutul economist american Irving Fisher, unul din promotorii importanți a politicilor de stabilizare aplicate în SUA în anii ’30 ai secolului XX. -69 – În primul rând, indicii numerici nu măsoară modificările calității produselor. În al doilea rând, acești indici nu măsoară schimbările intervenite în evaluărilor oamenilor, care determină variații ale cererii și a ofertei. În al treilea rând, indicii presupun atribuirea unor coeficienți de importanță diverselor categorii de bunuri și servicii; acest procedeu este arbitrar. În al patrulea rând, ei presupun calcularea unor mărimi medii. Or, există metode diferite de calculare a mediilor:

Fiecare dintre ele conduce la rezultate diferite. Niciuna dintre ele nu poate fi recunoscută drept modul unic de a obține un răspuns inatacabil din punct de vedere logic. Decizia în favoarea uneia dintre aceste metode de calcul este arbitrară. -70 -

De aceea:

Pompoasa solemnitate pe care o afișează birourile de statistică în calcularea indicilor puterii de cumpărare și ai costului vieții este nelalocul ei. Acești indici numerici sunt cel mult ilustrări aproximative și inexacte ale unor schimbări trecute. -71 -

În definitiv, nu este posibil să se ajungă la un nivel al prețurilor stabil într-un mod neutru. O nouă cantitate de bani intră în circulație în anumite puncte specifice ale economiei, iar răspândirea neuniformă a acestor bani nu poate fi evitată. În consecință, efectele asupra averilor nu sunt identice la toți participanții la viața economică:

Noțiunea de bani neutri” nu este mai puțin contradictorie decât cea de „putere de cumpărare stabilă a banilor” -72 -

În plus:

Nici neutralitatea banilor, nici stabilitatea puterii de cumpărare nu sunt compatibile cu universul real al acțiunii și schimbării continue, cu sistemul economic ce nu poate fi rigid… Toate planurile de a face banii neutri și stabili sunt contradictorii. Banii reprezintă un element al acțiunii și, prin urmare, al schimbării. -73 -

***

Principala concluzie care se desprinde din analiza lui Mises este că o piață liberă nereglementată folosește integral cantitatea de bani existentă în circulație. Creșterea cantității de bani nu determină creșterea avuției sociale. Extragerea aurului din zăcămintele aurifere determină creșterea cantității de bani, însă această activitate nu poate fi interzisă într-o societate liberă. Creșterea ofertei de bani ca urmare a extracției de aur este lentă și relativ previzibilă. Activitatea bancară liberă (Free Banking) și cu rezerve parțiale permite creșterea ofertei de bani prin expansiunea creditului, însă acest proces este limitat de teama bancherilor de a da faliment. Dacă oferta de bani este limitată de forțele pieței libere, iar producția crește ca urmare a amplificării diviziunii muncii și a acumulării de capital, atunci prețurile unor bunuri tot mai abudente ar trebui să scadă în permanență. Vânzătorii se concurează unii pe alții, prin scăderea prețurilor și sporirea vânzărilor, în scopul obținerii unor câștiguri bănești suplimentare: numerar și disponibilități în conturile de la bănci. Dacă piața ar fi liberă, prețurile ar scădea. Cererea ar fi egală cu oferta la prețuri care, la limită, tind spre zero. Mises s-a opus tuturor încercărilor guvernului sau ale băncii centrale de a influența prețurile, deoarece, după el, într-o lume în mișcare, nu există nici o modalitate de stabilizare a prețurilor. În cel mai bun caz, intervențiile monetare permit autorităților să țintească un anumit indice numeric, calculat pe baza datelor din trecut, iar apoi să încerce să mențină constant acest indice prin politica monetară actuală. Aceste intervenții duc însă la redistribuirea involuntară a averilor din cauza non-neutralității banilor. El duc, de asemenea, la un ciclu economic de tip avât-prăbușire (boom-bust). De aceea, Mises nu a recomandat guvernului o politică monetară anumită, ci pur și simplu să nu ducă nici o politică monetară:

Scopul dintâi al politicii monetare trebuie să fie acela de a împiedica guvernele să recurgă la inflație și să creze situații care să încurajeze expansiunea creditului de către bănci. Acest program este însă foarte diferit de programul confuz și autocontradictoriu de stabilizare a puterii de cumpărare. -74 -

4. Activitatea bancară cu rezerve fracționare și limitarea emisiunii de mijloace fiduciare

4.1. Rezervele fracționare

În condițiile etalonului-aur, activitatea bancară cu rezerve fracționare reprezintă un sistem de creditare în care o bancă emite certificate pentru aurul presupus a fi ținut în rezervele sale – aur pe care însă nu îl are. Cu alte cuvinte, banca emite promisiuni de plată, care constituie obligații legale pentru ea, însă nu poate onora toate aceste promisiuni la simpla cerere a celor îndreptățiți. După cum am arătat, Mises a numit această categorie de mijloace de schimb „bani de credit” și „bani fiduciari”. La fel ca banii-marfă (aur, argint), banii de credit sau fiduciari sunt rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice. -75 – Mises a analizat pe larg acest proces, ajungând la concluzia că activitatea bancară cu rezerve fracționare determină redistribuirea imprevizibilă a averilor participanților la viața economică. În plus, acest sistem de credit bancar dă naștere unui ciclu economic de tipul „avânt-prăbușire” (boom-bust). În ceea ce privește primul efect, el scrie următoarele: Costul creării de capital pentru cei care acordă credite în mijloace fiduciare este suportat de cei afectați de consecințele variațiilor valorii de schimb obiective a banilor… -76 - Debitorii doresc să-și procure capital, însă primesc bani – bani de credit nou creați. Aceasta, deoarece cantitatea de bani de credit creați de sistemul bancar este mai mare decât cantitatea de bani atrasă de bănci de la deponenți. Există însă agenți economici care suferă pierderi din cauza modificărilor prețurilor; ei sunt aceia care nu au participat la operațiunile de creditare inițiale. Într-adevăr, banii creați în procesul de creditare bancară ajung la unii participanți la viața economică mai târziu, după ce prețurile s-au majorat tocmai din cauza creării unor noi cantități de bani de credit. Mises a fost un adept al sistemului etalon-aur, deoarece acesta împiedică statul să emită cantități din ce în ce mai mari de bani fiduciari. Aplicând aceiași logică la banii de credit, el scrie: Ceea ce îi sperie pe adversarii etalonului aur ca fiind viciul său principal este ceea ce în ochii adepților etalonului-aur constituie principala sa virtute, și anume incompatibilitatea cu o politică de credit expansionistă. Nucleul tuturor criticilor autorilor și politicienilor care se împotrivesc etalonului-aur este eroarea expansionistă. -77 - Băncile au două funcții distincte din punct de vedere analitic și economic: 1) intermedierea financiară; 2) acordarea de credite prin crearea de bani de credit – bani fiduciari. -78 – Mises a subliniat că aceste două aspecte ale activității bancare trebuie analizate separat Apărătorii activității bancare cu rezerve fracționare susțin că această activitate constituie un proces de intermediere financiară între deținătorii de resurse și utilizatorii de resurse (creditori și debitori). După Mises, ei confundă cele două funcții amintite. Rolul de intermediari financiari îl joacă doar băncile cu rezerve 100%. Or, obiecția lui Mises împotriva activității bancare cu rezerve fracționare nu are nimic de a face cu această funcție. Băncile servesc, de asemenea, ca intermediari între indivizi care evaluează în mod diferit bunurile prezente și viitoare. Creditorii sunt indivizi dispuși să renunțe temporar la utilizarea banilor, adică la bunurile și serviciile pe care le-at fi putut cumpăra în prezent cu banii respectivi. Ei acordă un credit în schimbul promisiunii că vor primi în viitor o cantitate de bani mai mare. În modul acesta, creditorii cedează debitorilor controlul asupra unor bunuri prezente în schimbul unor promisiuni că vor obține bunuri în viitor. Debitorii obțin acces la bani prezenți (bunuri prezente) în schimbul unor bani viitori (bunuri viitoare). Într-un proces de creditare realizat în condițiile în care în economie nu există bani fiduciari, nu se crează nici un fel de bani. În acest sistem, banii existenți se transferă de la creditor la debitor. Spre deosebire de aceasta, în situația existenței banilor fiduciari, adică a banilor de credit creați de băncile cu rezerve fracționare, procesul de creditare crează o nouă cantitate de bani. Această analiză trimite la amintita distincție pe care Mises o face între bani și bunuri. Banii nu sunt bunuri de consum, deoarece nu sunt doriți pentru ei înșiși (cu excepția, poate, a avarilor). Ca urmare, mijloacele fiduciare – certificate monetare – pot rămâne în circulație un timp nedefinit, în timp ce creanțele asupra bunurilor de consum trebuiesc onorate la scadență. În consecință, oferta de bani crește pe măsură ce banii de credit se răspândesc în economie prin sistemul bancar cu rezerve fracționare, multiplicând masa bănească în funcție de inversul ratei rezervelor. -79 -

Crearea unor noi cantități de bani transferă averile către indivizii care intră primii în posesia banilor nou creați în detrimentul indivizilor care ajung mai târziu în posesia acestor bani. Alimentarea economiei cu o cantitate de bani suplimentară crează, de asemenea, un avânt economic, care se va transforma însă într-o criză economică – recesiune –, proces prin care economia se adaptează la noua ofertă de bani. În acest context, Mises scrie:

Contemporanii noștri acceptă cu o dificultate extremă condițiile liberei competiții bancare, deoarece ei consideră intervenția guvernamentală în acest domeniu drept normală și necesară. Totuși, trebuie să ne reamintim că această intervenție guvernamentală se bazează pe presupunerea eronată conform căreia expansiunea creditului reprezintă un mijloc adecvat de scădere permanentă a ratei dobânzii, care nu afectează pe nimeni în afara capitaliștilor lipsiți de scrupule. Guvernele interveneau tocmai pentru că știau că libera competiție bancară menține expansiunea creditului în limite destul de stricte. -80 -

Și, mai departe:

S-ar putea ca economiștii să aibă dreptate atunci când susțin că situația actuală din sistemul bancar justifică intervenția guvernamentală. Însă, această situație nu reprezintă rezultatul funcționării pieței libere, ci al diferitelor încercări ale autorităților publice de a crea condițiile necesare expansiunii pe scară largă a creditului. … Doar guvernele sunt responsabile pentru răspândirea extazului superstițios cu care omul obișnuit privește fiecare bucată de hârtie pe care trezoreria sau altă agenție de resort a tipărit cuvintele magice „curs legal”. -81 -

Implicația este clară: legalizarea activității bancare cu rezerve fracționare duce la subvenționarea utilizatorilor serviciilor bancare tradiționale prin transferul către aceștia a bogăției – bogăție care este extrasă fără acordul lor de la victimele expansiunii creditului și inflației. Averea este luată, de asemenea, de la victimele ciclului economic avânt-prăbușire (boom-bust).

4.2. Activitatea bancară liberă (Free Banking)

Soluția lui Mises pentru reducerea inflației provocate de activitatea bancară cu rezerve fracționare se bazează pe analiza sa generală a modului de funcționare a pieței libere. Ea constă în interzicerea oricărei intervenții guvernamentale în activitatea bancară. Statul trebuie să impună respectarea contractelor, nu să acorde privilegii băncilor, să le autorizeze să funcționeze, să le reglementeze activitatea ș.a.m.d. În definitiv, ar trebui ca guvernul să înceteze să subvenționeze cu bani de credit anumite categorii de participanți la viața economică. Analizând activitatea băncilor cu rezerve parțiale, Mises arată că statul are tendința de a acorda protecție și încredere anumitor bănci, în special unei bănci singulare: banca centrală. -82 – Inițial, el nu s-a ocupat de consecințele economice ale privilegiului emisiunii de bani fiduciari acordat unei singure bănci, care, în virtutea acestui fapt, devine „bancă de emisiune”. Ulterior, Mises a corectat această omisiune, analizând efectele negative ale acestui monopol. În primul rând, el examinează critic concepțiile tradiționale cu privire la necesitatea limitării legale a cantității de bancnote (școala monetară – Currency School; școala bancară – Banking School). Aceste școli de gândire economică, formate de economiștii britanici la jumătatea secolului XIX, au susținut acordarea de către stat a unor privilegii anumitor bănci, ceea ce a redus riscurile cu care se confruntau băncile respective și a denaturat concurența din sectorul bancar. După Mises:

Trebuie evidențiat faptul că problema restricțiilor legale impuse asupra emisiunii mijloacelor fiduciare ar putea apărea doar pentru că guvernele au acordat privilegii speciale unei bănci sau câtorva bănci, obstrucționând, astfel, liberea evoluție a activității bancare. Dacă guvernele nu ar fi intervenit niciodată în favoarea anumitor bănci, dacă nu ar fi scutit anumite bănci de obligația ce revenea oricărui individ sau oricărei firme într-o economie de piață de a-și îndeplini obligațiile contractuale, nu ar fi apărut nici o problemă în domeniul bancar. Limitele impuse expansiunii creditului s-ar fi dovedit eficiente. Băncile care nu ar fi respectat aceste reguli indispensabile ar fi falimentat, iar publicul, speriat de pagubele aferente, ar fi devenit mult mai suspicios și mai rezervat. -83 -

Această politică de acordare a unor privilegii speciale a fost premeditată:

Atitudinile guvernelor europene față de sistemul bancar au fost, de la început, nesincere și înșelătoare. … Guvernele își doreau inflație și expansiunea creditului, boom-uri și bani ieftini. -84 -

Și, mai departe:

…Este greșit să considerăm că guvernele au intervenit în sistemul bancar pentru a restricționa emisiunea mijloacelor fiduciare și pentru a preveni expansiunea creditului. Ele au privilegiat băncile deoarece doreau să lărgească marja de manevră impusă expansiunii creditului de piața liberă sau pentru că erau dornice să-și asigure o sursă de venit. De cele mai multe ori, ambele motivații au stat la baza acțiunilor guvernamentale. … Liberalizarea sistemului bancar nu a fost luată niciodată în serios, tocmai pentru că ar fi fost prea eficientă în restricționarea expansiunii creditului. -85 -

n al doilea rând, Mises pledează împotriva reglementării de către stat a activității bancare:

Pentru a împiedica expansiunea creditului este nevoie ca sistemul bancar să se supună legilor comerciale și civile care obligă orice individ și orice firmă să-și respecte înțelegerile contractuale. -86 -

Guvernele pot adopta legi care să limiteze emisiunea de mijloace fiduciare, însă aplicarea aceastor reglementări depinde de buna credință a guvernelor și parlamentelor. De aceea, trebuie conștientizat faptul că:

Se va renunța la restricție ori de câte ori un guvern consideră că o urgență justifică utilizarea unor măsuri extraordinare. -87 -

În al treilea rând, Mises demonstrează că băncile care își desfășoară activitatea în mod liber (Free Banking) nu se pot carteliza pentru a emite cantități nelimitate de bani de credit. Această idee, susținută de adepții intervenției guvernului, este „absurdă”:

Atât timp cât publicul nu este privat, ca urmare a unei intervenții guvernamentale, de dreptul de a-și lichida depozitele nici o bancă nu-și poate risca reputația de care se bucură printr-o coliziune cu bănci a căror reputație este mai scăzută. Nu trebuie să uităm că fiecare bancă ce tipărește monedă fiduciară se află, mai curând, într-o postură precară. Cel mai valoros activ al ei este reputația. Ea falimentează imediat ce apar dubii în legătură cu credibilitatea și solvabilitatea ei. Pentru o bancă ce se bucură de încrederea publicului, ar fi o catastrofă să-și lege numele de cel al altor bănci, mai puțin serioase. -88 -

În al patrulea rând, Mises arată că factorul de care trebuie să țină seama băncile în eforturile lor de creștere a volumului creditelor și a cantității de mijloace fiduciare este riscul retragerii depozitelor de către clienți. Acest risc amenință băncile cu falimente în lanț:

Dacă guvernul intervine, eliminând obligativitatea băncii de a-și răscumpăra propriile bancnote și de a returna depozitele în acord cu termenii contractelor semnate cu proprii clienți, mijloacele fiduciare devin fie bani de credit, fie bani discreționari. Suspendarea plăților în numerar schimbă starea de fapt. -89 -

4.3. Banca centrală

Capacitatea băncilor comerciale de a crește cantitatea de mijloace fiduciare este totuși relativ mică în comparație cu cea a băncii centrale, care se află sub protecția specială a statului. Mises arată că în pofida proprietății private asupra băncii centrale, care a existat, într-adevăr, în unele țări și perioade, băncile centrale au fost create de stat, care le-a protejat în permanență. A existat un efort comun al guvernelor și al băncilor centrale pentru a desființa ordinea monetară creată de piața liberă. -90 – Scopul final al acestor eforturi a fost crearea unei singure bănci la scară mondială, care să emită bani de credit fără nici o restricție. -91 – Banca centrală constituie un adevărat pericol pentru libertatea economică. Ea este, de asemenea, inutilă în condițiile sistemului monetar internațional de tip etalon-aur. În ceea ce privește această din urmă problemă, Mises a recunoscut ulteror că a greșit, ceea ce este foarte rar în lumea economiștilor. La data când și-a scris lucrările, el știa, desigur, că principalele state ale lumii au creat, la Conferința monetară internațională de la Genova (1922), sistemul monetar internațional cunoscut sub denumirea de „etalon-aur devize” (Gold Exchange Standard. Acest sistem a fost apoi ușor modificat, la Conferința monetară internațională dela Bretton Woods (1944), prin care a fost creat Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. -92 – Analizând aceste sisteme în anexa la ediția din 1951 a amintitei sale cărți, The Theory of Money and Credit, Mises a făcut unele aprecieri parțial profetice și parțial naive. Reluând apoi subiectul în Acțiunea umană, el scrie următoarele:

Atunci când au analizat problemele legate de etalonul aur-devize, nici-unul dintre economiști – și nici subsemnatul – nu și-au dat seama de faptul că acesta pune în mâinile guvernului puterea de a manipula cu ușurință moneda propriei țări. Ei au presupus cu naivitate că nici un guvern al vreunei țări civilizate nu va folosi intenționat etalonul aur-devize sub forma unui instrument de politică monetară. Evident, nu trebuie să exagerăm rolul acestui etalon în declanșarea proceselor inflaționiste din ultimele decenii. Principalul factor a fost ideologia proinflaționistă. Etalonul aur-devize era, pur și simplu, un vehicol convenabil pentru atingerea planurilor inflaționiste. -93 -

De când a scris aceste cuvinte, Mises nu și-a mai schimbat niciodată poziția față de băncile centrale. În ultima parte a vieții sale, el a devenit chiar un adversar implacabil al acestor instituții. Astfel, teoria misesiană a banilor și creditului constituie o strălucită modalitate de combatere a intervenționismului susținut de teoria economică keynesiană, care, după cum se știe, a dominat știința și practica economică din perioada postbelică. *** Prima concluzie care se desprinde din analiza activității bancare cu rezerve fracționare și emisiunii de mijloace fiduciare este că intervenția statului în acest domeniu trebuie cât mai repede eliminată. A doua concluzie este că, pentru revenirea la o monedă sănătoasă, trebuie abandonată în mod necondiționat și definitiv orice politică inflaționistă. A treia concluzie este că trebuie abolită orice formă de protecție a băncilor de către stat și revenit la activitatea bancară liberă (Free Banking). Dacă aceste concluzii sunt corecte, atunci piața liberă neobstrucționată va reduce la minimum creșterea cantității de bani de credit. De asemenea, ea va elimina statul din procesul de creare a banilor. Principala sursă a banilor ar fi extracția de aur, o sursă ale cărei costuri ridicate ar împiedica în mod natural creșterea excesivă a ofertei de bani. Activitatea bancară cu rezerve fracționate sprijinită de stat determină o creștere a instabilității puterii de cumpărare a banilor. Sistemul favoarizează apariția inflației, deoarece statul autorizează băncile să tipărească bani sau, și mai grav, le permite să creeze bani de credit. Or, în modul acesta, ciclul economic este grav distorsionat.

5. Teoria monetară a ciclului economic

5.1. Problemele ridicate de existența recesiunilor

O critică frecventă la adresa pieței libere este apariția unor repetate recesiuni economice și chiar a unor adevărate crize. Adversarii pieței libere afirmă că recesiunile economice arată că piața liberă și nereglementată nu asigură stabilitate economică. În pofida afirmațiilor apărătorilor pieței libere cum că acest sistem economic se autoreglează, în cursul timpului au avut loc numeroase recesiuni economice. Aceste recesiuni au fost marcate de șomaj, resurse neutilizate, falimente în masă, reduceri drastice ale activității economice și mișcări sociale de amploare. Criticile sunt formulate de socialiști, comuniști, intervenționiști, adepți ai economiei mixte, monetariști etc., și cu toate că fiecare grup oferă soluții diferite, toate sunt de acord că statul trebuie să intervină pentru a preveni apariția recesiunilor și crizelor economice. Deoarece faptul că există recesiuni recurente nu poate fi negat, o primă problemă care se pune pentru știința economică este să afle dacă există modificări ale ordinii legale care să le reducă frecvența și intensitatea și chiar să le elimine complet. A doua problemă este a ști dacă aceste modificări sunt compatibile cu bazele juridice și cu logica economică a funcționării pieței libere. Cu alte cuvinte, se pune întrebarea dacă aceste modificări nu vor afecta atât de mult cadrul juridic încât ordinea socială a pieței libere să fie subminată sau chiar distrusă. În fine, se pune întrebarea dacă beneficiile aduse de atenuarea sau eliminarea recesiunilor depășesc sau nu costurile create de schimbările preconizate în ordinea socială a pieței libere. Existența recesiunilor economice ridică, de asemenea, o problemă tehnică. Deoarece piața liberă este un sistem bazat pe concurența dintre întreprinzători, care îi recompensează sau sancționează în funcție de capacitatea lor de a prevedea viitorul și de a-și aloca resursele în mod profitabil, se ridică problema cauzelor care îi fac pe atât de mulți întreprinzători să comită erori de previzionare similare. Cu alte cuvinte, se pune întrebarea de ce atât de mulți întreprinzători nu reușesc să prevadă aproprierea crizei economice și să facă planuri de afaceri care să le permită să profite de această împrejurare. În toate celelalte condiții, repartizarea profiturilor și a pierderilor este realizată de concurența de pe piața liberă relativ egal. În timpul recesiunilor, există însă puține profituri și multe pierderi. Este necesară, deci, explicarea acestor erori sistematice. 5.2. Cauzele recesiunilor Problema simultaneității erorilor întreprinzătorilor implică o problemă subsecventă, și anume cea a elementului comun existent în deciziile tuturor întreprinzătorilor – în condițiile unei accentuate diviziuni a muncii și ale unei mari împrăștieri teritoriale a zeci, sute, mii şi milioane de asemenea indivizi. Răspunsul evident este că acest element comun este sistemul de prețuri exprimate în bani. Toți participanții la viața economică de pe teritoriul unui stat folosesc același sistem bănesc.

Mises începe analiza ciclului economic cu o prezentare a problematicii ratei dobânzii. Rata dobânzii este un element al teoriei banilor, însă, după cum arată el, dobânda nu este doar un fenomen monetar. Confuzia între aceste două laturi ale dobânzii a dus la politici economice eronate, cum ar fi plafonarea dobânzilor (legile împotriva cametei), precum și la false explicații ale ciclului economic. După Mises, există întotdeauna un „discount” al prețurilor bunurilor viitoare în raport cu prețurile acelorași bunuri prezente. El a numit această diferență ,,rata dobânzii originare”.

Ea este produsă de preferința pentru timp. Oamenii acționează în prezent; ca urmare, ei preferă bunurile prezente. Cu excepția actelor caritabile, singurul motiv pentru care oamenii renunță la bunurile prezente este speranța că bunurile viitoare pe care le vor obține vor avea o valoare mai mare – în condiții caeteris paribus. Acest proces de actualizare se aplică tuturor bunurilor, nu însă banilor și capitalului:

Dacă bunurile viitoare nu ar fi cumpărate și vândute cu un discount, la un preț mai redus, în raport cu bunurile prezente, cumpărătorul de terenuri ar trebui să plătească un preț care egalează suma tuturor veniturilor nete, ceea ce nu ar lăsa nimic pentru un venit curent repetat. -94 -

Un alt exemplu este următorul: dacă toată lumea estimează că în următoarea o mie de ani o mină de aur va avea un profit net anual egal cu o uncie de aur, nici o persoană rațională nu va plăti pentru această mină o mie de uncii de aur. Ea va prefera să păstreze aurul pe care îl are deja. Însă, la un preț mai mic oarecare, se va găsi, probabil, cineva care să cumpere mina. Reducerea obiectivă a prețurilor bunurilor viitoare în raport cu prețurile bunurilor prezente, fenomen care are loc pe piața liberă, este determinată de ofertele concurențiale ale tuturor vânzătorilor de bunuri viitoare – vânzători versus vânzători – și de concurența dintre cumpărătorii de bunuri viitoare – cumpărători versus cumpărători. Acest discount se numește „rata dobânzii”. Există cel puțin alți doi factori care influențează nivelul ratei dobânzii de pe piața liberă: riscul și inflația. Astfel, creditorul percepe o primă pentru a compensa riscul ca debitorul să dea faliment. Noțiunile de „risc” și „incertitudine” au fost introduse în știința economică de F. Knight. -95 -

Termenul de „risc” desemnează o situație în care posibilitățile viitoare sunt cunoscute și pot fi exprimate în termeni probabilistici; termenul de „incertitudine” desemnează, dimpotrivă, o situație în care toate aceste aspecte sunt necunoscute. -96 – Mises tratează și el aceste două noțiuni ca moduri diferite de a percepe viitorul. -97 – Al doilea factor este inflația, care face ca rata de piață brută a dobânzii să conțină o primă de preț. -98 – Elementul semnificativ al teoriei monetare a ciclului economic elaborate de Mises este însă dobânda originară: raportul dintre valoarea atribuită satisfacerii nevoii în viitorul imediat și valoarea atribuită satisfacerii în perioade mai îndepărtate de timp.

5.3. Alocarea bunurilor în timp

Oamenii trăiesc și consumă în prezent, însă pentru a supraviețui au nevoie de resurse suplimentare pe care să le pună deoparte pentru a le folosi în viitor. Pentru a constitui aceste resurse viitoare, ei renunță în prezent la o parte din consum. Rata dobânzii este deducerea pe care indivizii o aplică asupra valorii bunurilor viitoare în comparație cu bunurile prezente. Acest discount este valabil în cazul banilor și al orice altceva. Mises afirmă:

Dobânda originară reprezintă o categorie a acțiunii umane. Ea se manifestă în orice evaluare a bunurilor externe și nu poate dispărea niciodată. -99 -

De asemenea, el arată că dobânda:

Reprezintă un raport între prețurile unor bunuri, nu un preț în sine. … Dobânda originară nu reprezintă prețul pentru serviciile furnizate de capital”. …Dimpotrivă, fenomenul dobânzii originare este cel care explică motivul pentru care metodele de producție mai puțin consumatoare de timp sunt utilizate, în ciuda faptului că metodele mai consumatoare de timp ar aduce o producție mai mare pe unitatea de input. -100 -

Mai presus de toate, dobânda nu este profit. Profitul este diferența brută dintre prețul la care se vinde un anumit bun și costurile suportate pentru producerea lui (exclusiv dobânda aferentă capitalului investit). El provine din modificările în evaluări care apar într-o economice în schimbare:

Doar întreprinzătorii care, în procesul de planificare, au reușit să anticipeze corect configurația viitoare a pieței se află în poziția de a obține, vânzându-și produsele, un surplus peste costurile de producție (inclusiv dobânda originară netă). -101 -

Dacă banii ar fi neutri, iar prețurile stabile – ceea ce, după Mises, este imposibil – și dacă toți debitorii și-ar fi rambursat întotdeauna la timp și în întregime împrumuturile, rata dobânzii ar servi unui singur scop: alocarea în timp a resurselor actuale – de azi pentru un viitor nedefinit. Unele bunuri sunt consumate imediat. Mises a numit aceste bunuri de consum sau bunuri de ordinul întâi. -102 -

Bunurile de producție, care servesc pentru producerea bunurilor de ordinul întâi, sunt numite bunuri de ordinul doi (intermediare). Valoarea bunurilor de ordinul doi este determinată de valoarea bunurilor de ordinul întâi care pot fi produse cu ajutorul lor, valoare diminuată cu rata dobînzii subiectivă a celui care face evaluarea. Înseamnă că valoarea bunurilor de ordinul doi este valoarea actualizată a tuturor veniturilor viitoare care pot fi obținute cu bunurile de ordinul doi respective. Rata de piață a dobânzii intervine în fiecare din evaluările de acest gen și în deciziile economice aferente. Întregul proces de producție este, de fapt, consecința unei serii de decizii individuale de alocare a bunurilor prezente pentru diverse utilizări.

Unele bunuri sunt consumate direct și imediat, altele sunt consumate direct mai târziu, iar altele nu sunt consumate niciodată, ci folosite pentru producerea altor bunuri care sunt consumate direct, ori a altor bunuri care nu sunt consumate niciodată (de ordinul doi). Fiecărui bun i se aplică aceiași rată a dobânzii de piață corespunzătoare perioadei de referință. Din acest punct de vedere, tipul de activitate economică în care este folosit bunul în cauză (producție, consum, ramură etc.) este nerelevant pentru creditor (presupunând că riscul de faliment este identic). Însă, în economiile monetare, creditele sunt acordate în formă bănească. Or, aici se află problema originii ciclului economic. În cazul unui sistem bancar cu rezerve 100%, deponentul stabilește termenul pentru care constituie depozitul.

El nu poate retrage acest depozit până la data scadenței. Debitorul împumută banii pentru aceiași perioadă. Bancherul aranjează schimbul intertemporar de fonduri, obținând un profit din diferența dintre dobânda încasată de la debitor (mai mare) și dobânda plătită deponentului (mai mică). El acționează, deci, ca un intermediar. Fiind informat atât cu privire la riscurile pe care le implică acordarea de credite, cât și la posibilitățile de a atrage depozite, bancherul face bani prin valorificarea acestor informații specializate. În acest sistem, nu există ofertă de bani inflaționistă. Banii pe care îi primește debitorul sunt banii la care deponentul renunță atunci când îi duce la bancă. Debitorul folosește banii împrumutați pentru a cumpăra bunuri de ordinul doi (credit comercial) sau bunuri de ordinul unu (credit de consum). Deponentul nu poate cumpăra nici un fel de bunuri: el a pierdut temporar dreptul de folosință a banilor săi. În măsura în care este “acoperit” printr-un depozit prealabil, creditul constituie ceea ce în știința economică modernă se numește “finanţare nemonetară”; în această măsură, “banca acordă cu împrumut banii altora” – cum se spune adesea. Mai precis, ea joacă, în acest caz, rolul de intermediar financiar între indivizii care economisesc (cheltuiesc mai puţin decât câştigă), pe de o parte, şi cei care folosesc resursele respective (cheltuiesc mai mult decât câştigă), pe de altă parte. Cu alte cuvinte, banca, la fel ca instituţiile financiare nebancare, face legătura dintre cei care au capital, dar nu îl folosesc, pe de o parte, şi cei care l-ar folosi, dar nu îl au, pe de altă parte. Procesul important din punct de vedere social care ia naştere din relaţiile de redistribuire a acestei resursei rare care este capitalul şi care, în absenţa intermediarilor financiari, nu ar putea exista, este “finanţarea indirectă” a activităţii economice. În acest cadru, rata dobânzii este factorul care alocă bunurile între utilizări de ordinul unu și utilizări de ordinul doi în conformitate cu principiile pieței libere.

5.4. Depozitele și creditele

Băncile cu rezerve fracționare sunt nu numai intermediari financiari, ci și centre creatoare de bani. În măsura în care este “acoperit” printr-un depozit creat cu însăși ocazia operațiunii de creditare respective, creditul bancar constituie ceea ce în literatura economică actuală se numește “finanţare monetară”. Astfel, banca înregistrează noul credit în activul bilanţului său, deoarece operaţiunea respectivă dă naştere unei creanţe asupra clientului/debitor; concomitent, ea înregistrează în pasiv un depozit de egală valoare pe numele aceluiaşi client. Aceste simple înregistrări contabile au însă consecinţe economice importante, deoarece depozitele bancare (la vedere) sunt bani (scripturali) acceptați în toate economiile moderne. Este, însă, evident că aceste operaţiuni nu implică o “intermediere financiară” şi că finanţarea activităţii economice realizate în modul acesta este o “finanţare directă”. -103 – Analizând acest fenomen, Mises arată că:

O creștere a cantității de bani în sens larg cauzată de emisiunea de mijloace fiduciare determină modificarea repartizării sociale a proprietății în favoarea emitentului. Dacă mijloacele fiduciare sunt emise de către bănci, această modificare este deosebit de favorabilă acumulării de capital, deoarece, în acest caz, emitenții folosesc bogăția suplimentară pe care o obțin exclusiv în scopuri productive, indiferent dacă este vorba despre inițierea directă a unor procese de producție sau acordarea de credite producătorilor. Ca urmare, de regulă, scăderea ratei dobânzii de pe piața creditelor, care apare ca fiind cea mai importantă consecință imediată a creșterii ofertei de bunuri prezente determinate de emisiunea de mijloace fiduciare, trebuie să fie relativ permanentă; adică să nu fie anhilată de reacția provocată ulterior de reducerea proprietății altor persoane. Există un grad înalt de probabilitate ca emisiunea extensivă de mijloace fiduciare de către bănci să reprezinte un puternic impuls pentru acumularea de capital și să contribuie, în consecință, la scăderea ratei dobânzii. Un lucru trebuie însă spus clar în acest moment: nu există o relație aritmetică între creșterea sau scăderea emisiunii de mijloace fiduciare, pe de o parte, și scăderea sau creșterea ratei dobânzii, cu efectele indirecte ale acestora asupra repartizării proprietății, pe de altă parte. O asemenea relație ar exista doar în situația în care nu există o relație directă între redistribuirea proprietății și diversele moduri în care stocul de bunuri existent la un moment dat este folosit. Redistribuirea proprietății determină agenții economici individuali să ia decizii diferite de cele pe care le-ar fi luat altfel. Ei folosesc bunurile de care dispun în moduri diferite; le alocă în mod diferit între utilizări prezente (consum) și utilizări viitoare (producție). -104 -

Dacă noile cantități de bani ajung mai degrabă la producători decât la consumatori, are loc o creștere a cererii de bunuri de investiții, iar apoi o creștere a producției de asemenea bunuri. Însă, bunurile de investiții nu sunt active lichide; acestea nu sunt mărfuri foarte vandabile. Pe scurt, ele nu sunt bani. Noile emisiuni de bani determină, deci, un avânt (boom) în domeniul bunurilor de capital. În cazul în care consumatorii ar renunța la consum o anumită perioadă, de exemplu, cumpărând titluri ipotecare cu o scadență de 30 de ani, nu ar fi nici o problemă. În economie, ar exista situația pe care consumatorii o doresc: creșterea cantității de bunuri viitoare în schimbul renunțării la consumul și folosirea unor bunuri prezente. Însă, sistemul bancar modern nu mai este unul cu rezerve 100%, în care creditul să fie compensat de depozite atât ca mărime, cât și ca durată. Sistemul bancar actual este unul cu rezerve fracționare, în care băncile împrumută de la deponenți pe termen scurt și acordă credite clienților pe termen lung. Un asemenea sistem este, deci, inflaționist.

Prin prisma dorințelor reale ale consumatorilor, resursele sunt rău investite (malinvestiții/malinvestment). Economia este saturată cu bunuri nelichide de ordinul doi, trei ș.a.m.d. Consumatorii ar fi dispuși să transfere bani debitorilor prin intermediul sistemului bancar, însă aceasta doar în condițiile de preț care au predominat până în momentul respectiv. Or, aceste împrejurări tind acum să se schimbe din cauza creșterii cantității de bani create de sistemul bancar cu rezerve fracționare. Lucrătorii angajați în producția de bunuri de capital au acum mai mulți bani pentru a-i cheltui. Șomajul este redus, iar salariile cresc.

Reacția lor este rațională: ei încep să cumpere mai multe bunuri de consum. Însă, răspândirea neuniformă a banilor și creșterile inegale de prețuri continuă să provoace redistribuirea averilor. Ca urmare, procesul se accelerează. Alți consumatori văd și ei ce se întâmplă cu prețurile. Lucrătorii din producția de bunuri de ordinul întâi (consum) observă creșterea cererii față de bunurile pe care le produc. Reușesc și ei să obțină salarii mai mari și, deci, să cheltuiască mai mult. Noile creșteri ale cantității de bani se răspândesc treptat în economie, iar pe măsură ce acest proces are loc, alte prețuri încep și ele să crească: prețurile bunurilor de ordinul întâi (consum). Alți și alți consumatori constată acest lucru și încep să cumpere și ei de teamă că prețurile vor crește din nou ș.a.m.d. La data la care Mises a descris procesele de mai sus (1912 și chiar 1924), piața creditelor de consum era încă puțin dezvoltată în SUA, iar în Europa aproape că nu exista. Însă, atunci când a scris Acțiunea umană (1949), el ar fi trebuit să sesizeze efectele pe care acest nou tip de credite le are asupra finanțării producției de bunuri de producție. Or, Mises nu menționează aceste efecte. De aceea, se poate spune că teoria misesiană a ciclului economic are o lacună prin prisma caracteristicilor economiei de piață actuale: nu ține seama de creditul de consum.

Or, acest lucru afectează valabilitatea unei concluzii esențiale a analizei lui Mises: importanța loculului unde banii nou creați sunt injectați în economie. De asemenea, absența problematicii creditului de consum afectează valabilitatea acelei părți a acestei analize care se bazează pe presupunerea că deciziile consumatorilor de a lua bani cu împrumut influențează procesul de alocare a resurselor între sectorul bunurilor de consum și cel al mijloacelor de producție. Aceasta nu înseamnă, desigur, că teoria monetară a ciclului economic elaborată de Mises nu este valabilă, ci doar că fenomenul creditului de consum face ca lucrurile să fie mai complexe. 5.5. Succesiunea avânt-prăbușire (boom-bust) Mises demonstrează că ciclul avât-prăbușire (boom-bust) este determinat de deciziile consumatorilor de a cumpăra mai multe bunuri de consum decât au prevăzut întreprinzătorii. Acest comportament perturbă planurile de afaceri ale producătorilor, care se confruntă deopotrivă cu imposibilitatea finalizării unor proiecte și cu creșterea ratei dobânzii. Ei află prin propria lor experiență că investițiile pe care le-au făcut în trecut au fost greșite (malinvestiții/malinvestment). Reducerea artificială a ratei dobânzii, determinată de creșterea cantității de bani fiduciari, i-a înșelat. Consumatorii nu au devenit mai preocupați de viitor și, deci, mai dispuși să economisească, așa cum au crezut producătorii. În realitate, consumatorii nu erau deloc dispuși să renunțe la folosirea unor bunuri prezente în favoarea creșterii ofertei de bunuri viitoare. Ei nu și-au schimbat atitudinile și, de fapt, nu și le schimbă niciodată. La rândul lor, deponenții au fost duși în eroare de bancheri, care le-au promis ceva imposibil: să trăiască mai bine în viitor fără să renunțe la o parte din nivelul de trai actual, adică să economisească. După Mises:

Situația este următoarea: în pofida faptului că nu a existat o creștere a cantității de bunuri intermediare și nu există nici o posibilitate de a mări durata medie a producției, rata dobânzii se formează pe piața creditelor la un nivel care corespunde unei perioade de producție mai lungi; în modul acesta, deși în ultimă instanță este inadmisibilă și impracticabilă, lungirea perioadei de producție promite că după un timp producția va deveni totuși profitabilă. Însă, nu poate exista nici o îndoială că acest moment va veni prea târziu. Trebuie să vină în mod necesar un moment când mijloacele de trai disponibile pentru consum sunt epuizate, deși bunurile de capital folosite în producție nu au fost încă transformate în bunuri de consum. Acest moment va veni cu atât mai repede, cu cât scăderea ratei dobânzii slăbește motivația economisirii și diminuează în modul acesta rata acumulării de capital. Mijloacele de subzistență se vor dovedi insuficiente pentru a întreține lucrătorii în întreaga perioadă în care procesul de producție a fost prelungit. Deoarece producția și consumul sunt continue, astfel încât în fiecare zi noile procese de producție încep după ce alte procese sunt terminate, această situație nu periclitează existența umană prin manifestarea bruscă a lipsei totale de bunuri de consum; ea se reflectă pur și simplu prin reducerea cantității de bunuri disponibile pentru consum și, în consecință, prin contracția consumului. Prețurile de piață ale bunurilor de consum cresc, iar cele ale bunurilor de producție scad. Acesta este unul din modurile în care se restabilește echilibrul pieței creditului, după ce a fost perturbat prin intervenția băncilor. Intensificarea activității productive, care are loc atunci când băncile încep să aplice o politică de afaceri care constă în acordarea de credite cu o rată a dobânzii mai mică decât rata naturală a dobânzii, determină, la început, creșterea prețurilor bunurilor de producție, în timp ce prețurile bunurilor de consum, deși cresc și ele, o fac într-un grad moderat, și anume doar în măsura în care sunt generate de creșterea salariilor. Astfel, tendința de scădere a ratei dobânzii la creditele acordate de bănci este la început întărită. Însă, în curând începe o contramișcare: cu cât prețurile bunurilor de consum cresc, cu atât prețurile bunurilor de producție scad. Așa fiind, rata dobânzii începe acum să crească, apropiindu-se de rata naturală. -105 -

Lucrurile merg însă din rău în mai rău. Rata dobânzii trebuie să crească în faza de contracție peste nivelul la care a fost înainte de faza de expansiune. Unul din motive este că între timp prețurile au crescut. După cum arată Mises:

Această contramișcare este întărită acum de faptul că creșterea cantității de bani în sens larg, determinată de creșterea cantității de mijloace fiduciare, reduce valoarea de schimb obiectivă a banilor. Acum, așa cum am arătat, atâta timp cât are loc această devalorizare a banilor, rata dobânzii la credite trebuie să crească peste nivelul la care ar fi fost în cazul în care valoarea de schimb obiectivă a banilor ar fi rămas neschimbată. -106 -

Al doilea motiv – pe care Mises nu îl menționează – este că între timp prima de risc, probabil, a crescut. Deoarece multe companii au dat faliment, riscul cu care se confruntă băncile comerciale este acum mai mare. În acest cadru, Mises subliniază că: Esența boom-ului generat de o expansiune a creditului nu este investiția excesivă, ci investiția greșit direcționată, neinspirată. -107 -

Prețurile tuturor alocărilor de capital greșite – bunuri nelichide de ordinul doi – trebuie să se modifice. Stocurile de bunuri nelichide trebuie folosite în activități mai puțin productive sau vândute în pierdere. După cum arată Mises: Totuși, materiile prime, bunurile primare, produsele semifabricate și alimentare nu lipsesc în momentul critic, punctul de inflexiune, când boom-ul se transformă în depresiune. Dimpotrivă, criza se caracterizează tocmai prin faptul că aceste bunuri sunt oferite în asemenea cantități, încât prețurile lor scad puternic. -108 -

În analiza anterioară, Misea a avut în vedere cazul în care are loc creșterea prețurilor. Însă, creșterea prețurilor nu este neapărat necesară pentru ca teoria sa să se aplice. Activitatea bancară cu rezerve fracționare este suficientă pentru a determina creșterea volumului investițiilor greșite (malinvestiții/malinvestment), chiar dacă prețurile nu cresc sau chiar scad – așa cum s-a întâmplat în SUA în anii 1926-1929. Referindu-se la acest din urmă episod, Mises scrie: Ca fapt istoric efectiv, expansiunea creditului a avut loc mereu într-un mediu în care au existat factori puternici de contracarare a tendinței de creștere a prețurilor. Însă au existat și câteva cazuri excepționale în care creșterea prețurilor era modică. Cel mai remarcabil exemplu a fost furnizat de boom-ul american din anii 1926-1929. -109 - După Mises, cauza a fost politica Fed-ului înainte de criză, nu în timpul și după criză, așa cum au susținut M. Friedman și A. Schwartz. -110 -

În totului tot, recesiunile sunt mijloacele prin care piața liberă reevaluează bunurile în funcție de prioritățile reale ale cumpărătorilor între consumul prezent și viitor. Se înțelege astfel ce a vrut să spună Mises când a afirmat că: Boom-ul produce sărăcie. -111 – Nu depresiunea sărăcește oamenii, ci boom-ul. Totuși, aceasta nu înseamnă: …sărăcire în raport cu condițiile care prevalau la începutul perioadei de expansiune a creditului. -112 – Pur și simplu, consumatorii semnalizează producătorilor să acorde atenție dorințelor lor reale. Ei transmit aceste informații prin modul în care își cheltuiesc banii:

Este esențial să ne dăm seama de faptul că ceea ce conduce la apariția crizei economice este procesul democratic al pieței. Consumatorii nu sunt de acord cu modul în care întreprinzătorii au folosit factorii de producție. Ei își manifestă dezacordul prin felul în care cumpără sau refuză să cumpere. Induși în eroare de iluziile reducerii artificiale a ratei brute de piață a dobânzii, întreprinzătorii nu au reușit să investească în acele linii de producție care ar fi condus la satisfacerea celor mai urgente nevoi ale publicului. Imediat ce expansiunea creditului ajunge la final, aceste erori ies la lumină. Atitudinile consumatorilor îi forțează pe întreprinzători să-și readapteze activitățile în cel mai bun mod cu putință la cererile reale ale publicului. Acest proces de lichidare a erorilor comise în timpul boom-ului și de readaptare la nevoile consumatorilor poartă denumirea de „depresiune”. -113 -

Dacă publicul, în calitate de electorat, cere politicienilor sau conducătorilor băncilor centrale să-și acopere greșelile printr-o nouă politică inflaționistă, ciclul avânt-prăbușire este reluat pentru o nouă repriză. Deci, adevărații vinovați sunt alegătorii, care votează pentru subminarea propriei lor suveranități pe care o au în calitate de consumatori. Pe scurt:

Oamenii și-au pierdut, pe moment, încrederea și spiritul antreprenorial în așa măsură, încât nu reușesc să profite de oportunitățile care li se oferă, însă cel mai rău lucru este că ei sunt incorigibili. După câțiva ani, recurg din nou la expansiunea creditului, iar povestea se repetă. -114 -

***

Conform teoriei misesiane a ciclului economic, cauza recesiunilor și crizelor economice nu este, așadar, piața liberă, ci sistemul bancar cu rezerve fracționare, care este susținut de stat. El este cel care autorizează banca centrală – monopolistă și cu rezerve fracționare – să ducă o politică monetară înfăptuită prin cumpărarea și vânzarea de titluri de datorie (reescont), înclusiv titluri de datorie publică (open market). La rândul lor, băncile comerciale acordă credite sectorului nebancar pe baza rezervelor constituite în creanțe asupra băncii centrale („bază monetară”, „monedă primară”, „monedă centrală”, high powered money).

Guvernul și banca centrală protejează băncile comerciale față de cererile clienților de a-și retrage depozite. Statul acordă acest sprijin prin faptul că nu aplică legislația contractuală ca modalitate de reducere a riscului deponenților ca băncile lor să dea faliment. În schimb, protejează băncile prin crearea unei categorii speciale de contracte: contracte care nu se execută! În plus, statul crează un sistem de garantare a depozitelor bancare, ceea ce sporește apetența băncilor de a acorda credite inflaționiste. Inflația provocată de băncile comerciale determină boom-ul economic, care îi face pe deținătorii de capital să-și investească greșit capitalul, inclusiv capitalul obținut prin împrumuturi de la bănci. Inflația produce aceste erori sistematice ale întreprinzătorilor prin aceea că reduce rata dobânzii de pe piață sub nivelul ratei dobânzii originare, adică a ratei dobânzii care realizează alocarea factorilor de producție între producția de bunuri prezente și producția de bunuri viitoare în concordanță cu cererea consumatorilor față de aceste două categorii de bunuri. Discountul bunurilor viitoare față de bunurile prezente, stabilit prin concurența consumatorilor, este ascuns vederii întreprinzătorilor de efectele exercitate asupra ratei dobânzii de rezervele fracționare suplimentare, constituite din banii emiși de sistemul bancar cu două nivele (banca centrală și de băncile comerciale). -115 -

Scăderea temporară a ratei dobânzii îi înșeală pe întreprinzători cu privire la adevăratul discount al investițiilor necesare pentru producerea de bunuri viitoare. Pe de altă parte, banii nou creați măresc veniturile consumatorilor și apoi majorează prețurile, ceea ce face ca titularii depozitelor bancare să își modifice preferința accentuată pe care au avut-o anterior pentru amânarea consumului. Această schimbare de comportamente perturbă planurile întreprinzătorilor, care între timp s-au supraîndatorat și acum constată că s-au extins prea mult. Ei sperau că vor fi salvați de consumatori, care își vor amâna consumul până ce vor fi gata proiectele lor de investiții și de producție, dar care se dovedesc nerăbdători să cheltuiască banii pe care i-au câștigat în timpul boom-ului. Reajustarea prețurilor de către piață – prețurile bunurilor de consum versus prețurile bunurilor de capital – este ceea ce se numește „recesiune”.

Acest fenomen este consecința creșterii tolerate de către stat a ofertei de bani de credit din partea sistemului bancar cu două nivele. Recesiunea este, de fapt, reacția pieței libere la alimentarea cu o cantitate de bani excedentară, proces realizat de către sistemul bancar cu rezerve fracționare reglementat și susținut de stat. Teoria ciclului economic elaborată de Mises relevă, așadar, responsabilitatea pe care o au pentru boom și malinvestiții băncile aflate în căutare de profit, care se folosesc de sistemul rezervelor bancare fracționare pentru a crea bani de credit. Însă, principala responsabilitate pentru această risipă de resurse revine, conform acestei teorii, politicienilor.

Prin legalizarea derogărilor speciale de la respectarea obligației de executare a contractelor, de care se bucură băncile, politicienii au subminat capacitatea pieței libere de a sancționa supraîndatorarea băncilor cu rezerve fracționare. Sancțiunile apar totuși, dar aceasta doar în faza finală: recesiune și falimente ale oamenilor de afaceri și ale băncilor care i-au dus la dezastru. În măsura în care statul crează un nou nivel de protecție împotriva sancțiunilor pieței libere prin înființarea unei bănci centrale, care are puterea de a emite bani – numiți „monedă primară”, deorece servește drept rezervă legală pentru expansiunea creditului bancar –, responsabilitatea trece de la băncile comerciale la banca centrală. De aceea, Mises a fost un mare adversar al băncilor centrale. În fine, vinovați sunt cetățenii. Ei cred că pot obține ceva fără a da nimic în schimb, că se pot îmbogăți prin cheltuirea banilor de credit nou creați. În calitatea lor de alegători, ei votează politicienii care le promit în mod demagogic acest lucru și care, la rândul lor, impun băncii centrale să creeze cât mai mulți bani și, deci, să reducă rata dobânzii pentru a relua boom-ul economic.

Banca centrală emite mai multă monedă primară, printre altele, prin cumpărarea de la băncile comerciale a titlurilor de stat (operațiuni open market). Trezoreria statului cheltuie banii nou creați, care intră astfel în circulație și alimentează depozitele de la bănci. Acestea acordă noi credite clienților lor, care cheltuiesc banii obținuți în modul acesta pentru cumpărarea de bunuri. Ca urmare, prețurile cresc, iar valoarea banilor scade. Pentru a nu distruge prin inflație moneda națională, banca centrală încetează la un moment dat să creeze monedă primară, iar o nouă recesiune este pe cale să apară.

6. Remarci finale

Ludwing von Mises a avut o serie de contribuții importante la dezvoltarea teoriei banilor și creditului: demonstrarea ideii că folosirea banilor reduce costurile participanților la viața economică bazată pe diviziunea muncii și schimbul indirect; infirmarea ideii neutralității banilor, conform căreia modificările ofertei de bani nu au efecte redistributive asupra averilor agenților economici; argumentarea concluziei că creșterea ofertei de bani nu determină creșterea bunăstării societății; elaborarea teoriei monetare a ciclului economic. În fine, el arată că intervenția coercitivă a statului în domeniul monetar sau bancar, inclusiv prin crearea unei bănci centrale înzestrate cu monopolul emisiunii monetare, reduce libertatea tuturor oamenilor și bunăstarea celor mai mulți dintre ei – fenomen ignorat sau negat de majoritatea școlilor de gândire economică. Mises a elaborat o teorie economică după care banii și creditul sunt elemente „endogene pieței”, în sensul că piața liberă este capabilă, prin tranzacțiile voluntare care îi sunt specifice, să formeze prețuri de echilibru, fără nici un decret al vreunei agenții guvernamentale.

Or, toate celelalte școli de gândire economică neagă capacitatea pieței libere de a se autoregla și de a maximiza eficiența, productivitatea și libertatea oamenilor. Ele susțin că este necesar ca statul să controleze oferta de bani; mai precis, să crească în permanență cantitatea de bani cu care alimentează economia și să nu o scadă niciodată. De aceea, reprezentanții acestor școli pledează pentru crearea unei bănci centrale, independente formal de guvern, dar mandatară a acestuia și deținătoare a monopolului legal asupra controlului ofertei de bani. Pe scurt, toate celelalte școli de gândire economică sunt etatiste în materie monetară și bancară. Prin fundamentarea teoriei banilor și creditului pe axiomele catalacticii și pe conceptul de piață liberă, Mises este singurul economist contemporan care a elaborat o teorie monetară și bancară complet integrată în teoria sa economică generală. El cere guvernelor să întărească respectarea contractelor bancare din care se nasc certificatele monetare și banii de credit, și anume în același mod în care statul impune executarea tuturor celorlalte contracte private. Astfel, Mises oferă o teorie a banilor și creditului conform căreia nu este necesară o politică monetară elaborată și aplicată conștient de autorități. În prezent, sistemul pieței libere nu mai există. Prin crearea băncilor centrale înzestrate cu monopolul emisiunii și autorizarea funcționării băncilor comerciale cu rezerve facționare, statele contemporane s-au implicat puternic în politica monetară.

Pentru guvernele acestor state, în general și pentru guvernul S.U.A., în particular, Mises are o singură recomandare de politică monetară: încetarea creșterii ofertei de bani. Mises se opune, de asemenea, politicii deflaționiste, însă cel mai adesea avertizează cu privire la pericolele creșterii ofertei de bani de către guvern sau banca centrală. În fond, el dorește ca guvernul să nu se implice în nici un mod în procesul de creare a banilor. De aceea, orice politică de combatere a inflației trebuie să înceapă cu refuzul factorilor de decizie de a crește cantitatea de bani creată de banca centrală. Această poziție are un corolar pe care Mises îl exprimă cât se poate de clar: statul și banca centrală nu trebuie să intervină în activitatea bancară. Nu ar trebui să existe nici un fel de măsuri ale statului pentru a salva de la faliment băncile supraîndatorate. Tendința statului de a submina contractele dintre bănci și deponenți este cauza principală a inflației de bani de credit. Nici o bancă nu trebuie considerată prea mică sau prea mare pentru a da faliment. Teama de faliment trebuie să fie permanentă pentru a-i face pe bancheri să reziste tentației de a emite mijloace fiduciare.

Concluzia practică dedusă de aici este că deflația provocată prin scăderea ofertei de bani este acceptabilă doar în cazul în care procesul deflaționist este rezultatul retragerii din bănci a fondurilor lor de către deponenți și transformarea acestor fonduri în bani emiși altfel decât pe baza rezervelor fracționare. În măsura în care oferta de bani este rezultatul activității bancare cu rezerve fracționare, statul și banca centrală ar trebui să accepte o deflație care rezultă din reducerea rezervelor fracționare prin decizii ale deponenților de transforma depozitele în bani și de a nu mai depune acești bani la un alt membru al sistemului bancar cu rezerve fracționare. „Fuga” fondurilor din bănci este sancțiunea pe care deponenții o aplică bancherilor care abuzează de proprietatea lor, adică de banii lor. Ca apărător al idealului activității bancare libere (Free Banking), Mises avertizează în repetate rânduri cu privire la pericolele ingerințelor statului în afacerile bancare, cu excepția impunerii respectării contractelor.

Caracteristica esențială a contractelor dintre bănci și deponenți este clauza care prevede posibilitatea acestora din urmă de a-și retrage oricând fondurile și de a-și converti depozitele în numerar. Deci, deși Mises nu este un adept al politicii deflaționiste deliberate a statului, el este un apărător al dreptului legal al deponenților de a-și retrage banii de la bănci oricând doresc. Statul nu trebuie să intervină pentru a salva băncile supraîndatorate. Or, dând faliment, băncile supraîndatorate contribuie la reducerea ofertei de bani. Rezultă că Mises nu este un oponent al oricărei forme de deflație, deoarece acceptă deflația produsă de deponenții care își retrag fondurile din bănci, ci doar al deflației provocate de stat prin reducerea ofertei de bani (subdotarea economiei cu mijloace de plată).

Mises sugerează că este necesară restabilirea sistemului bănesc etalon-aur tradițional. Această reformă era încă fezabilă în perioada în care Mises și-a scris primele lucrări, însă în prezent pare utopică. De altfel, Mises însuși și-a pierdut orice iluzie, având în vedere că mai târziu a scris rândurile citate la nota 90 supra. Trebuie totuși subliniat că Mises nu a urmărit elaborarea unui model general de politică economică.

El a pledat pentru o singură acțiune politică: reducerea rolului statului. Mises a formulat o teorie a banilor și creditului care se bazează pe două premise legale, ambele subminate de legislația modernă: 1) impunerea de către stat a respectării contractelor încheiate în mod liber de cetățeni; 2) dreptul indivizilor de a face schimb liber, voluntar și cinstit. Teoria sa monetară este o extensie coerentă a teoriei sale a pieței libere.

El nu s-a bazat pe o anumită teorie a reglementării de către stat a vreunui domeniu de activitate economică, ci a negat necesitatea unei asemenea reglementări și a arătat efectele sale nocive. După părerea sa, este necesară o singură politică monetară: impunerea de către stat a executării contractelor încheiate în mod liber de cetățeni (pacta sunt servanda). Politica respectivă este, de altfel, singura politică economică recomandată în general de Mises. Această teorie economică minimalistă a statului este unică în istoria gândirii economice.

După părerea lui Mises, banii „buni” sunt acei bani pe care indivizii decid liber să îi folosească. Publicul este suveran, nu statele sau băncile centrale. De aceea, când se vor face, dacă se vor face, reformele monetare vor fi impuse de jos în sus. Dacă această previziune se va confirma, înseamnă că nu trebuie pierdut timpul cu conceperea unor reforme de sus în jos sofisticate, pe care alegătorii nu le înțeleg, politicienii nu au timp să le adopte, iar reprezentanții băncilor centrale le etalează defectele, deoarece le afectează interesele.

Piața liberă va triumfa și fără implementarea unor modele de reformă monetară bine-intenționate, dar cu încărcătură politică inerentă. Teoria misesiană a banilor și creditului arată de ce băncile centrale nu pot învinge în bătălia cu piața liberă, așa cum demonstrarea imposibilității calculului economic în socialism relevă de ce planificatorii centrali marxiști nu au putut câștiga competiția cu capitalismul. Din păcate, a trebuit să treacă șapte decenii de risipă economică și să moară degeaba zeci de milioane de oameni pentru ca teza imposibilității calcului economic în socialism să fie confirmată de căderea comunismului. Să sperăm că un asemenea preț nu trebuie plătit pentru a înțelege adevărul spuselor lui Mises despre obstrucționarea economiei de piață chiar și de către statele democratice.

Referințe bibliografice

Cerna S., Banii și creditul în economiile contemporane, vol. I, II, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1994

Cerna S., Economie monetară, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2009

Cerna S., Monedă și finanțe internaționale, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2012

Cerna S., Băncile în economie, Revista Română de Drept Privat, nr. 2/2017, Issue 2, http://www.rrdp.ro/articole-revista/917

Cerna S., Incertitudinea și economia, http://www.contributors.ro/economie/incertitudinea-%C8%99i-economia/

Dumitrescu Șt., Tratat de monetă. Schimbul și tehnica monetară, Curtea Veche, București, 2018

Friedman M., Schwartz A., A Monetary History of the United States, 1867-1960, Princeton University Press, 1963

Goodin R., Utilitatea şi binele, în: P. Singer, (ed.), Tratat de etică, Polirom, București, 2006

Hayek F., Constituţia libertăţii, Institutul European Iaşi, 1998 Hayek F., Individualism și ordine economică, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2014

Knapp F., Sttaatliche Theorie des Geldes, Leipzig, 1921 Knight F., Risk, Uncertainty and Profit, Boston, MA: Hart, Schaffner & Marx; Houghton Mifflin Company, 1921

Mises L., Acțiunea umană. Un tratat de economie, Colecția „Biblioteca Băncii Naționale a României”, Curtea Veche, București, 2018 Mises L., Socialismul. O analiză economică şi sociologică, https://mises.ro/185/vii-distributia-venitului

Mises L., The Theory of Money and Credit, New Haven: Yale University Press, 1953, p.31,httpsmises.orgsitesdefaultfilesThe%20Theory%20of%20Money%20and%20Credit_3.pd

Negrea R., Moneda, de la scoicile-monedă la cecul electronic, Editura Albatros, Bucureşti, 1988

Robins R., An Essay on the Nature and Significance of Economic Scienece, MacMillan, London, 1932

Simmel G., Filozofia banilor, Editura Ideea Europeană, București, 2017

Walras L., Elements d’economie politique pure, 1874, republic., Sirey, 1952

Weber M., The Methodology of the Social Sciences, Glencoe: The Free Press, 1949.

NOTE__________________

1 -# –L. Mises, Acțiunea umană. Un tratat de economie, Colecția „Biblioteca Băncii Naționale a României”, Curtea Veche, București, 2018, p. 418.

2 -# –L. Mises, Socialismul. O analiză economică şi sociologică, https://mises.ro/185/vii-distributia-venitului; accesat 02.03.19. (trad. SC).

3 -# –S. Cerna, Banii și creditul în economiile contemporane, vol. I, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 161-164.

4 -# –Acțiunea umană, p. 283-284.

5 -# –Demonstrarea afirmației că piața este ordine, nu haos, constituie o altă contrubuție majoră a lui Mises la dezvoltarea științei economice. El a numit ştiinţa care studiază ordinea pieţei „catalactică”. (Acţiunea umană, p. 255-699). Acest proces de auto-organizare constituie una din problemele fundamentale ale ştiinţei economice, deoarece face ca sistemele economice să fie rezultate ale acţiunii umane, nu ale unui proiect uman. De aceea, procesul respectiv i-a preocupat în permanenţă pe marii economişti de la A. Smith la L. Walras, L. Mises şi F. Hayek. După cum demonstrează acesta din urmă, proprietăţile emergente ale unei economii (preţuri, structură, creştere etc.) sunt rezultatele scopurilor diverse şi disparate ale indivizilor dintr-o anumită comunitate. (Hayek F., Utilizarea cunoașterii în societate, în: Hayek F., Individualism și ordine economică, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2014, p. 81-93). În general, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de complex. (Hayek F., Constituţia libertăţii, Institutul European Iaşi, 1998). În acest context, Hayek a propus termenul de „catalaxie” ca alternativă la cel de „ştiinţă economică.

6 -# –L. Mises, The Theory of Money and Credit, New Haven: Yale University Press, 1953, p.31, httpsmises.orgsitesdefaultfilesThe%20Theory%20of%20Money%20and%20Credit_3.pd; accesat 02.03.2019. (trad. SC).

7 -# – -Acțiunea umană, p. 418.

8 -# – -Idem p. 415.

9 -# –Din punct de vedere operațional, deosebirea dintre etalonul invariant al mărimilor fizice şi unitatea de calcul variabilă cu care operează agenții economici constituie o deosebire esențială dintre ştiinţele naturii şi știința economică.

10 -# –Acțiunea umană, p. 434. Cuvântul „numerar” din acest pasaj se explică prin aceea că în literatura vremii se făcea distincţie între unitatea de calcul abstractă şi unitatea de calcul care îmbracă forma unei monede care circulă efectiv în economie, pe care L. Walras a numit-o „numerar”. (Walras L., Elements d’economie politique pure, 1874, republic., Sirey, 1952).

11 -# –The Theory of Money and Credit, p. 38. (trad. SC).

12 -# –Idem p. 39. (trad. SC).

13 -# –Idem p. 45. (trad. SC).

14 -# –G. Simmel, Filozofia banilor, Editura Ideea Europeană, București, 2017, p. 56.

15 -# –Acțiunea umană, p. 114.

16 -# –The Theory of Money and Credit, p. 44-45. (trad. SC).

17 -# –Idem p. 47. (trad. SC).

18 -# – -Idem p. 49. (trad. SC).

19 -# – -Idem p. 47 (trad. SC).

20 -# –Idem p. 59-62.

21 -# –Acțiunea umană, p. 448.

22 -# –Idem p. 449.

23 -# –Ibidem

24 -# –Ibidem

25 -# –Ceea ce nu înseamnă că posibilitatea contrafacerii monedei, efectuată adesea chiar de emitenţii ei, a dispărut cu totul. Pentru o prezentare extrem de instructivă a falsurilor care marchează istoria monedei, a se vedea: Negrea R., Moneda, de la scoicile-monedă la cecul electronic, Editura Albatros, Bucureşti, 1988.

26 -# –Acțiunea umană, p.795.

27 -# –Ibidem

28 -# –Teoria utilitaristă (J. Bentham, J. St. Mill, P. Singer, K. Arrow, A. Sen etc.) subliniază ideea că un lucru bun trebuie să servească unei anumite persoane şi într-un anume fel. (R. Goodin, Utilitatea şi binele, în: P. Singer, (ed.), Tratat de etică, Polirom, București, 2006, p. 269-276).

29 -# –Primul reprezentant important al teoriei nominaliste moderne a fost economistul german F. Knapp (1842-1926). (Sttaatliche Theorie des Geldes, Leipzig, 1921; v. și: Șt. Dumitrescu, Tratat de monetă. Schimbul și tehnica monetară, Curtea Veche, București, 2018, p. 307-309).

30 -# –The Theory of Money and Credit, p. 69. (trad. SC).

31 -# –Idem p. 72. (trad. SC).

32 -# –Thomas Gresham s-a născut la Londra, în anul 1519, şi a fost sfetnicul lui Henry al IV şi a reginei Elisabeta I. În anul 1570, a înfiinţat bursa din Londra. Unii autori consideră că fenomenul cunoscut sub denumirea de „legea lui Gresham” a fost descoperit, de fapt, de trei oameni, în trei ţări şi în trei epoci diferite. Astfel, această lege a mai fost explicată de Erasmus din Rotterdam regelui Carol al V al Spaniei şi de Nicolaus Copernic regelui Sigisdmund I al Poloniei.

33 -# –Acțiunea umană, p. 466.

34 -# –Acțiunea umană, p. 64.

35 -# –The Theory of Money and Credit, p. 85. (trad. SC).

36 -# – -Idem p. 86. (trad. SC).

37 -# –L. Robins, An Essay on the Nature and Significance of Economic Scienece, MacMillan, London, 1932, p. 120-142.

38 -# –Acțiunea umană, p. 436.

39 -# --Idem p. 437.

40 -# --Ibidem

41 -# –Redistribuirea involuntară şi mascată care însoţeşte orice creştere a cantității de bani este cunoscută și sub denumirea de „efectul Cantillon”.

42 -# –Acțiunea umană, p. 677.

43 -# –Ibidem

44 -# –În teoria jocurilor, jocurile de sumă nulă reprezintă acele jocuri în care suma câștigurilor este zero (dacă din totalul câștigurilor se scade totalul pierderilor, rezultatul este zero) sau, altfel spus, când cineva câștigă, cineva pierde.

45 -# – -The Theory of Money and Credit, p. 17, 238, 299.

46 -# –Idem p.297.

47 -# –Idem p. 238-239.

48 -# –Idem p. 416 (trad. SC).

49 -# –Acțiunea umană, p. 447.

50 -# –M. Weber, The Methodology of the Social Sciences, Glencoe: The Free Press, 1949.

51 -# –The Theory of Money and Credit, p. 448. (trad. SC).

52 -# –Acțiunea umană, p. 458.

53 -# –Idem p. 491.

54 -# –Idem p. 89-107.

55 -# –Idem 477.

56 -# – -Idem p. 415-422.

57 -# –Idem p. 416.

58 -# –Idem p. 438.

59 -# –Ibidem

60 -# –Idem p. 439.

61 -# –Ibidem

62 -# – -Idem p. 431.

63 -# – -Ibidem

64 -# – -Ibidem

65 -# – -Idem p. 447.

66 -# – -Ibidem

67 -# –The Theory of Money and Credit, p. 237. (trad. SC).

68 -# – -Ibidem (trad. SC).

69 -# –Acțiunea umană, p. 242-246.

70 -# –Idem p. 244.

71 -# –Idem p. 245.

72 -# –Idem 434.

73 -# –Idem p. 435.

74 -# –Idem p. 246.

75 -# –S. Cerna, Economie monetară, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2009, p. 44-54.

76 -# –The Theory of Money and Credit, p. 314. (trad. SC).

77 -# –The Theory of Money and Credit, p. 421 (trad. SC).

78 -# –S. Cerna, Băncile în economie, Revista Română de Drept Privat, nr. 2/2017, Issue 2, p. 46-52, http://www.rrdp.ro/articole-revista/917.

79 -# –Se demonstrează că, într-un sistem bancar cu rezerve fracționare, multiplicatorul creditelor și al depozitelor este: , unde: – rata rezervelor. (S. Cerna, Economie monetară, ed. cit., p. 170-176).

80 -# –Acțiunea umană, p. 463.

81 -# –Idem p. 463-464.

82 -# –The Theory of Money and Credit, p. 326-333.

83 -# –Acțiunea umană, p. 456.

84 -# –Ibidem

85 -# –Idem p. 457.

86 -# –Idem p. 458.

87 -# –Ibidem

88 -# –Idem p. 463.

89 -# –Idem p. 452.

90 -# –The Theory of Money and Credit, p. 435.

91 -# –Idem p. 409.

92 -# –S. Cerna, Monedă și finanțe internaționale, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2012, p. 251-284.

93 -# –Acțiunea umană, p. 799.

94 -# –Idem p. 540.

95 -# –F. Knight, Risk, Uncertainty and Profit, Boston, MA: Hart, Schaffner & Marx; Houghton Mifflin Company, 1921.

96 -# –S. Cerna, Incertitudinea și economia, http://www.contributors.ro/economie/incertitudinea-%C8%99i-economia/.

97 -# – Acțiunea umană, p. 123-136.

98 -# –Acțiunea umană, p. 556-560.

99 -# –Idem p. 542.

100 -# –Ibidem 541.

101 -# –Idem p. 549.

102 -# –Idem p. 111.

103 -# –S. Cerna, Băncile în economie, ed. cit.

104 -# –The Theory of Money and Credit, p.349-350. (trad. SC).

105 -# –Idem p. 362-363. (trad. SC).

106 -# –Idem p. 363.

107 -# –Acțiunea umană, p. 573.

108 -# –Idem p. 574.

109 -# –Ibidem

110 -# –M. Friedman, A. Schwartz, A Monetary History of the United States, 1867-1960, Princeton University Press, 1963.

111 -# –Acțiunea umană, p. 590.

112 -# –Idem p. 578.

113 -# –Idem p. 578-579.

114 -# –Idem p. 592.

115 -# –Pentru o prezentare a procesului de multiplicare a creditelor și depozitelor într-un sisteme bancare cu două nivele, v. și S. Cerna, Economie monetară, ed. cit., p. 170-176.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. Ursul Bruno spune:

    In ziua de astazi nici o teorie nu mai este valabila. Dobanzi aproape nu mai exista, din contra se platesc penalitati pt banii depusi in conturi, situatie valabila pentru bancile comerciale si nu va dura mult timp pana si clientii acestor banci vor fi “penalizati” cu dobanzi negative. In Danemarca pt. credite nu se mai percepe nici o dobanda, de platesc “bonusuri” pt ele, cu alte cuvinte, suma restituita este mai mica decat cea imprumutata. Se doreste eliminarea completa a banilor si controlul total asupra tranzactiilor financiare pe motiv de siguranta nationala, terorism, evaziune si alte nascoceli.
    Lumea financiara este cu dosul in sus , cei care detin lichiditati si nu numai sunt dezproprietariti fortat de politica monetara a bancilor centrale iar in Europa nu se intrevede o imbunatatire a situatiei.
    Oamenii sunt impinsi sa-si investeasca banii in actiuni, fonduri de actiuni acestea fiind singurele posibilitati, adevarat riscante, prin care daca treburile decurg “normal” economiile stranse cu multa truda poate produc o rendita.
    Toate teoriile despre bani si tot ce tine de ei nu mai pot fi luate in considerare atata timp cat nivelul dobanzilor nu va ajunge iar in limite normale.
    Criza care va urma va fi cumplita, bancile nemaiavand nici un mecanism de stimulare la indemana prin acordarea de credita cu dobanzi avantajoase.
    Multe banci vor intra in faliment, mult isi vor pierde joburile si asta nu numai in sectorul bancar si in industria reala.
    Poate ar fi mai bine pt cei care detin bani in banci sa.i scoata complet si sa.i buna sub saltea sau sa.i ingroape in gradina pt vremuri mai bune.

    • Cinicul spune:

      Penalizarea celor care s-au obisnuit sa fac economii este un smen prin care guvernele dar si companiile comerciale sunt alimentate cu bani ieftini, este un quantitative easing mascat. Asta incurajeaza multe investitii proaste si multa risipa de resurse financiare. Banii scumpi produc cele mai bune investitii. Cand unul ca Trump tipa la Banca Federala sa scada dobanda nu face altceva decat sa incerce sa distorsioneze mecanismele pietii si sa se comporte ca un lobby-ist.

      Pe de alta parte daca smenul lui Zuckenberg numit Libra va trece de regulatorii de piata din US si alte mari economii bancile se pot pregati de o cursa pe on Montagne Russe care le va duce la pierire, soarta pe care si-o merita pe deplin. Totus better the devil you know pentru ca cu o Libra bazata pe 2.4 miliarde de feisbuci, Calibra, firma lui Zuckenberg va fi cea mai mare banca din lume, cu tranzactii greu de monitorizat, cu o influenta politica fara precedent. Viitorul este mic si negru.

  2. Eugen Dorobantu spune:

    Lung, foarte lung – pentru o rubrica la Contributors,
    Citit cu rabdare si atentie pentru “formare personala”, ca sa zic asa.

    Nu acesta-i (lungimea) reproșul principal, ci “lucratul din drujba” – cum ar zice dulgherii – prea multe greșeli de limba si extrem de multe de factura typo.

    Nici nivelul academic/universitar nu mai este ce a fost.

    • Silviu Cerna Silviu Cerna spune:

      Răspuns lui Eugen Dorobantu

      Regret greșelile de redactare. O variantă de text cu mai puține greșeli se găsește în revista OEconomica, nr. 1, 2019, precum și la adresa:

      https://www.academia.edu/39786878/CONTRIBUTIA_LUI_MISES_LA_TEORIA_BANILOR_SI_CREDITULUI_Misess-Contribution-to-the-Theory-of-Money-and-Credit

      Nu-mi dau seama însă la ce greșeli de limbă vă referiți.

      În ceea ce privește lungimea articolului, sunt de acord cu dvs. că acesta depășește dimensiunile obișnuite ale materialelor publicate pe contributors.ro. Am considerat însă, împreună cu redacția, că, în mod excepțional, el poate fi publicat, având în vedere numeroasele aberații care se vehiculează în spațiul public în legătură cu aceste probleme economice esențiale pentru înțelegerea lumii în care trăim.

  3. Cinicul spune:

    “După Mises, banii sunt necesari, așadar, doar în capitalism, adică în acel sistem economic în care mijloacele de producție se află în proprietate privată, oamenii posedă, folosesc și schimbă bunurile în conformitate cu interesul lor,”
    In aceasta insiruire lipseste un element fundamental, in fapt cel mai important. Banii sunt un mijloc de acumulare si asta nu numai in economia capitalista (si in cele anterioare, dar si in cea comunista). Fara bani oamennii ar putea acumula doar un numar/volum limitat de bunuri.
    Pe la sf sec 18 un regisor dintr-o insula e Pacificului (am uitat numele regelui si al insulei) descoperea ca in Europa si Asia exista bani, ceva greu de priceput intr-o lume bazata pe troc. Cand i s-a explicat cum functioneaza sistemul (si a durat ceva ca omul sa priceapa) regele a spus ceva de felul: acum inteleg de ce aveti voi nevoie de bani, fara bani nu ati putea acumula mai mult decat aveti nevoie.

    • Prototipescu Fanel spune:

      in socialism o utilitate esentiala a banilor era sa se mai pluseze 100lei la retributie
      dar in practica se mai foloseau si un soi de cupoane care se decupau

    • Iustinian spune:

      Inlocuieste “acumulare” cu “productie” (ca asta inseamna sa iti dea cineva bani de buna voie) si e perfect. Adica pot sa fac pantofi cat sa mananc eu bine, sau pot sa fac pantofi cat sa se incalte toata lumea si sa fac eu un sac de bani.

      • Cinicul spune:

        Polinezianul cu pricina spunea ca daca europenii n-ar avea bani n-ar putea acumula mai mult decat ceea ce consuma. Fara bani puteti face mii de pantofi pe care sa-i schimbati pe mancare, bautura, chiloti, dar nu veti putea face avere.

  4. Kurt spune:

    Propriety, Adam Smith
    The Theory of Moral Sentiments, 1759 (observatorul nepartinic, individul)

    Felul cum sunt citiți, interpretați și receptionați gânditorii liberalismului e foarte diferit, nu numai în timp. Adam Smith s-a văzut ca „filozof moralist”, ar fi surprins de felul cum a fost înțeles mai târziu:
    „An Inquiry into the Narture and Causes of the Wealt of Nations” a primit mai multă atenție decât partea „moralistă” a gândirii sale. Economistul Adam Smith a rămas pâna azi mai bine cunoscut decât filozoful iluminist scoțian A.S.
    Gândirea liberalismului nu e o doctrină închisă fără contradictii. E deschisă (pluralitate, diversitate) și cuprinde viziuni foarte diferite și contradictorii. Un exemplu e felul cum Adam Smith și Ludwig von Mises (la fel Friedrich von Hayek) au definit, au văzut „valoarea muncii prestate”. Pentru Adam Smith valoarea mărfii se măsoară în cantitatea muncii prestate” (Der Wert einer Ware bemisst sich, so Adam Smith, nach der zu ihrer Erzeugung aufgewandten Arbeit. Beim Preis gilt es zu unterscheiden zwischen dem „Realpreis” und dem „Nominalpreis”. Letzterer wird vom Markt bestimmt …..).
    Pentru Mises (Diesen Gedanken, von Marx später übernommen, ktitisieren liberale Ökonomen der Österreichischen Schule wie Mises und Hayek) „valoarea” nu e ceva obiectiv (cum credeau A. Smith și Marx), nu e o valoare „reală” determinată de cantitatea de muncă prestată pentru obținerea unui produs. Pentru Mises e ceva „subiectiv” dependent de preferințele participanților pe piață. E o întrebare fierbinte discutată între economiști.

    „Historical Law-Tracts” 1758: Adam Smith vede în comerciant începutul unei epoci noi (în contradicție cu latifundiarul „puturos”. Epocile sunt: vânători, păstori, agricultori, comercianți), schimbul de produse în propriul grup sau cu alții ar fi fost motorul civilizației. Descoperirea pieței libere ca motorul progresului de Adam Smith a rezistat ca concept tuturor timpurilor. La Piata liberă a ajuns omenirea prin comerț, prin schimbul permanent (care a promovat specializarea muncii și piața, un sistem pentru distribuirea resurselor, fără ca participanții să dorească intenționat acest lucru). Vânzătorii, cumpărătorii și producătorii contribuie la piața liberă, și fără să intenționeze acest lucru, măresc bunăstarea generală. Inainte de A.S nimeni nu a explicat atât de clar acest sistem de autosusținere care e esențial pentru libertate și duce la progresul națiunii. Libertatea economică întărește și celalalte națiuni. Sistemul descris de A.S. nu e „creat”, e un sistem „spontan”. A ieșit din necesitatea practică a popoarelor primitive obișnuite cu schimburi de mărfuri. A urmat: comerțul, proprietatea privată, legile, justiția, statul. Specializarea muncii a dus la productivitate mai mare. Pentru această „ordine spontană” cum a denumit-o Hayek mai târziu, libertatea e fundamentul, libertatea comerțului, libertatea de a participa în mod juridic egal la piață ca producător și consumator, libertatea pentru contracte, de a exporta, de a crea intreprinderi. Adversarii, dușmanii pieței libere sunt privilegiile, monopolurile, subvențile, controlurile, interdicțiile. Sistemul natural și spontan e diminuat în decursul dezvoltării societății, se crează structuri juridice care regelmentează piața. Atâta timp cât aceste structuri păstrează în mare măsură libertatea, sistemul ramâne eficient și duce la rezultate bune.
    A.S a fi fost surprins de acuzațiile dușmanilor liberalismului & antreprenorilor privați, acuzațiile sunt: teoriile lui sunt insensibile și nu cunosc solidaritate. A. S (Das Eigentum, das jeder Mensch an seiner Arbeit besitzt ist in höchstem Maße heilig und unverletzlich, weil es im Ursprung alles andere Eigentum begründet. Das Erbe des armen Mannes liegt in der Kraft und in dem Geschick seiner Hände, und ihn daran zu hindern, beides so einzusetzen, wie er es für richtig hält, ohne dabei seine Nachbaren zu beschädigen, ist eine offene Verletzung diese heiligen Eigentums, offenkundig ein Übergriff in die wohlbegründete Freiheit des Arbeiters und aller anderen, die bereit sein mögen, ihn zu beschäftigen ) a fost convins ca cercetările sale var fi utile săracilor și vor contribui la depășirea sărăciei.

    ……”…… Creșterea cantității de asemenea bunuri determină îmbunătățirea situației economice a oamenilor; ea face omenirea mai bogată. Nu se poate spune însă același lucru despre creșterea sau scăderea cantității de bani. Atât modificarea cantității disponibile de bunuri de capital sau de bunuri de consum, cât și modificarea cantității de bani determină modificarea valorii acestora; dar, pentru că modificarea valorii bunurilor de capital și a bunurilor de consum nu duce la scăderea sau creșterea satisfacției determinate de variația cantității acestora, modificarea valorii banilor se ajustează în modul acesta la cererea de bani în pofida creșterii sau scăderii cantității acestora, iar situația economică a omenirii rămâne aceiași. Creșterea cantității de bani nu poate spori bunăstarea membrilor unei comunități, deși reducerea acesteia poate diminua bunăstarea lor. Privite din acest punct de vedere, bunurile folosite drept bani sunt, într-adevăr, după cum a spus A. Smith, un „stoc mort, care…nu produce nimic”… „……

    Civilizația se naște după A.S din necesitatea oamenilor de a se servi de alții pentru satisfacerea propriilor dorințe. Funcția banilor și apariția banilor e explicată de A.S folosind exempul societăților primitive care au devenit în dealungul timpului societăți practicând comerțul. In locul schimbului cu mărfuri au apărut metalele la cumpărarea și vânzarea mărfurilor. Banii au devenit mijlocul universal de plată. Monedele metalice au conțiunt la început cantitatea de metal indicată pe monedă. O activitate comercială esențială e pentru A.S. între oraș și sat.

    „An Inquiry into the Narture and Causes of the Wealt of Nations” explică apariția începuturilor orășenești europene prin apariția comerțului, prin apariția comercianților (au fost dispretuiți de „country gentlemen”, de latifundiari în Anglia, Franta, Spania). Regatele au permis formarea orașelor ca contrabalanță la latifundieri. Regii au încasat contribuții de la orașe și de la comercianți. Datorită orașelor s-a dezvoltat comerțul local și exterior, s-au creat manufacturi.A.S face o mare deosebire între comerciantul indrăzneț (nu evită riscuri) și latifundiarul care ezită foarte mult timp până când investește. Promotorul progresului este comerciantul.
    Cred că merită remarcat la A. Smith faptul că vede în capitalismul internațional adversarul, dușmanul naționalismului (izolaționist).

    Pentru România cred că e de remarcat de la A.S: nu ne-am despărțit destul (Denn die Sehnsucht nach dieser traditionellen Welt – der Stammesgesellschaft – haben wir nie ganz überwunden, jener Welt als der Mensch noch untrennbar Teil der Gemeinschaft war, dem allmächtigen Hexer und Häuptling untergeben, der für ihn alle Entscheidungen traf, einer Gemeinschaft, in der er sich sicher fühlen konnte und befreit war von Verantwortlichkeiten, aufgegangen in der Gruppe wie das Tier in der Herde….. dizolvat in grupă ca un animal in turmă …. ) de „gândirea tribală”, de delegarea responsabilității către șeful de trib. Cunoaștem azi în țară destul de bine consecințele acestui aspect tribal din epoca „naționalcomunismului ceaușist”?

    A.S. vede solțtii care pot fi valabile în România de azi: egalitatea șanselor în educație & învățământ nu înseamnă înlăturarea școlilor private în favoarea celor publice (Franța a vut învățământ public excelent, un timp) . Pentru progres ambele (concurența în învațământ se găsește la Friedmann … …. Die von ihm ins Spiel gebrachten „Bildungsscheine” haben in den Ländern, die sich der Idee annahmen, zu hervorragenden Ergebnissen geführt, in Schweden etwa, wo den Eltern der Schulkinder eine sehr aktive Rolle bei der Verbesserung des Schulsystems zugestanden wird. Die Bildungsgutscheine ermöglichen den Eltern eine Wahlfreiheit zwischen staatlichen und privaten Schulen, und so wird eine breitere staaliche Förderung in ebenjene Schulen gelenkt, die aufgrund ihrer Qualität am meisten nachgefragt werden) sunt de folos, în special când sunt în concurență. Pentru a ajunge la „egalitatea șanselor” pentru copii (din familii sărace), de exemplu ca în Suedia, e necesar pe lângă
    „cupoane pentru educație” (alegerea școlii de către părinți în Siedia) de „stipendii universitare”.

    Libertate, capitatism internațional în loc de naționalism izolaționist, prioritate pentru educație& învățământ în țară,
    Idei mai sunt ……

  5. Ad Min spune:

    de cand ati postat acest articol am rumegat ce vreti sa spuneti:
    -von Mises nu este mai putin interesat doctrinar (sorginte si prejudecati) decat Keynes
    -punctul lui de vedere nu este original, doar nuantarea e inedita
    fiind asa, rumegator, am zis ca n-ar avea sens sa exprim ceva. intre timp, chestiunea capata valente:
    -pupilul lui guvi’ mai scrie ceva pe blogul propriu
    -responsabilul stabilitatii, tot de la BNR, scrie altceva pe fata-n buci
    -soviani, pretinsul challenger pt rolul lui Socol, scrie ce “trebuie”
    -pana si Socol spune o interpretare
    -adeptul neo-monetarismului schimba viteza pe “incredere”
    -demersuri pe energie (atom vs. gaze), daianu (frumos sunt, destept sunt… fuchemas) ne explica cum spargerea monopolurilor bancilor centrale nu sunt credibile etc…

    acum, in acest context, presupunand ca v-ati castigat biletul de libertate de a spune ce credeti, va intreb inca o data, cum v-am mai intrebat la postarea Dvs. despre Milton Friedman:
    cui foloseste politica economica de blocare a Romaniei in capcana venitului mediu?

    De un raspuns onest si bine fundamentat depind atat de multe incat nu ma apuc sa le enumar.

    PS am inteles raspunsul printre randuri, “but. obvious hints don’t work”
    cel bune



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Silviu Cerna


Silviu Cerna

Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a... Citeste mai departe


E randul tau

Vedeti ca o parte din analiza dvs. se face pe Nota de informare generica din site (de fapt cred ca e...

de: Bogdan Manolea

la "Câteva considerații referitoare la votul diasporei din noiembrie 2019"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)