joi, martie 28, 2024

Cu cărțile pe față

Am crezut întotdeauna că este un simplu capriciu al lui Platon faptul că leagă laolaltă Binele Frumosul Adevărul. Un capriciu de filozof, căruia îi place să înmănuncheze lucruri altminteri distincte. Teoria Ideilor mi se părea de aceea doar o simplă teorie, un „construct” care „ține laolaltă“ doar în chip superficial și care așteptă ca o nouă teorie să vină să-i ia locul.

Mi-au trebuit ani ca să înțeleg că nu e așa. Aceste trei cuvinte îngemănate nu trimit la lucruri din lume, ci la „valori“. Ar fi însă de dorit să nu înțelegem prin asta „bunuri de valoare“, asemeni celor pe care le încuiem în seif când ajungem la hotel, sau pe care avem grijă să nu le lăsăm în mașină, la vedere, de teamă că nu le vom mai găsi când ne întoarcem. Nicidecum. Valorile sunt acele „non-lucruri“, aș putea zice, pe care nici un seif din lume nu le poate păzi, ci numai noi, noi înșine, în măsura în care înțelegem să trăim ghidați de ideile de „bine“, de „frumos“ și „adevăr“. Valorile sunt lucruri în care credem și care nu există decât prin adeziunea noastră. În schimb, trebuie spus, dacă nu ni le poate lua nimeni, prin nici o efracție, noi înșine le putem distruge foarte ușor.

În unele epoci, aceste ghidaje ale vieții sunt puse la grele încercări. Îți vine tot mai greu să duci o viață prin care să te „conformezi“ lor. Nietzsche are o expresie memorabilă pentru astfel de momente de cotitură, de fapt de anarhie (metafizică), spunând că se petrece o „răsturnare a tuturor valorilor“. Avem azi sub chiar ochii noștri un asemenea fenomen: de pildă, furtul (din bani publici) este dezincriminat (parțial sau total), se găsesc circumstanțe atenuante, ba chiar justificatoare, pentru o suită de gesturi reprobabile, care apar dintr-o dată într-o altă lumină. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre ceea ce spune vorba lui Nietzsche, privită atent. Accentul cade pe faptul că toate valorile sunt puse în pericol, atunci când una dintre ele este atacată. Nu se poate întâmpla ca doar una singură să fie „răsturnată“, iar celelalte să rămână în picioare, neatinse. Fire nevăzute le leagă. În definitiv, acest lucru îl spunea și Platon, nu?

Valorile co-există într-un soi de solidaritate, fără de care nici una dintre ele nu poate fi ceea ce este: ghidaj eficient pentru viața pe care o ducem. Sunt prinse într-o horă care se sparge și se dislocă în clipa în care una dintre ele iese din joc. Ele dăinuiesc îmbrățișate. Adeziunea trebuie să fie integrală, la fiecare dintre ele și la toate deopotrivă. Aceasta este motivul pentru care vorbim, în definitiv, de integritate. Sau, în cazul nostru, despre integritate academică.

Un plagiat și o îmbrățișare

Anul 2012, când s-a descoperit plagiatul prim-ministrului Victor Ponta, a fost un an de cotitură. Deși vestea a venit dinspre cea mai prestigioasă revistă academică din lume, revista Nature, o dată ajunsă la noi, au început relativizările de genul „c-o fi, c-o păți…“. Societatea noastră era nepregătită, cuvântul „plagiat“ nu prea spunea nimănui nimic și, mai ales, nu se înțelegea prea bine care sunt exact prejudiciile. Oamenii de rând vedeau în asta un reproș minor, de genul „a copiat când era mic la o teză la chimie“. De ce să facem atunci atâta caz? Mai grav decât atât a fost faptul că nu doar oamenii de rând, ci și profesorii reacționau așa. Un rector de Universitate ajuns ministru de externe, Andrei Marga, spunea cu nonșalanță că prin asta „i se caută nod în papură“ șefului său. El, care trebuia să știe exact că e vorba de furt calificat, prefera să spună astfel de cuvinte, ca să disculpe. S-au întâmplat, vă amintiți, lucruri extreme atunci, până într-acolo încât ministrul educației, Liviu Pop, a oprit curentul electric la sediul în care comisia de etică redacta verdictul asupra lucrării doctorale. S-ar putea face un film de aventuri cu evenimentele din acele zile, puse cap la cap.

Un important actor de pe scena publică și academică românească și-a jucat atunci rolul cum trebuie: Universitatea din București. Cazul a intrat în Comisia de Etică și, în urma analizei, a fost emis verdict de plagiat. Autonomia universitară și-a spus cuvântul. Liviu Pop n-avea și cheile de la panoul electric al Universității, ca să poată „stinge lumina“, cum făcuse cu Comisia de la minister. A fost greu, a fost presiune politică maximă (cum este azi pe justiție, dacă se poate face comparația), dar Universitatea a rezistat. Și astăzi îi auzi, pe cei care au făcut parte din acele comisii de analiză, spunând cu un oftat adânc: „Cât de greu a fost…!“

Mă aflam pe atunci, în 2012, într-un stagiu de cercetare la Universitatea din Viena, dar urmăream cu sufletul la gură evenimentele de aici. Când am aflat că Universitatea București nu a cedat la presiuni și a luat o poziție fermă, îndrăznind să recunoască frauda, am sărit în sus de bucurie. Firește că nu știam exact câtor oameni li se datorează această reușită, drept care entuziasmul meu s-a concentrat pe o singură persoană: cea a rectorului. Într-un elan de bucurie, mi-am spus: „Când mă voi întoarce, primul lucru pe care îl voi face, când îl voi întâlni pe culoarele Facultății, va fi să îl felicit și să-l îmbrățișez. Da, așa voi face, chiar dacă va părea un gest deplasat. Așa voi face, în văzul tuturor!“ Îmi asumasem gestul în integralitate, cu mult înainte de a-l face. Era o promisiune față de mine însumi, pe care eram hotărât să o țin, fără să-mi pese că rectorul însuși – sau colegii care se vor nimeri de față – vor fi poate șocați. Soarta a făcut însă ca, până la urmă, cel luat prin surprindere să fiu tot eu.

L-am întâlnit abia în anul următor, când tocmai intram într-o sală de conferințe. Se afla la prezidiu, lângă alți vorbitori. Era imposibil să-mi țin promisiunea, drept care mi-am zis că firesc este să-mi amân îmbrățișarea. Ca un făcut, următoarea dată când am stat față în față aveam între noi masa lată a unei săli de ședințe, iar ședința tocmai începuse. Cum să te duci să îmbrățișezi tam-nesam pe cineva care stă pe scaun, aplecat asupra unor hârtii oficiale? Și cum să ajung la el? Pe sub masă? Peste masă? Mi-am zis că îl voi urmări în continuare cu tenacitate, pentru a nu rata proiectul îmbrățișării. Ca să nu mai lungesc vorba, voi spune că, după o vreme, s-a nimerit să stăm de vorbă într-un strâmt birouaș în care profesorul își ține orele de consultație la Facultate. Iarăși mi s-a părut inadecvat, ba chiar de-a dreptul tardiv, să fac gestul fără alte precauții, așa că am ales doar să-i relatez cu lux de amănunte cât de mult am vibrat de la depărtare, și să-i povestesc, ca pe o anecdotă savuroasă, gândul meu poznaș de a-l îmbrățișa când îl voi întâlni. Iar atunci a venit rândul meu să fiu surprins: rectorul mi-a spus, cu cel mai mare firesc: „Păi, atunci, îmbrățișați-mă!“. Ne-am ridicat amândoi în picioare și, în strâmtul birouaș de consultații, am stat o vreme îmbrățișați.

Morala? E una mai presus de cuvinte. Am simțit că, fără cuvinte, cineva îmi spune „cât de greu a fost“ și că gestul meu venea ca o vitamină alinătoare pentru cineva care suferise o adevărată traumă, ce nu prea se putea povesti. Am simțit că, la destulă vreme după ce evenimentele anului 2012 trecuseră, încă mai avea nevoie de îmbrățișarea cuiva, a oricui, adică de susținere, de suport. Mi-am dat seama atunci – și a rămas ca o lecție pentru toată viața – că astfel de gesturi trebuie făcute, chiar dacă ar fi să sari inopinat peste mese de prezidiu sau te strecori pe sub masa de ședință. E nevoie de ele, pentru a-i întări pe cei puși la încercare (și, în acel an de pomină 2012, au fost destul de mulți cei greu încercați, nu doar cel asupra căruia se concentrase recunoștința mea).

Un nou plagiat

Anul 2019 a adus o nouă încercare Universității din București. Sigur, nu așa mare, de astă dată nu era vorba de un prim-ministru în exercițiu, ci de un fost ministru al Culturii, cu două mandate în trei guverne. Își luase titlul la noi, la Filozofie, în 2008, în prezența lui Ion Iliescu la ședința de susținere. Mi s-a spus de curând că rezultatul expertizei CSUD confirmă frauda (nu am văzut însă, deocamdată, nici o hârtie oficială). Mă gândesc acum că titlul pe care l-am ales pentru articolul din Contributors, De ce ne-ai batjocorit?, are perfectă acoperire. Fiindcă, dacă privești mai îndeaproape maniera în care este comisă frauda, sesizezi un anumit cinism, simți vie conștiința celui care fură tocmai când săvârșește fapta. Ne-a tras pe sfoară, da, chiar așa, ne-a batjocorit.

Printre comentariile la articolul de atunci, câteva dintre ele mi-au atras atenția. Cineva spune: „În primul rând v-au batjocorit coordonatorul doctoratului și membrii comisiei, care i-au acordat doctoratul.“ Are dreptate! Altcineva spune de asemenea că ar trebui verificată în detaliu și activitatea profesorului coordonator: „O simplă privire la raftul de doctorate coordonate și observăm că omul pretinde competență universală, coordonează tot. Nu degeaba îi zicem noi, studenții «profesorul tutti frutti», că el coordonează fără discernământ tot.“ O a treia persoană vine să întărească cele spuse de ceilalți: „Acest gen de furt pare în acord cu paznicul. Coordonatorul. În general, paznicul care favorizează hoțul are și el un câștig.“

Aceste comentarii m-au pus pe gânduri și am început în mod firesc să îmi pun o nouă întrebare: de fapt, cine ne-a batjocorit? Răspunsul la ea îl oferă, dacă vreți, statistica. Adică o vizită la… raftul cu doctorate.

La raftul cu doctorate

O consultare a raftului cu pricina de la Facultatea de Filozofie e plină de învățăminte. Nu am făcut până acum decât o analiză preliminară, pe care îmi propun să o continui și să îi prezint la un moment dat rezultatele, dar, în mare, se poate aprecia că lucrurile stau în felul următor.

Există două categorii de teze: 1) ale unor doctori care și înainte, dar mai ales după susținerea doctoratului se remarcă prin contribuții științifice, articole publicate în domeniu, uneori parcurs post-doctoral impresionant, cărți publicate la edituri importante și activitate curentă în sfera filozofiei. E o adevărată încântare să răsfoiești producțiile acestora, deoarece sunt „muncite“ din greu, scrise acurat și cu contribuții personale indubitabile. 2) în cea de-a doua categorie intră tezele scrise de oameni care nici înainte și nici după doctorat nu au desfășurat activitate științifică. În biografia lor, episodul doctoral pare un accident. S-au ocupat și se ocupă cu altceva în viață, sunt uneori avocați, ziariști, veleitari de prin provincie sau – în destul de multe cazuri – lucrează prin ministere sau în alte instituții ale statului. Este tare neplăcut, uneori insuportabil să răsfoiești acest soi de teze, fiindcă sunt, în mare parte, însăilări suspecte de poncife care străbat ca un nor de meteoriți internetul. Chiar dacă nu e fraudă directă, copleșitoare este marca inconfundabilă a mediocrității cu exprimare sleită, indecent de compilatoare. Nu pot spune, la această oră, câtă vreme analiza nu este încheiată, care dintre aceste categorii de teze prevalează ca număr.

S-ar putea spune că e normal să fie așa, că „există teze bune și teze proaste“. Însă nu despre asta este vorba, ci despre teze ale oamenilor cu adevărat din domeniu, cum spun mai sus, și ale altora care vin la Facultatea de Filozofie doar ca să-și pună, să zicem, dantură de aur, pentru a pleca apoi mai departe.

Rezultatul cel mai îngrijorător al analizei este că aceste categorii de teze se acoperă, fiecare, cu activitatea anumitor profesori ce au calitatea de conducător de doctorat. Cu alte cuvinte, că titlurile conferite unor persoane fără prea mare legătură cu filozofia (fără activitate în domeniu, înainte sau după susținerea tezei) se regăsesc consecvent în bilanțul unui set de profesori coordonatori, în vreme ce alții, potrivit acestei sumare statistici, coordonează de regulă doctorate ale unor persoane bine pregătite, cu performanțe notabile în domeniu. Or, ajunși aici, ne dăm seama că e vorba de o practică neavenită, sau, cu un cuvânt popular, de adevărate „năravuri“ ale celor care înțeleg să coordoneze cu o indecentă consecvență lucrări sub standard, din rațiuni care nu mai sunt cele științifice. Rațiuni care trimit la ceea ce numim în general destul de vag corupție. Dar care, iată, are și aici un chip și un nume: tranzacționarea titlului de doctor către persoane care au posturi importante în instituțiile statului sau aiurea și care doresc să-și pună un epolet în plus pe uniformă. (Așa cum a vrut de pildă Ioan Vulpescu, fost consilier prezidențial, gândindu-se că s-ar putea să-i prindă bine un doctorat în filozofie). Însă acest epolet are un preț. Cine îl încasează? Acel personaj despre care forumiștii de pe Contributors spun la unison că este, de fapt, cel care „ne-a batjocorit“: coordonatorul tezei.

Spun că este îngrijorător rezultatul analizei sumare și preliminare de mai sus nu doar fiindcă el este constatabil în urma unei simple vizite (ce-i drept, repetate) la raftul cu doctorate, ci mai ales din pricină că nimeni nu vrea să-l constate. O școală doctorală care se respectă ar trebui să-și facă propriile analize periodice, și să încerce să îndrepte lucrurile, cel puțin sub aspectul pe care încerc să-l evidențiez aici.

Așa stând lucrurile, m-am gândit să le propun colegilor mei să facem cumva ca această stare de lucruri inacceptabilă să se schimbe. Asta nu se poate face fără noi, fără voința corpului didactic. Și, totodată, fără să obținem o mai mare transparență, condiția necesară care face ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple fără știrea nimănui. Am trimis așadar chiar azi o scrisoare Consiliului facultății, cu propunerea unui prim pas: să facem accesibile online toate tezele de doctorat de la facultatea noastră, chiar pe pagina instituției. În primul rând, tezele de doctorat ale corpului didactic, adică ale profesorilor care predau în facultate. Iar apoi, în urma unui apel către comunitatea noastră filozofică, fiecare deținător de titlu doctoral în filozofie să își încarce benevol teza pe portal. Se înțelege de la sine că, în spiritul acestei benevolentia, sunt primul dispus să fac asta cu propria teză, susținută și publicată în anul 2005.

.

Pare mult? Pare puțin? Indiferent de cum ne pare fiecăruia, vreau să amintesc aici o prevedere în vigoare în Germania: acolo, parcursul doctoral (Promotionsverfahren) nu se încheie nicidecum o dată cu susținerea tezei în ședință publică (o ceremonie din care, la noi, nu lipsesc pișcoturile și gustările), ci abia în momentul când teza a fost publicată. Altminteri, titlul se retrage (!) după o anumită perioadă de timp.

Așadar, nu e doar un îndemn la transparență ceea ce propun, și nici o chemare puerilă la exhibare a propriilor isprăvi, ci un îndemn de revenire la un nivel minim obligatoriu al corectitudinii academice.

După câte s-au întâmplat, cred că a sosit momentul, dragi colegi, să jucăm cu cărțile pe față!

Distribuie acest articol

49 COMENTARII

  1. Aceste discutii devin inutile in contextul unui corp profesoral (majoritar) predispus la coruptie. Toate aceste teze dubioase au devenit „doctorate” prin complicitatea unor profesori corupti. Doar software-urile antiplagiat i-au mai speriat un pic, desi, precum in lupta continua dintre antibiotic si bacteria patogena, cea din urma se va regrupa tot timpul si va neutraliza medicamentul. Singura solutia ar fi ridicarea autonomiei universitare si controlul strict al Ministerului Educatiei (prin niste comisii independente si profesioniste). Mediul universitar dovedeste inca o data ca este la fel de corupt precum clasa politica. Cine v-a impiedicat atatia ani sa faceti curatenie la Facultatea de Filosofie? Ati avut puternic sprijin politic (d-l Liiceanu in lunga perioada Traiana Basescu, d-l Mircea Dumitru in perioada de rector al UB). O sa ne mai trezim peste inca 5 ani cu un articol de acest fel, iar intre timp lucrurile vor continua in aceeasi nota: smecherie, coruptie, angajari si promovari (doar ale celor din sistem) prin concursuri controlate si, mai ales, clasari in top 900 la nivel international.

    • Poate ca articolul se doreste sa fie un semnal pentru a da startul oficial perioadei fara de plagiate.
      Este bine, zic eu, dar nu cred ca este si suficient din cauza motivelor invocate de Dvs.

      A trecut primavara si cred ca a venit vremea unei curatenii profunde in invatamantul universitar – de la opinca pana la vladica. Numai asa cred ca se va aerisi atmosfera si reface calitatea invatamantului universitar.

    • Nu as spune ca discutiile pe aceasta tema sunt inutile, tacerea este in schimb periculoasa. Autorul are o propunere care este coerenta si nu cere cine stie ce complicatii. Nu este nimic rau ca toate tezele de doctorat sa fie publice si orice persoana care a obtinut doctoratul „pe bune” ar trebui sa fie de acord, ba chiar sa se bucure.
      Sunt intru totul de acord ca istoria plagiatelor (si in general mediocritatea generalizata dinfoarte multe universitati) isi are radacinile in acceptarea tacita a multora dintre universitari a acestor practici murdare. Nu ma bag, nu cunosc, nu ma intereseaza etc.
      Am urmarit schimbul de articole pe tema „facultatii de filosofie” si la ultimul, cel al lui Liviu Papadima, reluam intrebarea unui comentator la unul din articolele precedente: cum se face ca pana a iesit la pensie, timp de zeci de ani, Gabriel Liiceanu nu a luat atitudine fata de aceste incorectitudini, mai ales ca, asa cum bine ati remarcat, mult timp a avut o mare sustinere politica?
      Bineinteles, este bine ca reactioneaza macar acum, dar asta nu rezolva anii de tacere si acceptare a faptelor incriminate. Si aceasta vina trebuie sa si-o asume toti cei care prin tacerea si lipsa lor de reactivitate au facut posibile situatii ca cea de la facultatea de filosofie, situatie care este departe de a fi singulara.

      • Buna intrebare despre tacerea domnului L inainte de a iesi la pensie. Raspunsul este simplu: domnul L a fost scos la pensie conform unei legi, poate, imebecile. Nu stim daca ar fi continuat sa taca daca nu era fortat sa iasa la pensie.
        Posibil ca deteriorarea mai accentuata a situatiei din invatamantul superior sa fie de data mai recenta.

        • @cinicul „domnul L a fost scos la pensie conform unei legi, poate, imebecile. Nu stim daca ar fi continuat sa taca daca nu era fortat sa iasa la pensie.
          Posibil ca deteriorarea mai accentuata a situatiei din invatamantul superior sa fie de data mai recenta.”

          Gabriel Liiceanu va implini 77 de ani in curand. In cele mai multe universitati din vest se iese la pensie la 65 de ani. Motivul este simplu: pentru a nu se bloca posturile si tinerii sa aiba sansa lor sa inceapa o cariera universitara. Italia a avut o politica asemanatoare cu a Romaniei: oameni care stateau in universitati pana dupa 70 de ani. Consecintele sunt dezastruoase pentru universitatile italiene: o mare parte din tineri – cei mai valorosi- au plecat in alte tari pentru ca nu aveau chef sa astepte pana la 40 de ani sa inceapa o cariera universitara, in cazul in care ar fi asteptat pana atunci si nu ar fi abandonat.
          Sa iesi la pensie la 75 de ani mi se pare o situatie cat de poate de decenta pentru orice profesor universitar.

          Cat despre deteriorarea situatiei din invatamantul superior, daca aveti chiar si o vaga idee despre subiect ar trebui sa stiti ca aceasta dateaza de peste 25 de ani, de cand s-au deschis universitati de stat in zeci de orase din tara, plus cele particulare. Asta a produs o inflatie de doctori si cadre universitare, cei mai multi ” facuti la gramada” ca altfel nu avea cine sa predea. Sunt lucruri cunoscute si rascunoscute, cine nu are habar de ele chiar nu cunoaste subiectul abordat in acest articol.

    • Îmi cer scuze, nu este un răspuns la comentariul anonimului ”Lucillius”, ci la adresa textului care a provocat acest comentariu. Dragă domnule Cătălin Cioabă, spui că, inspectând, fie și sumar, tezele de doctorat în filozofie, ai constatat că unii dintre doctoranzi au confirmat ulterior în cariera profesională, alții nu. De aici tragi concluzia că, în cazul celor din urmă, ar fi vorba despre ”corupție”. Oricât de ”vag” ar fi acest termen, el are, totuși, un înțeles destul de precis, pe care un filozof nu îl poate ignora. În orice formă de corupție, cineva obține niște beneficii ilicite – bani, cadouri, privilegii, influență etc. Întrebarea mea, foarte directă și simplă, e următoarea: subscrii la teza primului tău comentator, convins că majoritatea profesorilor – ca, de altfel, majoritatea tezelor mediocre și submediocre – sunt spăgari, adică corupți? Cred că fiecare ar trebui – mai ales când nu este vorba despre anonimii de pe net – să-și asume responsabilitatea a ceea ce fac să se înțeleagă din intervențiile în spațiul public.

