marți, martie 19, 2024

Cultura de securitate, semnul unui spațiu al civilizației și democrației

Cultura de securitate este un mod de a gândi, de a te raporta la comunitate, la națiune și la interesele fundamentale (de la mituri fondatoare, la valori comune, de la obiceiuri și tradiții, la aspirații de viitor) care stau la baza constituirii statului. Să ai cultură de securitate presupune gândire critică și raportare selectivă ca individ de câte ori auzi în spațiul public vorbindu-se de securitate națională sau despre dezideratul unei lumi sigure, ori de salvargarea umanității de flagelul confruntărilor.

Prin cultură, Dex-online ne propune să înțelegem: (i) ”Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori” dar și (ii) ”Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva.”[1] Este și cultura de securitate o formă de cultură (generală); ar trebui înțeleasă în acest fel, adică faptul de a poseda cunoștințe în domeniul securității statului? De ce nu?

Nivelul individual de cultură de securitate depinde de foarte multe variabile și, ca fenomen social (dezirabil, dar urmează să dezvolt teza dezirabilității), este în continuă evoluție. La nivel individual depinde mai întâi de câtă conștiință socială și de ce nivel de civilizație este capabil individul. De cât de implicat este cetățeanul în viața cetății și dacă, pe scara sa de interes, problematica de securitate ocupă vreun loc la modul conștient. Pentru că nu putem bănui în niciun caz că, fie și pe cea mai de jos treaptă de implicare socială, individul nu este interesat de propria-i securitate.

Ca fenomen social, cultura de securitate este o sumă – algebrică, ca să avem și o imagine matematică asupra termenului – a preocupărilor în materie a cetățenilor și organizațiilor care compun statul; în cazul nostru, statul român. Ține de domeniul evidenței că o țară civilizată – în sensul valorilor democratic liberale la care am aderat ca națiune după decembrie 1989 – este definită de un nivel mai ridicat al implicării cetățeanului și organizațiilor în dialogul civic; deci într-o astfel de țară suma algebrică a interesului (pozitiv) pentru o cultură de securitate dezvoltată se presupune a fi mai mare.

În acest punct, ar trebui să lămurim câteva concepte, care să confere substanță noțiunii de interes pozitiv. Ideal este să pornim de la exemplul României comuniste ca bază de referință, pentru a înțelege, făcând apel la aspecte din interiorul propriei noastre culturi – rememorând de unde am plecat , reflectând unde am ajuns și unde ar trebui (poate) să fim – atunci când ne referim la nivelul nostru actual de cultură de securitate. Dacă vom reuși în această întreprindere, vom înțelege implicit și de ce ar fi nevoie să punem preț pe cultura de securitate, de ce ar trebui să o inserăm în lista noastră de preocupări și să o cultivăm ca valoare pozitivă în societatea românească.

În România dinainte de 1990 cultura de securitate era o valoare impusă de conducătorii comuniști, doar că era altfel definită și anume ca vigilență revoluționară și ca etică socialistă, prin care se forma ”conștiința socială trează” a fiecărui cetățean al statului comunist. În fața unei astfel de perspective, care era inculcată cetățenilor de la cea mai fragedă vârsă (să ne aducem aminte, instituționalizarea educației implica existența organizațiilor de educație civico-politică inclusiv la nivelul învățământului preșcolar, prin ”șoimii patriei”), se aștepta de la individul activ să nu facă niciun rabat de la prescripțiile eticii care se numea ”conștiință revoluționară”.

Ori, în atare condiții, cetățeanul României nu își forma o cultură de securitate în sensul modern (civilizațional) al noțiunii, ci urma niște prescripții de comportament social, care îl înregimentau de facto și de iure în armata partidului comunist și a securității. Un cetățean oarecare trebuia să raporteze funcționarului de partid de la ”cadre” ori lucrătorilor de la securitate orice aspect pe care îl întâlnea în viața de zi cu zi și care aducea atingere politicii partidului comunist. Pentru că partidul era statul în sine, iar ideologia sa se voia a fi dimensiunea politică și socială definitorie a națiunii.

Cu alte cuvinte, ordinea de drept din statul comunist nu-i lăsa cetățeanului prea multe opțiuni, atunci când se punea problema să aibă de-a face cu problema complexă a securității statului; pentru că problemele de securitate ale statului puteau ”năvăli” în viața cetățeanului oricând, adică la inițiativa (arbitrară a) autorităților, și nu neapărat atunci când individul considera că are o experință personală ce ar putea evidenția elemente de risc pentru securitatea statului, ce l-ar fi îndrituit să se adreseze autorităților din proprie inițiativă.

Datorită acestui cadru complicat al existenței, cetățeanul statului comunist era învățat din fragedă tinerețe că este bine să te supui, să colaborezi și că, mai mult, acest lucru este etic, corect, este o datorie și îți definește nivelul de conștiință politică și socială. Evident, la rândul lor, cetățenii puteau alege să abordeze trei tipuri de comportament în fața respectivului comandament social: (i) să colaboreze cu tragere de inimă, să aibă inițiativă, (ii) să fie rezervați și să reacționeze într-o anume manieră, de obicei colaborativă, doar atunci când, eventual, erau confruntați cu solicitări ale reprezentanților securității și partidului comunist și (iii) să se opună, să obiecteze, să nu colaboreze din convingere, pentru că aveau principii ori ca frondă – dar această ultimă familie de abordări era absolut riscantă.

În mod concret, așa cum se poate deduce din cele de mai sus, un cetățean oarecare era un potențial informator prin lege atât pentru funcționarul de cadre al partidului comunist, din organizația (politică, sindicală, muncitorească, oricum nu exista vreo diferență) din care făcea parte, dar și pentru lucrătorul securității statului care ”răspundea” de entitatea economică (întreprinderea)/instituția din care, de asemenea, făcea parte.

Teoretic, instituția securității statului trebuia să gestioneze diversele tipuri de riscuri care se adresau integrității teritoriale, ordinii de drept (comuniste) etc., în timp ce partidul veghea la conștiința politică a națiunii. Dar conducătorii comuniști, inspirați de ”inovațiile” revoluționare ale URSS, foloseau o cheie dublă de control, prin care un cetățean era simultan informator la partid și la securitate, în așa fel încât să nu existe nicio posibilitate ca în societate să apară un risc nedescoperit, care să se dezvolte necontrolat și să pună în pericol ordinea comunistă; și nu orice ordine comunistă, ci exact în termenii în care o vedea familia conducătoare Ceaușescu.

Sigur, este destul de simplu de imaginat că un lucrător de securitate care avea ca atribuții să supravegheze o entitate oarecare prin, să zicem, 100 sau 200 de informatori, nu avea de unde să obțină prea multe date concrete (așa cum sunt ele astăzi înțelese și definite prin noțiunea/termenul de intelligence; comun culturii de securitate din spațiul NATO și UE) care să se refere la riscuri reale la adresa securității statului. Așadar era inevitabil ca acesta să concureze agenții partidului pe același segment de informații: cine anume nu se supune politicii partidului, cine are obiecții legate de directivele sale ori critică conducătorii partidului comunist.

Poate că acest mecanism este mai ușor de înțeles de către cei care nu i-au trăit realitățile dacă facem un recurs legat de provocările la care au fost supuși cetățenii români atunci când Mihail Gorbaciov, care îndeplinea funcția de conducător al URSS în deceniul IX al secolului XX, a inițiat o politică de restructurare a partidului comunist și societății sovietelor (cunoscută ca Perestroika) și a impus câteva teze de deschidere politică (adică politica Glasnost) cu care dictatorul Ceaușescu nu a fost de acord.

Din acel moment, politica de tip Perestroika – Glasnost (destul de seducătoare în tot lagărul comunist și cu atât mai mult în România, unde austeritatea impusă de dictator sărăcise populația foarte mult) devenise un risc pentru București, implicit și o problemă de securitate a statului. Prin urmare, un cetățean nu mai trebuia doar să admire Occidentul sau democrațiile pentru a fi un dușman al securității statului; după publicarea tezelor lui Gorbaciov și admirația pentru ”noul URSS” îl puteau transforma într-un suspect.

În proximitate mai existau și alte două state cu regimuri comuniste ce erau tratate ca inamice de facto ale ordinii impuse de partidul comunist în România, și anume: (i) Ungaria, pentru că la Budapesta partidul (mai puțin vechiul său conducător Janos Kadar, care a și acceptat să fie schimbat din funcție) și guvernul au aderat imediat la politicile lui Gorbaciov și, prin breșa de solidaritate intervenită în relația cu Bucureștiul conservator, au strecurat teme naționaliste, renunțând abținerea dictată de vechile teze internaționaliste; respectiv (ii) Iugoslavia, care era indiferentă politicilor gorbacioviste, dar se deschisese periculos de mult spre Occident și acorda azil cetățenilor români care reușeau să treacă ilegal granița (ba mai mult, le permitea să plece mai departe, spre Austria ori Italia).

Se poate astfel reface portretul cetățeanului român din perioada comunistă, care avea ”conștiință revoluționară” și care trebuia să fie vigilent în legătură cu: cei din jurul său care denigrau familia Ceaușescu ori politica partidului comunist, cei care aprobau Perestroika – Glasnost și considerau că acestea ar trebui aplicate și în România, cei care simpatizau democrațiile Occidentului și voiau să părăsească ilegal țara, eventual prin Iugoslavia (iar după 1988 și prin Ungaria), cei care aveau puternice convingeri religioase etc.

După 1990, pe acest fundament, care astăzi este dificil de evaluat și interpretat, a început să fie construită cultura de securitate a românilor liberi. Cum? În primul rând prin negare, firește. Niciuna din marotele politicilor fostului stat comunist nu mai putea fi o preocupare serioasă ca risc de securitate națională sau socială; România era în schimbare. Dar simpla negare nu a fost posibilă și nici cu adevărat o strategie pentru viitor.

Negarea la nivel de individ poate să fie nepăsarea, scoaterea unei probleme publice de pe agenda personală, dar nu și atunci când trecutul te urmărește. Un anumit segment social, purtător de conștiință civică, a cerut în 1990 o lege a lustrației, care avea rolul de a nega normativ că vechile marote comuniste mai pot reprezenta vreodată o valoare socială ori politică validă; în baza unei astfel de legi, cei care aveau legătură cu vechile politici puteau să își dezvăluie voluntar complicitățile, ori puteau fi obligați la acest lucru, înainte de a mai putea pretinde să joace un rol în noua societate democratică.

Modul în care s-a produs tranziția de putere de la București, în decembrie 1989 – aspect pe care inclusiv procesele penale ale Revoluției pot să-l lămurească ceva mai complet –, nu a făcut posibilă adoptarea în Parlament a unei legi a lustrației; cei care au reușit să se opună având un trecut ca lucrători de securitate, activiști ai partidului comunist ori fiind foști informatori din convingere sau constrânși și care nu aveau niciun interes ca reputația să le fie afectată prin dezvăluirea trecutului, tocmai în momentul în care aveau șansa nesperată de a se îmbogăți sau a obține puterea politică.

În acest peisaj, eveniment după eveniment românii au fost luați prin surprindere de o succesiune uneori amețitoare de evenimente interne și internaționale care i-au bulversat și ale căror consecințe nu sunt nici astăzi decantate pe deplin. Ca să evocăm, de exemplu, planul extern, putem încerca să retrăim vârtejul destrămării URSS, declanșarea războiului civil și religios din fosta Iugoslavie, concomitent cu războaiele din Golf etc., evenimente majore care arătau României că sfârșitul războiului rece este departe de a aduce o mie de ani de pace.

Românii aveau sau nu aveau timp pentru marile evenimente ce se petreceau în lume, pentru că țara în sine era zguduită de mineriade, de ciocnirea interetnică de la Târgu Mureș, de demantelarea organizării economice comuniste prin ”mica cuponiadă”, reforma agrară meschină a regimului Iliescu și liberalizarea formării prețurilor la cele mai multe mărfuri și servicii care au adus o inflație galopantă – fenomenul economic care a polarizat economic societatea între majoritatea care a plătit ceea ce o minoritate dependentă de structura relațională aparatciko-securistă și-a însușit, pentru a se îmbogăți rapid și necuvenit.

Este de înțeles, poate, de ce un astfel de piesaj a făcut populari lideri care au continuat mesajele naționaliste consacrate de dictatorul Ceaușescu, așa cum a fost cazul unor Corneliu Vadim Tudor și Gheorghe Funar, de ce a fost nevoie ca o succesiune de guverne Iliescu – conduse de Petre Roman, Theodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu – să sărăcească puternic țara pentru a se găsi o majoritate care, prin vot negativ, să aducă la putere o firavă alternativă democratică (fenomen care astăzi, iată, este pe cale să se repete în urma exercițiului guvernamental impus de Liviu Dragnea).

Până la momentul alternanței la putere prin alegeri libere, România obținuse o nouă republică și o nouă Constituție, avea dialog cu Uniunea Europeană și NATO (ce-i drept, unul firav) și reglementase prin legi reînființarea – pe structura fostei securități – a trei servicii de informații: SRI, SIE și SPP care erau puse formal sub control parlamentar. Cel puțin la un nivel incipient, țara începea să se reașeze iar cetățenii săi erau liberi să-și construiască, dacă era de interes la nivel personal, o (nouă) cultură de securitate.

Pentru unii securitatea națiunii însemna neabătut că România trebuie să devină un aliat al Occidentului și parte a Europei, eventual ca țară membră a Uniunii Europene și a NATO. Nu erau o majoritate. Majoritatea continua să simpatizeze liderul de tip perestroika/glasnost așa cum se definise prin toate gesturile și deciziile luate Ion Iliescu, inclusiv prin celebrul tratat semnat cu Moscova în 1990[2] de cel care, la acea vreme, era ministrul de externe din guvernul Petre Roman, adică Adrian Năstase (tratat care nu a mai fost ratificat de parlament, în parte și sub o oarecare presiune publică, dar și pentru că URSS s-a desființat, între timp).

Nu puțini și extrem de radicali erau cei care aprobau mesajele naționaliste de tip Vadim Tudor, fără să înțeleagă nicio clipă anvergura manipulării la care deveneau parte, sau nocivitatea de a-i urî pe cei de un alt neam, pe cei minoritari sau pur și simplu diferiți. Uneori din acest grup făceau parte și simpatizanții lui Ion Iliescu; aspect care nu este chiar dificil de înțeles dacă este privit în lumina moștenirii ceaușiste, așezată ca o zgură nocivă peste relațiile din societatea românească post-revoluționară.

În această dureroasă cacofonie a valorilor, ușor de intuit chiar și având la îndemână lapidara descriere de mai sus, preocuparea românilor pentru cultura de securitate era de facto inexistentă. Neîncrederea bântuia societatea, Virgil Măgureanu ori Dumitru Iliescu, de pildă, ca șefi de servicii secrete, nu erau nici pe departe populari și, în plus, era permanent atacați de presă – dar cel mai sălbatic de presa naționalistă, al cărei portdrapel era ”România Mare” a lui Vadim Tudor, ca fiind vânduți străinilor (ruși, unguri, evrei etc.) și dușmani ai țării.

Faptul că o parte a societății, în special intelectuali, oameni educați, antreprenori sau tineri studenți, au ales să gândească critic, lucid și să se raporteze la societatea românească prin credința tare că țara nu poate oferi democrație și domnia legii decât denunțând alunecarea spre un autoritarism de tip naționalist și cripto-comunist, iar argumentele pe care le aveau nu au ezitat să și le susțină cu tărie în spațiul public, a constituit fundamentul pe care, în cele din urmă, în 1996, s-a construit alternanța la putere.

Alternanța la putere a făcut ulterior posibilă solicitarea pe care guvernarea CDR și președintele de atunci al României, Emil Constantinescu, au adresat-o Uniunii Europene și NATO de a ne lua în calcul pentru integrare în lumea occidentală. Acesta și doar acesta a fost momentul în care societatea românească a putut să pășească ferm pe calea modernizării, a democratizării și să tindă către construcția unei economii de piață liberă și a domniei legii.

Desigur, România a avut în fața sa exemplul altor țări foste comuniste care au avansat mai rapid pe această cale, provocarea fiind mereu aceea de a atinge măcar performanțele Grupului de la Vișegrad, ori de a avea lideri politici de talia mult admiratului (și astăzi atât de regretatului) Vaclav Havel. Dar abia parteneriatul pentru integrare pe care România l-a făcut cu UE și, în mod special, cu NATO a schimbat din temelii modul de construcție și raportare la valorile de securitate națională, până atunci un amalgam voit confuz care servea grupului conservator care preluase puterea economică și politică de la familia Ceaușescu.

Nu simt nevoia să demonstrez cumva, în mod special, adevărul celor menționate în fraza anterioară. Vremurile pe care le trăim sunt demonstrația vie că naționaliștii criptocomuniști, care nu se pot dezbăra de modul de a fi și de a se raporta la societatea românească al păturii aparatciko-securiste, nu se bazează pe valori, ci pe oportunități.

Dacă astăzi societatea aproape în majoritatea ei înțelege că securitatea națională începe cu democrația și domnia legii, continuatorii aparatiko-comuniști tot mai încearcă să ne convingă de contrariu: justiția este o poveste și un capitol social nociv dacă condamnă pentru infracțiuni de corupție politicienii care spoliază banul public, iar aliații NATO și Occidentul în general vor răul țării pentru că se opun modificării legilor justiției. Pericolul restaurației conservatoare este extrem de real, dar și numărul cetățenilor care și-au format o cultură de securitate este mult mai mare.

De fapt ce înseamnă astăzi să ai, ca individ, o cultură de securitate (națională)? Societatea românească a evoluat foarte mult față de România comunistă; relațiile au devenit mai complexe, echilibrele sunt subtile și negocierea lor implică subiecți multiplii, iar politicienii sunt obligați să țină cont de dorințele cetățenilor sau trebuie să fie preocupați să manipuleze, pozitiv ori negativ, segmente întregi din societate pentru a stimula susținerea propriilor programe.

Pentru cetățean raportarea maniheistă la realitate ori simularea unui dezinteres suveran pentru treburile cetății nu mai reprezintă soluții, ci anomalii de comportament, pe care la un moment dat ajunge să le deconteze. Cultura de securitate își face, prin urmare, loc printre preocupările individuale, urcând trepte de care nu întotdeauna un cetățean poate fi conștient: interesul pentru securitatea proprie și a familiei apropiate, interesul pentru securitatea comunității restrânse (religioase, de vecinătate, de orientare sexuală, etnice etc.), preocuparea pentru atributul de securitate și suveranitate națională, înțelegerea fenomenelor complexe ale globalizării, preocuparea pentru securitatea globală (egalitatea națiunilor, cooperarea dintre ele, excluderea terorismului sau a războaielor dintre soluțiile de rezolvare a conflictelor, echilibrele climaterice și protecția mediului etc.) și pentru probleme umanității.

Ideal ar fi ca instituțiile specializate ale statului să se preocupe și de formarea culturii de securitate a cetățenilor, pentru că înțelegerea mecanismelor de prezervare a securității națiunii până la nivel individual le-ar ușura foarte mult misiunea; este de notorietate că în fața unui risc de securitate, inițiatorul/inițiatorii sunt cu un pas înaintea (inițiativa le aparține, sunt factorul activ) autorităților, care pot anticipa pentru a preveni, dar nu pot prelua cu adevărat inițiativa și controla situația fără  a avea sprijin public.

Poate că instituțiile încearcă să facă acest lucru, mai mult sau mai puțin coerent și profesionist, așa cum se vede în chestiunea prevenirii faptelor de corupție sau a amenințărilor teroriste. Doar că cetățenii au nevoie, pentru a-și crea reflexe adecvate, să perceapă că sunt parte a unui fenomen social consolidat; adică denunțarea unor fapte de corupție nu riscă să-l transforme ulterior pe cetățeanul onest într-o victimă a grupului infracțional pe care l-a denunțat, iar vigilența antiteroristă nu-l conduce către o fundătură de comportament, în care suspectează că în spatele oricărui individ bărbos cu un rucsac se află un jihadist sinucigaș.

În plus, riscurile de securitate se multiplică și se amplifică într-un ritm uneori amețitor și includ fenomene proprii conflictelor asimetrice, care pot fi campanii de fake news coordonate de o entitate statală ori un actor non-statal, traficul de ființe vii, categorii intregi de cyber-riscuri, manipularea piețelor de valori și de mărfuri, finanțarea și controlul unor partide politice, organisme non-guvernamentale și de media etc., care sunt extrem de dificil nu doar de înțeles de către cetățeanul simplu, dar și de evitat – influențele lor manipulatoare fiind uneori copleșitoare.

Dacă încercăm să ancorăm mai serios propria cultură de securitate avem și posibilitatea să urmărim articolele publicate de SRI în revista Intelligence[3], doar că s-ar putea să găsim subiectele mai degrabă aride; ori tratarea aridă, excesiv specializată a subiectelor de securitate nu îmbogățește cultura individuală, ci mai degrabă descurajează demersul.

Citez totuși dintr-un articol Intelligence o frază interesantă[4]: ”Comunicarea este un mijloc principal prin care pot fi înţelese şi asimilate valorile, ideile, conceptul de cultură de securitate. Informaţia relevantă şi fără distorsionarea adevărului, serveşte securităţii naţionale.” – care descrie destul de clar ce au de făcut autoritățile (SRI este inclus, desigur), adică să comunice pe tema securității naționale și să o facă deschis și inteligent.

Insistența pentru SRI, ca organism al statului specializat în gestionarea riscurilor de securitate națională, nu este întâmplătoare și întăresc faptul că, în opinia mea, are obligația de a fi și liderul instituțional în educația de securitate națională, partenerul cetățeanului în formarea culturii de securitate. De ce? Printre altele pentru că un cetățean informat, un cetățean cu o înaltă cultură de securitate este partenerul natural și egal al SRI, dacă este nevoie, dar mai ales un asset neprețuit pentru comunitatea din care face parte și pentru națiune.

Poate cel mai deplorabil exemplu în materie îl oferă și astăzi societății tot politicienii. Nu mă feresc să vă aduc aminte de cazul senatorului Eugen Teodorovici, care, într-un dialog televizat[5] cu deputatul Robert Turcescu, afirma senin că a fost înscris la un curs organizat de Academia de Informații a SRI și a primit și o diplomă care atestă acest lucru, dar nu a fost interesat să frecventeze cursul.

Cu alte cuvinte, un fost ministru într-unul din guvernele Ponta a afirmat senin, la o televiziune publică (în compania unui interlocutor care, cândva, afirma că renunță să mai fie ofițer acoperit al serviciilor de informații departamentale ale apărării[6]) că nu a considerat important să obțină, în perioada de demnitate publică, cunoștințe fundamentate privind gestionarea problemelor de securitate națională.

În mod normal orice cetățean simplu se poate întreba atunci cine sunt liderii politici care decid în materie de securitate națională și cu ce profesionalim o fac, dacă abordează aceste chestiuni sensibile și fundamentale în modul în care au demonstrat că o fac senatorul Eugen Teodorovici, fost ministru și deputatul Robert Turcescu, fost ofițer al armatei și fost publicist, formator de opinie.

În același cor nefiresc de larg se încriu și alți politicieni, implicați în formarea echipei viitorului Cabinet Viorica Vasilica Dăncilă, care se întrec în afirmații din categoria ”nu vom solicita avize de la serviciile de informații pentru viitorii miniștri”[7]; formulate de o manieră îngrijorătoare, în condițiile în care cadrul legal în materie implică avizarea ORNISS[8] a demnitarilor care sunt implicați în exercițiul guvernamental, pentru că vor lua cunoștință de/vor manipula date și informații clasificate național ca secrete și de date clasificate ca secrete NATO de aliați.

Pare că, în timp ce cetățeanul simplu se străduiește să își construiască singur o cultură de securitate, încercând să înțeleagă riscurile tot mai complexe de securitate cu care este confruntată România, în mod deliberat o parte din politicienii care conduc țara, cu stupidate sau poate cu agendă (care, dacă există, se feresc să o facă publică), refuză să facă același lucru deși îi obligă poziția socială și resping până și ideea că este de datoria lor să conlucreze cu instituțiile specializate în materie de securitate națională, pentru prevenirea riscurilor în materie.

Să fie clar, nu putem progresa ca națiune la voia întâmplării și nu putem avea un viitor dacă suntem conduși de politicieni semidocți sau rău intenționați, preocupați doar de bunăstarea proprie. Nu putem oferi un viitor copiilor noștri fără să-i educăm în școli de calitate, fără să avem un sistem de asistență medicală modern și accesibil tuturor cetățenilor, nu putem rezista ca națiune fără o economie rezilientă, un mediu înconjurător de calitate, fără o forță armată capabilă să descurajeze inamicii, fără coeziune socială, fără lideri integri, fără cultură și lăsând de izbeliște preocuparea de a preveni orice acțiune sau inacțiune care ne-ar pune securitatea colectivă în primejdie.

Deocamdată societatea resimte (încă difuz) nevoia unor politici articulate de educație de securitate și, în lipsa lor, diverse inițiative colective punctuale încearcă să compenseze acest neajuns. Aș vrea să atrag atenția asupra unor astfel de proiecte, lăudabile, cum sunt cele ale studenților Facultății de Științe Politice din Universitatea București – care au înființat ”Grupul de Studii de Securitate”[9], sau de comunitatea care stă în spatele asociației ”Centrul de Promovare a Culturii de Securitate”[10] din Timișoara.

Cred că astfel de inițiative sunt extrem de bine venite și acoperă o nevoie socială concretă. Mă aștept ca instituțiile statului să le fie alături, pentru că securitatea națiunii este o valoare pe care, doar atunci când ești pe cale să o pierzi, ajungi să o prețuiești cu adevărat. Să sperăm că am învățat ceva din lecțiile trecutului și nu le vom mai repeta. Suntem, deci, obligați să nu rămânem pasivi, să ne formăm propria noastră cultură de securitate, să ne cultivăm gândirea critică și, mai ales, să refuzăm să mai votăm politicieni care nu dau doi bani pe securitatea cetățeanului și pe cea a națiunii.

NOTE_______


[1] https://dexonline.ro/definitie/cultur%C4%83

[2] https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/1990-anul-0-romania-fidela-tratatului-de-la-varsovia-431510

[3] www.sri.ro

[4] http://intelligence.sri.ro/cum-ne-apara-cultura-de-securitate/

[5] http://adevarul.ro/news/politica/eugen-teodorovici-tvr-1-diploma-academie-nu-trecut-niciodata-acolo-s-a-dat-da-pur-simplu-1_59e6f9bf5ab6550cb83c2b5e/index.html

[6] http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18153493-live-text-robert-turcescu-despre-postarea-blog-confirm-sunt-documente-reale-sunt-ale-mele-nu-mai-pot-trai-aceasta-povara-maine-nu-mai-fac-emisiune.htm

[7] http://www.ziare.com/vasilica-viorica-dancila/premier/psd-se-bate-cu-pumnii-in-piept-ca-nu-mai-vrea-de-la-sri-avize-pentru-ministri-desi-ele-oricum-nu-exista-1498259; http://www.economica.net/sri-nu-dam-avize-dam-informatii-privind-siguranta-nationala_148975.html#ixzz54e26rBPb

[8] http://www.orniss.ro/

[9] http://grupuldestudiidesecuritate.ro/despre-noi/

[10] http://www.cpcs.ro/justificare-cpcs.php

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Mai in gluma serioasa, nai serios in gluma ma intreb dece sinteti atit de preocupat de securitatea nationala cind avem Academia de Stiinte ale Securitatii Nationale?
    https://putereaacincea.ro/dupa-tacere-academia-de-stiinte-ale-securitatii-nationale-trecut-la-sfidare/
    NB,
    referitor la „deputatul Robert Turcescu, fost ofițer al armatei și fost publicist, formator de opinie”, ati putea imbogati lista celor ce nu au facut armata dar au ajuns chiar generali. Si sint si acum, pe cind Turcescu si Kovesi au renuntat.

  2. „…cetățeanul României nu își forma o cultură de securitate în sensul modern (civilizațional) al noțiunii, ci urma niște prescripții de comportament social…”

    Acela era un comportament la care din nefericire am ajuns din nou astăzi. Perioada de creștere a sentimentului de apartenență la Cetate, de conștiință socială reală, a fost de scurtă durată. Odată ce a devenit evident faptul că structurile fostului regim s-au păstrat, metamorfozându-se în kleptocrația de astăzi, cetățenii s-au simțit tot mai puțin reprezentați de aleșii lor, sentimentul fiind acela de sclavi care au libertatea de a-și alege periodic stăpânii.

    Acțiunile clasei conducătoare, membrii kleptocrației, au fost în același sens, al accelerării disoluției spiritului social, a conștiinței publice, pentru a putea domina mai ușor masele, la fel precum regimul comunist de dinainte de 1989 din care provin. Cetățenii și-au pierdut sentimentul de securitate rezultat din comportamentul social, ajungând la alienarea determinată de atomizarea socială. Astfel, securitatea este privită astăzi de mulți români exclusiv în sens personal și al familiei, ca supraviețuitori, nu cetățeni, alegând în lipsa unei soluții naționale, să părăsească România.

  3. intr o piata libera se stabileste un contract social intre cetateni cu indeletniciri si pasiuni diferite. eu fac covrigi, daca ti plac ii cumperi, daca nu, covrigaria mea se inchide. ori ii fac comestibili, ori imi schimb meseria. cine mi ar subventiona covrigaria ale carei produse sint greu digerabile ? doar o cleptocratie prea putin interesata de calitate si performanta, care redistribuie banul public dupa bunul plac, cui nu merita, avind insa grija sa si umple mai intii buzunarele. acum, daca n 30 de ani n am scapat de hotie, desi cei abilitati s o stirpeasca s au inmultit, au devenit doctori si maresali, lefurile si pensiile le au crescut, privilegiile asijderea, cum procedam ? le mai adaugam niste beneficii, stelute pe epoletii deveniti neincapatori, si i mai creditam inca 30 de ani ? ii facem pe toti romanii justitiari, militieni si securisti ?

    • Intrebari legitime, corect puse.
      Teza mea – cine stie, poate o mai dezvolt putin si intr-un alt articol – este ca institutiile singure (in fine, cei care le conduc) nu au solutia.
      Solutia este parteneriatul cu societatea, pentru cetatean, in respect fata de cetatean.
      Ori, acesta este rolul imens pe care il au cetatenii care au o cultura tot mai inalta de securitate. Devin critici, pun presiune pe institutii, vin cu intrebari si vor solutii.
      Cetatenii cu o cultura de securitate (tot) mai inalta, activi civic, au pretentia ca nu pot fi partenerii unor institutii care nu se pot ridica la nivelul lor.
      Si atunci institutiile trebuie sa vina cu solutii.
      Pe scurt, acest lucru cred eu ca trebuie facut, pentru a rupe cercul vicios in care ne aflam.
      Exemplu:
      In SUA, alegatorii nemultumiti nu ezita sa-i scrie congresmanului lor sau presedintelui. Aceste semnale sunt foarte importante pentru cei din Congres sau Presedintie; dar mai ales pentru echilibrul Congres vs. Presedintie. Cati dintre alegatorii lui Teodorovici sau Turcescu le-au scris, dupa ce s-au dat in stamba la TVR, pentru a-i critica in vreun fel?
      Iata de ce nu functioneaza. Iata de ce politicienii isi permit sa nesocoteasca indatoririle pe care le au si de ce si institutiile, la randul lor, isi permit sa fie slabe, iar sefii lor sa taie porcul cu politicieni care demoleaza justitia.
      QED.
      Parerea mea.

  4. Wikipedia prezinta numeroase capitole ale notiunii de securitate, insa nu si „cultura-de-securitate”! Cultura este bine si clar definita in Wikipedia…

  5. In timp ce articolul este foarte solid, ca de obicei, cred ca grija exagerata fata de securitatea personala si de grup este totusi, in principiu, exagerata. Daca ne uitam la tarile dezvoltate din jurul nostru si de aiurea, ne dam seama ca acolo nu se gindeste asa. Acolo securitatea (ne mentionata ca atare, si ne fluturata ca un scop in sine) inseamna ca individul sa aiba o viata de zi cu zi cit mai normala, si sa isi poata realiza cit mai plenar, dupa abilitatile individuale, dezideratul in viata, in mod legal.
    Deci securitatea personala si de grup sint mai mult un produs secundar al unei vieti de calitate, decit singurul scop al acesteia. Securitate inseamna, in primul rind, sa ai ce minca, sa ai un adapost, sa ai un job, sa nu fii injurat in trafic, sa nu faci trei ore de la serviciu pina acasa si invers, sa nu ti se dea verdicte strimbe la tribunal, sa nu fii luat la pumni la manifestatie de catre cei pusi sa pastreze ordinea, sa poti sa vezi din cind in cind o piesa de teatru, si, mai ales, sa nu ti se fure munca (banii de taxe), si sa nu fii condus de hoti. Nu toata lumea are nevoie de securitate fizica: unii se duc la schi, altii pe munte, altii inoata in mare.
    Din pacate, dumneavoastra vorbiti despre securitate ca fiind elementul essential din viata unui om. Ei bine, nu este asa… Viata este mai mult decit atit, este „and the pursuit of happiness”.
    Din pacate, uitati ca nu trebuie sa vorbiti de funie in casa spinzuratului: aduceti apologia securitatii, ca si cum nu am fi trait intr-un sistem care ne-o asigura cu forta, asa cum credea el de cuviinta. Dar, ma rog, ce sa-i faci: deformare profesionala.

    • Cu siguranta articolul meu nu face apologia securitatii. Atrage doar atentia asupra utilitatii, daca nu chiar a nevoii de a ne forma o cultura a securitatii, ca semn al constiintei si implicarii civice.
      Atunci cand ai cultura de securitate nu vrei sa faci apologia securitatii, tocmai asta este ideea. Rationezi critic, reactionezi gradual si potrivit. Stii ce ai nevoie, intelegi de ce are nevoie comunitatea si natiunea, stii ce ceri de la politicieni si de la institutii.
      Cum am scris si in articol, lucrurile se leaga. Implicarea in viata cetatii te ajuta sa problematizezi si pe tema problemelor de securitate si, prin gandire critica, sa-ti formezi implicit si o cultura de securitate.

  6. Cultura de securitate sau reactivarea oficiala a mentalitatii de tip securist (I)

    Motto :
    „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească…”
    Ion Creanga

    Platforma Contributors.ro, poate cel mai complex si mai interesant forum de dezbateri publice de la noi, a inregistrat o premiera respectiv aparitia recenta a unui articol care face in mod direct apologia „culturii de securitate” pe care autorul o defineste drept o componenta a culturii generale ( Cristian Felea- Cultura de securitate , semnul al unui spatiual civilizatiei si democratiei ).
    In stilul inconfundabil si prolix specific specific unui anumit mod de gandire , „cultura de securitate” este definita intr-un mod eclectic si „globalist” *) care o aseaza in centrul sistemului si acopera astfel intreaga sfera sociala :

    ” Cultura de securitate este un mod de a gândi (s.n.), de a te raporta la comunitate, la națiune și la interesele fundamentale (de la mituri fondatoare, la valori comune, de la obiceiuri și tradiții, la aspirații de viitor) care stau la baza constituirii statului. Să ai cultură de securitate presupune gândire critică și raportare selectivă ca individ de câte ori auzi în spațiul public vorbindu-se de securitate națională sau despre dezideratul unei lumi sigure, ori de salvargarea umanității de flagelul confruntărilor.”

    Discursul autorului este construit dupa principiile echivocului, ambiguitatii si translatarii sensului conceptelor care capata alta sensuri decat cele uzuale.
    In cazul de fata este subliniat modul in care au aparut in anii `90 cele trei servicii de informatii de la noi ( adica de fapt pe structura fostei Securitati dar denominata in text cu litera mica probabil pentru a nu starni ecouri cunoscute ) , ceea dupa autor inseamna ca cetatenii erau liberi sa-si construiasca singuri „o noua cultura de securitate” :

    ” Până la momentul alternanței la putere prin alegeri libere, România obținuse o nouă republică și o nouă Constituție, avea dialog cu Uniunea Europeană și NATO (ce-i drept, unul firav) și reglementase prin legi reînființarea – pe structura fostei securități (s.n.) – a trei servicii de informații: SRI, SIE și SPP care erau puse formal sub control parlamentar. Cel puțin la un nivel incipient, țara începea să se reașeze iar cetățenii săi erau liberi să-și construiască, dacă era de interes la nivel personal, o (nouă) cultură de securitate.”

    Oricat de noua ar fi „noua cultura de securitate” , problema este ce facem cu „vechea cultura de securitate” si cu reprezentantii ei, Romania fiind singura tara din fostul lagar comunist care nu a deconspirat nici un ofiter acoperit al fostei Securitati, desi un document oficial al statului roman a definit Securitatea drept institutie criminala (https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/RAPORT%20FINAL_%20CADCR.pdf).
    si dupa trei decenii exista inca suspiciunea ca termenul de „siguranta nationala” a fost folosit pentru a ascunde secretizarea unor dosare
    ( http://romanialibera.ro/opinii/interviuri/–quot-mastile-jos–prezentati-va–domnilor–-59575 ).
    In realitate , autorul priveste intreaga societate printr-o lentila deformata si aplica involuntar si ad litteram acel aforism sugestiv conform caruia pentru un ciocan toate lucrurile sunt cuie . In acest caz autorul confunda grav democratia ( in care conduc civilii ) cu regimul militar ( in care conduc militarii ) , respectiv spatiul civil cu cel militar si cetatenii cu ofiterii de informatii.
    Rezultatul este o deformare grava a raporturilor sociale si a democratiei in care „cultura de securitate” invadeaza nu atat structurile care ar trebui sa se ocupea de realizarea ei , cat spatiul personal al cetateanului si in final intreg spatiul social :

    ” Pentru cetățean raportarea maniheistă (s.n.)la realitate ori simularea unui dezinteres suveran pentru treburile cetății nu mai reprezintă soluții, ci anomalii de comportament, pe care la un moment dat ajunge să le deconteze. Cultura de securitate își face, prin urmare, loc printre preocupările individuale, urcând trepte de care nu întotdeauna un cetățean poate fi conștient: interesul pentru securitatea proprie și a familiei apropiate, interesul pentru securitatea comunității restrânse (religioase, de vecinătate, de orientare sexuală, etnice etc.), preocuparea pentru atributul de securitate și suveranitate națională, înțelegerea fenomenelor complexe ale globalizării, preocuparea pentru securitatea globală (egalitatea națiunilor, cooperarea dintre ele, excluderea terorismului sau a războaielor dintre soluțiile de rezolvare a conflictelor, echilibrele climaterice și protecția mediului etc.) și pentru probleme umanității.
    Ideal ar fi ca instituțiile specializate ale statului să se preocupe și de formarea culturii de securitate a cetățenilor(s.n.), pentru că înțelegerea mecanismelor de prezervare a securității națiunii până la nivel individual le-ar ușura foarte mult misiunea; este de notorietate că în fața unui risc de securitate, inițiatorul/inițiatorii sunt cu un pas înaintea (inițiativa le aparține, sunt factorul activ) autorităților, care pot anticipa pentru a preveni, dar nu pot prelua cu adevărat inițiativa și controla situația fără a avea sprijin public.”

    Conform acestei logici autorul deplange lipsa unor „politici de educatie de securitate ” a cetatenilor si admira orice intiative in acest sens :

    ” Deocamdată societatea resimte (încă difuz) nevoia unor politici articulate de educație de securitate și, în lipsa lor, diverse inițiative colective punctuale încearcă să compenseze acest neajuns. Aș vrea să atrag atenția asupra unor astfel de proiecte, lăudabile, cum sunt cele ale studenților Facultății de Științe Politice din Universitatea București – care au înființat ”Grupul de Studii de Securitate”[9], sau de comunitatea care stă în spatele asociației ”Centrul de Promovare a Culturii de Securitate”[10] din Timișoara. ”

    Surprinzator este ca ceea ce spera autorul ca se va realiza , s-a realizat deja , dar autorul care este preocupat de domeniu sau se afla chiar in interiorul acestuia , pare ca inca nu a aflat.
    Desi poate parea ciudat , la noi democratia este implementata cu ajutorul …M.A.I. In acest caz, „Asociatiei pentru Implementarea Democratiei ” ( AID ) condusa de Alexandru Cumpanasu este sponsorizata de catre M.A.I. (http://evz.ro/cum-sa-faci-primul-milion-cu-mai-884455.html?id_domain=4).
    La randul ei , Asociatia pentru Implementarea Democratiei (AID) a creat Centrul National pentru Integritate ( CNI – „Principalul obiectiv al Centrului este reprezentat de promovarea integritatii la nivelul institutiilor publice din Romania, cu precadere la nivelul Ministerului Administratiei si Internelor” ) in parteneriat tot cu M.A.I. ( http://cni.aid-romania.org/).
    Urmeaza CNI care este alimentat printr-un „ Proiect cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operationa „Dezvoltarea Capacitatii Administrative” SMISS 3133.
    Dar nu a fost suficient. AID a devenit cap de afis si in Coalitia Nationala pentru Modernizarea Romaniei ( CNMR) (https://cnmr.ro/category/despre-cnmr) pe care o promomeaza pe toate caile si al carei presedinte a devenit acelasi Alexandru Cumpanasu ( http://romanialibera.ro/actualitate/eveniment/presedintele-cnmr–alexandru-cumpanasu–intalnire-de-lucru-cu-reprezentanti-din-mai–despre-ce-au-discutat–463899).
    Ca lucrurile sa fie si mai interesante si sa stim unde se duc fondurile structurale si pentru ce , Coalitia Nationala pentru Modernizarea Romaniei ( CNMR) infiinteaza la randul ei …Coaliţia Naţională pentru Absorbţia Fondurilor Structurale (CNAFS), o structură informală menită să vină „în sprijinul societății civile și al instituțiilor publice, având ca obiectiv principal accelerarea procesului de absorbție a fondurilor structurale în perioada 2014-2020 (http://www.aid-romania.org/coalitia-nationala-pentru-absorbtia-fondurilor-structurale-in-sprijinul-societatii-civile-si-al-institutiilor-publice/. ) asta ca sa stim cine se ocupa de aceste fonduri.
    In al doilea rand , in conceptia autorului SRI este piatra unghiulara a statului de drept iar cetatenul informat ( instruit) este „partenerul natural si egal al SRI” , si reciproc :

    ” Insistența pentru SRI, ca organism al statului specializat în gestionarea riscurilor de securitate națională, nu este întâmplătoare și întăresc faptul că, în opinia mea, are obligația de a fi și liderul instituțional în educația de securitate națională, partenerul cetățeanului în formarea culturii de securitate. De ce? Printre altele pentru că un cetățean informat, un cetățean cu o înaltă cultură de securitate este partenerul natural și egal ( s.n.) al SRI, dacă este nevoie, dar mai ales un asset neprețuit pentru comunitatea din care face parte și pentru națiune.”

    Ceea ce uita sa mentioneze autorul in acest context este ca in mod inexplicabil Romania este campioana la numarul de servicii secrete si la numarul de ofiteri de informatii pe cap de locuitor , numar care depaseste cu mult numarul angajatilor fostei Securitati care supravegheau intreaga populatie a Romaniei , dar nimeni nu ne spune de ce :

    “România are acum şase (s.n.) servicii secrete: SRI, SIE, UM0962, STIS, SPP, DGIA, încadrate cu 30.000 de ofiţeri. În 1978, un ofiţer supraveghea 1466 de cetăţeni români. Acum supraveghează doar 732 de cetăţeni. SRI, care acoperă o populaţie de 22 de milioane, are 12.000 de ofiţeri. Echivalentul său francez acoperă o populaţie de trei ori mai mare şi are 6000 de ofiţeri, iar cel german are 2448 de ofiţeri pentru o populaţie de 80 de milioane”
    (http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/855856/De-ce-a-ramas-Romania-in-zodia-Securitatii/).

    Ca sa reeditam o comparatie de mai sus in alti termeni si in alta forma , depasim Statele Unite ale Americii : USA are 300 milioane locuitori si 3 servicii secrete , Romania are 22 milioane locuitori si 6-7 servicii secrete (!).
    Avand toate aceste atu-uri, serviciile de informatii supravegheaza nu numai baza societatii ci si varful ei . Cadrul legal existent impune avizarea ORNISS (http://www.orniss.ro/ro/prezentare.html ) pentru demnitarii implicati in exercitiul guvernamental deoarece intra in contact cu date si informatii clasificate ca secrete de stat la nivel national sau in cadrul NATO, dar acest cadru se extinde de la o simpla „avizare” a acestora, la instruire si formare cu alte cuvinte devine o forma de inregimentare si de control.
    Probabil de aceea autorul este foarte intrigat de reactia unui politician care nu a fost interesat sa frecventeze un astfel de curs desi a primit o diploma chiar fara sa participe (!) :

    ” Nu mă feresc să vă aduc aminte de cazul senatorului Eugen Teodorovici, care, într-un dialog televizat[5] cu deputatul Robert Turcescu, afirma senin că a fost înscris la un curs organizat de Academia de Informații a SRI și a primit și o diplomă care atestă acest lucru, dar nu a fost interesat să frecventeze cursul.”

    Ceea ce omite sa ne spuna autorul este faptul ca aceste cursuri obligatorii pentru avizarea demnitarilor presupun printre altele inclusiv trecerea de la „cultura de securitate ” la „cultura de intelligence”(spionaj) :

    “Formarea culturii de intelligence (s.n.) reprezintă, în opinia noastră o prioritate a oricărui demers educativ prin cunoaştere, iar coordonarea factorilor iar coordonarea factorilor implicaţi ONG – uri, medii academice, instituţii cu atribuţii îndomeniu să devină o nouă responsabilitate a Comunităţii Naţionale de Informatii.”
    ” Una dintre funcţiile Comunităţii Naţionale de Informaţii descrise în rândurile de mai sus este funcţia de cercetare fundamentală în cadrul căreia am găsit de cuviinţă să operaţionalizăm responsabilitatea coordonării procesului de formarea a culturii de intelligence a decidenţilor politici. Acest demers ar fi mult uşurat prin crearea unui Centru de studii strategice şi intelligence prin coagularea preocupărilor instituţionale pe această problematică atât din perspectiva unei mai bune utilizări a resurselor umane şi financiare, cât şi din cea a exploatării mai eficiente a rezultatelor activităţii de cercetare fundamentală. Apreciem că un astfel de proiect absolut necesar poate fi operaţionalizat relativ rapid printr-un parteneriat strategic cu mediul academic şi cu societatea civilă dedicat acestui domeniul (ONG – uri, fundaţii etc.)”
    Ion Duvac – Cultura de intelligence a decidentilor politici”
    http://documents.tips/documents/duvac-cultura-de-intelligence-a-decidentilor-politici-2007.html

    In mod paradoxal, dupa intrarea in NATO si UE , in loc sa urmeze calea democratizarii societatii si a intaririi societatii civile, Romania urmeaza o foaie de parcurs in sens contrar respectiv evolueaza catre o societate ” in civil „. Mai exact , desi la nivel declarativ este fluturata ” o societate bazata pe cunoastere „, avem de-a face mai degraba cu mentalitatea unei cetati aflate sub asediu.
    Sa vedem cu ce ocupa in urma cu 6 ani onorata Academie Romana :

    CONFERINŢA
    „SECURITATEA NAŢIONALĂ ÎN SOCIETATEA BAZATĂ PE CUNOAŞTERE.
    INTELLIGENCE, CUNOAŞTERE STRATEGICĂ ŞI DECIZIE”.
    Bucureşti, 26 noiembrie 2012
    http://www.juridice.ro/231688/securitatea-nationala-in-societatea-bazata-pe-cunoastere-intelligence-cunoastere-strategica-si-decizie-bucuresti-26-noiembrie-2012.html

    La o simpla examinare a conferentiarilor citati in relatarea de mai sus , observam ca ploua cu generali iar spatiul civil ca sa-i spunem asa, nu este de fapt reprezentat . El este practic confiscat de structuri militare si functii ( cu sau fara uniforma ) in care recunoastem orice , dar nu si reprezentanti ai unei societati deschise , spirite democrate, europene si liberale .
    Conferinta de la Academia Romana ( spatiu prin definitie civil ) nu este decat o confirmare a unei stari de fapt. Contrar temerii autorului , nu numai mediul academic , ci si mediul universitar a fost deja infiltrat de cultura de securitate , mentalitati si structuri militare :

    http://sas.unibuc.ro/studii_de_securitate
    http://hiphi.ubbcluj.ro/licenta/securitate.html
    http://admitere.unibuc.ro/facultatea-de-sociologie-in-colaborare-cu-serviciul-roman-de-informatii-in-cadrul-programului-de-masterat-studii-de-securitate-analiza-informatiilor/
    http://www.unibuc.ro/facultati/administratie-afaceri/
    ( inclusiv politicile publice, studiile de securitate și sociologia militară )
    http://iss.ucdc.ro/
    http://sas.unibuc.ro/studii_de_securitate
    http://documents.tips/documents/duvac-cultura-de-intelligence-a-decidentilor-politici-2007.html

    Sa rezumam. Atunci cand avem deja Colegiul National de Aparare (https://cnap.unap.ro/) , Academia de Stiinte ale Securitatii Nationale (www.assn.ro/) , Academia Nationala de Securitate si Organizarea Apararii (https://www.facebook.com/pg/Academia-Nationala-de-Securitate-si-Organizarea-Apararii-806224479510493/about/?ref=page_internal) Academia Nationala de Informatii (http://animv.ro/), Centrul de Strategii Aplicate (www.strategiiaplicate.ro/) , Centrul de Strategii Avansate ( http://strategiiavansate.ro/) etc.,etc., ce mai cauta la Universitatea Bucuresti, Cluj, Timisoara , Dimitrie Cantemir,etc. etc. studiile si masteratele de Securitate ? Liniste mormantala ….
    In toti acesti ani niciun universitar nu a luat atitudine , iar o posibila explicatie este ca cei in cauza sunt mai degraba parte a problemei decat a solutiei .
    Mai mult decat atat, in urma cu 6 ani Universitatea Bucuresti , prin Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei ( facultate civila prin definitie ) a avut mai intai ideea originala si „democratica” de a infiinta disciplina civila de „psiholog in domeniul securitatii nationale ” , dar a mers chiar mai departe si a organizat un workshop tematic halucinant pentru permisul de port-arma ( !) :

    “Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti organizează sâmbătă, 17 martie 2012, workshop-ul tematic – Evaluarea psihologică pentru permisul de port-armă: prevederi legale, cerinţe metodologice şi promovarea de bune practici!În cadrul evenimentului vor fi abordate subiecte referitoare la prevederile legale, cerinţele metodologice şi promovarea de bune practici în ceea ce priveşte emiterea avizelor psihologice pentru permisul de port-armă, în contextul crimelor recente care au avut loc în Piaţa Dorobanţi din Municipiul București (s.n.). Workshop-ul se adresează exclusiv psihologilor cu drept de liberă practică în specialitatea Psihologie aplicată în domeniul securităţii naționale, care iși desfășoară activitatea în Cabinete Individuale de Psihologie/similare, autorizate de către Colegiul Psihologilor din România. Înscrierea participanţilor se realizează on-line: Fisă înscriere Workshop. Ocuparea locurilor se realizează în ordinea înscrierilor. Actualizarea validarii fişei dumneavoastră de înscriere poate fi vizualizată pe site, începând cu data de 15 martie 2012, orele 14.00 – 15.00. Termen limită de înscriere: este 16 martie 2012, orele 20.00• Workshopul va fi susținut de către Prof. asociat dr. Ion Duvac , coordonator al Masterului de Psihologie Aplicată în Domeniul Securitații Naționale, organizat de Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din Bucureşti (s.n.).Evenimentul va avea loc în incita Facultăţii de Psihologie şi Ştiințele Educatiei, Soseaua Panduri 90, între orele 10.00 – 14.00. Prezentarea participanţilor şi preluarea ecusoanelor se vor realiza între orele 09.00 – 09.45, 17 martie 2012 ”
    http://ionduvac.blogspot.ro/2012/04/evaluarea-psihologica-pentru-permisul.html http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1904-Facultatea-de-Psihologie-Bucuresti-Permisul-de-port-arma-%21

  7. Cultura de securitate sau reactivarea oficiala a mentalitatii de tip securist (II)

    Invadarea mediului universitar de catre exponentii „culturii de securitate” este numai un aspect al problemei pentru ca acest tip de cultura si de mentalitate are tinte mult mai inalte. In acest scop a fost creat conceptul de “securitate extinsa ” care nu este nimic altceva decat reluarea intr-o noua infatisare a unui concept mai vechi din “doctrina nationala a informatiilor pentru securitate” care oferea o definiţie exhaustivă a conceptului de securitate naţională si cuprindea chiar tot ce misca in tara aceasta :

    ” …starea naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a statului, fundamentată pe prosperitatea economică, legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informaţională şi de altă natură(s.n.), în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi de acţiune a statului, atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de drept internaţional ”.

    Sursa : Ion Duvac – Cultura de intelligence a decidentilor politici
    (http://documents.tips/documents/duvac-cultura-de-intelligence-a-decidentilor-politici-2007.html )

    In acest caz consecintele se extind la nivel de sistem deoarece prin acest artificiu formal serviciile de informatii preiau controlul asupra unor intregi domenii sociale , asupra statului si poate chiar asupra intregii societati .
    In 2007 , la un articol despre starea domeniului psihologic am primit un comentariul unui anonim , comentariu care parea ca sustine teoria conspiratiei :

    „Una dintre misiunile serviciilor secrete este aceea de a avea un control permanent asupra societatii (s.n.), in general si a institutiilor sau organiztiilor ,in special iar , modalitatea cea mai eficienta este aceea prin care, un (fost) lucrator se infiltreaza ,sub diverse forme si in diferite functii ,in institutia sau organizatia respectiva. In general, se prefera ca acesta sa acceada la o functie de conducere.In aparenta, structura de informatii pare sa fi renuntat la propriul angajat dar, ea il foloseste atat timp cat randamentul sau nu este influentat in mod negativ de vreo boala,de vreo incalcare flagranta a legii sau deconspirare iar, trecerea in rezerva nu inseamna ca structura de informatii a renuntat la acesta . Sa nu uitam ca ,psihologia este o arma si ca orice arma ,trebuie controlata . Cum? Prin …ofiterii care conduc COPSI ( Colegiul Psihologilor din Romania ).”
    https://sergiusimion.blogspot.com/2010/06/ce-vraji-mai-fac-psihologii-romani.html?showComment=1321718007959#c3395928666639859197

    In 2017 a devenit de-a dreptul stranie situatia din domeniul psihologic in care au aparut in paralel doua (!) Colegii ale Psihologilor care se contesta reciproc , si-au deschis dosare penale si isi disputa membrii , sediul, autoritatea si fondurile . Scanteia a fost aprinsa de un comunicat al vechiului COPSI care invoca exact controlul militar instituit asupra unui domeniu civil de catre conducerea noului COPSI :

    ” Tentativa de preluarea abuziva a conducerii Colegiului Psihologilor din Romania de catre persoane apartinand institutiilor din sistemul de stat
    Bucuresti, 12 aprilie 2017

    Colegiul Psihologilor din Romania este supus unei campanii de dezinformare fara precedent , precum si unui asalt informational si chiar fizic de catre un grup organizat , constituit din fosti ofiteri de informastii si colaboratori ( Ile Gradinaru, Dragos Iliescu, marius Milcu, Florinda Golu, Ion Duvac etc.) militari ( Edmond Cracsner, Jianu Alexandru, Alexandru Gaianu, etc. ), cadre didactice din invatamantul universitar de stat, etc….”
    Sursa : Facebook

    Din aceasta perspectiva este evident ca domeniul psihologic ( un domeniu civil prin excelenta ) a devenit obiect de disputa intre grupuri rivale de ofiteri de informatii , militari, cadre didactice din invatamantul superior sistemul de stat,etc. , grupuri care initial se aflau in aceeasi barca , dar acum si disputa controlul asupra lui.
    Intrebarea este daca au existat tentative ale militarilor,etc. de a prelua controlul si asupra altor domenii civile ( ne reamintim problema ofiterilor acoperiti din presa,etc. ), dar raspunsul in acest caz este unul deoncertant pentru ca vine direct de la varful sistemului.
    Serviciile care instruiesc , formeaza si avizeaza functionarii implicati in exercitiul guvernamental , nu se opresc aici deoarece , prin „cultura de intelligence” au scopuri mult mai inalte care vizeaza inclusiv controlul procesului electoral , formarea elitelor politice etc. :

    ” Credem că optimizarea formării culturii de intelligence a decidenţilor politici prin implicarea nemijlocită a Comunităţii Naţionale de Informaţii vizează următoarele aspecte:
    – reformarea politicilor privind managementul resurselor umane ale partidelor;
    – formarea elitelor politice să includă în mod obligatoriu pregătirea în domeniul securităţii naţionale;
    – implicarea mediului academic (s.n.) în procesul de formare a elitelor politice în domeniul securităţii naţionale;
    – accesul la informaţii clasificate – condiţie pentru înscrierea pe listele electorale (s.n.);- programe de formare continuă in domeniul securităţii naţionale a decidenţilor politici(s.n.).”

    Ion Duvac – Cultura de intelligence a decidentilor politici
    http://documents.tips/documents/duvac-cultura-de-intelligence-a-decidentilor-politici-2007.html

    Daca tragem linie si adunam , societatea deschisa ramane un vis tot mai indepartat . Nu mai vorbim despre o transparenta democratica si de un control civil asupra statului , ci de un control militar pentru ca tot ceea ce misca in tara aceasta trece prin arhitectura de securitate si moara serviciilor , iar daca este asa atunci avem si o explicatie simpla a starii de fapt din Romania.
    Intr-o excelenta serie de articole publicate pe platforma Contributors.ro, profesorul Marian Zulean specializat in acest domeniu (http://www.contributors.ro/author/marian-zulean/?bio ) a demonstrat ca toata aceasta uriasa arhitectura generata dupa principiul fractalilor ( http://www.contributors.ro/administratie/academia-de-%C8%99tiin%C8%9Be-ale-securita%C8%9Bii-na%C8%9Bionale-inteligen%C8%9Ba-intelligence-ului-romanesc-i/ ) este in realitate un colos cu picioare de lut construit pe o baza falsa , inexistenta in lumea civilizata pentru ca nu exista nicaieri „stiintele securitatii nationale” , ci doar in Romania unde fost inventate ca pretext pentru a genera o junta securista , respectiv grupare situata deasupra legii si consumatoare de bani :

    ” Astfel, în Expunerea de motive pentru justificarea înființării ASM [( Academia de Stiinte Militare-s.n. ) devenita ulterior ASSN ( Academia de Stiinte ale Securitatii Nationale )-s.n.] se spune că ar exista o cerință a NATO și UE de unire a eforturilor de cercetare și dezvoltare, invocându-se armonizarea domeniilor cu NATO și UE. Aici avem de-a face cu o prima minciună, pentru că nu există nicăieri în spațiul euroatlantic un domeniu academic numit ”științele securității naționale” și nici vreo cerință a NATO sau UE în acest sens. Acest domeniu (inexistent n.a.) este înființat de sus în jos, printr-o academie ”de consacrare”.
    Marian Zulean – Academia de Științe ale Securității Naționale (II): instituție academică sau juntă securistă
    http://www.contributors.ro/administratie/academia-de-%C8%99tiin%C8%9Be-ale-securita%C8%9Bii-na%C8%9Bionale-ii-institu%C8%9Bie-academica-sau-junta-securista/

    Cum s-a ajuns aici ? Simplu spus, prin depasirea limitelor de competenta , dezechilibarea raporturilor dintre armata si societate si ineficienta , apatie sau chiar indiferenta complice a societatii civile . Strategia folosita in acest caz a fost una extrem de ingenioasa care a atacat raporturile dintre starea de drept si starea de fapt , starea formala si starea reala ( seamana cu „subversiunea ideologica” de tip rusesc ) si printr-un artificiu topologic a resetat de fapt raporturile din intreg sistemul social :

    „Securitatea națională nu este doar apanajul serviciilor de informații, ele trebuie să rămână doar ”servicii ”, să se ocupe de strategie și tactică și nu de politică de securitate națională. Pe scurt, înlocuirea cuvântului siguranță națională, din titlul legii, cu securitate națională generează oportunități pentru construirea statului-Leviathan. Prin această modificare simplă scopul final al statului modern- asigurarea securității cetățenilor săi- devine acum DOAR apanajul serviciilor de informații, fără a reglementa și contribuția decidenților politici civili, a armatei, a jandarmeriei sau a polițiștilor.”
    Marian Zulean – Puterea politică și securitatea națională: la început a fost cuvântul…
    (http://www.contributors.ro/administratie/puterea-politica-%C8%99i-securitatea-na%C8%9Bionala-la-inceput-a-fost-cuvantul/)

    Pe cale de consecinta pledoaria ofiterului S.R.I. in rezerva Cristian Felea ( http://www.contributors.ro/author/cristian-felea/?bio ) pentru considerarea „culturii de securitate ” drept o componenta a culturii generale si un semn al civilizatiei si democratiei , confunda partea cu intregul , promoveaza o mentalitate de cetate asediata si este explicabila doar prin prisma pregatirii specifice .
    Problema este ca intre apararea nationala recunoscuta ca prioritate in orice tara ( dar care revine unor institutii strict specializate ) si „stiintele securitatii nationale ” ( care vor sa inghita cam totul ) exista o diferenta de natura si de esenta ( http://www.contributors.ro/administratie/educatie/romania-educata-securistic/ ; http://www.contributors.ro/administratie/prostia-un-risc-la-adresa-securita%C8%9Bii-na%C8%9Bionale/ ).
    In realitate, autorul confunda domeniul militar cu domeniul civil , limitele de competenta , etc., nu tine cont de arhitectura unui stat de drept democratic si european in care exista o separatie a puterilor in stat si pledeaza ( direct sau indirect) , pentru statul-Leviathan in care militarii apara societatea numai daca preiau controlul asupra ei si asupra cetatenilor ei inclusiv in timp de pace .
    Ca sa nu mai existe niciun dubiu , intr-unul din articolele sale , autorul ne deconspira (in)voluntar viziunea si mentalitatea sa de tip cinic si conspirationist asupra raporturilor sociale si asupra modului in care intelege relatia Romaniei cu Uniunea Europeana :

    ” Ceea ce s-a încercat cu guvernele CDR în perioada 1996 – 2000, pentru a le împiedica să încurce socotelile Armatei celor treisprezece maimuțe , se repetă din 2008 încoace. Miza este obstinația non-elitei noastre politice de a negocia cu (non)elita politică de la Bruxelles controlul asupra societății românești ; înțelegând prin acest control impunitate și posibilitatea de a cheltui banii europeni conform dorințelor baronilor locali (transpartinici).”

    http://www.contributors.ro/editorial/rmata-celor-treisprezece-maimu%C8%9Be-partidul-e-n-toate/

    In traducere libera, Securitatea nu mai exista , dar exista nu bubulii lui Pavel Corut , ci ” Armata celor treisprezece maimute ” (!) in care s-au impedicat toate guvernarile, dar asta este , nimeni nu poate face nimic impotriva ei pentru ca de fapt aceasta armata nu are chip si nume . Marea miza este controlul asupra societatii romanesti , dar acest control nu este exercitat conform regulilor unui stat de drept si in tara ramasa acum ca un sat fara caini , ci in afara ei ( recunoastem aici celebra teza a „controlului extern” ,etc.) ci de un grup de presiune ( non-elita politica ) care vrea sa cada la pace cu un grup de aceeasi factura sugerat de sintagma ambigua si peiorativa „(non) elita politica de la Bruxelles” care ridica un semn de intrebare asupra credibilitatii Uniunii Europene.
    Cum diavolul se ascunde in detalii, recunoastem aici „euroscepticismul” vehiculat nu numai de non-elita politica criticata in articol , ci si de unii reprezentanti ai „societatii civile in civil” cum este preşedintele Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate (SCMD), celebrul colonel Mircea Dogaru care spune mult mai clar ceea ce altii abia sugereaza :

    „Uniunea Europeană este moartă, un spanac de expresie germană manipulat de ruşi. Ea s-a îndepărtat definitiv de obiectivele iniţiale, cea mai rămas acum din UE nu este decât o adunătură de gangsteri (s.n.) . Noi nu trebuie să fim slugile lor (s.n.), pentru că avem resurse şi fără noi nu se poate. De unde atâta preocupare? Te pomeneşti că nu mai poate căuta baba Dochia găina de ou, de atâta grijă faţă de Uniunea Europeană”.
    http://adevarul.ro/news/politica/raspunsul-halucinant-mircea-dogaru-uniunea-europeana-spanac-expresie-germana-manipulat-rusi-1_50ae23f17c42d5a66399f1c5/index.html

    Acest gen de discurs , aceasta mentalitate si exponentii ei au generat in final celebra ” Academie de Stiinte ale Securitatii Nationale” ( http://www.assn.ro/ ) fondata de si mai celebrul Gabriel Oprea taxat in mod brutal de catre jurnalistii nealiniati acestui trend :

    https://youtu.be/LXNSRhYZl18

    Ca lucrurile sa fie si mai palpitante, fostul presedinte al Romaniei , senatorul Traian Basescu , are recent o propunere legislativa drastica pentru desfiintarea privilegiilor unei institutii care paraziteaza bugetul de stat ( https://www.stiripesurse.ro/basescu-lovitura-frontala-pentru-gabriel-oprea-legea-privind-desfiintarea-academiei-de-stiinte-ale-securitatii-nationale-a-ajuns-la-senat_1220527.html ).
    Din nefericire, urmand traditia paradoxului care guverneaza societatea romaneasca din ultimele trei decenii rezultatul obtinut este unul taman pe dos ( http://www.b1.ro/stiri/eveniment/pensia-lui-gabriel-oprea-creste-ca-fat-frumos-de-10-ori-intr-un-an-wow-la-cat-a-ajuns-acum-212041.html ) pentru ca exista forte si interese care tin cu dintii de aceste privilegii.
    Desigur , este dreptul autorului sa pledeze in continuare pentru o „cultura de securitate ” de acest tip si sa o considere o „componenta a culturii generale”, dar aceasta atitudine nu rezolva problemele.
    Chiar daca prin absurd intreaga tara ar fi pacalita sau fortata sa accepte aceasta prestidigitatie extrem de abila care tinde sa transforme societatea intr-un buncar , decidentii politici in spioni si cetatenii in colaboratorii lor , intrebarea finala este daca N.A.T.O si Uniunea Europeana vor fi dispuse vreodata sa acorde vreun credit unei asemenea viziuni despre viata si lume pe care o resping in mod reflex deoarece este in totala contradictie cu valorile lor fundamentale.

    Note
    *) Aceasta viziune este prezenta in articolele scrise de autor care , in conformitate cu ea, incearca sa acopere cat mai mult posibil din sfera sociala ( http://www.contributors.ro/author/cristian-felea/).

  8. Multumesc pentru implicare!
    Sincer, nu ma gandeam ca voi fi pus vreodata laturi de P. Corut si M. Dogaru, dar daca dvs. considerati ca avem cam acelasi tip de idei eu nu imi permit sa va contrazic.
    Pentru alte aspecte, v. comentariul din subs. articolului privind „Armata celor treisprezece maimute-partidul e-n toate*”
    * Desigur, Armata este un termen generic, dar in succesiunea celor 4 articole pe acest subiect, am incercat sa incarc termenul cu personaje, semnificatii si istorii care sa-l contureze.
    In plus, as dori sa va semnalez sau, dupa caz, sa va reamintesc, ca in primul articol al seriei am si precizat ca subiectul ramane deschis pentru toti cei care vor sa contribuie (apropo de „Contributors.ro”) la definirea cat mai precisa a celor care ne-au confiscat patria dupa decembrie 1989 (daca, desigur, cadem de acord ca un astfel de proces a avut/are loc).

  9. Variabila „unităţii naţionale“ pe timp de criză

    Cristian Unteanu (Adevarul.ro); 11 februarie 2018

    Mitologia puterii spune că nimic nu este mai important decât răspunsul unitar al unei naţiuni pe timp de criză. Realitatea jocurilor de putere spune însă că, din neştiinţă, incultură sau prostie, unitatea naţională poate fi transformată într-o variabilă cu evoluţie aleatorie. Să vedem unde suntem şi de ce.
    La îndemâna fiecărui şef de stat există un anume dosar, întotdeauna beneficiind de cea mai înaltă clasificare de securitate, acolo unde sunt notate şi mereu actualizate scenariile de criză şi sunt definite în detaliu modalităţile de răspuns la scară naţională, defalcate apoi pe verticala instituţională, cu precizarea răspunsului instituţional apropriat. Scenariile respective trebuie să răspundă cerinţelor specifice pentru toate tiprurile de crize, situaţii de urgenţă de natură militară sau civilă, descriind în amănunt modul în care sunt mobilizate energiile naţionale în slujda instituţiilor cu responsabilităţi specifice. Dar la baza întregului mecanism (iar în unele dintre aceste dosare problematica aceasta este tratată într-un capitol separat) se află o altă analiză, una de importanţă vitală: estimarea capacităţii unei naţiuni ca, pe timp de pace sau de criză, să poată să se unească la nivelul unui răspuns unitar, susţinând fără rezerve acţiunile instituţionale. Nu este vorba despre teoria „unităţii naţionale“, ci despre latura sa practică, operaţională, esenţială pentru a calcula corect şansele de răspuns la criză.
    (…)
    Raţionamentul este simplu şi dovedit extrem de eficace: răspunsul la criză, la orice tip de criză, este operat prin intermediul unor anumite instituţii cu rol foarte clar definit. Dacă prin intermediul prin astfel de operaţiuni vei reuşi să le destabilizezi, să le decredibilizezi şi să le arunci în ridicol, atunci le anihilezi şi funcţia operaţională, lanţul de control şi comandă nemafiind capabil să răspundă la timp şi conform planului.
    (…)
    Variabila „unităţii naţionale“ pe timp de criză este în criză în România anului Centenarului în care doar tăiem pamblici din ce în ce mai festive urându-ne din ce în ce mai intens unii pe alţii. Vulnerabilitate naţională exploatată cu succes de alţii? Evident. Dar ştiu asta şi actorii noştri interpreţi de succes în piesa dezmembrării naţionale? Nu ştiu dacă ei îşi dau seama de asta sau dacă le pasă cu adevărat unde duc România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Felea
Cristian Felea
Doctor în ştiinţe inginereşti, domeniul: „Mine, Petrol şi Gaze” - Universitatea din Petroşani. Ofițer SRI în rezervă Colaborator al publicaţiei „Revista Minelor”

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro