Home » Cultura » Citesti:

Cultură versus civilizaţie

Ioan F. Pop februarie 25, 2016 Cultura
6 comentarii 1,284 Vizualizari

Atît în abordarea filosofică, cît şi în înţelesul comun cele două concepte – dincolo de controversele denominaţionale – se întrepătrund, se condiţionează şi potenţează reciproc. Graţie efortului uman (spiritualizat) primitivitatea şi datul natural se transformă în produs cultural. Elementul profan capătă  şi o dimensiune sacră, proces care îl ajută pe om să se integreze cît mai armonios în umanitatea sa. Odată instalat în noua sa natură însufleţită, raportul omului cu lumea, cu semenii şi cu sine capătă noi valenţe şi perspective. Aspecte care, factic, se reflectă direct în planul civilizaţiei. Termen creat, după cum se ştie, de gînditorii raţionalişti francezi. Dincolo de antinomiile datorate mai degrabă nuanţelor de tip teoretico-semantic, a înţelesurilor spengleriene, neoromantice sau moderne, cele două concepte se regăsesc atît în deschiderea şi nivelul axiologic, cît şi  în forma socială, practică, inerentă manifestării umane.

Privite din perspectiva totalitarismului de tip comunist, cele două concepte  s-au aflat într-o contradicţie accentuat ideologică. Concepte care sînt reduse, în incursiunea sumară a acestor rînduri, doar la dimensiunea formării spirituale conform unor norme etice – cultura; şi, în sensul său originar, la calităţile comportamentale generale ale cetăţeanului – civilizaţia. Orice tentativă umană de a-şi manifesta deplin personalitatea, altfel decît în sensul dresării sociale totalitariste, era strict opturată. Era eliminată orice încercare de distinctivitate individuală, de la cea vestimentară la cea ideatică. Omul acestei perioade s-a trezit manipulat grosolan doar în sensul practicării unei existenţe strict mecanice, elementare. Existenţă care era împănată doar, din cînd în cînd, cu vagi efuziuni culturale. În viziunea schizoidă a activiştilor rinocerizaţi cultura era doar un fel de floare la pălăria sistemului, menită a-i da acestuia credibilitate, o fărîmă de suflet, o falsă aură de normalitate. În atari condiţii de eliminare şi mutilare ideologică a oricărei forme de libertate, românului – visător şi poet de două mii de ani – i-a rămas doar şansa cultivării exacerbate a libertăţii interioare, a cîmpiilor elizee bătătorite de negre introspecţii. I-a rămas doar neşansa aruncării din cîmpul necesităţilor sale, în cele din urmă, a fenomenelor spirituale, transpunerea lor în derizoriu, în proptea politică. „Trebuie să ai – cu o formulare nietzscheană -, nevoie de spirit ca să-l dobîndeşti – îl pierzi cînd nu-ţi mai este necesar”.

O scurtă privire retrospectivă arată că încă rămîne mereu actuală (şi, din păcate, fără răspuns) întrebarea: de ce babiloniei ideologice şi ticăloşiei totalitare nu le-au fost contrapuse retragerea smerită, calea indiferenţei, a neangajării sau cea a credinţei? (Pentru că tot ne place să credem că sîntem creştini ab origine). Fiind, în mare măsură, preferată falsa izbăvire a semidoctismului cultural şi a îndoctrinării dirijată politic. De ce minciunii criminale nu i s-a răspuns ultimativ cu o sfioasă tăcere? Cum de atîtea minţi, unele strălucite (nemaivorbind de cele bisericeşti), s-au lăsat amăgite de inşi primitivi şi resentimentari, pentru nici măcar treizeci de arginţi? Fără să insistăm, credem că cei care au cauţionat răul folosind diferite tactici machiavelice – obţinînd unele victorii estetice cu preţul mutilării morale -, dacă ar fi tăcut pur şi simplu, în timp ar fi generat mai multă forţă creatoare autentică. Prin încurajarea cenzurii de către unele valori dispuse la compromis – cenzură care a permis doar manifestarea mutilată, deformată a spiritului creator -, aceasta a reuşit să deşertizeze pentru mult timp solul din care, poate, alte valori şi mai mari s-ar fi putut naşte. Cu alte cuvinte, în numele jumătăţii sau sfertului de valoare compromisă s-a distrus şansa întreagă a spiritualităţii demne. Ne place să ne lăudăm în imediat cu esteticul şi cu valorile cît de cît salvate, dar uităm că, operînd cu laşităţi şi cu duplicităţi, a fost sacrificat solul fenomenologic al unui nou tip de cultură. Evident, toată această argumentaţie poate fi uşor aruncată în aer cu atît de omeneasca, prea omeneasca deculpabilizare: nu puteam fi cu toţii martiri. Nu puteam tăcea cu toţii. Nu puteam practica un rigorism moral de tip kantian. Nu puteam risca jumătatea de măsură culturală (plătită cu moneda forte a imoralităţii) pentru utopica măsură întreagă a culturii libere. E posibil şi ca, într-un anumit moment, să nu fi existat alte valori culturale decît acelea care au cedat moral pentru a se impune estetic. Contează oare, astăzi, faptul că unele victorii culturale au fost obţinute şi cu preţul imoralităţii? Adepţii predominanţei esteticului vor spune că nu. Cei ai intransigenţei morale vor spune că da. Numai că ceea ce în imediat pare că nu contează, peste timp va conta în mod decisiv. În absolut se plăteşte totul, nu doar ceea ce am făcut, ci şi ceea ce nu am făcut. Pentru cultură, chiar dacă ea urmăreşte esteticul „pur”, contează totuşi şi felul în care se ajunge la el, traseul biografic. Chiar şi frumosul are o altă rezonanţă dacă este dublat de demnitate, de sacrificiu. E greu de crezut într-o manifestare culturală, chiar şi genială, obţinută împotriva demnităţii celui care o produce. Iar uitarea, nemaivorbind de cea vinovată, nu este nici un criteriu estetic, dar nici moral. Ca atare, „cea care are prevalenţă este, desigur, opera, pentru că trebuie s-o contemplăm, s-o evaluăm şi s-o înţelegem ca operă de artă; dar ar fi absurd să renunţăm la ajutorul pe care, în acest scop, îl poate oferi biografia adecvat interpretată” (L. Pareyson).

Pînă la urmă – aruncînd o scurtă privire peste umărul istoriei -, sîntem o cultură de visători, nu una de futurologi, de logicieni şi pragmatişti. Sîntem mai mult o cultură de amanţi, nu una de legături culturale stabile şi morale sub orice vremuri. Sîntem o cultură a momentului, nu una a raţiunii şi proiectului. Preferăm paseismul culturii, nu prezentul şi viitorul ei. Speculăm metafizic conjunctura, fragmentul, dar ratăm sistematic durata, întregul. Reuşim estetic cînd ar trebui să ne angajăm şi moral, etic. Apoi le amestecăm indiscernabil. Reuşim uneori acolo unde în mod normal ar trebui să ratăm, să pierdem. O pierdere calculată poate aduce cu timpul mai multe beneficii decît un cîştig pripit, negîndit. A cîştiga  la trocul murdar al istoriei, în timp ce lumea din jurul tău se ruinează, denotă doar adaptabilitatea solipsistă a mizeriei umane. Deturnat şi debusolat în plan existenţial, individul societăţii totalitare a fost obligat să se replieze, după puteri, în spaţiul reveriilor private. Viaţa derulată în tărîmul imaginarului a devenit mai importantă decît viaţa trăită în mod practic. Înţelesul vechiului dicton latin, primum vivere, deinde philosophari, a rămas o vorbă goală. Manifestarea fals-culturală a primit o tot mai mare importanţă, devenind obligatoriu „de masă”. În timp ce comportamentul şi atitudinea derivate din civilizaţie erau reduse la o gamă de gesturi semiclandestine. Rezultatul lor s-a concretizat într-un apetit nefiresc pentru cvasicultură şi semidoctism, practicate în proporţie naţională, cu efecte direct proporţionale în dezinteres şi pasivitate socială. În planul vieţii concrete, „cultura de masă” (de fapt, pseudocultura) a început să lucreze pe faţă împotriva civilizaţiei, împotriva oricărui comportament etic ce se putea desprinde din aceasta. Izolaţi pe insulele cenuşii ale suprarealismului dictat de stăpînire, indiferenţi la lumea concretă, imediată, pentru mulţi surogatul de manifestare culturală a devenit mai confortabil psihologic decît realitatea reală.

Pariul mioritic pe un destin eminamente „cultural” a devenit dominat, prioritar în raport cu asumarea directă a unor riscuri derivate dintr-un comportament etic minim. În forma sa de ceremonial grotesc al înmormîntării libertăţii, pe care l-a îmbrăcat totalitarismul, un minim bun-simţ ar fi impus ca adunarea cernită să nu se dedea aşa de repejor la interminabile cîntări şi izmeneli culturnice. Dimpotrivă, s-a acreditat treptat ideea că dacă tot e românul poet, patriot ş.a.m.d., nu prea mai are importanţă dacă nu e şi civilizat. Propaganda dictatorială a intuit repede că pentru sistem este mai periculoasă civilizaţia, manifestată moral şi etic, decît cultura practicată în chip lăutăresc. Aşa s-a ajuns la aberaţia „culturii de masă”, adică la demonetizarea şi parodierea ei prin hei-rupism şi gongorism popular. S-a ajuns, în cele din urmă, la ştergerea definitivă din comportamentul cotidian a oricărei forme elementare de caracter, de demnitate, de responsabilitate. Neputîndu-se realiza în imediat, în real, individul era sugestionat să se „realizeze” în supra-realul culturii ideologizate. Cultura adevărată a fost înlocuită cu gestica goală şi cu flecăreala. Ca tendinţă de manifestare, ea trebuia să fie obligatoriu partinică, apologetică. Aceasta a fost coborîtă din înaltul performanţei spirituale la nivelul subpămîntean al obtuzităţilor agresive. S-a uitat, cu bună ştiinţă, că actul creaţiei, cultura „nu poate deveni liberă, în posibilitatea ei pozitivă, decît dacă flecăreala care o acoperă a devenit ineficace şi dacă interesul «comun» s-a epuizat” (M. Heidegger). În timp ce omul format şi culturalizat propagandistic se clona în progresie geometrică, cei care practicau o minimă civilizaţie se reduceau în aceeaşi progresie. Falsul exerciţiu cultural avea menirea să aducă societatea la prosternare şi abandon, la capitularea totală. După cum orice manifestare în planul civilizaţiei era considerată a fi o pernicioasă gestică burgheză, un superfluu exerciţiu aristocratic.

Sens în care totalitarismul comunistoid (ca şi cel fascistoid) pare a fi (fost?) cel mai necivilizat sistem politic. E vorba de un sistem care maltrata conştiinţele cu perfidie, în ritmul trîmbiţelor ideologice, unul care a împins pînă şi cultura să participe (uneori voioasă) la definitivarea unui genocid spiritual. Mascarada culturii proletarizate, folosirea acesteia ca formă de propagandă nu era decît modalitatea generalizată de ură împotriva culturii autentice. Restrîngînd şi mai mult aria, constatăm că regimul trecut a produs acel soi de individ care, întîmplător, îţi putea cita dezinvolt din I. Kant în timp ce practica un comportament total grobian. El îţi putea reproduce lungi pasagii din clasici, urmate de neaşteptate scăderi pe linie comportamentală. Vorbea despre abstinenţă cu gura plină şi îl pomenea pe Dumnezeu bătîndu-se pe burtă. Acest specimen a învăţat să fie „atemporal”, dar nu prea ştia deloc să fie corect în datele concretului, adică civilizat. Mulţi au devenit doar utilizatori de fiinţă, figuranţi ai propriului destin. După cum era de aşteptat, ţambalageala culturaloidă ce a cuprins isteric ţara a împins populaţia la indiferenţă, lîncezeală şi abandon. Forma anonimă a eroismului colectiv a devenit bancul. Epicentrul circului cultural a ajuns poezia politică de sezon, croită ignar pe calapod ideologic. În consecinţă, pantheonul culturii române s-a umplut pînă la refuz cu „sfinte” moaşte (acelea acceptate de sistem). Locul spiritului critic a fost luat de cădelniţările atee. Din fericire, au existat şi salvatoare excepţii. Conform procesului de elaborare, a alchimiei sale interioare, cultura autentică se poate deprinde şi acumula cu precădere în mod individual, nefiind obligatorie pentru toată lumea. În vreme ce bunul-simţ şi civilizaţia se impun ca normă obligatorie pentru toţi. Evident, dacă se doreşte acest lucru. La limită, se poate vieţui într-un fel de neo-comună primitivă perpetuă. “Din civilizaţie iei cît vrei. Din cultură, însă, iei cît poţi” (C. Noica).

Acest fapt ne deosebeşte (încă) de lumea valorilor occidentale: aceasta a impus la nivel social civilizaţia de masă, cu toate beneficele consecinţe, în timp ce noi (pendulînd mereu între două lumi) am impus, la modul mistic, „cultura de masă”, cu consecinţele de rigoare. Istoria noastră s-a literaturizat pînă la fantasmă. Scrisul a devenit un fals catharsis naţional care, în inocenţa sa, a pierdut din vedere atît sensul culturii adevărate, cît şi pe cel al istoriei. S-au eludat  cu metodă rezervele de forţă şi libertate care zac în orice formă spirituală. Un simplu cuvînt, rostit la timp, poate dărîma zidurile de minciună ce proliferează în jurul unei dictaturi. „Ceea ce un regim are dur faţă de artă ne poate face să ne temem pentru acel regim, nu pentru artă”, era de părere M. Blanchot. E vorba de arta şi cultura adevărate, de cele care nu se opresc decît în propriile (ne-)limite. Este cazul să precizăm, ajunşi aici – aspect, de altfel, bine cunoscut -, că fenomenul cultural, în sensul lui mare şi autentic, nu are nimic, dar absolut nimic cu „masele”. S-ar putea (contra)argumenta rapid că şi postmodernismul, de pildă, cochetează cu un anume tip de raport cu „masele”. Dar, fără a insista, trebuie precizat că motivaţia lui are cu totul alte determinări. Operele culturale au fost create, nu o dată, chiar împotriva gregarităţii, delăsării şi indiferenţei celor mulţi. Prin cultură, individul se ridică împotriva masei uniformizatoare. Insul elitar este „exponentul revoltei personalităţii împotriva speciei” (N. Berdiaev). Apoi, de creaţia culturală nu trebuie să se apropie decît elitele, valorile certe (sprijinite de stat şi de societate). În timp ce de comportamentul cît de cît civilizat ar trebui, cu caracter de urgenţă, să se ocupe toată lumea. Căci, la urma urmei, orice „popor este – după cum precizează F. Nietzsche -, înconjurul pe care îl face natura pentru a ajunge la şase, şapte oameni mari”. Este inutil să recurgem la exemple. Ar fi nu numai un act de civilizaţie, ci şi de real patriotism ca, în regim de urgenţă, cultura scrisă (cultura, în general) să fie lăsată doar pe mîna celor aleşi, cu vocaţie verificată, acreditată de adevărata critică. Fapt ce, finalmente, ar avea efecte benefice nu numai în planul culturii, al civilizaţiei, ci şi în planul protecţiei naturii, dacă ne gîndim la pădurile care iau calea hîrtiei inutil mîzgălite. E aproape tragicomic că nu mai există român care, răsfoind la repezeală vreo trei cărţi, să nu simtă degrabă imboldul şi nevoia să „producă” şi el una. Vorba lui Caragiale: „Cel mai greu lucru pentru un român care ştie citi e să nu scrie”. Fără să mai punem la socoteală că mulţi scriu mai mult decît citesc…

Ţara geme de „genii” semianalfabete, de „talente” rebele, de „atotcunăscători” guralivi şi pisălogi. În bună măsură, scrisul a înlocuit (înlocuieşte) mersul la psihiatru. Văzînd ticăloşia şi cabotinismul din jur (chiar şi din cultură), ţi se face dor de un prost agreabil (dacă aşa ceva există), sincer şi eficient în limitele conştient asumate. În ceea ce priveşte poezia, azi, ca şi ieri, lucrurile evoluează binişor în absurd. Avalanşa veleitarismului liric e de nestăvilit. Ipochimeni care habar nu au de literatură (de cultură) siluiesc nemurirea cu tot soiul de versuleţe inepte, maimuţărite şi semiplagiate. Poetoţii de azi, pe fondul decadenţei culturii din trecut, vor să intre în eternitate ca-n brînză, surzi şi indiferenţi la sirenele critice. Pînă îi mătură timpul, cu infailibilitatea sa critică, din scena în care au intrat prin efracţie, ne mătură ei în ochi praful mediocrităţii şi confuzia. Papă fondurile (şi aşa meschine) care se cuvin adevăratelor valori. Abuzul editorial de acum, al tuturor acelora care se folosesc de scris doar ca de o trambulină socială, politică, academică, este tot o formă crasă de ne-civilizaţie. „Cultura e prea mult a… complexaţilor, ne-trebnicilor”, după cum spunea C. Noica. Cultura e prea mult a celor care nu au nici un fel de cultură. Ea e prea mult a celor care mobilizează în sprijinul ei doar multilaterale ignoranţe. După cum limpede se vede, toate aceste excese şi anormalităţi de tip „cultural”, crescute pe mentalitatea de tip totalitar, lucrează încă sistematic împotriva civilizaţiei. Se ştie, o cultură (cu atît mai puţin o falsă cultură) nu naşte în mod reflex şi o mare civilizaţie. Pe cînd o mare civilizaţie va determina întotdeauna (sau va adopta) şi o mare cultură. Normalitatea vieţii ţine şi de rezultatul sintezei organice a celor două realităţi conceptuale, de modul şi proporţia în care le ştim trăi, le putem da mereu viaţă. După cum ţine de modul şi capabilitatea de a le împărtăşi cu talent şi vocaţie celor care cred că nu au nevoie de ele.

Pînă la urmă, cele două concepte nu sînt decît forme ale armoniei umanului. Cultura rămîne cea mai eficientă cale de a fi civilizaţi. (Spengler spunea că orice cultură va sfîrşi în civilizaţie). După cum civilizaţia, redescoperită în datele sale culturale, rămîne cea mai sigură cale către orice formă de înălţare spirituală. (Chiar dacă, aşa după cum susţinea F. Nietzsche: „Apogeul culturii e diferit de cel al civilizaţiei”). Cele două arată nivelul umanităţii noastre reale şi posibile. Ele dezvăluie modul în care libertatea ne poate defini şi re-defini ca fiinţe umane.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "6 comments" on this Article:

  1. ion adrian spune:

    Cultura si civilizatia formeaza multimi incluse , intersectate sau disjunse?
    Personal cred ca Civilizatia poate fi mai larga decat cultura dar o cultura nu poate exista in afara unei civilizatii. Desigur fiind mai putin stricti in granitele circumscrierii a ceea ce numim civilizatie.
    Opusul civilizatiei este barbaria si nu cred ca notiunea de cultura are vre-o intersectie cu ce de salbaticie.
    Desigur ca cele spuse se refera la un acelasi orizont de timp adica daca vorbim de civilizatia cretano-miceniana putem vorbi in paralel despre cultura purtata de aceasta civilizatie dar nu putem vorbi de civilizatia epocii Tang si cultura evului mediu renacentist.
    In rest mai cred ca civilizatia are mai pregnant aspectul material pe cand cultura pe cel spiritual dar ambele aspecte sunt purtate de un acelas om omul respectivei culturi si civilizatii.
    Noi europenii cred ca suntem rezultatul civilizatiilor greco-romane-german–slave cu elemente fundamentale de cultura greco-romano-crestina(inclusiv componenta iudaica adica vrotestamentara)

  2. Vlad spune:

    Daca Constantin Noica avea dreptate cand spunea “„Cultura e prea mult a… complexaţilor, ne-trebnicilor” putand sa-l suspectam de ceea ce la noi s-a identificat in perioada comunista ca un filon al rezistentei prin cultura, al carui exponent de seama poate fi Constantin Noica si care vedem ca a format doua personalitati culturale reale: Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, in ce priveste cateva din afirmatiile dumnevoastra manifest anumite rezerve. Mai exact conturarea unor idei de elitism-etatist ca cele de mai jos:

    “Apoi, de creaţia culturală nu trebuie să se apropie decît elitele, valorile certe (sprijinite de stat şi de societate).”

    “Ar fi nu numai un act de civilizaţie, ci şi de real patriotism ca, în regim de urgenţă, cultura scrisă (cultura, în general) să fie lăsată doar pe mîna celor aleşi, cu vocaţie verificată, acreditată de adevărata critică. ”

    E neclar cine “alege”, cum poate sprijini statul valorile “certe” si cum “verifica” “adevarata critica”.

    Astfel de certitudini, verificate de un spirit “critic” cu legaturi institutionale (statul) nu lasa loc indoielii, ori exact acest aspect zadarniceste orice spirit critic.

    Cred ca resentimentele revansarde sunt oarecum firesti avand in vedere obnubilarea la care au fost supusi oamenii in regimul de trista amintire. Cand au gasit in sfarsit posibitatea de a se exprima intr-un climat mai liber se lasa sedusi de siguranta pe care le-o confera institutiile, asimiland valorile umane cu cadrul ideatic si statutar.

    Libertatea se castiga abia atunci cand ne-am eliberat de tiparele din subconstient si din aceasta stare de libertate se poate vorbi de spirit cu adevarat critic si de creatie, care nu asteapta o validare din exterior si cu atat mai putin o sustinere si validare institutionala fie prin fonduri, fie prin functii sau ‘merite’ stabilite.

  3. dusu spune:

    “De ce minciunii criminale nu i s-a răspuns ultimativ cu o sfioasă tăcere? Cum de atîtea minţi, unele strălucite (nemaivorbind de cele bisericeşti), s-au lăsat amăgite de inşi primitivi şi resentimentari, pentru nici măcar treizeci de arginţi? ”
    tocmai ptr acei treizeci de arginti !
    si mai mult ! azi au nerusinarea sa vorbeasca de moralitate.asta e ceea ce se numeste romin

  4. luci spune:

    Bon ! Spengler , Nietzsche , Blanchot . Adevarate faruri ale marii culturi eroico-tragice ( ar lipsi Bataille ) .Cu acestia , avem sanse sa ajungem direct in iad , dar ,autentic, , vorba altui mare iluminat . De Noica ce sa mai spunem , ca e al nostru , nu prea a facut nici el compromisuri . Sa ne lasam pe mina profesionistilor ideilor , o noua casta , a gardienilor Culturii ( alta vaca sacra ) : daca libertatea ( gindirii si ,scriiturii, ) produce si monstri , sa ii mai taiem din pene , Estetii vor avea grija , prin noile lor catehisme , sa ne invete ce-i cu binele si raul ( permutabile , dupa ,situatia existentiala, ) .Sau , cum spunea nu mai stiu care geniu , sa se mai termine cu totalitarismul libertatii .Tradare sa fie , dar autentica , cu stil .

  5. val spune:

    Civilizație și cultură sunt două noțiuni inventate pentru descrierea modului de viață și a activităților desfășurate de colectivități umane. Aceasta este originea și definirea în ultima lor esență. Au apărut odată cu studiul istoriei societăților organizate și s-au dezvoltat concomitent cu evoluția lor. La origine o civilizație cuprindea o singură cultură, referitoare la singura îndeletnicire a omului din acea perioadă. S-a ajuns apoi la o civilizația dominantă a unei epoci și numeroase civilizații în aceea. Și în fiecare o multitudine de culturi diferențiate. Se pare că cele două noțiuni așa cum au fost create istoric sunt pe cale de dispariție. Apariția noțiunilor de popor, națiune, țară le-a tăiat din înțelesul totalizant avut inițial. Oricum, azi nu mai sunt acoperitoare la analiza societății. În plus au intrat în limbajul comun cu totul cu alte înțelesuri. este o situație asemănătoare cu ce se întâmplă în cosmologie. Și nu întâmplător. Știm că așa cum este sus așa este și jos. Or, societatea este lumea mică, cosmosul, lumea mare. Noțiunea de univers nu mai este suficientă pentru explicarea lumii mari, a apărut multiversul. Și, concomitent multiculturalismul …și amestecul civilizațiilor. Un om, o cultură, o civilizație…pare finalul acestei evoluții ….spre regăsirea lumii adamice. Fără Adam și Eva…?

  6. roland spune:

    Tema are cel putin 300 ani, :” De la Antichitate la Renastere. Cultura si civilizatie europeana” de Adrian Claudiu Stoica, este ultima carte aparuta la targul de anul trecut .



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Legea cererii si ofertei nu poate fi contrazisa de nicio reglementare iar legea celor 51% produse ro...

de: Valentin Mircea

la "Despre timpurile când supermarketurile dominau România"

Cauta articole

august 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)