      • Stimate domnule Papadima. Fiecare e liber, aici, să reacționeze cum crede, e un spațiu civilizat, inteligent, iar asta mă bucură întotdeauna când scriu pe „Contributors”: există reacție, chiar empatie, în general judecată de bun-simț. Sunt sigur că și d-voastră observați asta.

        Cum ajunge totuși un comentator să vorbească despre o „majoritate” coruptă? Da, asta e o întrebare. Există de destulă vreme în societatea românească o percepție negativă asupra a ceea ce se întâmplă în universități, iar asta mă doare. Textele mele, îndrăznesc să afirm, încearcă tocmai să restabilească încrederea în instituțiile educației. Or, asta nu e posibil fără ca instituțiile în cauză să facă ceva concret în direcția cea bună. Asta încerc și nimic mai mult.

        Cât privește „corupția”. Ea are, dacă privim și în DEX, în primul rând un sens moral („Abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie”) și abia în al doilea rând un sens juridic. Cea de-a doua derivă din cea dintâi, fără îndoială, deci în planul moralității sunt „cauzele” la care trebuie ajuns și reparat ceva. Adevărata problemă este „corupția ca mentalitate”. Și cine altcineva o poate combate decât persoanele cu pregătire intelectuală, mai cu seamă din universități? Se va întâmpla oare asta?

        Aștept cu interes și cu toată răbdarea rezultatul comisiei ce examinează teza și am toată înțelegerea pentru întârzierea care a intervenit. Cu toate acestea, țin să vă amintesc (fără supărare!) că timpul scurs de la semnalarea paginilor plagiate și până acum este de vreo 60 de ori mai mare decât cele 24 de ore despre care vorbiți în încheierea articolului dumneavoastră!

        Profit de ocazie să mulțumesc celor ce au reacționat și au comentat aici, celor care mi-au transmis încurajări.

      • @Liviu Papadima

        Sunt de acord cu ce spuneți. Așa este, trebuie să ne mai asumăm și ceea ce zicem, nu doar ceea ce facem, și da, situația este fără îndoiala foarte complicată.

        Însă vă propun să privim împreună și dintr-o altă perspectivă lucrurile, cea a studentului. Deși dumneavoastră nu discutați deloc ea, eu cred că este cel mai important punct de vedere dintre toate. Asta, în primul rând, fiindcă studentul face obiectul activității didactice și e în fond raison d’etre-ul universității. Mi se pare nedrept să nu auzim nimic și de aici, mai ales ca datoria dumneavoastră primară nu este nici față de domnul profesor dr.dr. Cioabă, nici față de domnul profesor dr. Liiceanu, ci față de studenții UB. De aceea, vă spun următoarele și vreau să cred că nu le veți lua ca pe niște acuze, căci după cum am spus mai sus vă înțeleg foarte bine poziția. Luați-le vă rog așa cum sunt menite, că un apel, că o rugăminte la considerație.

        În această țară, așa cum există profesorii care fără doar și poate fac o treabă extraordinară, pe un salariu de nimic, există și studenți, fie ei și doctoranzi, care rup cărțile și muncesc zi de zi susținut la tezele lor, care își strică ochii dezgropând din mormane de maculatură scrisă fix degeaba articolele relevante pentru cercetările lor, care publică articole în reviste prestigioase, care merg pe la conferințe și vorbesc fără accent de est-european limbi străine, care fac cinste universității dumneavoastră, ca apoi să scrie teze minunate pe care ajung să le citească doar mândrele lor mame care și-au tocit sufletele susținându-și copii.

        Unii dintre ei nu primesc burse, iar unii dintre ei ajung chiar și la taxă, în timp ce șoferii parașutiști de matrapazlâcari șefi, ajunși cumva din întâmplare să facă filosofie la doctorat primesc burse. Oricât cinism ai avea în tine pe asta nu ai cum să o dai pe după vișin că ar fi dreaptă. N-ai cum, chiar vă rog nu încercați! Iar consecințele pentru respectivii studenți serioși și implicați sunt devastatoare.

        Un profesor de-ai mei din liceu, mi-a spus în felul următor: „Dragă X-ulescu, oamenii tind să acumuleze dezavantaje, nu avantaje pe măsură ce îmbătrânesc”. Asta e unul dintre puținele lucruri pe care îți e dat să le auzi și nu le uiți toată viața ta pentru că sunt de o luciditate zdrobitoare. Or dacă aceste avantaje/dezavantaje sunt distribuite injust încă din fașă, atunci ceea ce se întâmplă este că ne dăm singuri foc la valiză, ne tăiem singuri craca, ne semnăm singuri sentința. Fiindcă, ceea ce se întâmplă mai apoi este că odată ajunși doctori, acești șoferi/parașutiști decid de pildă, dacă ideea mea de business se finanțează sau nu.

        Aveți idee cumva cât de greu este să primești finanțare străină în stadiul de pre-seed (investiție < 500 K) ca startup românesc? Vă spun eu! Este absolut imposibil, fiindcă nimeni nu își asumă un asemenea risc oricât de minunată și de profitabilă este ideea de business și oricât de bine pusă la punct este execuția ei. Nu suntem țara care să prezentăm încredere și aici se pune punct.

        Merg și mai departe și vă spun așa. Să luăm cazul bun, să zicem că ai avut bursă pe timpul doctoratului și cumva te-ai descurcat cu mizeria de bani și că ai reușit să găsești resursele să îți scrii teza. Ce se întâmplă după aceea? Ajungi de cele mai multe ori, căci nu prea ai acces la posturi în universitate (nu mai fac alte comentarii) în fața unui angajator. Acel angajator, va spune așa: „ai un doctorat, frumos, da ce știi tu să faci? Pai, nimic monetizabil! Fabulos, treci pe post de vânzător comercial”. Habar n-aveți câți lucrători comerciali avem cu diplome de pe la diverse facultăți. Nimeni nu stă să facă vreo diferență, de la ce facultate și universitate vine respectivul, ce a studiat sau alte astfel de considerente inutile. „Ia minimul pe economie și descurcă-te”, căci având în vedere că diplome au aproape cu toții înseamnă fix nimic, iar unde înseamnă ceva s-au dus deja piloșii.

        Dacă îți dă prin minte să pornești un business, intri în situația de mai sus. Cu alte cuvinte ai și pierdut startul cu toți ăia care s-au apucat de muncă când tu te apucai de doctorat și ai și ajuns mai rău decât ăia care au terminat doar liceul. Să zicem că ești băiat deștept și te descurci. Vă spun eu că te descurcai și fără să te umpli de frustrare timp de 8-10 ani. Ba chiar e mai bine așa, că ai mai multă încredere în tine.

        Mă rog, nu prea văd de ce ar veni cineva să vă plătească taxe pentru vreun scop altul decât devenirea lor. Iar dacă devenirea lor se produce în condițiile astea atunci orice rațiune se pierde. Dacă studiile sunt un produs, mă tem că dumneavoastră nu aveți un produs vandabil.

        De aceea, cred că v-ați inflamat prea mult la CUM a spus ce a spus domnul profesor dr. Liiceanu și ați pierdut totalmente CE a spus. Eu îi înțeleg cum și de ce este furios și vă înțeleg și pe dumneavoastră când spuneți că sunt multe aspecte care nu se văd și de aceea, lucrurile sunt mult mai complicate decât par. Însă tare mă tem, că și dacă veți câștiga această „bătălie”, veți pierde războiul. Iar acel război este chiar o parte importantă a viitorului acestei țări.

        Depinde și de dumneavoastră ce realitate veți să construiți în jurul dumneavoastră, domnule profesor dr. Liviu Papadima. Pentru că asta sunteți în primul rând, sunteți profesor și construiți în mintea studenților dumneavoastră o viziune asupra realității. Din păcate dumneavoastră aveți mult mai mult de pierdut decât am eu, căci tinerețea e încă de partea mea, iar eu pot încă să îmbătrânesc și pe meleaguri mai puțin cinice și mai sănătoase la cap.

        Îmi pare foarte rău că nu vă pot da numele meu public, vi-l pot însă da prin email dacă chiar neapărat îl doriți, dar am convingerea că ați înțeles ce am spus și că deși sună aspru acest comentariu a fost scris cu cele mai bune intenții.

        • Excelent raspuns! Oamenii ca domnul Papadima au petrecut atat de mult timp la catedra, cufundati in hartogaraia profesorala incat pierd viziunea de ansamblu si contactul cu realitatea in care se zbat cei care inca nu isi permit o relaxare placida pentru ca trebuie sa isi castige existenta intr-o lume despre care cei ca dumnealui stiu doar din ce au citit.

        • Dragă Anonim, 100% de acord cu ceea ce scrii. Concret, în cazul Mlădinoiu – parc-așa-i zicea – am scris la rândul meu, tot în Contributors, că acordarea bursei mi se pare inacceptabilă și că facultatea ar trebui să i-o retragă.
          Nu sunt eu cel în drept să arăt cum m-am purtat și mă port față de studenți. Întrebați despre asta foști sau actuali studenți de la Litere.
          Eu m-am limitat să remarc faptul că raționamentul colegului Cioabă nu mi se pare îndreptățit. Domnia sa s-a uitat peste tezele de doctorat de la filozofie și a constatat că unii profesori au coordonat mai multe teze slabe decât alții. Sunt convins că așa și este. M-a nedumerit însă concluzia la care a ajuns imediat: ”corupție” – fie și morală, nu numai juridică. Or, din punctul meu de vedere, ”analiza” d-lui Cioabă arată, în primă instanță, ceea ce știm cu toții de multă vreme, anume că sunt profesori mai exigenți și alții mai indulgenți.

          Mă opresc să vă povestesc o istorioară din vremea în care eram și eu tânăr ca și dvs., proaspăt asistent la Litere. Încercam atunci, ca și acum, nu numai să am o notare cât mai justă și mai echilibrată, ci și să le explic studenților în cauză de ce au primit nota pe care au primit-o (astăzi, din păcate, nu mai reușesc lucrul ăsta, pentru că sunt mult prea mulți pentru cât timp am la dispoziție, iar ziua tot de 24 de ore a rămas). La un moment dat o studentă mi-a cerut socoteală pe un ton foarte iritat pentru un 7 la un referat. I-am explicat, cu textul în față, ce justifica, din punctul meu de vedere, nota primită. Vedeam cum devenea tot mai contrariată pe măsură ce îi explicam, iar în final mi-a zise ceva de genul: ”Se poate să aveți dreptate, însă, știți, eu locuiesc la cămin în cameră cu o colegă de la seria paralelă și, trebuie să recunosc, am făcut referatul împreună, iar ea, pe același referat, a luat 10”. Ce poți răspunde la un atare argument? Îl știam bine pe colegul de la seria cealaltă, un om foarte corect, care n-a căutat niciodată să obțină beneficii din generozitatea cu care punea notele. Ba mai mult, era ferm convins că așa e ”corect”, să dai note mari, ca să-i încurajezi pe studenți.
          Da, avem o enormă problemă în învățământul românesc – am scris despre asta în numeroase rânduri la rubrica săptămânală pe care am ținut-o vreo 3 ani în Dilema veche – la toate nivelurile și sub toate formele, anume arbitrarietatea modului în care se face evaluarea. Și, da, această problemă are consecințe dintre cele mai dureroase pentru cei evaluați, la teza sau la ”scosul la tablă” din liceu, la admiterea în universități la ciclul de licență, la masterat, la doctorat. Asta creează mari și justificate frustrări pentru elevi și studenți – probabil le-ați resimțit și dvs. – și un sentiment acut de nedreptate. Pentru că, da, e inechitabil ca performanța ta să depindă de hazardul de a fi nimerit la un profesor ”mărinimos” sau la unul care e convins că ”10 e numai pentru Dumnezeu” și pică la fiecare examen cel puțin trei sferturi dintre studenți.
          Asta, deja, e ceea ce se cheamă o ”problemă de sistem”: incapacitatea de a da un răspuns limpede, același pentru toți, și evaluatori și evaluați, la întrebarea ”ce valoare are un 7” (sau un 4, sau un 10). Ca decan, am încercat să propun colegilor din facultate să facem anual o analiză a evaluării – a notelor care se puneau la diverse materii, de către diverși profesori. A fost prezentată în consiliu și nu am cum să uit cuvintele introductive ale colegului care condusese echipa de ”investigație” – statistici a zeci de examene, însumând mii de note: ”Vă vom prezenta rezultatele muncii noastre, extrem de laborioase și, din punctul meu de vedere, fără nicio finalitate”.
          Bun. Sunt întru totul de acord cu d-l Cioabă atunci când domnia sa consideră că avem serioase probleme – de ordin docimologic, deontologic, etic în ultimă instanță – în evaluarea performanțelor intelectuale ale studenților noștri, indiferent din ce ciclu de învățământ. Mă despart însă ferm de domnia sa atunci când pune totul, sumar și și rapid, în seama ”corupției”. Sub aspect moral sau sub aspect juridic, ”corupție” e un cuvânt greu. Cu atât mai greu cu cât – în mod justificat, cred eu – a ajuns una dintre temele cele mai fierbinți ale României actuale. Dacă îmi permiteți și mie o exagerare retorică, nu cred, de pildă, că iminența activării articolului 7 la adresa României actuale se datorează faptului că eu și un alt coleg am pus un 7, respectiv un 10, pe același referat, după cum nu cred nici că, pe 10 august a.c., jandarmeria ar fi pus gazele lacrimogene pe noi – eram acolo – pentru că la Facultatea de filosofie din UB s-ar fi petrecut niște fapte de, iarăși ”corupție”, așa cum pare a da de înțeles d-l Cioabă într-un clip în care, ca și mine, ca și mulți alți colegi din UB, ca și universitatea ca instituție, îndeamnă tinerii să iasă la vot. Sunt filolog, mă ocup cu studiul literaturii, cea mai extravagantă formă de manevrare a limbajului. Cred, totuși, că pot discerne atunci când un raționament e corect alcătuit sau nu.
          PS Adresa mea de e-mail, ca profesor, e accesibilă public.

  2. Felicitări, domnule Cioabă!
    Dacă fiecare facultate ar avea oameni luptători și integri, ca dumneavoastră, sprijiniți de ziariști curajoși, precum Emilia Șercan, s-ar putea face puțină lumină în universitățile românești.
    Eu, personal, nu am doctorat, dar știu din familie ce înseamnă: muncă de cercetare, stagii în străinătate, prezentări de articole la conferințe internaționale de prestigiu. O activitate intensă de câțiva ani cu responsabilitatea de a clădi o lucrare interesantă și originală.
    Nu comentez pe Contributors de obicei, dar simt acum că trebuie să vă ofer o ‘îmbrățișare’ pentru curajul de a înfrunta acest sistem cangrenat și corupt.
    Sper din tot sufletul să vă urmeze demersul cât mai mulți!

    • Suntem mai multi, mult mai multi cei care va sustinem. Nu renuntati la lupta asta pentru valori. Numai mediocrii au nevoie de apararea haitei, si de aceea latra.

  3. Frumos si de folos text. Felicitari autorului. Ma bucura nespus amintirea lui Platon si a triadei lui: Binele – Frumosul -Adevarul. Eu il consider pe Platon Everestul filosofiei, neegalat de nimeni. Nu degeaba Sfintii Parinti nu s-au sfiit sa preia notiunile si termenii folositi in teologie de la el. Omul are trei facultati spuneau ei: Vointa – Sentimentele – Intelectul si au combinat acestea cu cele trei valori amintite de Platon astfel: Vointa sa urmeze Binele, Sentimentele Frumosul si Intelectul sa urmeze/caute Adevarul. Iar cel ce facea asta era considerat Integru. Un caracter demn de urmat.
    In privinta plagiatelor, lucririle sunt un pic mai complicate. De exemplu, pot fi considerate multe din scrierile lui Platon ca plagiate dupa Socrate? Cu toate ca Socrate nu a scris nimic? Apoi neoplatonistii pot fi socotiti ca l-au plagiat pe Platon? Lucrurile nu sunt deloc simple conform celor descrise aici: http://detectareplagiat.ro/plagiatul_academic.php. Sigur, am exagerat, recunosc.
    Dar sunt de acord ca verificarea cu calculatorul a tezelor de doctorat sau al lucrarilor stiintifice, literare, estetice, etc, e de preferat unei inflatii necontrolate si abuzive de lucrari. E o masura foarte buna de prevedere ca lucrari inutile, neinspirate si care nu aduc nimic nou nu vor inunda si acoperii pe cele cu adevarat valoroase. Ca destul suntem inundati de fake-news, minciuni, sofisme, gogorite sau gargara cu funda.
    Pentru doctorate ar trebui sa fie obligatoriu trei Peer-review din partea unor somitati in domeniu. Atunci coordonatorul nu ar mai putea face rabat de la calitatea lucrarii, iar mituirea devine mult mai dificila.

  4. Activitatea științifică plătită din banii publici ar trebui sa fie publică. Până și brevetele devin publice din momentul depunerii oficiale, tocmai pentru a nu fi nimeni mai apoi care să spună „nu știam”.
    Munca ar trebui sa fie publică, in primul rand, nu titlul.
    Poate că o Facultate de Filozofie nu își permite un inginer de sistem care să aibă grijă de pagina Facultății, sa o updateze, sa stocheze pe ea fișiere mari (zeci-sute de Mega daca are fotografii old fashio). Dar macar abstractul, o copie .PDF a titlului, pagina cu comisia și data susținerii și abstractul tezei, tot ar trebui sa existe. Asta orice secretara o poate face, cu putina instruire.
    Cat despre activitatea științifică post-doctorat, este puțin discutabila problema. Minim că vârsta, un doctorat se termina în jur de 27-30 de ani. Când un om obișnuit se presupune că are deja o familie și responsabilități extra-studiu. Universitățile oferă programe post-doctorat din ce in ce mai puține, noroc cu programele POSDRU. Sau, poate alege sa plece afara, la Universități care oferă programe post-doctorale. Altfel, e musai că un tânăr cu familie sa intre in campul muncii, nu poate continua, la 30 de ani, sa trăiască pe banii părinților și să scrie articole stiintifice.
    In industrie, se cer și se premiază patente. Nu e nevoie de filosofie științifică (articole). Așa e mersul în multinaționale, au conferințele lor tehnice, dar outputurile sunt patentele, nu articolele.
    Mă surprinde de ce autorii nu își publică benevol teza. Este o muncă de care ar trebui sa fie mândri, munca lor. Ok, înțeleg că publicarea integrală a articolelor depinde de dreptul de copyright al editurii la care s-a publicat, dar teza aparține autorului și Universității după susținere.

  5. Buna ziua.
    Am urmarit in ultima perioada o activitate mai sustinuta in acest domeniu.
    Eu sunt cadru didactic batrin aproape de pensie la o facultate de inginerie, cu o teza terminata acum 23 de ani.
    Opinia mea sincera dupa opiniile vazute si experienta de viata se poate rezuma astfel:
    1. Se acorda o importanta total exagerata doctoratului. A ajuns ca acesta sa fie dorit de o gramada de persoane care nu au nici o legatura cu disciplina respectiva si probabil il privesc ca pe o masina de lux aflata in fata blocului.
    2. Din pacate, aceasta dorinta a acestor persoane, dintre care multi politicieni, este satisfacuta de cadrele didactice. Dorinta de a avea doctoranzi, posibiltatea de prelungire a functiei pe care o ocupa si alte avantaje conduc la aceasta aservire a cadrelor didactice.
    3. Este ceva despre care se vorbeste putin, respectiv responsabilitatea cadrelor didactice la conferirea titlului de doctor. Este bine ca l-am gasit pe politicianul X dupa Y ani ca a plagiat, dar conducatorul + ceilalti 4 membrii ai comisiiei + celelate 20 de aprecieri favorabile nu au nici o vina? Ce ar fi daca ar trebui penalizati toti acestia la o demonstratie de plagiat? Cine s-ar mai duce sa imbratiseze pe cine?
    4. Nicaieri nu se vorbeste despre teze bune si teze proaste. Ne referim la plagiat si gata. Parerea mea este ca pericolul tezelor proaste este mult mai grav decat al plagiatului.
    5. Se urmareste cu disperare o obiectivizare fortata a evaluarii academice. Ai N lucrari cotate esti minunat, n-ai esti praf. Factorul uman, cel subiectiv, al conducatorului, de departament, de disciplina se transforma in un socotitor al punctelor obtinute si stabilirea ierarhiilor dupa asta. Sigur ca aici nu poti avea contraargument pentru ca totul este cuantificabil. De asemenea si seful de departament este privat/eliberat de orice evaluare pe care ar putea/trebui sa o faca. Asa ca faptul ca RECTORUL din articol a REZISTAT nu stiu daca este de lauda sau nu. El nu trebuie sa reziste, el trebuie sa ia decizii.
    6. Cum se va iesi din aceasta chestie? Probabil deja s-a iesit. Multi din potentati probabil vor renunta la doctorate, asa ca nu vor mai exista nume sonore. Iar tezele proaste nu ne intereseaza pentru ca ar lovi grav in corpul profesoral.

    • 1. nu – doctoratul trebuie sa ramana o masina de lux pe care numai cei care isi permit o pot avea…Luxul este atunci cand ai ceva in capsor si poti sa faci dovada unui lux sustenabil…

      2. Da.

      3. Aici se vede limpede ca nu sunteti cadru didactic – altfel stiati bine merci ca a existat prevedere legala care penaliza drastic coordonatorul de doctorat dar care a fost scoasa din legislatie dupa o mare tevatura pe vremea lui Monta.

      4. Plagiatul este mult mai grav decat o teza slaba de doctorat. Conferirea unui titlu dupa o frauda de anvergura intelectuala trebuie pedepsit drastic.

      6. Din pacate nu s-a iesit – se incearca.

      • 1. Pentru ca v-ati permis sa contestati apartenenta mea la corpul didactic va rog sa precizati care este articolul din lege scos pe vremea lui „Monta”.
        Eu vad in legea 1/2011 _actualizata, art. 143 pe care il reproduc:

        Îndrumătorii lucrărilor de licenţă, de diplomă, de disertaţie şi de doctorat răspund
        în solidar cu autorii acestora de asigurarea originalităţii conţinutului acestora.

        Poate aveti cunostinta de cineva care ar fi avut de suferit pe baza acestui articol.

        Mai vad si art. 146.

        Rectorul poate anula, cu aprobarea senatului universitar, un certificat sau o diplomă
        de studii atunci când se dovedeşte că s-a obţinut prin mijloace frauduloase sau prin
        încălcarea prevederilor Codului de etică şi deontologie universitară.

        Deci, asa cum am spus, rectorul trebuie sa DECIDA.

        Astept raspuns.

        • Parerea mea este ca pericolul tezelor proaste este mult mai grav decat al plagiatului.
          …..
          Perfekt adevarat, problema e insa ca, în timp ce plagierea poate fi verificată prin mijloace simple, chiar computerizate, valoarea adevarata a unei lucrări nu poate fi evaluată decît de specialiști adevărați si de multe ori, în domenii f înguste, nu prea exista sau sunt prea puțini specialisti

  6. Poate ar fi trebuit vorbit şi despre relaţia valoare/non-valoare şi bani. Fiindcă, vai, şi valoarea şi non-valoarea aduc bani unora (de drept sau pe nedrept). Numai că, fie ei cum or fi, banii se preferă de unii să fie cât mai mulţi. Şi obţinuţi oricum, fie ei prin hoţie sau, în cazul mediului academic, prin plagiat. Eu învinovăţesc cel mai mult pe coordonatorii de doctorate, ei au permis furtul şi ei au fost beneficiarii (ei au luat banii). Şi dacă sunt vinovaţi, trebuie să plătească fiindcă au fost răsplătiţi fraudulos. De ex. prin îndepărtarea din mediul academic. Blasfemie, nu-i aşa? Cum domnule să elimini pe „marele profesor”, pe marele Conducător de Doctorate? Nu se poate, nu-i aşa domnilor profesori? Eu aş zice că aşa trebuie făcut.
    Chestia asta cu plagiatele din mediul academic este cea mai ruşinoasă „afacere” din mediul academic. Şi care a rămas un cancer generalizat al non-valorii învăţământului academic românesc. Ar trebui urmărit nu numai la facultatea de Filozofie, vedeţi ce se întâmplă pe la Academia de Poliţie, aia de Informaţii şi chiar la marea Academie de Studii Economice(de care nu se ocupă nimeni…). Ruşine domnilor academicieni, ruşine!

  7. Cu cărțile pe față?
    Păi hai să începem cu structura școlilor doctorale și cu cei abilitați să să conducă doctorate. În măsura în care activitatea științifică a acestora din urmă, cu excepții, desigur, se rezumă la câteva lucrări sub-mediocre publicate la edituri de casă, cam ce pretenții pot avea de la doctoranzi?
    Referitor la aceștia, contribuția conducătorului la parcursul științific al doctorandului și la teză este, de cele mai multe ori, nulă, respectiv egală cu pretențiile științifice pe care conducătorul le are de la el însuși.
    Putem continua cu procedura de admitere, unde bursele/locurile fără taxă sunt rezervate pentru prieteni și alte tipuri de afiliați.
    Apoi, desigur, cu organizarea susținerii tezei, unde doctoranzii sunt invitați să suporte financiar cheltuielile de drum, cazare și, sporadic, masă, ale comisiei.

    Plagiat? Uzină de doctori? Produse ale unui sistem grotesc și mizerabil, de la început până la sfârșit. Arhitecții sistemului sunt acolo, mai degrabă îi căutați printre mărgelele de sticlă decât printre cei din exteriorul instituțiilor academice.

    Și da, sunt doctor în filosofie, lucrez într-un minister (fiind mult sub nivelul solicitat de pretențiile intelectuale ale universităților), cu toate acestea nu am plagiat.

    Mulțumesc.

  8. Se pare că filozofia, ca sursă esențială a cunoașterii, face primul pas către revenirea la normalitatea academică; dar celelalte științe vor avea o grea sarcină, într-un fel mai grea decât filozofia.
    Mediocritatea este băltirea valorică și dușmanul perfecționării – de aceea va fi greu ca mediul academic românesc să se transforme – mai ales că politicul are ca fundament anti-valoarea.
    Putem vedea asta din calitatea absolut execrabilă a majorității politicienilor, mai ales a celor formând partidul majoritar….

  9. In care an suntem azi?
    In care epocă trăim?

    ….”… De ce ne-ai batjocorit?, are perfectă acoperire. Fiindcă, dacă privești mai îndeaproape maniera în care este comisă frauda, sesizezi un anumit cinism, simți vie conștiința celui care fură tocmai când săvârșește fapta. Ne-a tras pe sfoară, da, chiar așa, ne-a batjocorit. ….
    Cineva spune: „În primul rând v-au batjocorit coordonatorul doctoratului și membrii comisiei, care i-au acordat doctoratul.“… „….

    E vorba de universitate, de filozofie sau de imnul ticăloșilor din instituțile publice:
    La vălău!

    „Oh Jahrhundert! Oh Wissenschaften: Es ist eine Lust, zu leben.”
    ( Brief an Pirckheimer, 25. Dezember 1518. Zitiert nach Herrmann Schreiber: Kunst und Kultur der Renaissance, in: Weltgeschichte, Band 7 Entdecker und Reformatoren. Weltbild-Verlag, S. 207)
    scria Ulrich von Hutten (1488-1523) acum câteva secole.

  10. Nu sunt prea sunt stiut in domeniul filosofic dar mai stiu cate ceva in domeniul asigurarii calitatii.
    Cred ca ati gasit cateva solutii simple, aplicabile, logice.
    Toata discutia asta cu rectorul care face sau nu face nustiuce pierde din vedere faptul ca UB este finantata peste 65% de stat, via MEN. Basca alte canale, cam tot de la stat.
    https://www.unibuc.ro/wp-content/uploads/2018/12/Buget-2018-rectificat.pdf
    Mai pe sleau, cand ai cheltuieli anuale de 372 milioane (269 ptr activitataea de baza) si ai venituri proprii de 60 plus inca fo 40 din cercetare (cam tot via buget de stat ma gandesc) este greu sa faci pe viteazul cu aia care au in pix bugetul institutiei tale.
    Daca primesti un telefon de la…ahmmm, cum ca are si el o feblete, na, poate ca vei primi cateva zeci de milioane in plus. Sau, nu, daca te pui capra!
    Coincidenta
    https://www.unibuc.ro/wp-content/uploads/2018/12/Bilant-UB-30.06.2018.pdf
    randul 3 (finatari, subventii, transferuri, alocatii bugetare cu destinatie speciala) creste la 150 mil in Q2 2018 fata de 66 in Q2 2017.
    Basca o problema semnala de dl. rector chiar aici pe contributors, tot despre bani (de fapt singurul articol al dlui rector pe platforma noastra)
    Doar un „sinucigas” bugetar ar face pe eroul luandu-se in coarne cu cei care-l finanteaza, sa o spunema p-aia dreapta. Calitate vs bani…ce alegi?
    OK, se putea, teoretic, si altfel: UB sa se „autofinanteze” si sa i se rupa de pixul alora care-l tot flutura cand dau telefoane sau pur si simplu, rectorului sa i se rupa de finantarea de stat si sa tine steagul eticii sus, in contra „vremurilor”…si cu riscurile de rigoare. Teoretic, practic nu cred ca era ceva functional, oricat de frumos ar suna Pana si Mill a bagat de seama asta acum cateva sute de ani :P
    Avand in vedere aceste „chestii” mai putin filosofice cred ca solutiile dvs ar fi un bun inceput, pragmatic. Inteleg ca ar fi cam asa:
    -publicarea tezelor de doctorat, nepublicarea ducand „automat” la retragerea sau neacordarea „finala” a titlului.
    -o sinteza anuala privind numarul de teze si comisiile sub obladuirea carora s-au elaborat.
    -o analiza anuala privind calitatea dpdv al semnalarii si analizei plagiatelor
    -retragerea dreptului de a coordona doctorate, pe „persoana fizica”, la un anumit nr de plagiate dovedite.
    Sau ce se mai practica prin tari mai curate.
    Eu o vad ca pe un fel de procedura foarte clara ,cam cum este sistemul ISO 9001 privind asigurarea caitatii in productie. in principal, identificabilitate si trasabilitate, totul public.
    Traseu clar de asigurare calitativa, incepand de la „receptia” materiei prime (doctorand) si pana la urmarirea in „functionare” a „produsului” final (impact si aprecieri ale tezei, cativa ani dupa) Musai, avand in vedere halul in care a ajuns scoala doctorala in Romania.
    Pe scurt, inginereste, fiind o problema de calitate trebuie abordata aplicand proceduri specifice asigurarii calitatii, verificate, nu teorii cu eroismul si etica in nustiuce…nu vor functiona in veci, vor ramne doar vorbe-n vant!
    De aceea apreciez articolul dvs., propune cateva solutii de bun simt (si pe intelesul nostru, al „nefilosofilor”), fara a invartosa brusc tot „ecosistemul”. cu sanse sa functioneze.

    • sunteti prea bland –

      de ce trebuie sa fie retras dreptul de a coordona teze de doctorat NUMAI DUPA UN ANUMIT NUMAR???

      Adica nu este suficient UN SINGUR CAZ ca sa iti fie retras acest drept pe „persoana fizica”?

  11. Da!

    Publicarea tezelor de doctorat este o solutie relativ simpla si eficienta.
    Si daca se incepe de la cap – de unde incepe pestele sa se imputa – cred ca este eficient…

    Imi aduc aminte de dl. Neagu Djuvara cum povestea dumnealui cat de greu financiar i-a fost sa isi publice teza de doctorat (a vandut un inel de mare pret primit de la o matusa…) dar trebuia sa publice lucrarea pentru ca altfel nu i se recunostea titlul.

    MI-a placut mult articolul.
    Binele – Frumosul – Adevărul

    „…toate valorile sunt puse în pericol, atunci când una dintre ele este atacată. Nu se poate întâmpla ca doar una singură să fie „răsturnată“, iar celelalte să rămână în picioare, neatinse. Fire nevăzute le leagă. În definitiv, acest lucru îl spunea și Platon, nu?

    Valorile co-există într-un soi de solidaritate, fără de care nici una dintre ele nu poate fi ceea ce este: ghidaj eficient pentru viața pe care o ducem. Sunt prinse într-o horă care se sparge și se dislocă în clipa în care una dintre ele iese din joc. Ele dăinuiesc îmbrățișate.”

    Mult succes si sper sa primiti decizia de pe care o asteptati!

  12. Acum, nu sunt decat inginer, simplu, fara doctorat. Am un mare respect pentru cei care au devenit doctori in urma unui traseu dificil cu examene repetate, de mare dificultate si incununate apoi cu o contributie ORIGINALA la teoria sau practica inginereasca. Hai sa o spunem direct, cati dintre inginerii care citesc pe Contributors si care au practicat ingineria pot sa spuna ca au adus o contributie originala meseriei lor? Una care sa merite titlul de doctor? Eu cred ca putini, foarte putini. Pentru ca e greu, e chiar foarte greu. De aia m-a mirat si apoi indignat inflatia asta de doctorate. Ai fi zis ca Romania a devenit centrul creativitatii mondiale si noi toti stim ca nu e asa. Se vopseste gardul si asta pune o pata nemeritata pe cei putini care chiar merita si au muncit si contribuit ca sa obtina titlul asta.

    • Inflația de doctorate este în domeniul umanioarelor. In domeniul științelor reale s-a păstrat cat de cat decenta in ceea ce privește numărul doctoratelor și calitatea. Se mai înscriu, dar multi renunță din lipsa de timp. Probabil timp au cei care lucrează prin administrații, inginerii din multinaționale chiar trebuie să muncească pentru bani.

  13. Exista o tara din Europa , Austria , in care „fiecare portar de institutie” are un doctorat , in mediul politic fiind putine persoane carora acest titlu lipseste.
    Ar fi interesant de stiut daca titlurile sunt acordate dupa aceleasi metode ca si in Romania sau exista la baza lor o munca stiintifica pe masura.

  14. Fara indoiala, in chestiunea plagiatului (sau a plagiatelor) aveti dreptate. Demersul dvs. este cat se poate de sanatos. Scrisoarea profesorilor de la U Bucuresti cam evita sa discute direct problema principala, ceea ce ma face sa nu pot simpatiza cu punctul lor de vedere. Poate ca o circumstanta atenuanta e totusi faptul ca raspunsul definitiv e de competenta comisiei de etica a universitatii. Nu stiu. Poate ca, daca se vor debarasa de acesti doctori impostori retragandu-le titlurile, vor iesi din scandal nu prea sifonati.

    Pe de alta parte, e ceva strident si nelalocul lui in textele lui G. Liiceanu. Caci acesta nu se limiteaza la a atrage atentia asupra unor probleme, a acuza, a critica moravuri si practici, care cu siguranta merita criticate. In schimb, el foloseste toate resursele retorice de care este capabil pentru a calca in picioare, pentru a batjocori. Textele sale denota ura (in care, teoretic, este specialist) pe care nici nu inceaca sa o ascunda. A vorbi despre propriii tai colegi comparandu-i cu dracii, razandu-te de o impleticire verbala a unuia, gasind defecte culorii ochilor altuia, si exagerand episoade biografice (care, pana la urma, par a avea mai multe lecturi), pentru a concluziona ca sunt prosti si marsavi, este moralmente cel putin cuestionabil. Si are darul de a te face sa ridici din sprancene in semn de uimire incredula. Iar cand pe deasupra se da pe sine drept unic exemplu de corectitudine morala si profesionala, rezultatul e un exercitiu de megalomanie de cel mai prost gust. In comparatie, raspunsul filosofilor e decent si rezonabil, si denota un mesaj simplu: “asa ceva nu se face”. Repet: e cat se poate de normal ca toate departamentele din tara sa se vindece de practica doctoratelor pe banda, si sa repudieze cu maxima vigilenta plagiatele; dar nu se cade sa aruncam cu mizerii in oameni de la care, cu toate defectele lor, avem multe de invatat.

    Ajungem astfel la o chestiune de fond care merita observata. Si anume ca e ceva stramb in toata aceasta dezbatere, atat timp cat publicul larg este chemat sa judece cum sta treaba cu calitatea actului pedagogic si de creatie in institutiile filosofiei romanesti. Caci si despre asta este vorba aici. Ceva e stramb caci, din perspectiva publicului, duelul nu se da de pe pozitii egale: in ochii cititorului de rand, un celebru filosof face praf o gasca de profesorasi mediocri anclati in relatii de tip mafiot care ii obliga sa-si acopere reciproc nimicnicia. Dar de ce ar fi acestia mediocri? (Intrebarea e foarte importanta, mai ales daca credem ca bine si adevarul merg tinandu-se de mana.) Sunt mediocri pentru ca o spune Liiceanu. Sunt mediocri pentru ca nu am auzit de ei. Intr-adevar, profesorii care semneaza scrisoarea respectiva nu sunt la mare cautare pe piata publica a culturii romane, in timp ce Liiceanu beneficeaza (si abuzeaza) de o enorma popularitate. Dar asta nu e nici pe departe dovada incompetentei lor. Din punctul de vedere al comunitatii filosofice din orice universitate serioasa, celebritatea in fata publicului nu este nici singurul, nici cel mai important criteriu al calitatii. Sa o spunem clar: faptul ca publicul larg nu a auzit de un specialist in logica, epistemologie, filosofía stiintei sau ce-o mai fi, nu are nici o relevanta. Caci standardele calitatea cercetarii in aceste discipline, la fel ca si in mecanica fluidelor sau chimia polimerilor, sunt necunoscute publicului nespecialist. Daca o lectura filosofica dedicata publicului larg poate fi o bucurie intelectuala, impactul international al cercetarii nu se masoara in acesti termeni. Nici la Bucuresti, si nici la Oxford, nici in stiinta, si nici in filosofia serioasa. Ar fi absurd sa fie altfel. Se masoara cu prozaicele criterii de calitate are revistelor de specialitate pe care doar specialistii le citesc, pentru ca doar ei le inteleg. Si in fond, cand Liiceanu se lauda cu reputatia internationala a studentilor lui, tot la astfel de criterii face referinta implicit, caci sunt singurele valide in lumea stiintifica. Majoritate semnatarilor scrisorii nu au scris pentru publicul larg, deci sunt niste necunoscuti acestuia. Ei au deci un enorm handicap din start, si, indiferent de meritele reale, vor pierde duelul, dand din nou impresia (cat se poate de falsa) ca in mediul universitar romanesc nu poate sa existe nimic bun.

  15. Va impartasesc intru totul pozitia fata de situatia din UB. Vreau insa sa comentez foarte pe scurt introducerea articolului. Este poate cea mai buna si concisa prezentare didactica pe care am citit-o vreodata a dificilei probleme a formelor Platoniciene. O expunere simpla, intr-o limba excelenta si fara cuvinte pretentioase si semantica intortocheata. Daca orice facultate din Romania ar avea macar un profesor ca dumneavoastra atunci nu-i totul pierdut. Imi inchipui doar, cu groaza, in ce mediu si conditii va faceti datoria de profesor si va admir curajul si daruirea c-o faceti in Romania.

  16. BRAVO pentru că ați crăpat ușa la „raftul cu doctorate” de la Facultatea de Filosofie a UB, iar propunerea ca textele lucrărilor să fie publice pe internet este normală (de ce nu și dizertații de masterat, licență?). Presupun că putea să fie făcută și în urmă cu 11 ani când și-a luat Vulpescu patalamaua de doctor în filosofie, ba chiar și în urmă cu 21 de ani.

    În 2012 Ponta era și o țintă politică, legitimă, dar restropesctiv, se pare că a fost doar o paradă de virtute a rectorului UB, urmată de realegere în postul de rector și apoi puțin ministru. Altfel propunerea cu publicarea tezelor ar fi fost de mult realitate.

    Filmul din povestea cu plagiatorul Ponta e mai curând de scurt metraj fiindcă multe fapte n-au ajuns publice.

    Felicitări pentru că vorbiți public, o căutare pe net arată că în general domnește omerta în lumea universitară. Apar înaintea perioadei de admitere ceva articole prin presă despre ce om te face filosofia, dar în rest e liniște. Cine sunt profesorii, lectorii, cu cine sunt rude, cine a fost discipolul cui și pe cine îndrumă mai departe? Cred că e o lume mică și de aici atâta liniște. Întrebările probabil duc în perioada comunistă când s-au format profesorii seniori, vremuri în care operația de extirpare a caracterului era absolut necesară pentru supraviețuire (Vai! Caracter, ce-i asta, dar nu toată lumea credea în etica virtuții. Maximizarea binelui socialist, sau imperativul categoric socialist era mai în vogă).

    Din CV-ul dumneavoastră reiese că aveți totuși o oarecare independență materială de UB și sistemul de stat, lucrați și la Humanitas – Cred că independența de gândire și liberatea de exprimare este influențată semnificativ de liberatea materială.

    Pentru posibili viitori studenți: aveți grijă că universitățile de stat primesc BANI de la stat pentru NUMĂRUL DE STUDENȚI (adică vă admit ușor și apoi vă tratează cu dispreț), iar majoritatea profesorilor lucrează la minima rezistență. Unii au în minte icoana excelenței și a persoanei studioase (format în liceu, de familie, de Asociația Secretă de Formare a Tinerilor Geniali) care din experiența sa îi spune că e cam una din zece. Dacă ești dintre cei nouă, vei fi lăsat să te scufunzi. Te descurci cu brio însă dacă faci ce spun profesorii întocmai și ajungi să le semeni. Dacă nu vrei să le semeni, păzea!

  17. Onestitate, curaj si delicatete remarcabile si memorabile. Mult succes!

    ***
    Here is the time for the sayable, here is its home.
    Speak and attest. More than ever
    the things we can live with are falling away,
    and ousting them, filling their place: a will with no image.

    ***
    from Rilke’s 9th Elegy transl Edward Snow

    Hier ist des Saglichen Zeit, hier seine Heimat.
    Sprich und bekenn. Mehr als je
    fallen die Dinge dahin, die erlebbaren, denn,
    was sie verdrangend ersetzt, ist ein Tun ohne Bild.

    Copiind aceste randuri, ma intreb oare de ce a folosit Rilke *Aici* este timpul, in loc de *acum* este timpul… O sa am ceva cautari de facut :-)

  18. Domnule profesor Cioabă,
    Vă scriu aici din poziția de student al Facultății de Filosofie ce și-a terminat nu demult studiile (e drept că la nivel de licență și nu de doctorat sau masterat).
    Am apreciat și vă felicit sincer pentru eforturile pe care le faceți și pentru că încercați să scoateți la lumină Adevărul, să faceți ordine și să faceți din această Facultate ceea ce ea ar trebui să fie. Urmăresc cu interes fiecare pas pe care îl întreprindeți și îmi doresc din tot sufletul ca propunerea dvs. să fie adoptată. Altfel, cred că știm ce înseamnă și nici nu aș vrea să mă gândesc…

    Totuși, vă voi întreba punctual (fără niciun fel de ironie):
    1. Imaginați-vă că sunteți un tânar pasionat de filosofie, aflat în liceu, incapabil financiar să studieze peste hotare. Ce alternativă vedeți în afară de Universitatea București? Înțeleg că, cel puțin în cazul Facultății de Filosofie, aceasta este mai degrabă de nefrecventat.
    2. Să presupunem, totuși, că acel tânăr alege Facultatea de Filosofie de la UB (cazul în care mă aflu). Cum să suporte jena, rușinea, sentimentul de vinovăție că a contribuit la finanțarea unei Facultăți unde sunt tolerate persoane cu probleme ca cele descrise de dvs. (este clar că dvs. sunteți excepția și nu îmi doresc să luați întrebarea mea ca pe un reproș) ? Ce e de făcut pentru a nu i se aplica lui însuși eticheta de plagiator (când știe câtă muncă, câte nopți și cât efort a depus pentru o biată teză de licență) ? Ce poate face pentru a refuza să intre în contact cu profesori atât de controversați (chiar din anul I) în condițiile în care, chiar pentru a studia în afara țării, situația școlară este relevantă? Cum poate să suporte să participe la cursuri organizate de persoane atât de îndoielnice?

    Și câteva precizări:
    a. Lupta împotriva plagiatului îmi pare nu doar importantă, ci o prioritate maximă (ca să fie clar că ce întreb mai sus nu caută scuze sau nu acuză virulența atacului față de Facultatea de Filosofie).
    b. Totuși, un student cu o condiție financiară precară depinde de acordarea unei burse pentru a își continua studiile. Astfel, fie acceptă să lucreze cu profesorii facultății, fie … Cred că știți prea bine că, chiar având un job de student, situația nu este foarte plăcută, cel puțin în România. Astfel, finanțarea proprie pentru studiu în afară depășește de multe ori orice posibilitate de economisire a banilor pe care aș fi putut-o realiza. Ce e de făcut?

    V-aș invita să scrieți un articol sau măcar un comentariu întrucât nu suntem puțini (cel puțin în generația mea) cei care își pun aceste întrebări.
    Este clar că a participa, chiar ca martor, la corupție este problematic moral. Cum se poate altfel (ceea ce din nou nu se vrea un argument de tipul „altfel nu se poate, deci profesorii de la Filosofie sunt scuzați”)?

    V-am adresat acest mesaj sub pseudonim, motiv pentru care îmi cer scuze față de întreaga comunitate atât de receptivă de aici. Motivele pentru care o fac cred, însă, că sunt evidente…
    Toată stima și prețuirea,
    un student.

    PS: Am întâlnit la Filosofie București și profesori de a căror calitate morală nu m-am îndoit și care m-au pus pe gânduri odată cu scrisoare colectivă. Nu le contest (unora, căci altora…) competența și îmi rămân ca o amintire frumoasă, însă de ce închid ei ochii? De ce sunteți singurul profesor (dintre cei ce fac parte din corpul didactic prezent) care ia o poziție publică față de problemele semnalate? Nu e și tăcerea celorlalți un manifest?

    • ‘De ce sunteți singurul profesor (dintre cei ce fac parte din corpul didactic prezent) care ia o poziție publică față de problemele semnalate? Nu e și tăcerea celorlalți un manifest?’
      I
      @ student – Eroii si oamenii in carne si oase pt care adevarul ( chiar si cel care ii taie in carne vie cand il rostesc sau ii pune in pericol) si integritatea sunt valori supreme sunt o minoritate pt ca nu sunt avantaje in supravietuire.

        • @delia f

          Mi se pare că întrebarea dvs. e sub centură, dvs. ce ați învățat în facultate?
          Dacă nu existau eroi nu am fi ajuns până aici ca specie.
          Acum mi se pare nedrept să învinuim sau să punem sub chestiune întreaga activitate a unei facultăți sau universități. E aberant. Există nedreptăți, așadar acele nedreptăți trebuie îndreptate, însă asta nu înseamnă că nu se fac și lucruri bune, mai ales pentru devenirea studenților. Eu zic să vă calmați nițel și să încercați să vedeți lucrurile mai echilibrat.

        • Evident că nu îmi este străin ceea ce spuneți și evident că cei ce caută adevărul, oricare ar fi consecințele, sunt puțini și ne amintesc de curajul marelui Socrate…
          Totuși, aș dori să clarific și să vă răspund tocmai pentru că întrebările mele, aparent naive, sunt fundamentate pe revoltă, pe greață, pe un permanent: cum se poate așa ceva? CUM?
          De ce doar domnul profesor Cioabă și nu și ceilalți? Mai ales că știu, cel puțin la Departamentul de Filosofie Teoretică, câțiva profesori de la care mă aștept să văd susținere față de demersul domniei sale.. Unde sunt domniile lor acum? De ce nu zic nimic?
          Atâtea întrebări fără răspuns sau cu răspunsuri pe cât de evidente, pe atât de dureroase.

          • @ student Cei care sunt de acord cu domnul Catalin Cioaba si tac -se tem de repercursiuni pe plan profesional si eventual chiar material- si nu pot sa-si permita sa-si piarda serviciul. Citeste articolul f. frumos al dlui Maci.
            Dar sunt multi care nu sunt de acord cu domnul Catalin Cioaba.

          • @student
            1/ onestitate si buna credinta- a nu minti, a nu fura , a nu intentiona sa faci rau
            2/ niciodata sa nu te lasi intimidat sau amenintat de nimeni. apara-ti drepturile legale si pozitia.
            3/ daca cineva incearca sa te intimideze sau te ameninta, povesteste prietenilor si cunoscutilor si posteaza pe social media
            Best,

            • precizare f. importanta- 2. nu include reactia la pericol de violenta fizica , de care in primul rand trebuie sa te adapostesti si imediat dupa aceea sa suni la politie, familie si prieteni.

    • In 1983, cand a aparut Jurnalul de la Paltinis, binele propagat in masa era resimtit ca un rau evident pentru toata lumea iar raul, ocultat sistematic avea drept de cetate in granitele sistemului. Toate personajele din rolurile principale erau deja pe scena. Nu pareau sa fie deranjate de dileme morale sau inadecvare in raport cu restul lumii…
      Cu toate acestea, un pic mai jos, in masa aspirantilor, a patruns un semnal: selectia, recrutarea, promovarea cadrelor mai avea nevoie de un pilon de sustinere. Unde, pana la un punct, erau suficiente ‘punctualitatea’ si ‘conformitatea’ transmise de scoala si insusite de elevi a aparut -din senin?- o cerinta noua. Paltinisenii, cu gandul la viitor, visau la culmile performantei dincolo de tariile tarii, iar performanta nu era de vazut in epicentrul educatiei oficiale ci cumva marginal. Tabula rasa cu prezentul, reluarea la puricat a temeiurilor autentice ale filosofiei, studiul consistent al limbilor clasice, matematica… In siajul d-lui Noica toata lumea cauta geniile nationale, din toate domeniile.
      A fost o boare de prospetime ce a adus un pic de speranta mintilor insetate, dar lipsite de voce. Un val de entuziasti autodidacti a adormit cu jurnalul sub cap dupa primele lectii private de greaca sau dupa primele pagini ale ratiunii critice. Asa se face ca de plusul de ‘competenta si valoare’ , mult dorit si asteptat, apt sa sustina si sa promoveze valori autentice s-a ales praful. Varfurile elitei universitare si-au conservat pozitia in turnul de fildes, in timp ce masa invataceilor s-a risipit in toate zarile. Se vorbeste in exces de marii profesori ai universitatii care nu inceteaza a-si lustrui statuile, in timp ce masa studentilor nu are la ce se adapa. Exceptionalismul neaos esueaza intr-o vaga opera de popularizare si asta se traduce, peste ani, in irosire de efort si resurse, atat individuale cat si colective.
      Totusi daca profii au o varsta si e greu de crezut ca renunta la traiectoria vietii lor, e de neanteles tacerea studentilor care, generatie dupa generatie, accepta adormiti cantecul de sirena ani la rand, iar cand se trezesc isi pun poalele in cap pe motiv de tarisoara.

    • @ student Tacerea majoritatii este un manifest de lasitate/ instinct de conservare al majoritatii intr-o societate corupta.
      Scrisorea impotriva lui Gabriel Liiceanu a fost un manifest de prostie si/sau ticalosie,pt ca nu poti sa acuzi de ticalosie pe un prost, ci numai pe un inteligent.

      • Hanlon’s Razor ” Never attribute to malice that which is adequately explained by stupidity” –
        ” Nu atribui ticalosiei, ceea ce se poate explica prin ignoranta sau prostie”?

        • ” Nu atribui ticalosiei, ceea ce se poate explica prin ignoranta sau prostie”
          Semnul de intrebare a ramas de la o fraza stearsa.

  19. Legat de corupția întreținută în feudele universitare, singura șansă e să se interzică recrutarea endogenă. Ex:termin doctoratul la București, apoi merg asistent si lector la Baia Mare sau Suceava, sau etc și poate după ani de perforamnțe mă întorc eventual prof plin la București sau Iași sau Cluj. Așa ar crește în valoare și așa zisele universități mici și s-ar desființa feudele. Atunci se vor pune cu adevărat în valoare probabil și aceia care nu au văzur veci altceva în afară de Dâmbovița.

  20. Dupa 30 de ani. Universitatea si Securitatea sau candoarea si mirarile filozofiei romanesti ( I)

    ” Cel care merge pe cal nu crede celui care merge pe jos ca-l dor dintii”.

    Proverb chinez

    Platforma Contributors.ro ne ofera o interesanta dezbatere despre misiunea si destinul filozofiei romanesti , dezbatere declansata de o serie de articole ale filozofului Gabriel Liiceanu publicate acolo ( Draci peste tot (I), Draci peste tot (II), Draci peste tot (fine). Dansul rectorului (III) . Aceste articole despre draci si ” indracire”, apar la 16 ani dupa ce un alt filozof roman a scris un tratat in oglinda intitulat ” Despre ingeri ” (https://www.ecasacartii.ro/media//catalog/product//d/e/despre-ingeri-2015.pdf

    ) , deci metaforic vorbind incheie un ciclu social derulat intre rai si iad ( sau invers ) .

    Aparitia articolelor a generat o polemica aprinsa . Mai intai a provocat o ” reactie emotionala” ( apud Liviu Papadima ) a Facultatii de Filozofie ( http://www.contributors.ro/cultura/maniheisme-sofisme-%C8%99i-al%C8%9Bi-demoni-filosofici/ ) ulterior a provocat o replica asumata in nume propriu a autorului citat anterior care a incearcat sa impace si capra, si varza (http://www.contributors.ro/editorial/dreptate-la-doua-capete/).

    Articolele mentionate prezinta profilele personale si carierele universitare ale unor conducatori de doctorate urmate de carierele fulminante si gonflabile ale unor doctoranzi care au darul ubicuitatii si , dupa un model deja consacrat la noi, reusesc performanta stranie de a fi in acelasi timp in mai multe locuri si in mai multe domenii .

    Profilele si datele prezentate prin colationarea unor domenii diferite sunt captivante , cireasa de pe tort fiind tandemul reprezentat de catre actualul decan al Facultatii de Filozofie din Bucuresti , recte Romulus Brancoveanu ( in calitate de conducator de doctorate ) si ” superman” -ul de stat Adrian Mladinoiu ( ” secretar de Stat în cadrul Secretariatului General al Guvernului, parașutist militar, comandant de grup în dispozitiv, alpinist de intervenție, ofițer de protecție pentru înalți demnitari, manager de situații de criză, specialist în „bună guvernare“. Are un masterat în investigarea fraudelor, a mai avut parte și de instrucție contrateroristă și posedă un permis de conducere la categoriile A, B, C, E. ” ) in calitate de doctorand.

    In realitate, marile problemele ale filozofiei si ale mediului universitar de la noi sunt cronice, la nivel de generatii , respectiv de sistem si vin din trecutul lor.

    Prin regimul comunist societatea romaneasca a fost supusa unui intens proces de decivilizare si dezumanizare. Directivele secrete ale NKVD din 1947 pentru tarile din Est prin prevederile lor sinistre au atacat intregul sistem de norme si valori sociale , culturale , morale, religioase si traditionale si au inversat complet scala valorilor abrutizand aproape intreaga societate :

    44. Se va căuta ca acei care lucrează în diferite funcţii indiferent cât de mici, să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi (s.n.).

    45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă (s.n.).

    Sursa : Cristopher Andrew & Oleg Gordievski – KGB. Istoria secreta a operatiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov , Editura ALL, Bucuresti, 1994, p.487-492

    Rezultatul a fost unul de-a dreptul inspaimantator . Partidul Comunist ajuns la putere prin crime si frauda a segregat societatea in celule ( clasa muncitoare, taranimea si intelectualitatea ) si gardienii lor ( Securitatea, Militia si Armata ) .

    Sadismul , teroarea si crima au devenit politica de stat , tot ceea ce a fost valoare umana si morala, educatie, civilizatie si normalitate a fost decimat sistematic in puscariile si lagarele comuniste , criminalii de sistem beneficiind in mod constant de impunitate penala si de confort si /sau omnipotenta financiara :

    https://youtu.be/06zuc3fFVug

    Tara a devenit un penitenciar gigantic deoarece metodele de schimbare prin tortura a sistemului de valori al unor detinuti politici folosite in ” Experimentului Pitesti” au fost extinse sub forma soft la scara intregii societati.

    Normalitatea sociala a disparut si fost inlocuita cu mentalitatea primitiva , brutala si patologica specifica regimului comunist , mentalitate care si-a lasat amprenta pe toate generatiile crescute de acel regim.

    Cum nimeni nu poate sari peste umbra lui , generatia din care face parte decanul Facultatii de Filozofie din Bucuresti ( promotia 1982 ) si care se afla acum la butoane , este formata si ea in creuzetul cumplit al anilor `80 .

    Aceasta generatie s-a afirmat plenar in cadrul regimului comunist , a platit pretul necesar si a evoluat doar in limitele permise de un sistem in care totul se facea cu aprobare .Pentru a avea o imagine asupra continuitatii de sistem si de mentalitate este suficient sa analizam contextul politic si social in care s-a format aceasta generatie.

    In anul 1981 , prin decret, orasele mari au fost inchise pentru repartitia absolventilor de univeritate , posturile au fost blocate , concursurile si transferurile au fost sistate, toate acestea ascutind la maximum concurenta la repartitie , dar si dorinta de parvenire a unora. In acei ani, primirea in partidul comunist , activitatea in ASC ( Asociatia Studentilor Comunisti ) pentru cele 50 de sutimi oferite la media de absolvire , intrarea in gratiile profesorilor si cererile de reexaminare pentru marirea notei erau vitale pentru cei care doreau sa se afirme atunci , in acele conditii si sub umbrela acelei mentalitati.

    In acei ani si in plina criza politica , sociala si economica a Romaniei din anii `80 este publicat in mod oficial , deci cu aprobarea regimului , „Jurnalul de la Paltinis” (1983 ).

    Apariatia lui l-a contrariat pe Emil Cioran :

    „Un strain care ar citi Jurnalul ar putea crede ca in anii aceia oamenii din Romania nu faceau altceva decat sa se piarda in meditatii atemporale sau sa viseze la soarta civilizatiei. Jurnalul trece dincolo de limitele inevitabil discrete ale unui text filozofic si isi dezvaluie adevaratul sau gand: cautarea de sine. Crima ce incununeaza cartea il priveste mai putin pe Maestru cat pe Discipol…” (https://www.amazon.com/Jurnalul-Paltinis-Romanian-Gabriel-Liiceanu/dp/973502232X).

    Aceasta carte a inaugurat aparitia oficiala a unui univers paralel cu evolutia reala a societatii romanesti in care oamenii traiau in frig , foame si intuneric , iar inginerul Gheorghe Ursu era omorat in secret si in beciurile Securitatii (1985 ) pentru ca a indraznit sa tina , fara aprobarea regimului , un jurnal despre realitatea si lumea in care traia.

    Ramane o enigma ontologica si o provocare pentru orice cercetator in domeniul social sa explice cum un absolventii unei facultati politico-ideologice de o asemenea natura si formati in acei ani pot avea un acelasi succes social in doua sisteme politice antagonice care se anihileaza reciproc si care presupun sisteme de valori politice , sociale , culturale si morale opuse.

    Revenind la subiect , ceea ce a contrariat in acest caz pe domnul Liiceanu este apropierea intre doua domenii foarte diferite :

    ” În cazul noului tandem, lucrul care te izbește este deocamdată doar apropierea dintre două domenii pe care nu cred să le fi unit cineva până acum pe lume: pe de o parte, pază si protecție, parașutism și contraterorism, pe de alta, filozofie.” ( II ).

    In realitate , filozofia a urmat exemplul psihologiei si s-a raliat unei tendinte generale de promovare a unor cariere profesionale fulminante si specifice Ministerului de Interne :

    ” In psihologia romaneasca avem cea mai inaintata democratie din lume in privinta sanselor unei cariere profesionale de exceptie . Este perfect posibil ca un ofiter de graniceri inainte de 1989 ( respectiv din Ministerul de Interne ) sa devina in mars fortat , sef de promotie la o facultate la zi, psiholog, psiholog resurse umane,( specialist in ) Selecţie psihologică ,Asistenţă, consiliere şi recuperare psihologică,Training psihologic aplicat pentru categoriile speciale de personal,Team building, Diagnoze şi intervenţii organizaţionale ,Management resurse umane, Proiectare organizaţională , dar si Şef serviciu, Şef direcţie, Consilier, Psiholog clinician, doctor,istoric, sociolog, consilier, doctor, conducator de masterate, colonel,lector si titular al Cursului „Intelligence şi securitate naţională”, co-autor al „Masterului de Securitate” , sa se ocupe de „Cultura de intelligence a decidentilor politici” , sa devina vicepresedinte al al Comisiei de psihologie pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala, membru al Comisiei de Psihologie a Ministerului Sanatatii fiind investit in „Conducerea operativa” (interesanta sintagma !!) a Colegiului Psihologilor din Romania ca „reprezentant al Colegiului Psihologilor din Romania, la negocierea sistemului de salarizare unitar în grupul de dialog social al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.”

    Uff ! O secunda sa ne tragem impreuna sufletul …”

    http://www.psihologiaonline.ro/noutati-mainmenu-50/396-democratie-psihologica-prin-reprezentare-militara.html

    Problema este ca apropierea si cooperarea intre domenii extrem de diferite este o realitate in tanara democratie romaneasca si o constanta a mediului universitar din 1990 si pana in prezent.

    Sa ne aducem aminte impreuna ca Virgil Magureanu , o persoana cu patru identitati ( https://evz.ro/misterioasa-identitate-virgil-magureanu.html?v=347635&page=1) , fost ofiter de Securitate , fost profesor la Academia Stefan Gheorghiu , fost director al Serviciului Roman de Informatii si actual profesor de sociologie politică la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității București (https://ro.wikipedia.org/wiki/Virgil_M%C4%83gureanu) este absolvent al Facultatii de Filozofie.

    Sa ne aducem aminte impreuna ca marii profesori de filozofie Mircea Flonta (https://romanialibera.ro/opinii/comentarii/academia-romana–cerul-patat-al-culturii-noastre–apel-la-patriotism–initiat-de-un-utecist-si-semnat-de-cativa-comunisti-si-securisti–opinie-440610

    ) , Gheorghe Vladutescu (https://revista22.ro/dosar/lista-celor-200-elitele-colaboraioniste-cu-securitatea

    ) , inclusiv actualul rector Mircea Dumitru (https://www.hotnews.ro/stiri-esential-21909172-consiliul-pentru-studierea-arhivelor-securitatii-mircea-dumitru-semnat-angajament-olograf-securitatea-dar-nu-poate-atribui-calitatea-colaborator-sensul-legii.htm

    ) , potrivit relatarilor din presa , au facut mai devreme sau mai tarziu ” pactul cu Diavolul” si dupa principiul trivial ” participa , dar nu se baga” nu vor ( si nu se vrea) , sa fie declarati colaboratori ai Securitatii.

    Am ajuns astfel la cel mai sensibil aspect al statului filozofiei si al stiintelor sociale in general din Romania comunista , respectiv al raporturilor lor cu Partidul Comunist si cu bratul lui inarmat, Securitatea .

    In acest caz , si dupa 30 de ani de la caderea regimului comunist , domnul Liiceanu citeaza un fost doctorand al domniei sale care scoate castanele din foc si pune degetul pe rana in locul tuturor :

    „Văzând ce se întâmplă în „facultatea noastră“, unul dintre cei mai străluciți doctoranzi pe care i-am avut și-a pus întrebarea ce ar fi trebuit să se întâmple pentru a nu fi ajuns unde am ajuns. Și iată ce spune el într-un e-mail trimis în urmă cu o zi-două:

    „În Germania de Est universitățile au fost desființate toate după reunificare și reînființate de la zero cu noi concursuri pentru toate posturile. E poate la fel ca în cazul acelor spitale în care bacteriile mutante au intrat în pereți, așa încât o demolare și reconstruire sunt singura soluție care elimină agenții patogeni. Cam asta avem noi acum în sistem, în toate domeniile, niște bacterii bine adaptate la antibiotice și dezinfectanți, care se readaptează iar și iar la orice mică schimbare.“

    Asta trebuia, așadar, făcut în 1990 (s.n.) . O vreme, în primii doi ani, studenții îi dăduseră afară pe mai toți dinozaurii (s.n.) care au supraviețuit glaciațiunii marxist-leniniste. Dar, după ce autorii epurării au terminat facultatea și au plecat cu burse în Occident, noile generații de studenți(s.n.), care nu-i mai cunoșteau pe dinozauri, le-au permis acestora, încet-încet, să revină în facultate(s.n.), precauți la-nceput, apoi din ce în ce mai siguri pe ei, refăcând rapid, în alt context, cutumele vechii facultăți de ideologie a urii (căci asta devenise, din 1948, filozofia practicată instituțional în România), cu periajele de rigoare făcute la zi.”(II).

    Daca tragem linie si adunam, dupa declaratia citata anterior de vina pentru situatia din Facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti ar fi de fapt studentii care le-au permis ” dinozaurilor facultatii de ideologie a urii” ( nu este clar cine sunt acestia ) sa se intoarca.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Catalin Cioaba
Catalin Cioaba
cercetător postdoctoral, Universitatea Bucureşti A absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Filosofie la Universitatea Bucureşti, unde a obţinut doctoratul în anul 2005 cu o teză despre Martin Heidegger. Autor al mai multor traduceri importante din Martin Heidegger şi Ludwig Wittgenstein. Stagii de cercetare în Germania, Franţa şi Austria.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro