Home » Cultura »Reactie rapida » Citesti:

Creștinul și maimuțele Rhesus

Andrada Ilisan noiembrie 25, 2017 Cultura, Reactie rapida
75 comentarii 4,453 Vizualizari

- O reacție la textul lui Doru Căstăian, “Bonobo și ateul. Cîteva gînduri despre umanism” -

Doru este ateu. Iar eu sunt o atee care a devenit creștină. Prin urmare suntem doi atei și o creștină in această relație Eu-Tu. Și facem echipă fiindcă eu sunt din categoria acelui credincios care se îndoiește, iar Doru Căstăian este din categoria acelui sceptic care reușește (din cînd în cînd) să creadă. Unde e credință și îndoială vie, puterea crește. Dar mă tot gîndesc, oare care e diferența ultimă dintre ateu și credincios? Cred că singurătatea. De fapt singurătatea (vulnerabilitatea) nemîngîiată. Absența relației ultime cu Altcineva în afară de tine. Cred că pledoaria mea pentru credință e o pledoarie prin relația cu celălalt, una impotriva singurătății și împotriva exclusivității exteriorității.

Eu cred că credința conține misterul reciprocității. Sigur, e o reciprocitate paradoxală, fiindcă Dumnezeu nu e lîngă mine în carne și oase. Dar ceva din mine mă convinge, mă îndeamnă în mod irezistibil să cred că El există, ceva din mine depune mărturie că Dumnezeu mă vede.

Dumnezeu e relație. Adică mîngîiere.

Mie îmi pare că în umanism omul e singur. Înconjurat de unelte de luptă dar nemîngîiat. Sau cu alte cuvinte: în umanism omul e pe cont propriu. Și asta îi dă foarte multă siguranță de sine. Nu mai trebuie să se roage la zei ca să își înfrunte fragilitatea (destinul). Acum îl ocrotesc societatea și ONG-urile care luptă pentru drepturile omului. Omul de azi se naște într-o lume aflată în plin proces de luptă pentru drepturile lui. In lumea umanistă, drepurile omului sunt mereu de actualitate. Păi și atunci pare că nu e deloc singur. Și totuși. Societatea, va descoperi el, are o solidaritate care funcționează prin excludere. Nu e o solidaritate de tipul: “Unul pentru toți și toți pentru unul”. Ci o solidaritate de tipul: “Toți impotriva cuiva.” O solidaritate umanistă pare să fie orientată împotriva cuiva. In lumea umanistă omul este bun, prin urmare altcineva comite răul. În lumea creștină, omul, de la mic la mare, comite răul. Niciunul nu e scutit. Toți sunt căzuți. Pare că in lumea creștină oamenii sunt teribil (nedorit) de egali între ei. Dar vom vedea care e temeiul egalității lor: toți sunt egali mai ales prin scăderile lor. Toți reprezintă mai puțin decît Creatorul care i-a făcut și prin urmare datoria lor interioară și practică e să se ridice permanent, să își depăsească condiția. Creștinul adevărat e dator să își recunoască scăderile și precaritatea lăuntrică tocmai fiindcă funcționează ca un fel de copie, dar o copie personificată (unică) a Modelului perfect. În lumea umanistă însă, omul e deja ridicat, omul și-a depășit condiția, a ieșit din obscuritate, l-a lăsat în urmă pe Dumnezeul inventat și funcționează la potențial maxim. Dacă omul e bun, înseamnă că altcineva e de vină pentru suferința lui. Și, cum nu există zei și ființe supranaturale în aranjamentul umanist, înseamnă că acel altcineva responsabil pentru suferința MEA esti TU. Cum adică eu? Va răspunde perplex cel acuzat. Da, tu, va arăta acuzatorul. De ce? Care e criteriul pedepsirii? Ei bine, criteriul pedepsirii sunt eu. Criteriul e subiectiv. Fiindcă așa simt eu. Vedem deci cum in lumea umanistă, autoritatea divină este înlocuită de autoritatea subiectivă. Această autoritate se clădeste pe subiectivitatea si interioritatea de netăguit a individului. Autoritatea umanistă va fi o autoritate eminamente afectivă. Dar autoritatea emoțională poate fi distructivă. Vedem asta la omul îmbolnăvit psihic. De asta in psihoterapie, unul din obiective este controlul emoțiilor.

Dacă, așa cum am spus, Dumnezeu e relație și omul prosperă în interiorul unei relații, înseamnă că statutul lui de credincios îi aduce mîngîiere. Dacă un om este batjocorit la locul de muncă, dacă ceilalți rîd de el si îi fac viața amară, atunci el poate căuta mîngîierea ultimă in rugăciune. Rugăciunea este un loc. Un loc deschis în noi, nu în afară. Aceasta este pledoria împotriva exclusivității exteriorității. Nu știu cum se face, dar dacă omul coboară adînc în el, ceva i se petrece. Ce mi s-a întîmplat, își va spune tulburat omul în sinea lui? Ceva misterios se petrece cu el și se simte transportat altundeva. Acel altundeva, acel meleag e adîncimea de necuprins a sufletului nostru. Și nu știu de ce, dar suferința are puterea să ne coboare în adîncimea lui de necuprins. Așadar, omul care se roagă primește mîngîiere. Dar mîngîierea nu exclude lupta. Mîngîierea se adaugă luptei. Omul este dator să lupte împotriva nedreptății, este dator să fie curajos. Avînd și mîngîiere și curaj, înseamnă că el, contrar aparențelor puse în cîrca identității creștine, nu va sta să încaseze de la soartă. Nu va răbda în gol, ca un cîine ud. Să fii credincios nu înseamnă să rabzi ca fraierul orice nedreptate și să astepți neputincios Raiul. Să fii credincios inseamnă să nu fii singur in vulnerabilitate. Condiția creștină înseamnă ceva mereu paradoxal: pasul unu, să îți admiți neputința și apoi, pasul doi, să primești curaj și forță tocmai prin această recunoaștere. Nu recunoști în fața pereților, ci recunoști în fața autorității supreme, dar mai ales, recunoști înaintea unei Persoane. Să crezi înseamnă să te încrezi in cineva mai tare ca tine. Să te încrezi într-o relație care te depășește. Și să culegi roadele acestei depășiri. Relația cu divinitatea ii dă nădejde că nu e singur în lupta lui cu cei care îl batjocoresc.

În lumea umanistă, mîngîierea nu mai vine atît de simplu (direct). Trebuie să faci dovada suferinței. Trebuie ca suferința ta să fie omologată. În societatea umanistă pare că trebuie să aparții unei anumite categorii de vulnerabilitate ca să ai dreptul la mîngîiere. Trebuie să fii sărac, negru, femeie, homosexual, transexual, emigrant etc ca să ai dreptul la suferință.

Viața în lume nu e ușoară. Pentru unii e mult mai grea decît pentru alții. Dar dacă atunci cînd se rîde de tine, atunci cînd esti batjocorit – concomitent cu nedreptatea și cu durerea – societatea te educă că tu nu ai nicio vină, atunci inevitabil devii revendicativ. Tu ești bun, ceilalți sunt răi. Dacă relația cu divinitatea adaugă mîngîiere vulnerabilității, relația cu umanismul adaugă resentiment vulnerabilității. Aceasta este părerea mea.

Dumnezeu e pentru vremuri grele. Fiindcă împotriva vremurilor grele se luptă sufletește. Dacă vremurile sunt grele, ele sunt așa fiindcă depăseșc mijloacele obișnuite de rezistentă. Iar Dumnezeu păstrează legătura cu noi prin sufletul nostru, nu numai prin rațiunea noastră. Cu cît e ananghia mai mare și absurdul mai dens, cu cît e omul mai disperat și mai cuprins de frică, cu atît crește sufletul în el. Fragilitatea nu e precondiție pentru credință ca mecanism de apărare, ci e un salt. E o rupere de nivel ontologic, o teleportare existențială. Culmea, n-am zice că un om lovit de soartă e capabil de salturi. Și totuși, se intamplă ceva lăuntric in el și dintr-o dată/instantaneu, o nouă înțelegere, o nouă vedere pătrunde înăuntru. Instantaneu înseamnă o ieșire din Timp, o evadare din propria istorie, istoria aceasta pentru care umanismul pare să lupte cu așa încăpățînare de parcă ar fi o glorie. Ceva i s-a revelat.

Cînd eram atee, consideram revelația ca fiind calea ușoară spre cunoaștere. Ei, ia revelație la comandă dacă poți? Concentrează-ți voința să ți se lumineze ochii. Stai în cap, dă-te peste cap, încordează-ți puterile minții pentru o revelație. Nu merge. Ai da orice să ai o străfulgerare. Ai da orice să poți obține la comandă, adică prin propriile puteri o trăire mistică. Dar nu merge să fii mistic la comandă. Păi înseamnă că prin revelație omul își depășește condiția umană, nicidecum nu și-o păcălește așa cum crede umanismul cel lucid. Suntem infinit mai mult decît părem la prima vedere. La prima vedere părem foarte materiali (foarte limitați, adică). Cînd îți iese un om in cale, îți iese in cale mai întîi in carne și oase. Așadar, materialitate lui are întîietate. Înseamnă că spiritul omului e o provocare pentru noi, o atitudine pentru care trebuie să fim vii, lucizi. Nu trebuie să dormim în papuci cînd ne gîndim din ce e alcătuit omul, ci trebuie să fim vii cînd ne gîndim din ce e alcătuit omul. Dacă dormim în papuci, îi putem rata spiritul.

Prin urmare, îmi pare firesc să spun că Dumnezeu nu ține de noi, de domeniul afacerilor lumești, că nu noi l-am făcut pe El, ci El pe noi. Și. din cind în cînd, în momente de mare taină intrăm în legătură cu aluatul din care am fost făcuți, în momente exemplare ale existenței noastre (situate în Istorie și temporalitate) ne înălțăm dincolo.

Dar umanismul pare sătul de eternitate, i s-a urît cu promisiunea ultimă. A auzit destul de Rai și viață veșnică. El vrea acum the real thing. Vrea să trăiască și să moară demn aici, în lumea asta trecătoare. Pentru el angoasa e dovada realității și credința intr-o altă lume e iluzionare. Pentru creștin iluzia e să crezi că viața asta de aici e tot, că doar cu atit de puțin trebuie să ne mulțumim. Nu știu care e cel care s-a sucit de la poziția dreaptă. Nu cred că pot fi amîndouă concomitent adevărate. Eu cred că angoasa e o ceartă. E o neînțelegere în care ne încăpățînăm să stăruim. Angoasa e un avertisment că ne-am îndepărtat de adevărata noastră soartă existențială.

Oricît de uman(ist) va deveni omul, tot moartea îl paște la final. De ce i se pare moartea așa incredibilă în continuare? S-a murit mult pe lumea asta. Ar trebui să fim niște muribunzi formidabili, niște muribunzi perfect adaptați morții. Și totuși, fiecare persoană este și va fi, la rîndul ei, îngrozită de propria moartea. Fiecare persoană o ia de la zero cu groaza de moarte. De ce? De ce ne îngrozește să murim? Eu cred că frica de moarte și absurdul morții sunt dovada naturii noastre construite pentru eternitate. Și cum nimic nu există fără acțiunea unei cauze, sper că ne aflăm sub incidența eternității.

Cred că provocarea cea mai mare pentru umanistul sincer va fi să creadă iar în Dumnezeu.

În pofida imenselor cunoștințe pe care le-a acumulat despre realitatea fizică și moleculară, în pofida lucidității, în pofida atotputerniciei lui măsurabile și cuantificabile, să nu alunge misterul, să creadă în pofida tuturor evidențelor. Fiindcă să crezi e despre ce nu e de aici.

Și sigur, să nu închei acest minieseu, fără să îi explic și titlul: “Creștinul și maimuțele Rhesus”. Mi-am ales și eu un mic pui de maimuță in pledoaria pentru credință. Pînă la urmă în relația de mai sus, cu care imi începeam pledoaria, erau 2 atei și o creștină. La final au intrat și niște maimuțe.

În anii ‘50, psihologul Harry Harlow a arătat ce potențial de vulnerabilitate purtăm in noi și cîtă nevoie de “dragoste” avem. Experimentul a presupus cîțiva pui de maimuță și niște cîrpe moi de bumbac. Puii de maimuță Rhesus au fost crescuți, incă de la naștere, în totală izolare de mama lor naturală și plasați într-o cușcă cu două mame surogat. O mamă este metalică și una este moale. Mama moale este o construcție de lemn, capitonată cu material de burete și la exterior prezintă un invelis moale, din bumbac. In plus este echipată și cu energia termică emisă de un bec pentru pentru a-i conferi mamei surogat noțiunea de căldură. Cealaltă mamă, cea metalică, e mai practică, mai simplă. Alcătuită din fire metalice, o structură fermă capabilă să susțină puiul si să permită agățarea, dotată ca și prima cu sursă de hrană, singura diferență constînd in absența confortului contactului furnizat de țesătura moale. Singura diferență e mîngiierea, deci. Cele două mame sunt introduse în cușca alături de puii separați de mamelor lor adevărate in două condiții experimentale diferite: într-una din condiții, puiul găseste hrană la mama metalică, in cealaltă condiție experimentală, puiul găsește hrană la mama din bumbac. Rezultatele sunt impresionante. Puiul se atașează profund de mama din bumbac indiferent dacă aceasta este dotată sau nu cu sursă de hrană. Nevoia de atașament este atît de imperioasă, încît si această mamă surogat va fi folosită drept bază de siguranță. Introduși intr-un mediu nou, cînd puii trebuie să combine comportamentul de explorare, manipulare cu nevoia de siguranță, mama surogat le va permite scurte incursiuni in mediul cel nou, dar puii vor reveni mereu la ea, își vor agăța corpul de corpul ei din cîrpă moale. Fiecare explorare va fi succedată de revenirea la mamă. Atunci cînd mama surogat lipsește, puiul este incapabil să exploreze, se ghemuieste, paralizează într-o poziție fixă, ghemuită. Vocalizarea, legănatul, ghemuitul cresc in frecvență.

Odată ajunși la vîrsta adultă puii de maimuță crescuți cu mame surogat devin niște adulți stranii. Nu manifestă interes pentru sexul opus iar cînd sunt plasați într-o încăpare cu alte maimuțe, privesc in gol și nu interacționează. Inseminate pe cale artificială, maimuțele devenite mame își resping puii sau și-i abuzează.

Ce mă impresionează la acest experiment nemilos este că elanul înnăscut al puiului de a trăi in interiorul unei relații (esențială și salvatoare pentru supraviețuirea lui) nu se stinge nicio clipă. Atît de puternic înrădăcinată este nevoie de atașare (adică de mîngîiere) încît străbate plină de îndîrjire calea de la ființă vie la obiect. La fel ca și maimuțele acelea, așa și noi, oamenii, ne investim energia si nădejdea chiar și in imitații de consolare și grijă atunci cînd am fost indepărtați sau cînd ne-am îndepărtat de la adevărata sursă de consolare. Cred că suntem făcuți pentru relații fiindcă numai in interiorul lor putem primi mîngîiere. Venim pe lume in interiorul relației cu părinții nostri și apoi ne ducem in relațiile cu grupul de egali și ca incununare a acestei năzuințe, ne stabilim in relația cu persoana iubită. Cred că relația cu celălalt este o relație sădită in relația cea mare, relația cu Tatăl ceresc. Consider că avem nevoie disperată de relație personală cu celălalt, cu seamănul nostru. Nu cred că sunt cu putință relațiile cu toți ceilalți, cu intreaga umanitate deodată. Cred in relațiile unu la unu. Sau unu la Unu. Prin prisma celor spuse, umanismul gol (lipsit de Hristos) îmi pare o mamă surogat. Mama surogat are de toate, dar nu e vie.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "75 comments" on this Article:

  1. Absurdistan spune:

    Eu sint un adept infocat al Davidianismului, o religie mica dar focoasa;

    avem si noi profetul nostru pe care il urmam neabatut:

    https://www.youtube.com/watch?v=AN6FJJHvXw0

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      @ Absurdistan: :)) am rîs copios, mulțumesc de link (sunt fană Seinfeld, ăla profet!). Si să stiți ca am încredere in profeții nevrotici/nevricoși. Ăia ruminează mult și nu pot fi duși cu zăhărelul. :)

  2. Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

    Sunteți primul meu comentator. Mă bucur tare mult că v-a plăcut. Și mulțumesc de primire. :)

  3. D. spune:

    Ca mărturie de om credincios, e frumos ce scrieți (dac-am avea și o autostradă care duce la beatitudine, ar fi superb). Ca argumentație, vă bazați pe torsionarea la 180 % a lucrurilor: în religie, omul e singur, cu Dumnezeul lui, în umanism, omul este cu semenii. Dacă nu credeți, recitiți-l pe Camus. Poate vă întâlniți cu un profund credincios musulman care urmează cu sufletul îndemnul Coranului de a-i ucide pe toți necredincioșii în Allah-Unul și vă răzgândiți.
    La experimentul lui Harlow face referire și Yuval Harari într-una din cărțile lui bine-vândute (prima sau a doua Sapiens, nu-mi mai aduc aminte).
    Să acceptăm că religia și știința sunt ireductibile una la alta. Am citit că unii orbi capătă puterea de-a vedea cu degetele, însă cei mai mulți sunt conduși de semeni, de simpatici căței, mai puțin de indicații revelate de sus.
    C-avem nevoie de iubire, că ne atașăm, e una, c-avem nevoie de religie, e altceva.

    • Andrada Ilisan spune:

      @ D: Mulțumesc, mă bucur că v-a plăcut cît-de-cît. Și curios că il pomeniți pe Yuval Noah Harari. Îi am deschisă (în format pdf) ultima carte: Homo Deus. După ce o termin, revin cu impresii. :)
      In rest, să stiți, in credință/e e ca-n relații. Nu toate relațiile sunt la fel de salvatoare, adică nu toate au același potențial de trăinicie. :)

    • Cristian Marcu spune:

      Va multumesc profund stimata doamna /stimat domn D .pentru comentariul atat de lucid si adevarat… Din pacate acest articol mi-a starnit o deplina mahnire si stupefactie , dar nu ma mira deloc… Imi permit sa adaug ca macar e onest, e altceva decat aberatiile unuia ca puric…

      Intocmai ca toti religiosii, autoarea “trage spuza pe turta proprie” si nu se abtine de la aceleasi pilde moralizatoare dintotdeauna ale ortodoxiei…

      Sa nu ne ferim s-o spunem pe sleau : crestinismul ortodox si islamul au foarte multe in comun nu doar in formele extreme binecunoscute (crima de la Tanacu, infierarea rockerilor de la”Colectiv”) ci si in putin cunoscutele -dar vai, atat de perfid ascunse – crime ale Evului Mediu , ce doar ale bisericii catolice apartineau…

      A recunoscut si pictorul Sorin Dumitrescu adevarul crunt : “Ortodoxia trebuie sa-si faca curatenie in propria ograda, dupa netrebniciile facute Bisericii Greco-Catolice si tot mai raman eoni de curatat la putreziciunea bazei…”

      Si da, cata dreptate aveti stiinta si religia sunt ireconciliabile !

      • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

        @ Cristian Marcu: Sunt bucuroasă cînd spuneți că “măcar e onest”, recunosc. In rest, să știți, eu insist pe relația MEA cu Dumnezeu, relația asta intimă și directă, petrecută în singurătate, cînd e 12 noaptea, nu pot să dorm și sunt singură eu in mintea mea. Pentru mine de acolo “se obține” Dumnezeu, din acea singuratate de sine pe care nu o putem împărți cu nimeni dar care ne silește în permanență să o împărțim cu cineva. Și nu am cum să nu trag spuza pe turta mea, spuneți și dumneavoastră, e o turtă abia descoperită, am 35 de ani și am început să cred incepînd cu 33, nu mă mai satur.

        În ceea ce privește asemănarea dintre islam și ortodoxie: așa e, e plin de ortodocși care se aruncă in aer. :)

        • doru spune:

          e usor sa fii tu singur cu Dumnezeu..problema tocmai aici este..cum faci sa inlocuiesti credinta personala cu cea sociala…cum faci sa poti sa crezi impreuna cu ceilalti..cum faci sa poti sa atingi o revelatie colectiva fara a risca sa fii confiscat de vreun guru… de ce, demersul religios colectiv esueaza redundant in vreo biserica, in vreo ciudatenie sau in vreo jena…de ce proximitatea particularului este atit de periculoasa pentru evenimentul care se deruleaza la citiva milimetri spirituali de ea..de ce doua persoane credincioase nu inseamna o credinta mai mare..de ce la iesirea din starea revelanta primul pas facut este determinat, galagios, domestic, ostentativ, imperfect, aliniat si integrator…de ce nu ne multumeste relatia singulara cu Dumnezeu..de ce simtim nevoia acuta sa vorbim despre aceasta acum si aici…caci ce-ar putea sa insemne Acum si Aici vizavi de sublimul eternitatii divine…chiar, ce-ar putea sa insemne?
          PS. din pacate, trebuie sa fii foarte atent cu prelungirea starilor personale dincolo de persoana ta, caci psihiatrul sau gurul sau popa cel vocal te confunda imediat cu prada perfecta a junglei lor…nu mai vorbim de tanti cu batic badigard la cutume.

      • Josef Svejk spune:

        La aia cu incompatibilitatea dintre știința și religie poate ar merita să mai reflectați. Cam toate mariile companii americane de tehnologie (ce cheltuie 1/3 din fondurile de cercetare ale lumii) au cercuri de studii biblice la fel cum toate universitățile mari din această țară au la rândul lor capele, asociații creștine, cercuri de studii biblice, etc. Doar un exemplu de la MIT, prima universitate a lumii și cec mai mare incubator al tehnologiilor moderne: https://en.wikipedia.org/wiki/MIT_Chapel#/media/File:MIT-Chapel-Interior-Eero-Saarinen-Massachusetts-Institute-of-Technology-Cambridge-Massachusetts-2014-04-02.jpg

        E adevărat că institutul de studii strategice de la Crevedia e 100% laic și progresist la fel cum e greu de imaginat un cerc de studii biblice la principalul distribuitor balcanic de săpun cu HQ-ul din Pipera… :P

        • David FCK spune:

          @Josef Svejk (26/11/2017 la 16:38)

          In Romania Biblia (ortodoxa) se studiaza in toate scolile de la incepand cu clasele primare (vreo 12 ani). In SUA se face studiul Bibliei (catolica, penticostala, ortodoxa ?) in scoala ?

          Asa ca aia cu “toate mariile companii americane de tehnologie (ce cheltuie 1/3 din fondurile de cercetare ale lumii) au cercuri de studii biblice la fel cum toate universitățile mari din această țară au la rândul lor capele, asociații creștine, cercuri de studii biblice, etc. Doar un exemplu de la MIT, prima universitate a lumii și cec mai mare incubator al tehnologiilor moderne” las-o mai moale ca Romania-i inaintea SUA !

  4. Cinicul spune:

    Credinta reflecta, dincolo de nevoia unei relatii cu altcineva, asa cum sugereaza autoarea, si nevoia de a aspira spre un model de perfectiune a fiintei umane. Fara asta ramanem in biologic.

  5. Angela spune:

    Foarte bine scris; l-am citit, îl voi mai reciti.
    Mărturisesc că vă împărtășesc ideile, m-au străfulgerat de multe ori și pe mine părți din argumentele din text, atunci când m-am gândit la diferențele dintre societatea secularizată și cea religioasă. Dar trebuie să fii credincios că să poți compara, altfel, umani toți avem pretenția că suntem.
    Mulțumesc, sper să vă mai pot citi și în viitor!

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      @ Angela: Vă mulțumesc mult! Mie mi se pare că mă găsesc într-o pozitie f privilegiată. :) Am cunoscut ambele laturi ale lui Dumnezeu. Să fii secular și să nu crezi că există & să fii creștin și să începi sa crezi că există. Diferența e în primul rînd contabilizată interior. Vorba lui Steinhardt, ți-e rușine de Hristos cînd faci boacăne și ești ticălos și spui minciuni și esti nedrept cu alții. Simți că te vede cineva și simti ca nu mai merge să tragi chiulul, să găsești scuze, să freci menta cu tine însuți și cu tine însuți în relația-cu-celălalt. Așa că nu e de glumă cu credința. Credința e prefacere interioară. Somație interioară, ca să zic așa. :)

  6. Alexandru Cabuz spune:

    Extraordinar articol. Pozitia echilibrat crestina este prea rar reprezentata in paginile presei reformiste. Mai general vorbind, lipsa unei doctrine conservatoare coerente in spatiul public romanesc este o problema. In lipsa ei, lupta identitara se da intre elita post-comunista care ne propune ce e mai rau in noi, si progresistii care ne propun sa devenim altcineva, i.e. “Europeni”, “occidentali”, “moderni” chiar fara sa aiba o definitie viabila a ce inseamna acestea.

    Ce lipseste este o a treia pozitie, calea de mijloc, care sa ne propuna sa fim ce e mai Bun in Noi. Adica si romani, si ortodocsi, si conectati la civilizatia europeana, si bine organizati, si cinstiti.

    Articole precum acesta sunt pasi pe aceasta a treia cale pe care noi romanii o vom gasi pana la urma, chiar daca nu va fi usor.

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      @ Alexandru Cabuz: Dacă ați ști ce bine mi-a căzut comentariul dvs. Fiindcă pomeniți în el de echilibru. Eu sunt obsedată de echilibru. :) Deși reiese clar din mărturisire că “obsesia” pentru echilibru nu poate fi decît nevoia de echilibru a unui nevrotic. :) Am și realizat timp de 2 ani o emisiune la o mică televiziune locală (eu sunt din Reghin) și emisiunea se numea “În Echilibru”. Mi se pare că aici e tot șpilu, să fim “rezonabili”. În toate, în ce pretindem de la noi, in ce pretindem de la alții etc. Adică cinstiți cu noi înșine. Asta e luciditatea supremă pentru mine: să mă pot vedea cu ochi limpezi: cum sunt eu, care sunt scăderile mele …și tot așa.

    • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

      Calea aceasta nu se caută, ci se face, punând fiecare oersonal umărul intr-un mod descentralizat, necoordonat de nimeni.

      Mă bucură si pe mine articolul doamnei. E vorba de o atitudine responsabilă, pentru planul civic e suficient. Teologia academică e pentru revistele coordonate de ierarhi, nu ne priveste pe noi.

      Gânduri bune,

    • Cinicul spune:

      Un comentariu foarte pertinent. Elita progresista din R este preocupata de pseudoprobleme precum gay rights si altele de acelasi fel. Cand Generatia de la 48 se intorcea de la Paris, Munchen sau Berlin nu venea cu idei trasnite, ci unii au devenit cei mai conservatori oameni politici si de cultura din Romania (vezi Maiorescu, Eminescu, PP Crap, etc). Marturisesc ca nu-mi pun mare nadejde in noua generatie educata prin universitati (multe mediocre) din Occident.

  7. Paun Al spune:

    Cum devine omul “credincios ‘?
    Cum spune proorocul Ieremia ca ar trebui sa se intample ?
    “33 Că acesta este legământul Meu pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile
    – zice Domnul:
    pune-voi legile Mele …. în cugetul lor şi’n inima lor le voi scrie
    şi le voi fi lor Dumnezeu şi ei Îmi vor fi Mie popor.

    34 Şi nu va mai învăţa fiecare pe vecinul său
    şi fiecare pe fratele său, zicând:
    «Cunoaşte-L pe Domnul!»,
    fiindcă toţi ….. Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic al lor pân’ la cel mai mare;”
    Se intampla in realitate , ceea ce a spus proorocul Ieremia , in Biblie ?

    A pus un Dumnezeu “legile Lui, voia Lui …direct ” in cugetul si inima oamenilor ?.
    Nu .
    Oamenii au fost invatati , au citit , au fost indoctrinati , ca exista Dumenzeu,
    in functie de cultura , de regiunea in care s-au nascut . .
    Li s-a tot repetat de mici , au tot repetat …
    “cred Doamne ca existi , ca esti bun , ca ma aperi de …ca ma vindeci ,
    ca imi rezolvi diverse probleme “.
    Pana ce aceasta repetare , sau practica continua …s-a imprimat in subconstientul nostru ,
    pana ce devine obisnuinta , automatism .
    Asta sa fie calea prin care intram in relatie cu un Dumnezeu ,
    in fiecare regiune a Terei ,un alt Dumnezeu , cu alte reguli ?

    Uitandu-ne la evolutia mentala , psihologica a omului ,
    cine are nevoie de un tutore , de un “parinte “,
    de cineva care sa -l apere , sa-l proejeze …?
    Copilul , cel ce nu s-a maturizat psihologic …
    Psihologic suntem in copilaria evolutiei speciei umane .

    Aveti o multime de propozitii , fraze ,
    a caror valoare de adevar este discutabila .
    Dv doar credeti ca ele sunt adevarate .

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      E totul în capul meu psihologic, spuneți. :) Foarte bine și așa. Dacă ați ști ce putere de realitate are capul omului și cum ar da unii orice să iși schimbe mintea cu alta mai bună și nu reușesc. Așa ca si simpla transformare la nivel psihologic și tot e miraculoasă :)

      • Paun Al spune:

        Dupa cat inteleg si eu …
        daca ajunem la Dumnezeu …afland de la altii ca exista ,
        invatand despre El , repetand continuu ce caliatati are ,
        practicand ritualuri …
        se imprima de fapt in mintea noastra un concept de Dumnezeu ,
        conform cu invatatura si practica pe care o urmam .
        Daca acest concept ne face sa ne simtim bine , sa ne simtim in siguranta …
        este in regula .
        Este insa un proverb
        “Dumnezeu nu face nimic din ceea ce am putea noi sa facem “….:)))

        • Paun Al spune:

          Si apoi cred ca si dv . ati complicat prea mult lucrurile …
          La Dumnezeu , conform celor spuse de Iisus, nu se ajunge pe calea mintii , a intelectului
          ci pe calea “inimii “…
          Si drumul pare , aparent , foarte simplu :
          “Fericiti cei ….curati cu inima…. , caci ei vor vedea pe Dumnezeu ‘…
          “Inima curata ” este calea ,ne spune Iisus , si nu atata teorie , carti , dogme , eseuri …:)))
          Ma mir ca nimeni nu insista pe calea asta, si mai toti o iau pe calea intelectului ,
          producand milioane de scrieri , tomuri si consideratii …despre Dumnezeu …:)))

  8. Ioan spune:

    “Oricît de uman(ist) va deveni omul, tot moartea îl paște la final. De ce i se pare moartea așa incredibilă în continuare? S-a murit mult pe lumea asta. Ar trebui să fim niște muribunzi formidabili, niște muribunzi perfect adaptați morții. Și totuși, fiecare persoană este și va fi, la rîndul ei, îngrozită de propria moarte. Fiecare persoană o ia de la zero cu groaza de moarte. De ce? De ce ne îngrozește să murim? Eu cred că frica de moarte și absurdul morții sunt dovada naturii noastre construite pentru eternitate. Și cum nimic nu există fără acțiunea unei cauze, sper că ne aflăm sub incidența eternității.”
    Mi-a placut mult aricolul, iar citatul de mai sus exprima cum nu se poate mai bine faptu ca, la urma urmei, suntem condamnati, de fapt, la viata.

  9. Ela spune:

    Stimata doamna, pentru o persoana care se descrie ca fiind o credincioasa care se indoieste, ma intreb ce ne-ati fi spus despre umanisti, daca nu va indoiati de justetea aprecierilor dvs :) …?
    Ma mai intreb, care o fi explicatia amalgamului care conduce la concluzia ca tot ceea ce nu-i crestin afirmat, e ateu, respectiv echivalent al umanistului gol, deoarece lipsit de Hristos ?
    Spun asta, nu din spirit contradictoriu, ci pentru ca umanistii pe care eu ii cunosc nu poarta etichete si nici nu-si “justifica” pledoariile cu ateismul, ci daca sunt obligati sa vorbeasca despre ei insisi, se declara laici. Or, laicitatea este ceea ce care garanteaza, in democratie, libertatea exercitarii oricarei forme de credinta, in respectul alteritatii.
    Din acest pdv, in opinia mea, laicul este mai respectuos de invatamantul cristic de abtinere de la judecata celorlalti, decat unii crestini…Cred ca printre manifestarile problematice ale judecarii intre oameni a valorilor umane, se afla prozelitismul si intoleranta, surse incontestabile de crime si razboaie…in numele Domnului.
    Totdeauna am fost surprinsa de modul foarte personal in care unii crestini inteleg creatia divina : cu ei mai presus de restul lumii, si avand pretentia sa fi inteles deja esentialul, deci cu un D.umnezeu si partinitor, si limitat ca imaginatie creativa….Bizar acest antropomorfism reducator al Totului Universal la om, aceasta infima latura a creatiei, care din nombrilism uita esentialul : iubirea.
    Cred deci, ca daca ne-ar fi util sa-L “rezumam” pe D.umnezeu la ceva, ar fi la iubire.
    De altfel, unii oameni au inteles asta…: Intr-un lacas de cult din Paris, deasupra altarului scrie “iubeste-L pe D.umnezeu din toata inima ta”, iar deasupra usii pe unde credinciosii ies, dupa slujba, inapoi in societate, scrie “iubeste ceilalti oameni ca pe tine insuti”. Evident, acestea sunt citatii din Biblie…
    Simplu si eficace, adica umanist si…divin! Se pare ca se poate…

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      Nu suntem chiar așa groaznic, noi creștinii, să știți. Suntem și noi pe partea de iubire. Dați-ne o șansă. :) (si să știti ca mi-a plăcut comentariul dvs)

      • Ela spune:

        Cred ca doar entuziasmul proaspetei convertiri, prin euforia pe care v-o insufla, va impiedica sa folositi cuvinte mai nuantate (acel “groaznic” nu-mi place de loc!) cand va exprimati o parere, fie ea si ironica fata de cineva cu alta opinie decat a dvs, in opinia dvs. ;)
        Va doresc numai bine!

        ps “noi, crestinii!” (si eu…ce?) e nepot intr-un banal, si pasnic :) schimb de idei…

  10. ion adrian spune:

    Multe, foarte multe felicitari ! O lucrare desosebita. O asemenea placere atat estetica cat si emotional-rationala nu am mai resmtit demult si ma gandesc la unele pagini din Jurnalul Fericirii si din Spovedanie Neterminata.

  11. Marcelina Popa spune:

    Da, frumos articol! :)
    @D: Relatia cu Dumnezeu nu numai ca nu exclude, dar chiar implica relatia cu semenii, indiferent ce spunea Camus. Ati auzit, cu siguranta, celebra vorbă: “Dumnezeu lucreaza prin oameni”. Dar nu numai despre asta e vorba: cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât devii mai capabil să iubeşti oameni pe care, în mod normal, nici nu i-ai fi băgat în seamă.

    • D. spune:

      Procentul celor care ajung deopotrivă și în egală măsură la Dumnezeu și la iubirea semenilor este mic, cred eu. Și cunosc atei care ajung uneori (nici călugări nu levitează toată ziua!) să experimenteze totul, deci să iubească totul. Însă, cu părere de rău, lumea nu este condusă nici de oameni profund credincioși nici de atei luminați.

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      Mulțumesc, Marcelina. :)

  12. Adam spune:

    Doar că simțim nevoia de Dumnezeu, asta nu înseamnă că Dumnezeu există. Oricât de bună ar fi lumea cu Dumnezeu, oricât de lipsită de sens fără El, nu are importanță.

  13. viorel spune:

    “Păi înseamnă că prin revelație omul își depășește condiția umană, nicidecum nu și-o păcălește așa cum crede umanismul cel lucid.”
    Mai înseamnă ceva: că majoritatea celor care și-au depășit condiția umană sunt păstori ignari, neștiutori de carte, de prin Orientul Mijlociu. Mai mult, după ce au primit revelația divină, au fost în stare s-o reproducă în scris, nealterat, literă cu literă, neștiind nicio literă! “Credo quia absurdum”, indeed! Dar ce mai, nu știm noi căile misterioase ale Domnului și cine se învrednicește de o slavă ca aceasta. Și eu care credeam că prin cultură omul își poate depăși condiția umană!

    În fine, nu vreau să polemizez zadarnic. Dar nu pot să nu remarc că umanismul pe care autoarea încearcă să-l combată nu este decât o caricatură neizbutită a umanismului, “doar un rânjet din clocotitorul râs iluminist”, ca să-l citez pe domnul Căstăian. Poate că n-a făcut-o din rea-credință, poate atât a priceput dânsa.

    Las în final și un link la un videoclip care ar putea prezenta interes, dată fiind tema articolului: https://www.youtube.com/watch?v=vbdrXsjuGj8 .

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      @ Viorel: Păi da, credința mea e mică, pricăjită și foarte personală. Cum să se compare ea cu mărețul proiect al umanismului? :) Eu vin în pledoarie cu simpla mea persoană, pledoaria mea e mărturisire.

  14. Demosthenes spune:

    Dl. Căstăian a scris un articol dintro perspectiva umanista larga, cuprinzatoare, vizionara in care incap si religiile, caci fac parte din datul uman.
    Dvs ati scris un articol din perspectiva credinciosului crestin, aceeasi invariabil ingusta, exclusivista si fricoasa. Da, fricoasa, caci vreti-nu vreti ati atins esenta religiei din toate timpurile: frica de moarte si de singuratate. As putea sa ma opresc aici cu argumentatia, dar anumite aspecte din logica argumentatiei Dvs mi s-au parut spectaculos de indraznete.

    “Ai da orice să poți obține la comandă, adică prin propriile puteri o trăire mistică. Dar nu merge să fii mistic la comandă. Păi înseamnă că prin revelație omul își depășește condiția umană, nicidecum nu și-o păcălește așa cum crede umanismul cel lucid. Suntem infinit mai mult decît părem la prima vedere.”

    Really ? Doar pentru ca avem revelatii inseamna ne depasim natura umana ? Dar daca intr-o zi avem revelatia ca nu exista zei, ca atunci cand murim poate ca chiar murim si asta e, ca singura forma de transcendenta indubitabila este cea prin semenii nostrii – prin ceea ce lasam in urma in mintile si vietile oamenilor dragi sau, daca avem noroc, prin contributia noastra la umanitate ? Pana la urma evolutia umanitatii nu s-a bazat pe transcendenta crestina sau religioasa in general (nu mi-aduc aminte sa se fi intors cineva mort sa scrie carti..), ci prin cea cultural-umanista.
    Suntem mai mult decat parem la prima vedere, cu asta sunt de acord, dar “infinit”, cum demonstrati asta ?

    “De ce? De ce ne îngrozește să murim?”

    Ne ingrozeste sa murim exact pentru ca nu stim sa ne acceptam mortalitatea si, in loc sa ne pregatim pentru o abordare sincera a mortii, o “indulcim” cu povesti.

    “Eu cred că frica de moarte și absurdul morții sunt dovada naturii noastre construite pentru eternitate.”

    Daca imi e frica de ceva si mi se pare si absurd, din asta rezulta ca exact contrariul acelui ceva este adevarat ? Adica Dumnezeu ne-a facut pentru eternitate, dar, ca sa se distreze si El un pic, ne-a dat o angoasa existentiala pe care s-o purtam pe-aici pe Pamant ?! Ce sa zic, asa revelatii sa tot ai.

    “Și cum nimic nu există fără acțiunea unei cauze, sper că ne aflăm sub incidența eternității.”

    De la cauzalitate la incidenta eternitatii este un salt logic destul de mare. Daca existam sub incidenta cauzala a unei simulari pe calculatorul unui adolescent dintr-o rasa avansata dintr-un meta-univers ?

    “Cred că provocarea cea mai mare pentru umanistul sincer va fi să creadă iar în Dumnezeu”

    Avand in vedere exemplul Dvs personal, provocarea pare sa fie ca umanistul sa ramana in lucididatea si viziunea sa larga, post-religioasa si profund umanista…

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      @ Demosthenes: Domnule, mie îmi vine să sar intr-un picior de bucurie. Am servit destul scepticism, negativism, pesimism, luciditate. Eu pesimista, lucida am ajuns să cred într-o nebunie cum ar fi asta, că Dumnezeu există? Imi vine să chiui, sper să nu vă îngrozesc. :) Să știți ca mă gîndesc dintotdeauna: cum se poate schimba omul pe sine? Cum se face din obsesiv-compulsiv neobsesiv-compulsiv, cum se face din borderline nebordeline, din impulsiv neimpulsiv, din pesimist nepesimist și tot așa? Și mi se pare că e imposibil să iți depășești condiția în mod rațional, în mod cognitiv, în mod “lucid”/calculat. E silnicie curată și nu dă roade. După mine, doar sufletește putem avansa. Si această avansare reprezintă pt mine “dovada” că avem suflet și dovada că suntem infinit mai mult decît pretindem. N-o fi logică treaba, dar… Demonstrați-mi dvs că nu există suflet, să vă văd. :) In rest, cum ar putea să se compare viziunea “largă”, “profund” umanistă a umanismului cu viziunea mea personală, căpătată in interiorul propriei existențe? Vedem clar care dintre cele două are potențial de Miss Adevăr. Viziunea dvs are picioare lungi, ten strălucitor, spune că va salva lumea de foamete, viziunea mea e proiectul meu personal pe lume, cine sunt eu, care e rostul meu, cum devin eu un om mai bun pentru cei din jur etc. Și de ce spuneți ca e frică la mijloc? Mie mi se pare curaj demențial să crezi în Dumnezeu. :) Să nu crezi e simplu ca bună ziua.

      • Demosthenes spune:

        Ah, pai de ce nu ziceti asa ? Daca e vorba de bucurie, no’ pai atunci vreau sa fumezi si eu ce fumati Dvs :)

        Era un banc cu Isus coborat printre oameni care nimereste intr-o gasca de hippies care, sarind de bucurie, ii dau si lui sa fumeze. Si El zice “vad ca sunteti oameni buni si bucurosi, eu sunt Iisus, Fiul lui Dumnezeu, si am coborat pe pamant..” la cara aia se uita la joint si zic: “Strong shit, dude, strong shit !!”

        Altfel:

        1.”Demonstrați-mi dvs că nu există suflet, să vă văd. ”
        Definiti notiunea de suflet si apoi mai vorbim ;)

        2. “In rest, cum ar putea să se compare viziunea “largă”, “profund” umanistă a umanismului cu viziunea mea personală, căpătată in interiorul propriei existențe? Vedem clar care dintre cele două are potențial de Miss Adevăr. Viziunea dvs are picioare lungi, ten strălucitor, spune că va salva lumea de foamete, viziunea mea e proiectul meu personal pe lume, cine sunt eu, care e rostul meu, cum devin eu un om mai bun pentru cei din jur etc.”

        Tare metafora ! Dar pana una-alta, pretentia de Miss Adevar (Absolut) apartine religiei. Viziunea umanista propune doar ceva scepticism umil si fascinatie pentru lumea umana, nu aia eterna.

  15. Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

    Pai, nu spune Castaian ca umanismul lui e ateu si ca are un proiect etic, ca e superior proiectului existenţial şi moral al religiilor tradiţionale, ca destructurareaza credinţa în supranatural prin neacceptarea cadrului şi presupoziţiilor teiste? Or singura probl care i se putea ridica in aceste conditii era problematica nihilismului si supraomului, pe care o aveti de ex in Dostoievski. Fiindca de cand s-a pus problema separarii lumii fenomenale, singura pe care o putem cunoaste, de cea a lucrurilor in sine sau a esentelor, care e cea e metafizicii (scoasa din joc acum), nihilismul, supraomul etc au devenit o parte din problema (detaliaza mai jos Critchley atunci cand evoca critica lui Jacobi in epoca impotriva lui Kant si Fichte, p 26-7). Or Castaian nici macar nu-si pune problema (probabil ca nici nu e constient), in timp ce dvs va lansati intr o demonstratie despre maimute si carpe, ca si cum ar fi destul sa demonstrezi ca un om are nevoie de cca 3-400g carbohidrati zilnic ca sa stii deja totul despre cartofi. In plus, ateismul nu e impotriva fondului psiho al credintei din care va extrageti dvs aportul nutritiv, dimpotriva. Mai cu seama atunci cand reduce, ca si dvs, credinta la psihologie, eventual la o simpla semnificatie culturala si sociala. Castaian nu se prezinta nici el diferit cu umanismul lui ateu, altfel destul de binevoitor.
    Istoria cartofului aveti grija, sa nu va tranteasca pe drum demonstratia
    S Critchley, Continental Philosophy, Oxford 2001.
    Altfel felicitari pentru debut.

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      Da, domnule Bălășoiu, o să îmi țin singură pumnii strînși, să nu mă trîntească. Mulțumesc pentru primire. :)

    • D. spune:

      Separarea lumii fenomenale de lumea esențelor a fost doar o orientare care a câștigat teren, amplificată fiind de părinții bisericii (Platon a plăcut teologilor). Celelalte răspunsuri la întrebarea “Cum trebuie trăită viața (dacă nu ești zeu)?” au devenit minore și chiar eretice. La fel cum din multele creștinisme de început, a câștigat unul pentru că așa s-a decis la un conciliu sau altul.
      Azi, nu strică să ne punem aceeași antică întrebare și să acceptăm că există răspunsuri diferite, pentru că și condițiile în care trăim sunt diferite de cele de-atunci. Necredincioșii creștini și infidelii musulmani au credințele și fidelitățile lor, așa că nu trebuie trecuți prin sabia dreaptă nici cea curbată a argumentelor care nu mai așteaptă contra-argument.
      Problematica nihilismului și supraomului lui Dostoievski este rezolvată (zic unii) de Nietzsche: amor fati.

  16. Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

    Chapeau!

  17. Absurdistan spune:

    Mărturisesc că nu m-a impresionat intelectual articolul. Această “împărtășire” a chemărilor mistice e OK psihologicește vorbind, adică dacă e musai e musai, dar nu duce la nimic. E un fel de aflare în treabă, de frecaciune de vorbe, sub semnul unor pretenții de profunzime neconcretizată.

    În același timp, ideea că dihotomia este între umanismul de Bruxelles și teologia burtodoxa de Dîmbovița este oarecum simplistă. Nu e nici teologia epuizată în mincatorii de lăcuste din patristica secției Daniel a Bisericii Putinisto-Tsipras-iste, iar “umanismul” minorităților exaltate de ideologiile neo-marxiste fals-umaniste ale socialiștilor europeni e o parodie, o batjocură și o rușine.

    Pe o linie pozitivă, să mi se permită să comit un ad hominem pe invers. Dacă am fost rău cu ideile, Doamna Andrada însăși pare o ființă fermecătoare, politicoasă, sensibilă. Cineva cu care mi-ar face plăcere să chibițez despre cele mai mult sau mai puțin eterne, la o bere sau – domnia sa pare mai rafinată decît mine – la un cocktail. Mi s-a părut că nu încearcă să fie deșteaptă și să le dea la atei cu zeul Orto în cap [cu garnitura inevitabila de "name-dropping" de bibliografie occidentala, precum majoritatea specialiștilor badiliteni in nimic] ci a împărtășit sentimente personale pe care le-am citit cu ceva respect.

    Doamna Andrada demonstrează finețe de comportament, ceea ce deja o așează deasupra teologilor dimboviteni “superiori” care, în contextul unei secte extraordinar de lacome, intolerante și corupte (ortodoxia), par să creadă că a te trage de brăcinari cu “versiunea corectă” a lui Dumnezeu este o ocupație “full-time”.

    Nu e. În cuvintele “nemuritorului Gambetta”, cum îi zicea Caragiale – Gambetta era franțuz, nu italian, cum presupun nu puțini dintre exegeții păcătosului de grec – orice talent fără discreție sfîrșește inevitabil în tragedie.

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      @ Absurdistan: da, sufletește am vrut să vă încolțesc, nu intelectual. :) Persoana mea vă mulțumește, ideile mele ciulesc urechile. :)

  18. Franciscus Baconius spune:

    Stimata doamna,

    Fata de articolul dumneavoastra, sincer intr-adevar, asa cum comenta cineva mai sus, ar putea fi ridicate anumite obiectii legate de logica argumentatiei, care in mod suprinzator, exista.

    Apologia pe care o faceti, in aparenta fata de credinta si religie, este de fapt o apologie a spiritualitatii. Ori, umanismul nu exclude spiritualitatea, ci este imposibil fara ea. Marii umanisti au scris texte pline de spiritualitate si nu au promovat in mod necesar un umanism dogmatic si institutionalizat.

    In apararea pe care credeti in mod gresit ca o faceti religiei crestine, excludeti in totalitate problema fundamentala a religiei, institutionalizarea si dogmatismul. Problema ridicata in toate criticile adresate religiei in general este legata de institutionalizare, de dogmatismul si EXCLUDEREA specifica religiilor organizate.

    Ori umanismul pune omul pe primul loc in lumea materiala, dar nu interzice practica spirituala decenta, intima, personala. Este libertatea fiecaruia sa isi aleaga forma de spiritualitate practicata, fie ca se bazeaza pe micile brosuri cu texte religioase, fie ca se bazeaza pe Etica lui Spinoza. Oricum, in general oamenii unei singure carti sunt cei mai periculosi. Iar, refugiul social pe care il identificati in mod eronat in umanism, este defapt specific religiilor organizate unde este mai evident si vizibil decat oriunde <>, precum si criteriul pedepsirii subiective.

    Incercati sa cititi si literatura umanista, nu doar texte religioase. Nu veti deveni neaparat atee din nou. Dar ar trebui sa va ajute sa intelegeti ca exista etica si Dumnezeu si in afara crestinismului si ca niciun om nu are proprietate asupra vreunui adevar absolut. Umanismul va permite relatia cu Dumnezeul dumneavoastra, indiferent care ar fi acela. Religia va permite doar relatia cu Dumnezeul din mintea celor multi sau puternici.

    • Franciscus Baconius spune:

      solidaritate de tipul: “Toți impotriva cuiva.”

      • Franciscus Baconius spune:

        Iar, refugiul social pe care il identificati in mod eronat in umanism, este defapt specific religiilor organizate unde este mai evident si vizibil decat oriunde “solidaritatea de tipul: “Toți impotriva cuiva.””, precum si criteriul pedepsirii subiective.

        • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

          Franciscus Baconius: mulțumesc pentru comentariu, mi-a plăcut mult. Dar “forma aceea de spiritualitate pe care și-o poate alege fiecare” după pofta inimii e pustiu, dacă mă întrebați pe mine. Și o formă supremă și subtilă, tot dupa mine, de narcisism deloc benefic (de pildă New Age; dar despre umanism & narcisism poate într-un alt articol). Revenind la abstractul diverselor forme de spiritualitate, în metafizica/spiritualitatea indiană, omul/zeul isi urmează calea, fără orgoliu, fără înfumurare fiindcă a înțeles zădărnicia oricarei “situații”. Toate imperiile, dinastiile, revoluțiile, contrarevoluțiile istoriei, existenței umane se dovedesc efemere, right? Lumea istorica durează cît cuprinsul unei clipe. Universurile se nasc necontenit din nenumărații pori ai corpului lui Vișnu și dispar la fel de repede ca un balon de spumă care se sparge la suprafața apelor. Descoperirea Timpului ciclic infinit, a irealitătii existenței îl face pe budist, pe yoghin sa se elibereze de iluzie, sa destrame vălul Mayei, vălul iluzoriu urzit de timpul profan. Asta e soluția soteriologică indiană, eliberarea de iluzie, detașarea, renunțarea, evaziunea din timp.

          Dar ce mă lasă oare rece drama cosmică indiană, și porii infiniți ai lui Visnu, și eonii incalculabili, și evocarea amețitoare a nenumărateler Universuri izvorînd din corpul lui Visnu, și toată treaba bestială cu Nirvana? Fiindcă mie îmi trebuie pe Cineva de iubit, cred că de asta. :) În Nirvana ești singur ca cucul. Esti la Relax maxim, vb lui Steinhardt, (realitate absolută), dar detașat, desprins de toate. Dar eu știu atît, că apostolii, ei amărîții care se îndoiseră, L-au vazut înviat si au crezut. Eu sunt anxioasă ca Toma, drept e, îmi trebuie să smulg confirmarea definitivă, tolerez greu incertitudinea, imi trebuie să pun degetul în rană, dar sunt acolo, mă țin de înviere. :) A fost aici pe pămînt și a înviat și asta e treaba :)

  19. PAFI spune:

    Paralela e interesanta, dar poate fi numai o iluzie. Si tocmai experimentul cu mama surogat spune multe. Relatia cu mama surogat nu e o relatie adevarata, e univoca si ar trebui sa fie bi-univoca, de aia e nereusita si are urmari asupra comportamentului viitor al puiului. Dupa mine, relatia cu Dumnezeu e de aceeasi natura (al relatiei cu mama surogat, suplineste pe mama vazuta ca izvor de protectie si alinare): omul il iubeste, dar nu primeste nici un raspuns (parca asta ne spunea si Camus in revolta lui). Ceea ce salveaza relatia e un “inlocuitor” de Dumnezeu, preotul. El da iluzia ca Dumnezeu participa, raspunde, iubeste, actioneaza cumva. E singura explicatie pentru existenta bisericii in jurul credintei in Isus, cel care propovaduia ca nu ai nevoie de templu si de preot ca sa te adresezi, direct, Tatalui ceresc. Uite ca avem nevoie de preot, tocmai pentru ca preotul (surogat) joaca rolul lui Dumnezeu in acest dialog cu credinciosii. Imi aduc aminte de atat de dramatica disputa din “The Sunset Limited”, intre Samuel L. Jockson si Tommy Lee Jones, s-a spus acolo destul.

    • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

      Omul primește răspuns, tocmai asta e chestia :)

      gânduri bune,

      • Paun Al spune:

        Este o afirmatie ce poate fi dovedita ?
        Sau omul crede ca primeste raspuns ?
        Sau constientul omului primeste raspuns din subconstintul lui ,
        in care s-a plasat prin prin invatare si repetare si conceptul de Dumnezeu ?

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      @ PAFI: dar sunt atîtea relații in care stăm și care au efecte grozave asupra noastră, dar eu cînd ies la duhovnic, ca să nu mai zic, după ce mă impărtășesc, simt că am aripi :) aripi, nu vă păcălesc. Just watch me. :)

      Uitați, eu sunt psiholog clinician și o să fiu și terapeut azi mîine, dar știu sigur că de la mine din cabinet oamenii nu vor ieși cu aripi. :)

  20. Nitchi spune:

    Cand eram mic stiam ca nimic rau nu poate veni din partea mamei si a tatalui pentru ca in mintea mea aveau girul divinitatii . Totodata nimic rau nu li se putea intampla din acelasi motiv.
    Mai tarziu un pic au inceput sa se suprapuna ,nimic nu putea fi mai bun pe lumea asta decat Mama si Tata ,so they must be God. Mult mai tarziu a venit timpul ca ei sa fie ajutati si intelesi de catre copii , dar ideea de divinitate a ramas neschimbata.
    Cred ca titlul catorva lucrari poate fi simplu “Crestinul si maimutele” , gandindu-ne ca maimutele sunt deschise la cunoastere spre deosebire de persoanele elevate care gasesc confort in negare agresiva.
    ( absolut involuntar acest comentariu contine triggers pentru comunitatile lgbt , liberale , anticrestine , stiu . )

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      @ Nitchi: mi-a plăcut cum ați ajuns de la copil la om mare in interiorul unui singur comentariu iar divinitatea a rămas neschimbată. :)

    • Deon spune:

      Ce vă faceți dacă dați peste cineva care neagă calm, nu agresiv ? Și nu mereu, ci numai când crede că este absolută nevoie?
      La o discuție filosofică, cineva v-ar putea întreba: și copiii orfani, ei cum îl cunosc pe Dumnezeu? Sau: Toate persoanele elevate (spre ce?) găsesc confort în negare?
      Studiul maimuțelor l-ar putea duce pe cineva la concluzia că între noi și ele este doar o diferență de grad, nu de calitate.
      Să știți că-n fiecare secundă folosiți ceva sau beneficiați de ceva inventat sau descoperit de mintea unui necreștin sau de un creștin păcătos. Spre exemplu: de Crăciun, puteți auzi vocea preotului ieșind dintr-o cutie neagră, diavolească, afurisită ca atare acum câteva decenii. Și chiar calculatorul la care citiți și scrieți comment-uri acum e opera, între alții, a unui homosexual. Iar exemplele ar putea continua, incluzând papistași, budiști, practicanți de vodoo etc..
      Tema expusă aici e un pret-a-porter conversațional (există mii de referințe bibliografice despre), iar triggers sunt o lovitură de copită, fără supărare. O probă de intoleranță, manifestată și mai sus, de parcă unii care ne exprimăm aici vă ciobim și vă împuținăm frumusețea trăirilor religioase ! Vă recomand să comentați în revista Lumea monahilor – nu e glumă, o asemenea revistă chiar există. Un instrument lumesc (ca să nu spun mai mult!) care ajută pe cei retrași la mănăstire și singuri (monos) să-l găsească (singuri) pe Dumnezeu!
      Aș vrea să mă cuibăresc și eu într-o viziune creștin-ortodoxă, să simt căldura unei comunități și să-mi marchez timpul cu posturi purificatoare și sărbători curate. Însă treburile laice mă doboară!

      • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

        @ Deon: mi-ar fi plăcut să se observe mai tare că mi-am exprimat convingerile în interiorul unui dialog. In interiorul unei prietenii. Eu cred, el nu prea, asta nu ne impiedică prietenia. :) Imi pare rău că v-am făcut impresie de intoleranță. Dacă ar fi după mine, as vrea să ne înțelegem toți bine unii cu alții. Dar cred că in realitate e imposibil. Așa că rămîne să ținem fiecare cu tabără noastră. :)
        In rest, credeți-mă, in viziunea creștin-ortodoxă nu se boierește non-stop. Mie îmi e mai greu ca înainte. :P

        • Deon spune:

          Vă rog să nu mă înțelegeți greșit: nu vă aduc acuze de intoleranță. Unele comentarii, făcute la cald (ca și ale mele) lasă impresia aceasta (probabil și al meu). Când m-am referit la faptul că știința și religia nu se pot topi una-ntr-alta, m-am referit la ceva simplu, la ceva ce le spun și studenților mei când vine vorba de creaționism vs. evoluționism: pun o mână la inimă și una la frunte, ca să vadă instrumentele cu care se percep aceste două sfere. Despre credință se poate mărturisi (în acest sens merge articolul dstră, înțeleg eu), despre idei se poate dezbate și comenta, iar ceea facem noi aici, în subsolul articolului dstră, este o încălcare a acestui simplu și bivalent adevăr.
          În fond, trebuie ceva curaj ca să abordezi subiectul în afara filosofiei filosofante, cum ar zice francezii (ceea ce despre articolul cu cimpanzeii bonobo nu prea pot zice…), într-un acvariu cu rechini acri și anonimi, ceea ce e meritoriu. Dac-ar fi să privim din altă perspectivă, după emoticoane, ton, răspunsurile la comment-uri și stilul articolului, se vede pulsiunea de viață (hello Freud, necimpanzeul!), energia unei femei tinere (articolul e feminin net), entuziaste. Pe aceste coordonate, putem fi ÎN ECHILIBRU :)

  21. Ai Ki Do spune:

    Un articol pe care l-am citit cu foarte multa placere. Sper ca autoarea sa continue. Nu vreau sa comentez aspecte punctuale, dar mi se pare o mare realizare ca s-a generat o discutie, o comunicare, un schimb de pareri, chiar daca pentru moment pozitiile par greu reconciliabile.

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      @ Ai Ki Do: Vă mulțumesc mult pentru comentariu. O să mi-l prind în piept, așa, ca o steluță roșie, cum făceam la grădiniță. :) Și mie mi se pare că ne-am înțeles (cît de cît) cu toții. :)

  22. Liviu spune:

    1. Autoarea demonstreaza o gindire de elita, un exemplu de analiza- nu e de colea ca prin ratiune sa ajungi la intelegerea ca numai revelatia (darul Divinitatii) inseamna o viata traita cu folos.

    2. Ar fi grozav sa aflam ca aceeasi metoda prinde radacini intre umanistii sinceri – astia-s naivii prostiti de sacalii care stiu ca umanismul e o colectie de brasoave.

    3. Inca o data, autoarea merita admirata, mai ales pentru a-si gasit singura destinatia.

    4. Pina la urma, cred ca umanistii fac mai mult rau decit bigotii, indivizii astia care cred cu atita indirjire ca ajung sa uite de obiectul credintei si-si consuma energia in ritualuri si superstitii – aici joaca un mare rol BOR-ul, interesata in mentinerea subiectilor pe cea mai de jos treapta a umanului.

    • Demosthenes spune:

      5. Ati reusit sa faceti 4 afirmatii pe un ton superior-doct, tipic unui detinator de adevar absolut, toate fara absolut nici un suport (in afara de treaba cu BOR..)

      • @ Liviu: spre deosebire de domnul Demosthenes, eu vă mulțumesc pentru punctele care mă conțin. Nu prea sunt de acord cu punctul 5 deși mi-a plăcut maxim formula aceasta: “mentinerea subiecților pe cea mai de jos treaptă a umanului”, adică e o combinație foarte neobișnuită. :)

  23. pb spune:

    fain text

  24. Demosthenes spune:

    D-na Ilisan, pana la urma n-am inteles foarte bine: trebuie mai intai sa crezi ca sa ai revelatii sau mai intai sa ai revelatii ca sa crezi ? Ca la un moment dat ziceti ca trebuie curaj ca sa crezi in Dumnezeu, ceea ce implica totusi o actiune voluntara, dar in articol ziceti ca nu poti avea revelatii la comanda. Si ce revelatii mai exact, ca eu am unele cam incompatibile ?

    PS: astept inca sa definiti notinuea aia de suflet ca sa ma pot apuca de treaba in a demonstra ca nu exista ;)

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      Domnule Demosthenes, să spunem că cunoașteți o fată superbă și în mod neobișnuit fata aceasta în mod particular vă cade cu tronc, vă îndrăgostiți brusc (ca prin minune). Și pentru o clipă (clipa e revelația în analogia mea) vi se pare că și ei îi place de dvs, păi spuneți-mi dacă nu vă trebuie curaj nebunesc să credeți că o puteți cuceri, că puteți îndrăzni să sperați la ea. :P Cucerirea presupune perseverență, iar perseverența/îndrăzneala nu e posibilă în absența curajului. Credeți că dacă pentru o clipă l-am prins pe Dumnezeu de picior, gata, m-am asigurat pe viață? :) Trebuie să trag pentru El zi de zi aproape fiindcă clipa aceea tainică se epuizează și după taină revii cu picioarele pe pămînt. Ei. Si atunci în revenirea aceea cu picioarele pe pămînt intervine curajul, să crezi și cînd s-a oprit revelația. Sau cum ar zice cineva, să auzi muzică și cînd s-a oprit orchestra. Si în absența acompaniamentului. :)

  25. Demosthenes spune:

    D-na Ilisan, multumesc, m-am lamurit!

    Daca revelatia este punctul de plecare, atunci desigur veti intelege ca nu avem toti aceleasi gusturi in materie de femei/barbati si ca analogia Dvs. lasa loc unui pluralism de revelatii personale. De exemplu, ca sa il citez pe Dl. Castaian, umanismul se intemeiaza “pe revelaţia frisonantă că monoteismele clasice sunt surmontabile, că pot fi depăşite, conceptual şi existenţial”.
    Păi spuneți-mi dacă nu vă trebuie curaj nebunesc să credeți că o puteți cuceri, că puteți îndrăzni să sperați la ea? Cunoasterea presupune perseverență, iar perseverența/îndrăzneala nu e posibilă în absența curajului. Credeți că dacă pentru o clipă m-am cutremurat in fața miracolului posibilitații Lumii, Universului si a evolutiei umanitații , gata, m-am asigurat pe viață? Trebuie să trag pentru Ea zi de zi aproape fiindcă clipa aceea tainică se epuizează și după taină revii cu picioarele pe pămînt. Ei. Si atunci în revenirea aceea cu picioarele pe pămînt intervine curajul, să crezi și cînd s-a oprit revelația. Sau cum ar zice cineva, să auzi muzică și cînd s-a oprit orchestra. Si în absența acompaniamentului.

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      Nu v-am lămurit. Altfel ați fi înțeles că eu spun despre relația cu o singură femeie, cu o persoană adevărată, nu cu eternul feminin. Nu poți avea o relație cu eternul feminin, că practic nu ai pe ce pune mîna. :) Umanitatea e miraculoasă, nu zic, dar e abstractă. În schimb, aici, la mine, legea s-a întrupat, a fost în carne și oase pe pămînt. :P

  26. Liviu spune:

    Nu stiu daca va mai comenta cineva, dar revin cu citeva observatii:

    1. Cunoasterea umana e limitata si exista o margine pe care n-o putem depasi.

    2. Tot ce credem ca stim stiintific sint modele create de noi si pe care observatia le confirma in conditii normale.

    3. Exista insa optiuni: Postulatul al V-lea al lui Euclid; unii au ales sa zica NU si au creat geometrii la fel de valabile.

    4. Ei, in momentul in care ajungem la limita cunoasterii umanului, cugetam asupra conditiei noastre si incercam sa intelegem ce e cu noi.

    5. Cind obosim, realizam ca toate argumentele sint valabile, tot ce gindim poate fi adevarat si poate fi fals. Asta e natura umana, alegerile rationale sint dificile pentru ca gasim ratiuni pentru toate optiunile.

    6. Atunci cind sintem in stare sa ne recunoastem limitele, o solutie care nu cere sacrificii este sa speram ca ne-gindind putem ajunge undeva, la un raspuns.

    7. Cred ca aici incepe cunoasterea ultima, cu speranta ca mai exista ceva dincolo de ratiunea umana.

    8. Odata acceptata introspectia, pot aparea raspunsurile, confirmarile si siguranta, prin cunoastere nemijlocita a ceea ce numim Divin.

    9. La ultimul nivel de cunoastere se ajunge prin gratie, e un cadou oferit de Divinitate cautatorului neobosit care reuseste sa renunte la ratiunea umana ingusta si limitata.

    10. Nu exista nici o contradictie intre credinta si stiinta, pentru ca si fenomenele tot Divinitatea le-a creat.

    11. Umanistii vor sa ucida speranta ca sintem mai mult decit un trup si un salariu.

    • Deon spune:

      O punere la punct de obersturmbannführer, pe puncte. O tablă de legi care (pentru a evita cifra masonică 11) ar mai trebui completată cu una: Umaniștii sunt diavolul.
      Vă doresc să vă întâlniți cu post-umaniștii și mai ales cu trans-umaniștii – poate veți deveni mai uman cu umaniștii!

  27. egh spune:

    Din experimentul cu maimute eu cred asa: comportamentul nu e straniu. Crescuti cu mame “surogat” imobile, maimutele tinere le copiaza inclusiv imobilitatea, devind ele insele mame surogat. Realitatea le schimba comportamentul. Se observa si la oameni. Cat despre Adevar si existenta lui eu cred asa: sa apartii cuiva inseamna sa constientizezi ca exista si alta cale pe care o refuzi in mod constient. Asta inseamna ca cele doua alternative exista. Albul e alb si negrul e negru. Le constientizezi, alegi calea si stii de partea cui esti. Omul spune ca banul este ochiul dracului, ca nu haina-l face pe om si asa mai departe. Priviti la om, la sistemul lui de referinta si intelegeti de ce nu mai are nevoie de Adevarul Absolut. Sa preferi blanita moale a mamei surogat numita umanism care-ti induce adevarul ei este o cale. Daca preferi sa intri in cusca, sa te crezi liber, sa impartasesti adevaruri relative, e o cale. Tu omule poti alege. Cealalta cale e mult mai grea. “Mai usor ii este camilei sa treaca prin urechile acului….” . Sa incerci sa fi si sa mori ca sa fi din nou, este mult mai frumos.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Andrada Ilisan


Andrada Ilisan

Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei atașamentului") și mast... Citeste mai departe


În memoria Regelui Mihai

În memoria Regelui Mihai - Bach: Ricercar a 6 (din Ofranda Muzicală) - Andrei Vieru

Cauta articole

decembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)