Home » Cultura » Citesti:

Cronica de carte. Geografia intimă a ușii

Mircea Morariu octombrie 24, 2017 Cultura
Deocamdata nu sunt comentarii 551 Vizualizari

Simte nevoia, cumva pe neașteptate, însă perfect logic, George Banu în cartea sa intitulată Ușa, o geografie intimă, tradusă excepțional în românește de Anca Măniuțiu (Editura Nemira, București, 2017), carte dedicată felului în care acest auxiliar al existenței noastre zilnice se regăsește în teatru și pictură, să ne împărtășească câteva gânduri despre ceea ce înseamnă eseul.

Un gen despre care teatrologul admite că îi este foarte convenabil, perfect la îndemână, deoarece pornește “de la concretul operelor” și își propune “să păstreze libertatea asociativă și a ipotezelor hazardate”.

Eseul permite plasarea “într-un interstițiu care atestă incompletitudine care îmi este proprie.”. Adică, aș zice eu, în acel entre-deux celebru căruia George Banu i-a consacrat o seamă de pagini memorabile. Eseul, arată autorul cărții, “injectează în domeniul savant al studiilor o doză de biografic, chiar cu riscul de a le perturba, semnându-le în același timp, semnătură asumată, identificată, non-fictivă”.

Nu trebuie atunci deloc să ne mire că volumul care prilejuiește acum aceste rânduri începe și se încheie cu mărturisiri. Prima, acea l’ouverture despre care ni se vorbea cu lux de amănunte, în studenție, la cursurile de Teoria literaturii (Marchiza ieși la ora cinci) are ceva auto-declarat oniric. E vorba despre un onirism impur care, mie cel puțin, îmi dă impresia că ar oscila între noaptea și visurile lui Proust, descrierile minuțioase ale lui Balzac și cețurile din romanele polițiste ale lui Simenon. Romane în care mereu aleargă cineva à bout de souffle. Toate aceste “ingrediente” se amestecă și concentrează în relatarea drumului în noapte către casa din Cotroceniul care a rămas simbolul existenței bucureștene a eseistului. E vorba despre un drum ce prilejuiește întâlnirea cu ființe mai mult sau mai puțin bizare nu prin esență (nu poate fi bizară o bătrânică!), ci prin prezența lor, la ore cel puțin neportivite, la ceas de noapte, în strada din care s-au retras până și îndrăgostiții. Drum nescutit de teama unui inaccesibil dat de faptul că “broasca (broasca ușii, n.m. M.M.) va rezista gesturilor mele stângace, că poate o încuietoare suplimentară îmi va bloca intrarea…Pe scurt, mi-e teamă că ușa nu se va deschide. Teama de ușa ferecată nu mă va părăsi niciodată”.

Cea de-a doua mărturisire, mărturisirea de final, este întrucâtva contrapunctică. Seamănă, parcă, cu un fel de “revenire pe Pământ”. Pământ? Thanatos? Se cheamă Cea din urmă poartă, conține o primă confesiune, poate nițeluș cam seacă-“nu las niciodată ușile deschise” , îndată completată de o alta care precizează că “în ciuda temerilor, n-am fost niciodată în situația de a rămâne în fața ușii mele fără chei sau în imposibilitatea de a intra: nicio o excludere”. Acestor precizări, să zicem de proces verbal, le urmează, câteva rânduri mai încolo, alte două. Prima, o scurtă mărturisire de creație, legată de precizarea a ce s-a aflat la originea scrierii eseului Ușa, o geografie intimă- o întâlnire și o provocare venită din partea lui Eugenio Barba, provocare urmată de șocul determinat de o pânză a unei pictorițe din Finlanda pe nume Helene Schjerfbeck, și, în fine, un pasaj cutremurător pe care îl citez în întregime. Pasaj care, dincolo de multe alte sensuri, plasează eseul în ceea ce aș numi “ciclul îndepărtării”. Devenit un tot mai consistent raft al bibliotecii care se datorează scrisului de-o viață al lui George Banu. “ Astăzi știu că ușa sau poarta trebuie închisă, nu pentru a mă proteja de oaspeți nepoftiți sau pentru a mă concentra asupra unor proiecte noi, ci pur si șimplu pentru a pleca. E timpul să trag poarta după mine. Pentru ca cercul să se închidă și alții să poată să o ia după mine. Cea din urmă poartă. Poarta este și rămas- bun și, poate, trecere înspre un anume orizont. Ea este un prag propice metamorfozei contrariilor. Ieșim și intrăm. Intrăm și ieșim. Întotdeauna ne vom afla în fața sau în spatele unei porți care ne învață să descoperim taina ce ne scapă și care rămâne vie tocmai din cauza acestui etern eșec. Ușa, poarta…repere distincte pentru geografia spațiului intim, pe care îl avem de parcurs noi toți. Zi de zi”.

Ieșim și intrăm. Intrăm și ieșim. Lucrul acesta elementar, dar care, iată, poate fi și dătător de spaime, ni-l reamintește George Banu. Iar dacă eseistul își asumă, declarat, libertatea subiectivității, o libertate îngăduită de însuși acest gen atât de generos al eseului, să îmi fie permisă și mie libertatea de a asocia vorbelor citate mai sus o zicere care figurează în mai toate cursurile de gramatică normativă a limbii franceze, atunci când se ajunge la predarea subjonctivului. Am în vedere celebrul Il faut qu’une porte soit ouverte ou fermée. Un “exemplu” despre care puțină lume știe că e desprins dintr-o piesă a lui Alfred de Musset. Numai că între ouvert(e) și fermé(e) în pictură și în teatru există încă o multitudine de nuanțe. De faze intermediare. De secrete. Pe care eseistul le descoperă, le analizează, le decodează cu o minuție exemplară, desfăcând firul nu în patru, ci în patruzecișipatru.

Există în cele trei mari capitole ale cărții (Amprente și frontiere, În inima spațiului intim, Dincolo de spațiul intim) și în cele 30 de minieseuri) o bogăție de informație, de bucurie a privirii, a analizei, a meditației, a analizei, a scrisului frumos ( a acelui scris ce poate fi și sărbătoare, și capcană!) care fac din lectura volumului Ușa, o geografie intimă o experiență esențială. O lecție despre cât de multe surprize ne poate rezerva ceva ce, la o privire fugară, pare să fie doar ceva util, un isntrument care delimitează, mult mai strict și mai prozaic decât o face fereastra, spații. Fereastra poate însemna speranță, chiar și în poezia lui Mallarmé, ușa presupune rupere, final, cel puțin în poemele lui Bacovia sau Arghezi.

Limba franceză însăși lasă impresia că, inițial, nu a prea băgat în seamă ușa. Nu s-a ostenit să inventeze lexeme diferite pentru a face diferența dintre insignifianta ușă și ceea ce ar putea fi maiestuoasa poartă. E un lucru asupra căruia ne atrage atenția într-o notă traducătoarea Anca Măniuțiu. Iată însă că, la câteva pagini distanță, tot Anca Măniuțiu, completează sau, mai bine spus, acompaniază o observație a lui George Banu. Eseistul scrie: “Vocabularul ușii și al porții este de o bogăție extremă . Aspectul funcțional al unei uși presupune deja multiple precizări: ușa de intrare, de ieșire, ușa de serviciu, pentru ieșirea de urgență, ușă de toate zilele, poartă a grădinii, o ușă ascunsă, o alta mai secretă”. Anca Măniuțiu ne reamintește că “limba franceză are o denumire specială pentru fiecare aceste tipuri de porți , respectiv porte-cochère, porte-palière și porte-bâtarde”. Mai departe, George Banu continuă excursul lingvistico-simbolic. Nu o face însă de dragul gratuității. Ci pentru a pregăti terenul unor fermecătoare analize despre întruchiparea ușii în pictură și în teatru. De la Vermeer la Diego Velásquez, de la Vincent van Gogh la Vilhelm Hammershǿi, de la Fragonard la Odilon Redon, de la Félicien Rops la Emmanuel de Witte, de la Samuel van Hoogstraten la Pieter de Hooch, de la Adolph von Mazel la Jean Siméon Chardin, de la Rembrandt van Rijn la Peter Ilsted și Munch, de la ușile închisorii (doar întrevăzută, anticipată în Tartuffe) la cele suprarealiste ori la cele memoriale. Sau de la usile din piesele lui Shakespeare la cele din teatrul bulevardier până la ușile din Creditorii lui Strindberg, la acele huis clos ale lui Sartre sau din scrierile pentru scenă ale lui Maurice Maeterlinck ori din cele ale lui Franz Kafka.

Mă opresc cu enumerarea aici fiindcă nu vreau defel să cad în greșeala de a încălca voința de esență superioară a lui George Banu care a meditat și a scris despre toate aceste uși nu din dorința inventarierii, ci din aceea a desoperirii.

George Banu- UȘA, O GEOGRAFIE INTIMĂ; Traducerea din limba franceză: Anca Măniuțiu; Editura Nemira, București, 2017

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , ,





Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mircea Morariu


Mircea Morariu

Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facult... Citeste mai departe


E randul tau

Cred ca masurarea performantelor prin tot felul de indicatori de tip contabil, simpli si usor de int...

de: r2

la "Manifest pentru refuzul unei obsesii moderne"

Cauta articole

noiembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)