vineri, martie 29, 2024

Corabia amagirilor: Brigazile Internationale din Spania

Intrate in legenda gratie romanelor lui Hemingway („Pentru cine bat clopotele”) si Malraux („Speranta”), dar si „Testamentului spaniol” de Koestler, precum si datorita unei propagande necontenite, Brigazile Internationale simbolizeaza integul romantism antifascist manipulat cinic de catre Internationala a III-a Comunista, cunoscuta in genere sub numele de Comintern. Infiintata in 1919, aceasta organizatie a reprezentat, cum scria istoricul Richard Pipes, un front global anti-capitalist menit sa exporte modelul bolsevic. Era vorba de ceea ce Lenin a numit „semnificatia internationala a Revolutiei din Octombrie”. Razboiul Civil a izbucnit in vara anului 1936. Republica Spaniola se vedea confruntata cu o puternica rebeliune militara, sprijinita de miscarea de extrema dreapta numita Falanga, largi grupuri din clasa de mijloc si de Biserica Catolica. Hitler si Mussolini s-au situat rapid de partea rebelilor. Anglia si Franta au adoptat politica de non-interventie. Spania republicana avea o nevoie disperata de ajutor militar. Doar Stalin era dispus sa-l ofere, dar pretul consta in crescanda dominatie sovietica in Spania republicana. Odata cu armele (platite in aur), soseau si consilierii. Speranta era ipotecata de calculele reci ale functionarilor stalinisti. Organizarea de tip bolsevic strangula spontaneitatea revoltei. Cartea lui George Orwell „Omagiu Cataloniei” povesteste istoria acelui razboi civil din interiorul unui razboi civil. Lenin si Stalin nu doar contra lui Franco, ci si impotriva lui Bakunin, Kropotkin, Durruti si a Rosei Luxemburg. Constient sau nu, interbrigadistii, neindoios antifascisti, s-au situat de partea lui Lenin si Stalin, a lui Jose Diaz si lui Dolores Ibarruri, a stalinismului impotriva stangii anti-autoritare.

Nu vreau sa exonerez aici democratiile occidentale. Politica de appeasement a fost una pe cat mioapa, pe atat de perdanta istoric. Daca Anglia si Franta ar fi sustinut Republica, deci tabara numita loialista, sovieticii ar fi avut mari probleme sa ajunga la gradul de dominatie din 1937-1938, iar comunistii spanioli n-ar fi devenit atat de influenti, in special in plan militar si politienesc. Nu s-ar fi produs, poate, radicalizarea socialistilor, iar liberalii spanioli n-ar fi fost atat de lesne intimidati. Poate ca unele din excesele republicane ar fi fost evitate. In plus, ar fi fost un semnal trimis catre Hitler si Mussolini ca Occidentul nu este dispus sa capituleze. Dar intram pe teritoriul contrafactualului, atractiv, insa pur speculativ.

Brigazile Internationale fost organizate ca urmare a unei decizii a Cominternului. Iugoslavul Iosip Broz Tito si italianul Palmiro Togliatti (Ercoli) au fost principalii coordonatori ai logisticii prin care voluntarii ajungeau in Spania (baza era la Paris). Comnandantul Brigazilor era comunistul francez Andre Marty, avandu-l ca aghiotant pe Luigi Longo (Gallo), ulterior succesorul lui Togliatti, in 1964, la conducerea PC Italian. Aparatul politic era condus de maghiarul Erno Gero si italianul Vittorio Vidali, ambii avand legaturi directe cu NKVD, poltie secreta stalinista.

In Romania, cazul pe care il cunosc cel mai bine, nu pleca oricine dorea in Brigazile Internationale. PCdR organiza operatiunile (bilete de tren, pasapoarte, contacte la Paris cu persoanele de incredere, de pilda Alexandru Buican si Eugenia Luncas, originara din Basarabia, i se spunea Rosea). Franta era in plina politica de non-interventie, deci nu sustinea actiunea de formare a Brigazilor, chiar o sabota. Pe mama mea a condus-o la gara de Nord Gheorghe (Gogu) Radulescu, unul dintre liderii Frontului Studentesc Democrat. Cu lacrimi in ochi i-a spus cat de mult o invidiaza pentru sansa de a lupta de partea libertatii impotriva barbariei. Sa invidiezi pe cineva pentru ca se duce sa-si riste viata, iata cum functionau sentimentele in acei ani ai patimilor politice incandescente. Manicheismul era extrem de ispititor la acel ceas istoric. Pentru luptatorii din Brigazi, patria, die Heimat, se mutase in Spania, sau, cum canta Ernst Busch, ea se afla la Madrid, acolo flutura ceea ce conta cel mai mult pentru ei in acel moment istoric al ascensiunii fascismului, steagul rosu al fraternitatii si al solidaritatii. Preferau sa ignore ceea ce intampla la Moscova, Marea Teroare, procesele-spectacol, sutele de mii de executii. Spre a relua subtitlul unei formidabile carti de Karl Schlogel, „Moskau 1937”, traiau in vis si refuzau sa recunoasca trauma. Se imbatau cu elixirul internationalismului mistic, erau gata sa moara in numele lui. Este simptomatic pentru persistenta acestui vis ca si azi un influent ganditor stangist precum Slavoj Zizek ramane atasat de cantecele lui Ernst Busch, menestrelul comunismului german:

http://www.youtube.com/watch?v=4qomfbCYek4

Spania a fost teritoriul in care urma sa invinga strategia Frontului Popular, adoptata de Comintern dupa venirea la putere a nazistilor in ianuarie 1933. Acolo se testa acel front unit al proletariatului exaltat de Bertolt Brecht intr-un poem devenit, gratie compozitorului Hans Eisler (fratele celebrei Ruth Fischer, mai intai o comunista inversunata, apoi una dintre principalele voci ale anti-stalinismului), o piesa de rezistenta a folclorului revolutionar al secolului XX:

http://www.youtube.com/watch?v=i8V-wI9PxCI

Und weil der Prolet ein Prolet ist,
drum kann ihn auch kein anderer befrein.
Es kann die Befreiung der Arbeiter nur
das Werk der Arbeiter sein. Drum links, zwei, drei! Drum links, zwei, drei! Wo dein Platz Genosse ist. Reih dich ein in die Arbeitereinheitsfront, Weil du auch ein Arbeiter bist.

In Brigazi au existat numerosi idealisti, dar aparatul politic era suta la suta stalinist, deci oportunist si cinic. Unii erau carne de tun (intre altii tatal meu, unchiul meu, Mihail Boico, inginerii Mihail Florescu si Carol Neumann, chiar Valter Roman, el insusi inginer, de asemenea Gh. Adorian, Minea Stan, Ion Rab, Aurel Stancu, fratii Constantin si Mihai Burca, fratii Minor, Constantin Doncea, Jean Coler, Andrei Roman, Jack Svet, Julien Botos, Bazil Serban, Ionel Miletineanu, Petre Mihaileanu, Pavel Cristescu, Francisc Wolf-Boczov), altii erau comisari si actionau pentru indeplinirea ordinelor Cominternului de eliminare a oricarei ispite “deviationiste” (Petre Borila, Gheorghe Stoica, Grigore Naum). Unii au ajuns ulterior cadre de varf in MAI/Securitate (Grigore Naum, Wilhelm Einhorn, Mihai Patriciu, Aurel Stancu).

Mama mea, studenta in anul al treilea la Medicina, a fost sora de caritate in cadrul Spitalului Brigazilor Internationale. In acelasi spital au lucrat infirmiera Galea Burca (sotia lui Mihai Burca) si studenta la Farmacie Sanda Sauvard, cea mai buna prietena a mamei mele, maritata cu interbrigadistul francez Maurice Sauvard. Activa in Rezistenta, Sanda a fost arestata in 1942 si deportata mai intai la Ravensbruck, apoi la Auschwitz. A supravietuit, vorbesc despre ea in cartea mea de amintiri si portrete care va apare in noiembrie la Humanitas.

La serviciul administrativ lucra Betty Birnbaum, ulterior Elisabeta Luca. Betty si cel care se numea pe atunci Luka Laszlo (ulterior unul dintre principalii lideri comunisti din Romania, Vasile Luca, epurat in 1952, arestat, condamnat ca „tradator al clasei muncitoare” si mort in inchisoare), s-au casatorit in URSS, in evacuare, cred ca la Ufa (a fost un timp secretara Aner Pauker in anii razboiului). Dupa prabusirea grupului Pauker-Luca, acum sase decenii, Betty a fost si ea arestata, a facut peste zece ani de temnita. Se crezuse mare scriitoare, s-a trezit in inchisoare ca o nenorocita fiinta fara speranta si fara aparare. Niciuna din vechile prietene ilegaliste nu a miscat un deget pentru ea. Sa-i amintesc pe doctorii David Iancu, Bucur Clejan, Petre Iosif, Ladislau Schwimmer si Shuli Brill. Dupa Spania, doctorii Clejan si Iancu au ajuns in China unde au facut parte din serviciul sanitar al Armatei Rosii condusa de Mao Zedong. In anii 50, Petre Iosif, scriitor veleitar, a devenit directorul Scolii de Literatura „Mihai Eminescu”, dupa care a lucrat in Ministerul de Externe.

Mama a lucrat indeaproape cu doctorul ceh Frantisek Kriegel si cu doctorul german Glaser (mort ulterior, alaturi de sotia sa, la Londra, intr-un bombardament). Fiica acestuia, Erika, a fost adoptata de Noel Field, un quaker activ in ajutorarea antifascistilor refugiati in Elvetia, probabil agent NKVD, personaj central ca martor al acuzarii in inscenarile judiciare din Europa de Est stalinizata. Erika a fost si ea arestata (in RDG), a scapat cu viata, a ajuns in Statele Unite unde a scris, sub numele Erika Wallach, una dintre cele mai rascolitoare marturii despre ororile petrecute in „democratiile populare”. Mama si-a dorit mult sa o revada, fusesera apropiate in Spania, nu s-a intamplat. Celebra jurnalista Flora Lewis a scris candva o carte despre Noel Field. De asemenea, a scris pe larg istorica maghiara Maria Schmidt, directoarea Muzeului „Casa Terorii” din Budapesta. Am stat de vorba indelung in anul 2000, la Varsovia, despre acest straniu personaj cu Laszlo Rajk, fiul protagonistului procesului-spectacol de la Bupesta din 1949.

Anchetat in anii 50, marginalizat si prigonit, Kriegel a fost unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Alexander Dubcek in perioada Primaverii de la Praga. A fost ales membru al Prezidiului CC al PC din Cehoslovacia si presedinte al Frontului National. A fost singurul membru al conducerii cehoslovace care, dupa invazie, la Moscova, a refuzat sa semneze Protocolul capitularii care mentiona ramanerea trupelor sovietice in acea tara pe pe perioada nedeterminata. In amintirile sale, Zdenek Mlynar, ideologul echipei Dubcek, care a participat la convorbirile (de fapt dictatul) de la Kremlin, mentiona remarcile antisemite ale lui Brejnev si ale lui Petro Selest, primul secretar al PC din Ucraina, la adresa lui Kriegel. Ulterior, a fost din nou exclus din partid si a fost printre primii semnatari ai Cartei 77. A incetat din viata in 1979. In iulie 1968 am fost cu mama mea la Praga (intr-o excursie ONT). S-a revazut atunci cu doctorul Kriegel, si-au amintit de de atatia prieteni disparuti. Peste doar cateva saptamani murea visul socialismului cu chip uman.

In anii stalinismului dezlantuit, multi interbrigadisti au fost supusi anchetelor, arestati si condamnati. Asocierea cu comunistii iugoslavi in cadrul Brigazilor era privita de inchizitorii stalinisti drept un suprem pacat. Laszlo Rajk luptase in Spania, a devenit figura centrala a procesului-spectacol de la Budapesta in 1949. A fost condamnat la moarte si executat ca spion si tradator. Este de retinut ca in prima faza a stalinismului in Europa de Est, multi fosti voluntari au detinut pozitii influente in aparat: Josef Pavel, de pilda, a fost ministru de interne in Cehoslovacia, dupa care a fost arestat ca spion. A scapat cu viata si a redevenit, pentru cateva luni, ministru de interne in timpul Primaverii de la Praga. Rajk a fost mai intai ministru de interne, apoi ministru de externe in Ungaria etc Erich Mielke, sinistrul ministru de interne din RDG, a luptat si el in Brigazile Internationale. La fel si Kurt Hager, vreme de decenii sef al propagandei regimului comunist est german. Gero a fost direct implicat in masacrul de la Barcelona impotriva POUM, acea formatiune de stanga anti-stalinista condusa de Andreu Nin. In anii 50, a fost mana dreapta a lui Matyas Rakosi, calaul stalinist al Ungariei.

Valter Roman si Mihai Florescu au condus succesiv Directia Politica a Armatei. Petre Borila, un indarjit stalinist, a fost membru al Biroului Politic pana la Congresul al IX-lea din iulie 1965 (a devenit atunci membru al Comitetului Executiv). Fiica sa, Iordana, a fost prima sotiei a lui Valentin Ceausescu si mama lui Daniel Valentin, nepotul direct al secretarului general si al Elenei Ceausescu. Mihai Patriciu a condus, in anii 50, regiunea de securitate Cluj. Minea Stan a fost al directiei de contrainformatii a Armatei. Dupa ce a fost general politic, Ion Rab, cumnatul lui Leonte Rautu, a devenit mai intai ambasdador la Moscova, apoi la Belgrad. Membru al PCdR inca de la infiintare, absolvent al Scolii Leniniste a Cominternului, Gheorghe Stoica a fost prim secretar al Capitalei, apoi presedintele Comitetului de Stat pentru admnistratie locala. Ceausescu l-a promovat in Comitetul Executiv si l-a numit membru al Consiliul de Stat.

Artur London, cumnat cu Raymond Guyot, membru al Biroului Politic al PC Francez, a fost ministru adjunct de externe in Cehoslovacia. A fost arestat, torturat, „judecat” si condamnat in procesul Slansky, monstruoasa inscenare de-acum sase decenii. A fost unul dintre cei trei acuzati care au scapat cu viata. A fost eliberat dupa moartea lui Stalin, apoi a plecat in Franta unde si-a scris memoriile sub titlul „L’Aveu”. Pe baza acelei carti, Jorge Semprun a scris scenariul filmului lui Costa Gavras cu Yves Montand in rolul lui London si Simone Signoret in acela al sotiei acestuia, Lise Ricol. Fiica lor s-a casatorit cu Pierre Daix, multi ani redactorul sef al saptamanalului comunist „Les Lettres francaises” (director era Louis Aragon, poetul oficial, vreme de decenii al comunismului francez). Un stalinist infocat in anii 50, Daix s-a eliberat de himerele tineretii si a prefatat editia franceza a nuvelei lui Aleksandr Soljenitin „O si din viata lui Ivan Denisovici”. Memoriile sale sunt un document important al literaturii apostaziei. Aragon insusi, indeosebi dupa invazia Cehoslovaciei in 1968, a ajuns sa se indoiasca de multe din certitudinile anilor stalinisti. Sora mamei mele, Cristina Luca, l-a cunoscut bine pe London in timpul Rezistentei franceze cand au luptat impreuna in organizatia FTP-MOI (Franc Tireurs et Partisans-Main d’Ouvre Immigree). Despre ambiguitatile din biografia lui London, despre secretele duse de acesta in mormant, a scris un volum care a provocat multe discutii istoricul ceh Karel Bartosek („Les aveux des archives”), autorul capitolului despre Europa de Est din „Cartea Neagra a comunismului”.

Eram elev in clasa a XII-a cand am citit, imprumutata de la matusa mea, cartea „L’Aveu”, aparuta la Paris in 1968. Pe coperta, o fotografie a uriasei, lugubrei statui a lui Stalin de la Praga. O adusese de la Paris, i-o daruise cu autograf chiar London. Nici macar Cristina, trecuta prin atatea, nu putea anticipa ca, peste ani, istoricul Bartosek va numi volumul lui London „un livre qui manipule, qui ment”. Spre deosebire de Vladimir (Vlado) Clementis, executat in urma procesului Slansky, London nu a exprimat rezerve in raport cu Stalin ori cu linia Cominternului. In august 1939, asemeni atator altor militanti disciplinati, a aprobat infamul Pact Molotov-Ribbentrop. Comunistul slovac Clementis l-a condamnat.

Interbrigadistii, cum li se punea, au fost tinte predilecte ale vanatorii de vrajitoare din perioada numita high Stalinism (eu ii spun stalinismul dezlantuit) in Europa de Est. Este ceea ce accentueaza Anne Applebaum in remarcabila ei carte „The Iron Curtain” despre stalinizarea Europei de Est aparuta in 2012 la Penguin Books. Nu conta devotamentul lor, ci fapul ca devenisera „inamici obiectivi”. Era suficient sa existe in autobiografie o mentiune de contact in Spania sau Franta cu verun comunist iugoslav pentru a deveni suspect. Din cate am aflat, in Romania, seful sectiei de cadre al PMR, Mirel Costea, s-a opus ordinelor primite de la Moscova de incepere a persecutiilor impotriva fostilor voluntari. S-a sinucis in 1951. Informatia i-a fost oferita de fostul interbrigadist Jean Coler istoricului american Robert Levy, autorul biografiei Anei Pauker.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/08/19/sincideri-in-inalta-nomenklatura-comunista-cazul-mirea-costea/

Majoritatea coplesitoare a celor care au luptat in Brigazi o faceau, asemeni lui Robert Jordan, personajul principal din „Pentru cine bat clopotele” de Hemingway, convinsi ca se opun fascismului. Fireste, chiar se opuneau, dar miza globala ii depasea. Prea putini intelegeau jocurile lui Stalin, faptul ca serveau ca instrument al politicii acestuia de constructie a unei „democratii populare”. Probabil ca Mihail Koltsov, faimosul jurnalist al „Pravdei” si Ilya Ehrenburg, corespondentul „Izvestiei”, intelegeau ce se petrecea, dar au preferat sa inchida ochii. Koltsov a murit impuscat la Moscova din ordinul idolului sau, Ehrenburg a supravietuit Terorii si a apucat sa povesteasca, in anii 60, cate ceva din ce-a trait. Caruselul amagirilor a functionat cu o extraordinara eficienta in acei ani pe care poetul W. H. Auden i-a numit a low and dishonest decade.

Repere bibliografice:

Stanley Payne, „The Spanish Civil War, the Soviet Union, and Communism”, Yale University Press, 2004

Ronald Radosh, Mary R. Habeck and Grigory Sevastianov, editors, „Spain Betrayed: The Soviet Union in the Spanish Civil War”, Yale University Press, 2001

Antony Beevor, „The Battle for Spain: The Spanish Civil War, 1936-1939”, Penguin Books, 2006

Paul Preston, „The Spanish Civil War: Reaction, Revolution, and Revenge,” Revised and expanded edition, Norton, 2006

Karel Bartosek, „Les Aveux des archives. Prague-Paris-Prague, 1948-1968”, Seuil, 1996

Jonathan Miles, „The Dangerous Otto Katz: The Many Lives of a Soviet Spy,” Bloomsbury, 2010

Robert Levy, „Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist”, University of California Press, 2001

Robert Service, „Comrades! History of World Communism”, Harvard University Press, 2007

Silvio Pons and Robert Service, editors, „A Dictionary of 20th-Century World Communism”, Princeton University Press, 2010

www.praha.eu/…/kriegel/index$5465-export.html?... – Czech Republic

De asemenea, cartea lui Daniel Kowalsky:

http://www.gutenberg-e.org/kod01/

Distribuie acest articol

44 COMENTARII

  1. Multumim pentru amanunte, d-le Profesor. S-a scris extrem de putin despre participarea romaneasca la Razboiul Civil din Spania, orice amanunte sunt binevenite.

    In legatura cu subiectul de azi recomand documentarul realizat de Granada Studios din Marea Britanie despre evenimentele de atunci. Il puteti viziona online, pe YouTube. Are sase parti, cam fiecare dureaza in jur de o ora. Indic mai jos URL-ul pentru partea a 3-a, care trateaza participarea internationala la Razboiul Civil. Se numeste „Camp de lupta pentru idealisti”:

    http://www.youtube.com/watch?v=_q2AIJAyLAQ&feature=relmfu

    Numai bine.

      • Nu a spus despre o participare „a dacilor” Gogule ci „a romanilor” (ceea ce o alta poveste).
        Probabil ca „ultimul dintre daci” nu s-a simtit doar Eminescu cand si-a scris „Rugaciunea
        (lui) ca (ultim) dac” ci oi mai fi ramas si tu.
        Ia cauta-te pe la arborele genealogic si vezi, daca ai ramas „verde” cat e merit al tau ?
        Ai parasutat aici, gata, esti roman (si-un chinez daca te desanta).

        PS. Probabil ca s-au dus sa lupte in Spania cei pe care ii chema „glasul sangelui”.
        Traian, cat a fost el de imparat roman, era de fapt spaniol si nu italian.
        Asa ca (o) dacă, si cu dacă si cu vreo alta dacă, or fi stat prea aproape de Traian, oaresce
        urmasi o fi lasat si pe aici. Astia s-or fi dus probabil, romanii or fi ramas … la Roma.

    • Am primit pe forumul articolului despre Santiago Carrillo mesajul pe care il public mai jos. Cred ca este o contributie importanta la discutia despre ce a fost Razboiul Civil si despre memoriile conflictuale ale acelui insangerat episod, una din ranile deschise inca ale istoriei europene.

      „Buna seara Dle Tismaneanu. Citesc articolul Dvs la 2 saptamani de la aparitia sa in Contributors. Scuzati-mi intromisiunea in acest camp rezervat doar celor care poseda fundamentul dobandit prin studiu si analiza serioasa – istoria. De mai bine de 20 de ani traiesc printre spanioli, majoritatea dintre ei urmasi ai celor care au protagonizat ceea ce, probabil, este cel mai mare blestem al unui popor – razboiul civil. Nu am sa va povestesc ce opinie au ei despre acest eveniment care inca le marcheaza viata, chiar si dupa mai bine de 70 de ani. Si asta pentru ca opiniile lor sunt impartite, de unde si (inca) actuala expresie “las dos Españas”, si pentru ca, sincer, nu am vorbit cu toti spaniolii. Ceea ce, insa pot sa asigur este cata dreptate aveti cand vorbiti de utopii pe care un popor le plateste pana la a nu stiu cata generatie, tocmai pentru ca nimeni nu are interesul sa dea jos voalul unei anumite nostalgii care a apartinut unei anumite parti a unei societati, la un anumit moment istoric dat.

      Razboiul civil spaniol isi are radacinile nu numai in diferentele insalvabile dintre ideologiile celor implicati in conflict, ci in societatea spaniola insasi, asa cum era ea in acele vremuri. Ceva nu era in regula, ceva nu “convenea” unei parti a poporului spaniol. Pierderea Cubei la sfarsitul secolului XIX a dus la acea trezire din visul marelui imperiu in care soarele nu apunea niciodata si din care nu mai ramasese nimic. Amestecul interesat al URSS in evenimentele care au inceput cu exilarea regelui (Alfonso XIII) si care au continuat cu cea de-a 3-a Republica, pentru a sfarsi, catastrofic, intr-un razboi civil , denota doar natura oportunista a bolsevismului in dorinta sa de a se externaliza. Si Spania era terenul propice in acel moment: o societate care isi pierduse nu numai posesiunile din ultramar ci si valorile istorice. Asadar era usor de corupt. Cu acestea vreau sa spun ca vina ca fratele sa-si fi omorat fratele nu apartine, cred, doar ordinelor de la Moscova sau importarii felului in care bolsevicii obisnuiau sa rezolve anumite “situatii”.

      Societatea spaniola nu se mai suporta pe ea insasi, iar decadenta economica, dar mai ales cea morala, facusera din Spania Regilor Catolici doar o amintire. Devenisera (din cate imi povestesc cei care au trait acele vremuri, tineri fiind) rai, si doar biserica catolica mai incerca sa mentina un minim de morala (e drept, religioasa, dar tot era ceva si ast fel de morala) printre credinciosi. In asfel de circumstante, aparitia unui Franco sau a unui Carrillo sunt raspunsul firesc la lipsa de coerenta a societatii civile (asa si atat cat exista ea in Spania anilor ’30). Personal, nu ii bag in aceeasi oala pe Franco si pe Carrillo. Primul, prin conditia sa de militar, apartinea acelei parti a societatii spaniole pentru care onoarea, “la bandera” (steagul) si Patria erau valori indiscutabile. Deh, militarii depun un juramant pe care cam trebuie sa-l respecte, asa ca sa nu-i punem sa jure pe ceea ce pe urma, ca societate, la un moment dat, avem chef sa scuipam. Printre ei mai sunt si din cei care isi iau in serios juramantul…

      In privinta lui Carrillo, putin sau nimic pot scrie din ceea ce Dvs nu stiti. Poate doar o banuiala a mea privind perioada post-belica a traiectoriei acestui individ si nu numai a lui, ci a intregii stangi radicale spaniole – aceea a relatiilor amorale pana la imoral, sau cum s-or numi (prefer sa puneti Dvs epitetul) cu stanga independentista basca. E “un secreto a voces” legaturile dintre PCE (partidul comunist spaniol) si ETA, cu toate ca nimeni nu vrea sa pronunte explicit cuvantul in cauza – complicitate – nici macar dreapta moderata actuala (PP). Ca fapt anecdotic, va amintesc un episod petrecut prin anii ’60 in care Carillo apare intr-o fotografie in Plaza de las Cibeles (Madrid) tinand in mana ziarul (cred ca El País) din acea zi. Un gest de sfidare fatisa a regimului franchist, adica, “cat esti tu de Francisco Franco, uite ca eu por sa intru in Spania cand vreau (de forma ilegala) si sa ma apropii pana langa biroul tau”. Cam asa am interpretat eu acest fapt. Intrebarea al carui raspuns il cunoste orisicine este: cine cunostea mai bine decat nimeni frontiera franco-spaniola si cine controla toata activitatea, nu numai subversiva, ci si cea ilegala (a “los mugas”, calauzele-traficanti)? ETA. ETA i-a ajutat enorm, prin infrastrustura de care dispunea si prin cunoasterea terenului (Pirineul navarro si cel atlantica) nu numai pe membrii istorici ai PCE ci, cred ca si pe cei ai PSOE (inca ilegalizat in acele timpuri) in deplasarile lor catre Franta, si de acolo catre alte sanctuare comuniste din Occident sau din Est.

      Din pacate, spaniolii secolului XXI ignora (unii cu buna stiinta, altii din dezinteres fata de cunoasterea adevarului propriei istorii) multe lucruri despre stanga pe care (inca) o idolatrizeaza. E de necrezut ca intr-o societate care, cel putin din punct de vedere al sistemului economic, nu a cunoscut niciodata comunismul, sa se gandeasca in urmatorul mod: stanga este dezirabila prin definitie si doar poate comite erori, in timp ce dreapta, oricat de buna s-ar demostra ca este, va purta mereu stigmatul “pacatului” de a fi “dreapta”. Ca sa nu va mai plictisesc cu povestirile mele despre cum se reflecta inca in societatea spaniola evenimente ca cele pe care le prezentati in articolul Dvs, inchei spunandu-va ca si acum, dupa mai bine de 20 de ani de trait “cu ei” (nu doar printre ei) nu e zi in care sa nu ma surprinda (neplacut) cate ceva din ipocrizia cu care spaniolii se declara “prin nastere”, aproape, de stanga, cand in realitate sunt tipi care “son muy soyos”, adica isi cam cunosc interesul… Sa aveti o zi/seara/noapte buna si sa ne mai iluminati cu stiinta Dvs pe noi, astia care nu am avut privilegiul sa studiem lumea in care traim asa cum o faceti Dvs, dar nici indeferenti nu suntem.”

      • interesant cum noi oamenii trebuie neaparat sa ne aflam de o parte sau alta.
        pe cit de socialisti erau national nazistii,cred tot pe atit ca sint de stinga national comunistii.
        PSOE nu cred sa aiba multe in comun cu PCR
        si ma gindesc,daca izvorul puterii national socialistilor germani a fost distrus,cel al comunistilor nu.poate tocmai de acea exista inca o situatzie ambigua

      • Foarte bun comentariul de mai sus. Beevor dedica un capitol intreg in cartea sa cauzelor care au dus la Razboiul Civil, disecand probleme care isi aveau originea inca din secolul al XIX-lea. Prabusirea Imperiului Spaniol este una dintre cauze. Pierderea coloniilor Americane este atribuita in prima masura coruptiei generalizate a administratiei de peste ocean si a celei din armata coloniala (ofiterii vindeau arme din dotarea armatei colonistilor). Biserica Catolica a fost perceputa de mase, in special in mediul rural din sudul Spaniei, drept un aliat al clasei conducatoare, a marilor proprietari de pamant. De aici si aversiunea catre cler, intemeiata in unele cazuri, neintemeiata de cele mai multe ori.

        In seria de filme documentare pe care am indicat-o, exista un interviu cu unul din membrii primului cabinet republican, care s-a ocupat de implementarea unei mult-cerute reforme agrare. membrul cabinetului de atunci admite ca o reforma in adevaratul sens al cuvantului nu ar fi fost posbila fara o revolutie.

        Franco a avut convingeri monarhist-conservatoare…a devenit liderul Falangei spre sfarsitul razboiului cand a trebuit sa unifice factiunile Falangei si pe Carlisti sub umbrela unei formatiuni politice unice.

  2. Două completări: aurul spaniol (500 tone !!!) transferat în Rusia ÎNAINTE ca ajutoarele propriu-zise să sosească și pașapoartele voluntarilor confiscate, ulterior reutilizate de NKVD. Cel mai tare mă enervează discuțiile despre tezaurul „nostru” fără a se face nici o comparație, referire, discuție despre cel spaniol.

  3. As aprecia parerea dvs. ref articolul de mai jos ( citeaza si din opera dvs.) care trateaza tema implicarii Romaniei (mai mult sau mai putin legala si morala ca abordare) in razboiul anti-terorist.

    Of camps, gulags and extraordinary renditions: Infrastructural violence in Romania (2012)
    Bruce O’Neill – Stanford University, USA

    http://eth.sagepub.com/content/early/2012/04/11/1466138111435742.abstract

    Cei interesati pot profita de acces gratuit luna aceasta la SAGE (trebuie sa va faceti cont insa)

  4. domnule profesor Tismaneanu,

    banuiesc ca istoric fiind aveti niste argumente pentru impartirea celor participanti in carne de tun versus comisari! si daca le puteti si prezenta, articolul de fata ar avea o valoare si mai mare. sunt absolut sigur ca aceasta impartire nu a fost facuta intr-un mod subiectiv.

    ps. o minunata (altfel de) lectura pe acest subiect este Omagiu Cataloniei, George Orwell.

    • Intradevar, teribila acesta carte, Omagiu Cataloniei. Citind-o mi-am dat seama ca acest razboi a fost instrumentat (de catre cine ? de ce?). Chiar autorul, care s-a inscris voluntar in fortele, zise, republicane datorita convingerilor de stanga, recunoaste la sfarsitul cartii ca razboiul din Spania a fost o mare inselatorie. A trait in transee o iarna intreaga fara a fi aprovizionati cu cele necesare (doar 50 de cartuse pe zi, un pistol la 10 oamani, etc), a trait apoi in Barcelona (unde militiile aveau arme si munitie din belsug) razboiul civil din spatele razboiului civil, reintoarcerea pe front si ranirea grava, spitalizarea si demobilizarea dar si acuzatia de a fi trotkist fiind nevoit sa se ascunda in timpul noptilor spre a nu fi executat si in final incercarea (reusita, in cele din urma) de a parasi Spania. In Anglia il astepata alte dezamagiri si in special cata minciuna despre acest razboi a gasit in presa de stanga, el fiind convins ca doar presa de dreapta putea sa minta. Apoi abandonarea de catre Stalin a celor care aparau Madridul care cade la 1 aprilie 1939 si este cucerit de Franco. De ce a facut Stalin acest gest ? E simplu. In Europa se pregatea un razboi mult mai important decat cel din Spania, acesta nu mai prezenta interes.

        • Multumesc pentru informatie. Nu am vazut filmul, dar il voi cauta. Totusi cand e vorba de filme, romane, etc, menirea lor nu e sa infomeze ci sa emotioneze. Asa cum zicea candva Marin Preda „lumea doreste sa citeasca in romanele mele ceea ce ar trebui sa citeasca in ziare”. Omagiul Catoloniei insa este o marturie a unui om care a trait si a participat la acea tragedie a Spaniei. Azi acest razboi este aproape uitat. Se vorbeste sau se scrie foarte putin despre el desi face parte din istoria Europei si se scrie putin tocmai spre a nu starni interesul amatorilor de istorie care ar putea astfel patrunde in culisele acestuia. Asa cred eu. Poate gresesc.
          O seara placuta.

          • Am gasit interesant in „Omagiu pentru Catalonia” comparatia care a facut-o Orwell intre democratia britanica si cea „europeana” s-o numesc asa. A ramas foarte surprins ca in Spania (si probabil alte tari europene), daca aveai o parere diferita, dupa putin timp ai disparut, spre deosebire de Anglia unde discutiile politice contradictorii erau respectuoase si erai in perfecta siguranta. Un alt gen de democratie.

  5. Amagire sau nu, a fost un eveniment istoric de importanta si a marcat istoria.
    Amagiti sau nu participantii au scris istorie si au luptat pentru o idee nu pentru o putere.
    Am observat participantii razboiului civil din Grecia si din cele doua tabere si am inteles diferenta dintre parti.Unii luptau pentru iteres personal si marea Britanie si altii pentru a muri si pentru apararea ideilor.
    Participantii unor asemenea comflict sunt in majoritate idealisti, ramura pe cale de disparitie.
    Un personaj interesant, despre care am auzit direct de la cei care l-au ajutat, a fost Doncea cel trimis in Baragan si scos in actualitate de vizita lui Tito, acelasi care a intrat cu tancurile pe calea grivitei sa demoleze.
    Acum nimeni nu ar mai lupta pentru o cauza.

  6. Un anumit Patriciu (nu i-am reținut pronumele) a fost directorul general al Combinatului Metalurgic Reșița la finele anilor ’50. Imbecil perfect, slab cunoscător al limbii române (se pare că era maghiar) se șoptea despre el că ar fi fost voluntar în brigăzile internaționale din Spania ȘI CĂ AR FI FĂCUT PARTE DIN ECHIPA CARE L-A UCIS CU RANGA pe Ștefan Foriș. În aceeași zonă a șoaptelor, asasinarea lui Foriș era confuzionată cu cea a lui Lucrețiu Pătrășcanu (probabil din cauză că notorietatea primului era foarte slabă), iar Patriciu ar fi practicat, în Spania, bucătaria, nu lupta cu arma în mînă (posibil o invenție vindicativă a colportorilor locali față de cretinismul manifest al individului). Știți ceva despre personaj ? O fi acel Mihai Patriciu pe care îl amintiți ?

    • Mihai Patriciu era un militant comunist de origine evreu maghiar din Transilvania. Dupa terminarea Razboiului Civil a ramas in Franta, a luptat in Rezistenta, apoi a revenit in tara. In anii 50 a fost colonel in MAI si seful Regiunii de Scuritate Cluj. A fost un timp casatorit cu Zoe Bugnariu. A fost apoi, cum scrieti, director general al CM Resita. Nu stiu daca a participat la asasinarea lui Foris, am indoieli. Ca sef la Scuritatea Cluj a fost extrem de dur. Nu l-am cunoscut personal, nu era dintre prietenii parintilor mei. Ganduri bune.

  7. Si eu multumesc pentru informatii, domnule Tismaneanu (nu doar pentru cele de
    acum, dar acum, pentru acestea.
    Toti (fara exceptie) suntem idealisti (tintim un ideal).
    Multa vreme am considerat altruismul o virtute, si incercam (faceam tot posibilul)
    sa asez in realitate ceea ce (in cap) idee-alizam (vreau sa zic ca nu luam drept
    bun vreun ideal gata fabricat de altcineva, ci chiar imi procesam ideile proprii,
    orientate spre un tel anume).
    De aceea, coroborand si cu „atmosfera” fiecareia dintre decadele integral traite
    (’60, ’70, ’80, ’90,..) pot spune (cel putin mie insumi) ca inteleg „motorul” acelor
    idealisti care in acei ani au mers sa lupte (ma rog, sa participe) la razboiul civil
    din Spania.
    Am ajuns (prin practica vietii) sa-mi definesc insa mai clar ca altruismul nu este
    o virtute ci este „cealalta extrema a egoismului” (deci, ca si egoismul, tot o extrema).
    Procesarea continua a informatiilor ( „filozofarea comuna tuturora”, adica [ a nu se
    confunda in mod automat „filozofarea” cu „filozofia”] m-au scos din ceata si am
    inteles ca individul , nu se poate lipsi (nu ii da voie Viata prin chiar „legea conservarii
    si perpetuarii Vietii ) de intreaga cantitate de egoism dar ca se poate lipsi cu
    adevarat de ceea ce eu mi-am autodefinit ca fiind „egoismul ne-necesar”.
    Nu serveste insa sa fii singurul, sau printre putinii care fac asta, pentru ca atunci
    ai fi in aceeasi situatie in care ar fi un trecator nudist printre trecatorii imbracati.
    In timpul din urma (cam in ultimele 6 luni), scormonind eu asupra „egoismului”,
    „altruismului” si altor de-astea, am descoperit ca prin lumea asta a trecut fara sa
    fi aflat eu intre timp nimic despre asta, o anume „Ayn Rand”.
    Am ramas impresionat vazand cat de bine, cat de concis si la obiect (in comparatie
    cu mine) a spus altcineva, concluziile la care a ajuns, aceleasi la care ajunsesem
    (chiar daca mai tarziu) si eu.

    Efectul principal al „atmosferei habituale” in care traim este ca duce la o „mecanizare
    progresiva” a miscarilor fiecaruia dintre noi, creandu-ne ticuri, reflexe pe care, daca
    nu ne avem in fiecare moment sub analiza, sub control, sub observatie, sub continua
    comparare/masurare cu „etaloane-etalon”, mecanizati ramanem fara ca macar sa
    observam asta.

    Adolescenta mi-a fost presarata (ca sa nu zic „plina”) de „informatie” anti-fascista,
    anti-legionara, anti-capitalista, etc.
    Desi „datele problemei” sunt schimbate, desi nu mai impartasesc (cu mine insumi)
    aceleasi sentimente ca in anii 60, nu pot sa-mi scot de la „placute amintiri” eroii
    cartilor (sau filmelor) „mele”. Un „Hugo” si o „Hanna” (dintr-o „Fata cu parul rosu”),
    un „comisarul Moldovan” din „Pistruiatul”, un „Heinrich” si o „Monique” dintr-un
    „Singur printre dusmani”, un Chaplin in „Dictatorul”, tot felul de filme cu debarcari
    in Normandia, cu poduri prea indepartate, cum bine zicea-ti si dumneavosatra cu
    … adio arme si, pentru cine bat clopotele sau, „Daca e marti, e Belgia”, chiar si
    cu „Patru tanchisti si un caine” nu putea-i sa nu idealizezi sa scapi lumea de
    fascism.
    Prostia nu era „de ce dorea omul sa scape” ci „in ce brate se arunca”. Prostia a
    fost, o putem pune noi azi, dupa ce am probat-o (ca pe orice mancare a carei
    gust final nu-l poti determina mai inainte de a o termina) ca, comunismul nu
    a fost bun.
    La aceasta concluzie, sunt sigur, ar fi ajuns si mare parte din idealistii acelor vremi,
    idealisti care au pus tuciul si apa acestei mamaligi la fiert si am ramas noi ( cei
    nascuti dupa ei) sa o continuam, sa-i adaugam condimente, sa o „dam de pe
    foc” si sa ne asezam la masa.
    Eu zic ca putini sunt cei care pot spune cu mana pe inima ca au mers in contra
    acestui curent (de a crea o lume, „tuturor mai buna”).
    Egoismul ( o / una extrema ) duce la „ura”. Altruismul (o alta /cealalta) extrema
    duce la „iubire”. Doar adoptarea „doar a egoismului strict necesar mentinerii
    in Viata ” (vital, adica) duce la „calea de mijloc” (adica „dragostea”).
    Popoarele mahomedane nu fac din ura ceea ce fac cat din altruism.
    Nu ura i-a condus (in primul rand) sa se dea de blocuri cat mai ales altruismul.
    („Binele bagat pe gatul cuiva” este la fel ca „raul bagat pe gatul cuiva”).
    Doar atat intre „iubire” si „ura” nu e …decat un pas.

  8. A vorbi azi despre un subiect care nu e polically correct este un act de curaj!
    Cred totuşi că lucrurile au fost mult mai complexe. În acei ani au fost masacraţi în Spania foarte mulţi preoţi, au fost scoase cadavre de călugăriţe din sicrie, au fost dărâmate biserici. Cine ştie când se va putea scrie o istorie adevărată pe această temă?

    Cu mulţumiri!

    • Stimate Cosmovici, departe de mine gandul ca a fost normal ca preotii au fost masacrati dar de obicei nu e fum fara foc si actiune fara cauza. in perioada premergatoare celui de-al doilea razboi mondial biserica catolica (sau mare parte din ea) a fost buna prietena cu fascismul iar multi preoti catolici au avut chiar convingeri de tip fascist.

  9. Articol interesant, domnule Tismaneanu. Totusi, in bibliografie as adauga numeroase lucrari spaniole despre razboiul civil, aparute dupa anul 1975. De asemenea, lucrarea lui David Diamant asupra evreilor in armata republicana, aparuta in limba idis, apoi si in limba franceza, desi este tendentioasa. Sa ne amintim ca a existat si compania „Naftali Botvin”, a carei limba oficiala era idisul, precum si o unitate cu numele Ana Pauker, iar evreii sefarzi vorbitori de iudeo-spaniola (ladino) serveau ca oameni de legatura datorita limbii lor asemenatoare cu spaniola. Dar mai apar cateva chestiuni. Adaug ca am avut placerea de a-l cunoaste pe regretatul Boleslaw (Bernard Beniamin) Lubelski, comunist evreu polonez, care a luptat in Spania. In cele din urma, dupa ce a indeplinit functii diplomatice in Polonia in prima faza a stalinismului, a suferit din cauza antisemitismului. Fusese si ziarist, publicist de limba idis. In cele din urma a venit in Israel, a lucrat ca bibliotecar la sectia de studii rusesti a Universitatii Ebraice, ulterior a publicat un volum memorialistic in idis. Mult timp nu povestea despre trecutul lui; a inceput sa povesteasca mai mult dupa pensionare. Imi placea sa vorbesc cu el, sa ma consult cu el in probleme personale, eram apropiat de el. Odata, mi-a spus ca multumeste lui Dumnezeu ca Franco a castigat razboiul, fiindca altfel Spania ar fi fost intr-o situatie tragica, mai rea decat tarile comuniste est-europene, deoarece razboiul o distrusese, pe langa ca nu avea o baza economica suficienta. Am inceput sa-mi pun intrebari eu insumi. Oare ar fi putut Manuel Azana, marele filosof, intelectual idealist, sa salveze Spania? Pare imposibil. Am mai cunoscut si pe cineva originar din Romania, Mitu Grosu, ulterior filolog, conferentiar universitar mai intai la Bucuresti, apoi la Ierusalim . El voia sa plece in Spania ca voluntar, dar nu a putut. La inceput regreta. Dar atunci cand l-am cunoscut spunea ca a avut noroc sa nu plece. Vreau sa sper ca mai traieste, nu l-am vazut de mult timp; cartile lui, in limba franceza, asupra literaturii romane vechi, limbii romane si limbii occitane sunt lucrari importante, desi insuficient studiate…

  10. Interesant articolul si plin de informatii pe care e greu sa le gasesti in alta parte.
    Totusi, observ ca, inca o data, esuati sa evidentiati si aspectele mai luminoase, mai nobile ale brigadierilor internationali. Sigur ca au existat denunturi, tradari, politruci fanatici si calai cvasi-senili gen Andre Marty (nu a fost o lume de basm, e clar), dar, in primul rand, cred ca a fost vorba de cateva zeci de mii de oameni de buna credinta, poate naivi, care si-au parasit caminul ca sa lupte intr-o tara straina pentru niste idealuri umaniste, care ii uneau dincolo de diferentele de limba, clasa ori nationalitate. Cred ca tocmai in acest idealism activ – pe care dvs. nu il discutati cu adevarat, ci doar il pomeniti pe un ton mai degraba condescendent – consta esenta acestei povesti a Brigazilor Internationala.

    P.S. Chiar credeti ca Stalin dorea victoria republicanilor? Eu am dubii serioase.

    • Interbrigadisti, nu interbrigadieri :)

      In rest, va asigur ca stiu cate ceva despre acel idealism. Tatal meu si-a pierdut bratul drept in batalia de pe Ebru. Nu avea decat 24 de ani. Dar fac distinctia intre idealismul eoic al celor mai multi interbrigadisti si manipularea internationalismului genuin de catre Stalin si politrucii sai. Cat priveste ce dorea si ce nu dorea Stalin, discutia este prea intortocheata pentru a o epuiza noi aici. Tocmai de aceea am oferit reperele bibliografice. Ganduri bune.

      • De acord, reiese clar din articol ca faceti „distinctia intre idealismul eoic al celor mai multi interbrigadisti si manipularea internationalismului genuin de catre Stalin si politrucii sai”. Ceea ce afirmam in comentariul meu era ca dvs. vorbiti numai despre aceasta manipulare (desi, la drept vorbind, in textul de fata, vorbiti mai mult de represiunea ulterioara razboiului decat de manipularea din timpul lui). Pe scurt, mi se pare ca aveti o abordare oarecum unilaterala a acestui moment istoric, ca si cum tot ce va intereseaza e sa demonstrati inca o data ce ingrozitor a fost stalinismul. Si a fost, fara discutie! Dar povestea interbrigadistilor a fost mai mult de-atat.
        Numai bine.

        .

  11. In realitate este vorba de participantzi DIN ROMANIA (Romania Mare – frontierele din 1936) la razboiul civil spaniol, aici intrand si legionarii din grupul Motza Marin. Comico-tragice sunt acuzatziile de antisemitism aduse lui Doncea la plenara „amurgul ilegalistilor’ din 1958. Ceferistul (adevaratul lider al grevei din 33), speriat de vanatoarea de deviatzionisti declansata de NKVD, suspecta orice nou venit – de la Moscova, fireste! – ca este agent. Nou-venitzii purtau nume neaos romanesti, evident noms de guerre. Doncea care stia el ce stia gasise o metoda pe care o credea infailibila in a-i demasca pe trimisii lui Ejov, ulterior Beria: si-a pus fidelii – muncitori ca si el – sa-i „examineze” pe noii venitzi la….dushuri. Paranoia? Desigur, dar Vasile Valcu, securistul retras in anii 60 la comisia de revizie – cei care rezolvau „reclamatziile” peceristilor – spunea ca nu a existat nici un grup de ilegalisti care sa se toarne intre ei in acei ani precum „spaniolii”.

  12. Ca de obicei extrem de interesant articolul.

    Cate lectii se pot desprinde din ceea ce s-a intamplat in urma cu ceva vreme.
    Uneori imi pare ca se repeta ceva petrecut mai de mult si suntem ca niste bieti soareci prinsi in aceeasi cursa. Ma astept ca din ce in ce mai multi sa inteleaga mersul istoriei, sa evitam, ca natie, ceea ce pare de neocolit si totusi…

    Va multumesc pentru articolele/contributiile Dvs.

  13. Stimate Domnule Tismaneanu,
    Citesc cu mult interes articolele Dumneavostra dedicate istoriei PCR. Regasesc in ele numeroase opinii similare cu ale mele si verific/completez informatii primite direct de la tatal si bunicul meu. Personalitatea umana este complexa, si de cele mai multe ori neliniara … Poate va vor folosi urmatoarele informatii:
    1. Tatal meu, Virgil Balan, a facut parte din prima echipa a Editurii Tehnice (conduse la data respectiva de Carol Neumann). Tata (bucovinean, simpatizant legionar si anti-comunist profund dar si anti-politician convins) a avut relatii deosebit de cordiale cu dl. Neumann. Din cate mi-a spus tata si Dl. Neumann era invalid de razboi (ca si tatal Dumneavostra) … s-a intalnit cu el dupa ani … Atunci dl Neumann s-a confesat: Domnule Balan, ce am crezut noi si ce mizerie a iesit! … cred ca era prin anii 1970. Neumann a incercat sa-l salveze pe tata in 1956, nu a reusit in totaliate … Dupa evenimentele din Ungaria, tata (inginer la Timisoara in 1947) a fost dat afara de la Editura Tehnica si a ocupat o pozitie de muncitor in poligrafie pana in anul 1964, cand a fost reabilitat (a devenit ing. sef la Fabrica de Timbre).
    2. In anii 1953 – 1964 parintii mei au locuit in acelasi apartament cu familia Bergmann. Din spusele mamei, prin 1954-1955 Bergmann (se pare ca fusese contabil la PCR in ilegalitate) a fost ridicat de Securitate. Domna Bergmann a venit in miez de noapte la parintii mei cu rugamintea de a pastra pentru 2-3 zile argintaria familiei (lucru pe care parintii mei l-au facut). Bergmann a plecat apoi in Israel, la plecare i-a daruit mamei doua superbe linguri mari de argint …
    3. Bunicul meu, istoricul Teodor Balan, a fost profesorul de istorie a lui Emil Bodnaras la Liceul Militar din Campulung Moldovenesc. Din povestiri am primit o alta viziune a personalitatii lui Bodnaras decat cea cunoscuta astazi (spion sovietic, comunist feroce etc).

    Adevarul despre oameni si despre noi are fatete diverse … probabil istoria se va rescrie continuu.
    Numai de bine,
    Corneliu Balan

    • Va multumesc pentru mesaj si pentru informatiile atat de necesare. Inginerul Carol Neumann si-a pierdut partial auzul in Spania in urma unei explozii de obuz in apropierea sa, pe front. A fost el insusi anchetat, in sinistrii ani 50, la Comisia Controlului de Partid. Mi-l amintesc ca pe un om inteligent, cultivat si cinstit. Era bun prieten cu Mihail Florescu si, din cate tin minte, cu Petru Navodaru, tatal Anei, sotia lui Paul Goma. Alt personaj diferit, la capitolul cultura si caracter, de cei care conduceau PCR.

      Cand cei mai multi prieteni au incetat sa ne calce pragul casei, dupa excluderea tatalui mei din PMR in 1960, Carol Neumann a fost printre foarte putinii prieteni care nu ezitau sa vina pe la noi (de obicei duminica dimineata). Mai mult, il lua pe tatal meu la plimbari in Parcul Herastrau, nu se temea sa fie vazut in compania unui „pestiferat”. Cata vreme altii, inclusiv vechiul amic Valter Roman, de Leonte Rautu nu mai vorbesc, intorceau capul cand il vedeau. Sunt scene care mi-au ramas adanc incrustate in memorie, ele spun multe despre microcosmosul ilegalistilor. Discut aceste teme in cartea de amintiri care va apare la Humanitas in noiembrie si va fi lansata la Targul Gaudeamus.

      Despre Bodnaras ar trebui scrisa o biografie. Cum a a ajuns spion sovietic, cum s-a transformat din pro-sovietic in anti-sovietic, care erau convingerile sale in ultimii ani, de ce a acceptat sa fie promotorul Elenei Ceausescu cand aceasta a decis ca vrea sa faca parte din conducerea PCR? Din cate stiu, nu era nici las, nici oportunist. Atunci de ce s-a pretat la acel joc penibil? De ce s-a injosit in acel hal? Pentru o casa cu bazin de inot pe Primaverii? Pentru o masina la scara? Pentru ca fiul sau, Gheorghe, sa fie lasat sa-si faca studiile in Anglia?

      • In calitate de coleg de liceu cu Ghitza B (Dumnezeu sa-l ierte! A murit de infarct destul de tanar acum catziva ani in Singapore unde era pilot – fugise in 1988) stiu ca acea casa cu piscina si circuit TV cu filme inchis o avea Bodnaras inca de pe vremea lui Dej, iar Ghitza isi facea vacantzele in Anglia inca din 1964, deci nimic datorat lui ceausescu. M-a impresionat faptul ca mama sa, Florica – divortzata de ani buni de Emil si atunci lector de marxism-leninism cred ca la universitate – ii daduse o iconitza cu Sf. Gheorghe la care Ghitza tzinea foarte mult. Florica „tehnica” lui Emil este cea care i-a pazit si le-a gatit arestatzilor de la 23 august in casa din Vatra Luminoasa pana i-a preluat gru-ul cred ca pe 2 septembrie. Florica era din familia unui mare bancher finantzator al pecreului in ilegalitate, avea prin anii 80 cred un var mai indepartat in Suedia. Bodnaras a lasat insemnari care au fost ridicate de securitate din casa cand – vorba aceea „inca nu se racise”, si nimeni nu a mai auzit de ele. Nici memorii ale Florichii nu se cunosc, dar in cazul ei nu se stie daca a avut curajul sa le scrie.
        Bodnaras este un caz special, depasise inca din anii razboiului stadiul de „agent” sovietic, era mult mai mult si total diferit de criminali ca pantiusa sau nicolschi (desi nici acesta din urma nu era acel „muncitor tipograf” basarabean, i-am gasit cateva insemnari ologarfe in dosare CNSAS care-l recomanda ca intelectual).

        • Total de acord cu Dvs, va multumesc pentru aceste informatii extrem de interesante. Nu stiam ca Ghitza Bodnaras a incetat din viata. In copilarie am apucat sa o cunosc pe Ioana, sora lui Ghitza, moarta devreme de leucemie. Primul sot al Floricai a fost Radu Manescu. Bodnaras nu-i datora nimic lui Ceausescu, dimpotriva, acesta ii datora sustinerea pentru numirea in fruntea PMR in martie 1965. Tocmai de aceea ma intreb de ce a acceptat Emil sa se injoseasca nominalizand-o pe Lenutza pentru Comitetul Executiv? In convorbirile cu Lavinia Betea, Stefan Andrei are lucruri interesante de spus despre Bodnaras. Insemnarile lui Bodnaras au disparut, intr-adevar, fara urma. Cel putin pana acum. Vorba lui Bulgakov, „manuscrisele nu ard”.

          • Daca va referiti la Cheorghe Bodnaras, inginer-nu-pilot, fiul lui Emil, a murit in Perth de inima, sa-i fie tarina usoara. L-am cunoscut si am perticipat la inmormintarea sa. A lasat pe Hilda si 2 fete, acum maritate si cu copii.

            • Multzumesc de precizari. Ghitza a facut facultatea de aeronave si era inginer de bord si cocheta si cu pilotajul. A plecat-ramas in 88 ca angajat al Singapore Airlines, de aceea am crezut ca a murit acolo. L-am vazut ultima oara in vara lui 87 cand mi-a povestit ceva inca neconfirmat: rolul Romaniei in elaborarea impacarii „africani” – afrikaans si eliberarea lui Mandela, in sensul ca Emil – care raspundea de astfel de legaturi in timpul vietzii – trasase linia de a ajuta Congresul Natzional African doar cu conditzia sa lucreze in paralel la marea impacare natzionala, politica pe care o preluase ulterior Ceausescu si noii responsabili „africani” de la ceceu. Probabil Ceausescu vazuse dezastrul din Zimbabwe – il sprijinise pe Mugabe masiv. Si inca o mare enigma legata si de Bodnaras: nici pana azi nu se stie cum au tzinut legatura comunistii „interiori” cu moscovitzii si kominternul in WW2. Post de radio – exclus, ii goniometrau imediat nemtzii, probabil curieri trecand linia frontului dar nu exista documente, si nici despre parasutistii sovietici (vezi detasamentul parca Carpatzi de pe Valea Prahovei). Arhivele moscovite se vor deschide tare greu caci chiar si dupa 70 de ani inca sunt periculoase pentru multa lume simandicoasa.

  14. Domnule Profesor,
    Nu am nici o competenta in cazul Bodnaras, dar cred ca ignorati capacitatea sistemului comunist de a si obliga supusii la cea mai stricta conformitate cu ortodoxia de la putere. Stiti mai bine ca mine ca Bodnaras nu avea nici o sansa in afara regimului. Cred ca dupa 68 nu se mai putea baza nici macar pe suportul sovieticilor. Erai las sau pierdeai totul!
    Comentariile sint la fel de pasionante ca si textul de baza.

  15. Despre Bodnaras nu stiu mare lucru, in afara de ce stiu de la tatal meu (care nici el nu mai e). Tata, care a fost absolvent al liceului Lazar si dat afara din prima facultate cu ocazia manifestatiei pentru rege, a fost ajutat de Bodnaras sa faca o cariera sportiva la Clubul pe atunci CCA unde a reusit sa ia si un titlu national…

  16. Draga domnule Tismaneanu (si, daca este permis, Vladimir…), a trecut ceva timp de cand ne intalneam la Oana Santighian….Curgerea timpului este de neoprit…Ceva trebuie sa ramana totusi in urma. Iar ceea ce faceti, cu permanenta si profunzime, slujeste acestui scop. Ce ne-am face daca nu am pastra amintirile, independent de infinita lor diversitate ? Desigur, am citit articolul de mai sus. Iar la varsta mea (matusalemica….) mult lucruri mi-au fost relativ usor de inteles. Insa nu din aceasta cauza va scriu!
    Va voi surprinde: fiind student la Politehnica, prin anul al doilea cred, l-am avut profesor pe Carol Neuman. Am ramas cu o adanca admiratie pentru el. Pentru echilibrul sau, pentru gradul de conoastere (in intelegerea mea de atunci) a lucrurilor despre care ne vorbea, a caldurii comportamentului sau. Si multe altele…Azi, eu doresc sa formez- pentru mine!- un ansamblu de imagini fotografice ale fostilor mei profesori. Poate va pare ciudat…Am strans multe fotografii, dar nu am imaginea lui Carol Neuman (cu exceptia a ceea ce s-a pastrat in memoria mea, dupa o jumatate de veac…). Il vad inca, in sala LA a localului Politehnicii din strada Polizu, povestind despre victoria de la Mukden a trupelor conduse de Mao…. Aveti oare vreo idee? M-ati putea ajuta sa gasesc o fotografie a lui Carol Neuman? Am incercat unele cai, dar fara rezultat. Stiu ca fiica sa a plecat in SUA de foarte mult timp, (el nu mai era director la Editura Tehnica), am incercat pana si cu Petre Roman (tatal sau fusese apropiat de Carol Neuman), dar degeaba..
    Inchei acum, dorindu-va toate cele bune . Mircea Petrescu.

    • Draga domnule profesor, Ma bucura mult randurile Dvs. Voi incerca sa gasesc cumva o poza a celui care a fost unul dintre putinii comunisti romani pe care nu ezit sa-i consider onesti. Ganduri bune pentru Dvs si familie. Vladimir

      • Draga domnule Tismaneanu,
        Multumesc mult pentru raspuns. M-ar bucura daca reusiti sa gasiti o poza a lui Carol Neuman. A fost unul dintre profesorii remarcabili pe care i-am avut. Cu cele mai bune ganduri, al Dumneavoastra Mircea Petrescu.

        • Domnule Petrescu,

          Cateodata citesc articole legate de Romania si am dat de rugamintea dumneavoastra. Ca si sora mea, acum locuiesc in Statele Unite. Daca imi trimiteti o adresa de email, o sa va trimit cateva fotografii ale tatalui meu, Carol (nu am o selectie prea buna, dar sant sigur ca voi gasi cateva reprezentative).

          Andrei

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro