vineri, martie 29, 2024

Cum a fost posibila ascensiunea lui Ceausescu?

Lupta pentru succesiunea lui Gheorghiu-Dej ramane un episod controversat si tenebros din dinamica sectei revolutionare numita PCR. S-a scris mult pe acest subiect, versiunile diversilor actori se contrazic adeseori. Cartea regretatului politolog elvetian Pierre du Bois, „Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice” (Humanitas, 2009, traducere de Ioana Ilie), este o incursiune temerară în istoria comunismului românesc. Se propune o explorare lucida a unui moment crucial din istoria dictaturii de la Bucureşti – lupta pentru mantia lui Gheorghiu-Dej şi modalităţile prin care cel mai tânăr membru al Biroului Politic, Nicolae Ceauşescu, a reuşit să acapareze puterea absolută. Sigur, cum imi scria profesorul Virgil Nemoianu, a existat o scurta perioada cand premierul Maurer a putut incuraja o anumita deschidere, dar aceasta n-a durat mai mult de trei ani. Cultul noului lider a demarat instantaneu, viziunea sa neo-stalinista a avut un rapid si previzibil castig de cauza.

Lucrarea este o fascinantă investigaţie privind universul de intrigi şi manipulări care explică felul cum se structurează relaţiile de putere în momente de criză. Se ştie că până la reunirea Plenarei CC, care urma să desemneze un succesor, jocurile fuseseră făcute. Un grup restrâns decisese asupra destinelor a milioane de oameni, oferindu-i cu funestă lipsă de responsabilitate puterea unui personaj care s-a dovedit nefast. Restul, votul unanim al membrilor Comitetului Central, nu era decât ritual vid de sens, exerciţiu mecanic menit să perpetueze mitologia „centralismului democratic”.

Profesorul de la Institut d’Etudes Internationales din Geneva a reuşit să intervieveze in anii 90 câţiva dintre potentaţii regimului Dej – Gh. Apostol, I. Gh. Maurer, Paul Niculescu- Mizil, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Fazekas János, Mihail Florescu, chiar şi pe ideologul-şef, Leonte Răutu. A fost ajutat în aceste discuţii atât de capacitatea de a conecta fenomenul comunist românesc la cel internaţional, cât şi de ştiinţa de a distinge între ceea ce afirmă aceşti lideri comunişti şi ceea ce a fost, de fapt, o acerbă luptă pentru putere, calităţi care au lipsit uneori intervievatorilor români – câteodată superficiali şi insuficient informaţi despre background-ul celor cu care discutau – aflaţi faţă în faţă cu personaje ale nomenclaturii dominate de pernicioasa retorică autojustificatoare. Nu principiile îi animau pe aceşti demnitari cinici, ci dorinţa de a perpetua dominaţia nomenclaturii. Cu diverse prilejuri, Maurer şi alţi acoliţi ai lui Dej au insistat că l-au susţinut pe Ceauşescu să ajungă secretar general fiind convinşi că acesta va accepta principiul conducerii colective. Maurer a sperat că va rămâne principalul regizor al politicii externe. Bodnăraş a crezut că va juca rolul unui venerabil sfetnic. În fapt, Ceauşescu visase de mult să ajungă în vârful piramidei, iar Dej îi încredinţase în ultimul său an de viaţă nu doar conducerea treburilor organizatorice, ci şi domeniul relaţiilor internaţionale ale partidului. Vreme de aproape zece ani sef al Directiei Organizatorice a CC al PMR, un devotat neconditionat al sefului partidului, Ceauşescu era de fapt candidatul grupului aparatului de partid. Intre sustinatorii sai din aparat si din armata sa-i amintim pe Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Patilinet, Manea Manescu, Ilie Verdet, Petre Lupu, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Cornel Onescu, Ion Stanescu, Vasile Valcu, Ion Ionita etc Pe scurt, cine controleaza aparatul, controleaza partidul.

Volumul aruncă o lumină revelatoare asupra naturii relaţiilor la vârf din PMR şi explică metodele utilizate pentru dobândirea puterii absolute de către un aparatcik aparent incolor precum Ceauşescu. Eroarea „baronilor” lui Dej a fost să-l subestimeze: viclean, ranchiunos, introvertit, mohorât şi suspicios, Ceauşescu a fost un stalinist din categoria dură. A mimat un timp o deschidere reformistă, o modesta liberalizare, dar nu a cedat în ceea ce priveşte sacrosanctul „rol conducător al partidului”. Avem de-a face în aceste pagini cu spaţiul rarefiat al puterii supreme în sectele totalitare bolşevice. Aceşti oameni erau obligaţi să comunice întotdeauna codificat pentru a nu fi acuzaţi de păcatul cel mai grav, „fracţionismul”. Conspiraţiile se făceau aluziv, prin ridicări de sprânceană şi insinuări bizantine. Utopismul doctrinar al comuniştilor români se combină cu o versiune decăzută a „bizantinismului politic”, politica din spatele uşilor închise, absenţa transparenţei şi insinuări atent confecţionate cu scopul anihilării rivalilor politici.

Printre celelalte contribuţii istoriografice care ar putea fi menţionate se numără convorbirile Laviniei Betea cu câţiva lideri comunişti. Evident, nici unul dintre interlocutori nu scrutează cauzele degenerării stalinismului naţional în experimentul grotesc şi dezastruos al comunismului dinastic. Merită amintite, de asemenea, scrierile lui Pavel Câmpeanu şi eseul Cristinei Luca-Boico despre „Oamenii care l-au adus la putere pe Ceauşescu”. Nici unul dintre staliniştii români nu a ajuns la concluziile devastatoare despre comunism ale unui Stefan Staszewski din volumul „Oni”, al Teresei Toranska. De la Maurer la Verdeţ, comuniştii români au rămas prizonierii unei viziuni vetuste despre istorie, om şi economie. Mai sofisticat decât Ceauşescu şi membrii grupului aparatului de partid, Maurer nu a fost sub nicio formă atras de revizionismul marxist. Nici unul dintre demnitarii comunişti romani nu a generat vreo idee originală. Tocmai de aceea l-au detestat Maurer şi Răutu pe Pătrăşcanu: sterili din punct de vedere teoretic, nu puteau să nu îl antipatizeze pe cel care – chiar dacă rămânând îndatorat unui determinism îngheţat – a încercat să propună ipoteze istorico-sociale în răspăr cu dogmatismul oficial. Am discutat pe larg aceasta tema in volumele mele „Stalinism pentru eternitate” si „Fantoma lui Gheorghiu-Dej”. Mentionez aici si scrierile istoricului Dennis Deletant, unul dintre cei mai avizati cunoscatori ai comunismului romanesc.

Cartea lui Pierre du Bois luminează ceea ce putem numi subteranele puterii comuniste, rivalităţile mistuitoare dintre cei care jurau pe „idealurile socialismului ştiinţific”, natura eminamente falsă a „principialităţii” comuniste. Vorbind cu foştii potentaţi, inclusiv cu expertul în sofisme dialectice Leonte Răutu, politologul elveţian a reuşit să decanteze şi să demonstreze esenţa malefic-distructivă a unui sistem întemeiat pe o ideologie fals-egalitaristă, în care exclusivismul se transfigurează în narcisism megaloman. În finalul cărţii, profesorul Du Bois îl citează pe Maurer, cel care mărturiseşte că a descoperit târziu că Ceauşescu devenise paranoic. Este o afirmaţie self-serving, o îndoielnică autojustificare. Nu psihopatologia liderului explică aberaţiile sistemului, ci invers. Spre a relua ideea lui Jacek Kuron, regretatul disident şi gânditor politic polonez, totalitarismul e zămislit de o formă paranoică de gândire şi generează respectiva formă de gândire.

http://www.humanitas.ro/humanitas/ceausescu-la-putere-ancheta-asupra-unei-ascensiuni-politice

http://www.humanitas.ro/humanitas/fantoma-lui-gheorghiu-dej

http://www.polirom.ro/catalog/carte/stalinism-pentru-eternitate-1873/

Distribuie acest articol

39 COMENTARII

  1. Spuneati candva intr-un interviu ca tatal Dvs v-a interzis sa va mai duceti pe la colegul de scoala Nicu Ceausescu. Pentru ca dansul ii considera pe Ceusesti intriganti si periculosi, scrutandu-i dincolo de camuflajul perfect de obedienta si conformism. Sper ca am redat exact spiritul celor spuse atunci de Dvs. Ideea ca Maurer l-a „ales” pe N.Ceausescu, pentru aceleasi „calitati”, in pofida sprijinului muribundului Dej pentru Apostol, e prezenta si in cartea Dnei Betea, cu rezerva ca ultima partenera de viata a fostului premier comunist a reusit sa limiteze importanta istorica a interviului.
    Am citit si interviul-carte luat de aceeasi Dna Betea lui Alexandru Barladeanu sub auspicii mai bune. Omul parea deschis si afirma des atasamentul sau pentru marturia sincera. Dar nu cred ca era chiar asa. Perioada razboiului, petrecuta in U.R.S.S. si intregita de studii la Moscova, e foarte controversat relatata. La fel si in cazul altor confesiuni publice facute dupa ’90 de catre nomenclaturistii de varf ai P.C.R., se pare ca ei n-au inteles nimic din episodul comunist [ posibil cu exceptia lui Brucan ] Vital in acest sens mi se pare lipsa totala de reactie atunci cand li se pun in fata crimele produse de acest sistem. Se cauta vinovati imaginari care ar fi condus din umbra teroarea, peste capul lor. Ei ocupandu-se doar cu rezistenta darza, dar limitata de imprejurari. Niciodata nu i-am vazut pe acesti veterani ai ideologiei totalitare de stanga sa schiteze un gest de compasiune, macar, fata victimele lor. Le-a lipsit onestitatea mereu tocmai datorita micimii intelectuale de care vorbeati. Toti par doar exponate paralizate ale tehnicilor de supravietuire si-atat. Mi-e teama ca stam foarte prost per total-dupa ce-am avut un comunism fara doctrinari si angajati sincer, la fel avem un capitalism de aceeasi factura. Facut si propus de acelasi tip de mediocri sterili. Cred ca lipsa unui ferment ideologic propriu in timpul comunismului se repercuteaza si asupra lipsei de atasament de dupa ’90 fata de noile directii doctrinare. Asa ca se poate spune fara teama de a gresi ca peroada ’45-’90 a fost un desert. Iar traversarea lui ne-a anulat functiile vitale, cu exceptia mimetismului.

    • Va multumesc pentru comentariu. Tatal meu avea reticente legate de venirea lui Nicu la noi in vizita. Se temea ca Nicu ar putea zari reviste sau carti mai putin „pe linie” si ar putea povesti acasa. In genere, Nicu nu invita pe nimeni la el acasa. Am fost o data, in 1964, la bunici (stateau intr-o vila foarte aproape de aceea a familiei NC). Era, daca nu ma insel, in toamna acelui an, Dej mai avea de trait doar cateva luni, dar nimeni nu banuia cat de repede se vor derula lucrurile.

      Parintii mei s-au cunoscut foarte bine cu Alexandru Barladeanu, mama a fost prietena cu prima lui sotie, Liuba, cu care acesta s-a casatorit in anii razboiului, la Moscova. Impartasesc ce scrieti privitor la fuga de responsabilitate a acestor fosti demnitari. Daca cititi cartea lui Gh. Gaston Marin (poate ati facut-o), veti vedea cum intre timp raposatul fost tar al economiei romanesti nu gaseste decat argumente in favoarea industrializarii de tip leninist, iar Dej apare ca un mare conducator. Ideologul en titre, Leonte Rautu, nu avea nici el anvergura teoretica, era un personaj steril, dar extrem de caustic si distructiv. Toti il detestau pe Lucretiu Patrascanu, inclusiv Maurer si Gogu Radulescu, pentru ca le era superior intelectual, avea un veritabil trecut revolutionar, intrase in PCdR inca de la fondare, il intalnise pe Lenin si era versat in teoria marxista. Venea din cercul „Vietii Romanesti”, parintii sai erau prieteni cu Ibraileanu, cu Sadoveanu, cu Stere. Vorbea bine germana si franceza. Chiar Miron Constantinescu avea complexul Patrascanu. Poate ca doar Grigore Preoteasa era un pic diferit, dar la el a invins atasamentul fiului de ceferist pentru militantul ceferist Dej. Petru Navodaru si Tudor Bugnariu erau din alt aluat si tocmai de acea au fost marginalizati.

  2. Am aflat de la un fost condamnat de la Targu-Jiu care a fost apropiat de virfurile conducerii interioare care la acea vreme avea o parere foarte proasta despre Ceausescu si care il trata ca ultimul om.Termenul folosit a fost: Pe Ceausescu il aveam de tucalar.
    Ulterior sosirii armatei sovietice, Ceausescu s-a dovedit cel mai ascultator elev al sovieticilor pe care i-a slujit fara cricnire si s-a identificat cu pricipiile si metodele lui si a fost cel mai devotat turnator si agent informator al sovieticilor.Acestia l-au ajutat si l-au indrumat pas cu pas.Se pare ca a fost un dusman al lui Patrascanu.Dupa venirea la putere Ceausescu l-a chemat pe fostul tovaras din lagar si i-a propus o functie de conducere daca va colabora si se dezicea de ideile diferite de ale sovieticilor asa cum era cunoscut inca dupa intrarea rusilor.
    Ceausescu a fost refuzat din cauza diferentelor de idei si de resentimente inclusiv lichidarea de Ceausescu a unor fosti tovarasi.Deci Ceausescu a fost cu adevarat un neo-stalinist manipulat de sovietici.

    • Gh. Gheorghiu ( Dej ) nu era roman si la fel familia lui Ceausescu nu avea radacini romanesti.La fel singurl om care a efectuat un act de rezistenta in lagarul de la Targu-Jiu nu era roman.Toti ceilati din conducerea partidului au fost executant ai rusilor.Nimeni nu a venit cu o sclipire si de aceea l-au omorit pe L. Patrascanu.
      Acum conducerea se aliniaza comandamentelor europei si incearca sa joace cartea duplicitarului.Aceasta nu este posibil si au inceput sa inteleaga, jocurile au fost facute si nimeni nu se asteapta la o iniitativa la Bucuresti ci la o executare integrala a comandamentelor superioare.Cum atit Europa si Rusia sunt din ce in ce mai slabe si mai timorate de China, rolul Europei de Est este sa esueze impreuna cu corabiile mai mari.

      • Nu vreau sa polemizez, dar, dupa stiinta mea, atat Dej cat si Ceausescu erau etnici romani. Ceea ce nu-i facea mai putin dispusi sa execute ordinele Kremlinului, cel putin pana in in clipa cand destalinizarea i-a adus intr-o stare de acuta panica si au mers pe linia desovietizarii (de-statelitizarii) pentru a-si conserva puterea in partid si in tara. Nu presupusul nationalism al lui Patrascanu a fost cauza aversiunii lui Dej pentru autorul unor lucrari originale de istorie sociala precum „Un veac de framantari sociale” si „Sub trei dictaturi”. Stigmatizarea lui Patrascanu drept „nationalist”, formulata de Dej in 1946, cu acordul Anei Pauker, al lui Luca si al lui Teohari Georgescu, era de fapt o rationalizare a imensului complex de inferioritate al liderului PCdR in raport cu o personalitate din atatea puncte de vedere mai marcanta. Patrascanu nu era mai „nationalist” decat, sa spunem, Wladyslaw Gomulka in aceeasi perioada.

        Nu stim cum ar fi evoluat Patrascanu daca n-ar fi fost lichidat in aprilie 1954. Structura sa mentala era de tip bolsevic ( a se vedea actiunile sale ca Ministru al Justitiei). Dar poate ca ar fi devenit un Milovan Djilas. Oricum, daca ar fi trait, ar fi putut avea o baza in intelectualitate, iar anul 1956 ar fi fost diferit, adica mult mai agitat, in Romania. Din n motive, Dej nu-si putea permite sa-l lase in viata daca voia sa-si mentina puterea intacta. Ar fi fost nemesis-ul sau permanent. Chiar mort, Patrascanu era o obsesie pentru Dej.

        • Interesant ce scrieti despre Patrascanu. Nu era mai nationalist decat multi, desi daca ar fi fost era o tinta usoara si calificat drept atare. De curand am scris undeva (ACUM TV) ca Lucretiu era prea intelectual pentru sub-educatii lideri comunisti. Am fost corectat de cineva care l-a declarat pe Patrascanu ca fiind arogant si nationalist si de acea si-a pierdut capul. Citind ce scrieti aiti confirma parerea mea. Comitetul Central PCR avea o colectie de nespalati avizi de putere dar fara educatie. O conditie sine qua non pentru a fi membru.

  3. despre cum era privit/vazut ceausescu de catre ceilalti lideri comunisti din blocul sovietic cam stim. dar prea putin se stie despre relatiile pe care le avea ceausescu cu liderii partidelor comuniste puternice din occident (franta sau spania post franco).

    perioada ceausescu e un subiect putin exploatat. multi istorici/analisti s-au axat pe primii 10-15 ani ai comunismului romanesc . probabil au fost cei mai durerosi….

    • Relatiile cu PCF au fost destul de reci. Mult mai calde erau cele cu PCI (Paul Niculescu-Mizil era amic pesonal cu Giancarlo Pajetta, seful sectiei internationale si membru al Biroului Politic, Ceausescu a intretinut cu prudenta si mare atentie contactele cu Enrico Berlinguer) si, cum am scris chiar aici, pe „Contributors”, au existat relatii speciale de amicitie intre Ceausescu si Santiago Carrillo. La fel, PCR a jucat un rol aparte in istoria luptelor intestine din comunismul elen.

      Detalii interesante pot fi gasite in volumul de dialoguri cu Stefan Andrei al Laviniei Betea. Oricum, sunt de acord cu Dvs, subiectul „Ceausescu si comunismul mondial” este inca prea putin explorat (mentionez ca exista studii excelente despre Declaratia din 1964). Ghizela Vass a dus cu ea pe lumea cealalta multe taine legate de sprijinul financiar din partea PCR pentru partidele comuniste vestice si alte „detasamente revolutionare”, inclusiv cele din Lumea a Treia.

  4. De ce nu admit chinezii ca un secrtetar general al PCC sa aiba mai putin de 60 de ani?
    La varsta la care a fost promovat Ceausescu =47 ani ,excesul de serotonina din creier al acestuia l-a trimis direct in dictatura ,el neavand geniul unui Rafael Leonidas Trujillo ,sa mimeze democratia !Maurer e cel mai mare vinovat !

  5. Un articol foarte interesant si instructiv ! Si totusi , nu inteleg ce legatura are asta cu plagiatul lui Ponta ?!?

      • Oh, stiu foarte bine ca are legatura cu plagiatul , ma asteptam insa ca domnul VT sa raspunda.
        Mai astept cateva ore , si dupa ce Barca ii termina pe cei de la Atletico voi reveni in mod detaliat.Pentru ca se merita ….

        • Nu m-am gandit la plagiat cand am scris acel text. Este de fapt dezvoltarea unor parti din prefata mea la volumul lui Pierre du Bois. Evident, am actualizat pe baza unor noi informatii, dar tezele importante nu se schimba. Sigur, nevrozele comunismului romanesc, ori mai bine spus complexele sale, se regasesc in post-comunism. Nu identice, dar inrudite. Chiar sunt curios ce aveti de spus.

  6. „Este o afirmaţie self-serving, o îndoielnică autojustificare. Nu psihopatologia liderului explică aberaţiile sistemului, ci invers.”

    :)

  7. Voiam sa va pun o intrebare dar mi-ati raspuns in cursul articolului. „Nu psihopatologia liderului explică aberaţiile sistemului, ci invers.”
    Multumim, va citesc intotdeauna cu interes.

  8. Ascensiunea politica a lui Nicolae Ceausescu nu mai este un mister pentru romani, de aceea o astfel de punere a problemei nici nu mai este potrivita. Exista deja o bibliografie consistenta de autori indigeni in care gasim marturii de istorie traita si, ceea ce este foarte important, de buna credinta despre perioada comunismului romanesc, care a avut deopotriva lumini si umbre. Nu cred ca mecanismele ideologice, politice si de partid de promovare a unui politician din zilele noastre sunt esential diferite de cele din trecut. Mai perfectionate, tehnologic, comunicational si manipulatoriu, da, neindoielnic. Barack Obama, pentru a ne referi la cel mai recent exemplu de alegeri prezidentiale, nu ar fi avut cum sa se impuna daca nu ar fi fost candidatul aparatului propriului partid, al celui vizibil, dar, nu in ultimul rand, si al celui invizibil. Nu mai vorbim de cheltuielile financiare colosale, care ar putea cumpara orice imagine de candidat, si pe care comunistii nu si le puteau permite, si nici de rolul decisiv al mass-media. Mai important de cunoscut ar fi mecanismele prin care criza Vestului a fost decontata Estului si, in cazul particular al Romaniei, cum bumerangul achitarii datoriei externe l-a doborat pe Ceausescu, care incercase, intr-un mod iluzoriu, sa-si scape tara din tentaculele camatarilor internationali. Comunismul nu trebuie deplans, si nici Ceausescu, viata trebuie sa mearga inainte, dar mi-ar placea sa cred ca judecarea rationala si constructiva a trecutului, pentru desprinderea de maximum de invataminte, asa cum facem cu orice etapa din biografiile personale, va lua locul celei facute cu patima oarba si destructiva. In alta ordine de idei, ma alatur celor care au transmis condoleante poporului american pentru victimele inocente ale masacrului bestial din Connecticut. Violenta civila, ca urmare a „libertatii” (suna cel putin ciudat, nu?) armelor de foc, este o racila a societatii politice americane. Daca o va tine tot asa, nu m-as mira daca statistica acestor crime civile ale capitalismului ar intrece-o pe cea a crimelor politice din comunism… Vedeti vreo diferenta?

  9. Mi-a ramas in memorie cum a inceput cultul lui Ceausescu. Dumitru Popescu e cel care a dat primul semnal, spunand despre NC, intr-un text laudativ, ca este „baciul nostru”. Cred ca era prin 1966.

    • Cultul a inceput imediat dupa venirea la putere a lui Ceausescu. Congresul al IX-lea a fost declarat piatra de hotar in istoria partidului, a tarii, a neamului etc Au inceput baile de multimi, plimbarile triumfale prin judete, la care participau si „baronii” Maurer, Chivu, Apostol, Bodnaras. Draghici insusi, desi il ura pe Ceausescu, a participat si el la specacolul propagandistic compus de Mizil, Popescu-Dumnezeu etc

      Inca din perioada cand era redactor-sef al „Scanteii”, dar mai ales dupa ce a devenit secretar al CC, Popescu-Dumnezeu a fost unul dintre apologetii cei mai activi. Imi amintesc acea formula si ce spunea un amic: „Daca Ceausescu ne este baci, inseamna ca noi suntem oi…” La Congresul al X-lea, in vara anului 1969, salutul ilegalistilor, menit sa-l ridice in slavi pe NC, a fost rostit de Valter Roman. Pe atunci, nici macar Parvulescu nu misca in front.

      • Domnule Tismăneanu, afirmaţi în mod eronat că Pârvulescu nu mişca în front la sfârşitul anilor ’60. Dovada o puteţi găsi în stenograma şedinţei din 14 februarie 1969 a C.C. al P.C.R., când Pârvulescu şi Ceauşescu s-au criticat reciproc pe tema politicii independente adoptate de anumite partide comuniste (în special de Partidul Comunist Chinez). Vă pot oferi şi sursa: Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 21/1968, filele 36-54.
        Un extras din stenograma respectivă (cel mai important) a fost publicată în anul 2009 (Gavriil Preda, Petre Opriş, „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)”, volumul II, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, p. 336-343).

        • Multumesc pentru informatie. Evident, vechiul cominternist ramasese un pro-sovietic inflexibil. In acelasi timp, Parvulescu ii era recunoscator public lui NC pentru reabilitarea sa si pretuia demolarea mitului lui GGD. Ma bazez pe informatiile furnizate de tatal meu care a pretrecut o luna de zile impreuna cu Contantin Parvulescu si Stelian Nitulescu la Sanatoriul Otopeni in 1968.

          • Din documentele de partid rezultă faptul că Pârvulescu a pierdut preşedinţia Comisiei Centrale de Revizie a C.C. al P.C.R. la Congresul al X-lea (12, august 1969), rămânând doar membru al aceleiaşi comisii până la Congresul al XII-lea, când a fost exclus complet, ceea ce poate însemna de fapt o măsură adoptată de Ceauşescu pentru pedepsirea celui care a îndrăznit în şedinţa din 14 februarie 1968 să susţină ideile liderilor politici de la Moscova, în privinţa diferendului lor cu Republica Populară Chineză.
            Şi nu putem exclude din analiză o ipoteză care s-ar putea dovedi adevărată: Deoarece Pârvulescu a aflat că va pierde la Congresul al XII-lea poziţia din Comisia de Revizie (un fel de comisie de etică a partidelor din România zilelor noastre), acesta şi-a pregătit din timp acţiunea din ultima zi a Congresului, declarând că nu este de acord cu realegerea lui Ceauşescu în funcţa de secretar general al P.C.R. În acest fel, Pârvulescu a adoptat poziţia de victimă a regimului Ceauşescu, încercând să se răzbune după cum l-a dus capul pentru faptul că Ceauşescu l-a trimis la pensie, lăsându-l fără privilegiile de nomenclaturist de vârf al P.C.R., de care a beneficiat după cel de-al doilea război mondial.
            Cu stimă,
            P.O.

            • Din cate mi-a povestit Radu Popa, fiul lui Emil Popa, el insusi ilegalist cunoscut, membru al acelei Comisii de Revizie, de fapt un cimitir al elefantilor, era notorie pozitia pro-sovietica a lui Parvulescu (ca si aceea a lui Petre Borila). Dar nu mai putin cunoscuta era ura lui „nea Costica” pentru Dej. Pe aceasta ura a mizat NC in primii ani dupa venirea la putere. Si nu doar in cazul lui Parvulescu, ci si legat de Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Pavel Stefan etc Dintre ilegalisti, Ceausescu se baza in primul rand pe eternul Gheorghe Stoica, pe Popescu-Puturi si pe Leonte Rautu. Multumesc pentru comentariile binevenite.

            • Pentru dl. Tismaneanu, despre Doncea:
              Cand Doncea era primarul Capitalei, prin 1948, cred, a largit Calea Ferentarilor, distrugand cu tancul cocioabele aflate prea aproape de strada. Era mare jale. Unii nu voiau sa iasa din casa ce urma a fi demolata. Se spunea ca au fost cazuri cand Doncea a ordonat daramarea cu tancul chiar in astfel de cazuri. Eram copil dar imi amintesc ce emotii aveam cand vedeam trecand pe acolo autoturismul cu nr. 16, al lui Doncea.

    • Mie mi-a rămas în minte prima vizită făcută de NC la Bârlad pentru a inaugura casa memorială ”Gh. Gheorghiu-Dej”. S-a întâmplat în toamna anului 1966. Eram elev în clasa a VII-a și am fost ales să fiu pionierul care îi dă flori de bun sosit tovarășului (o colegă de-a mea a fost aleasă să-i lege cravata roșie la gât). Alegerea mea s-a datorat (cred) faptului că eram copil de muncitor, eram pionier fruntaș(!) și – cel mai important! – aveam înălțimea tovarăsului!!! Adică, el nu trebuia nici să se aplece, nici să se uite în sus la copilul care îi lega cravata la gat.

      După ce am fost selecționat, au urmat antrenamente și controale medicale zilnice la sediul PMR raional din Bârlad (încă nu apăruseră județele și municipiile). Ceea ce m-a impresionat deosebit era că, în fiecare seară din cele aproape trei săptămâni de antrenament, eram trasportat acasă de un Buick negru, masiv, impunător. Casa mea era pe o stradă care s-a dovedit prea strâmtă pentru Buick-ul de protocol. Motiv pentru care șoferul, după ce mă preda părinților mei, trebuia să meargă în marșarier până la cea mai apropiată intersecție pentru a putea întoarce mațina! Erau un adevărat spectacol pentru vecinii noștrii care până atunci nu mai văzuseră o mașină americană pe strada lor.

      Ceaușescu a venit la Bârlad cu trenul. Împreună cu el au coborât din tren și ”tovarășii din tablouri”: Gh. Apostol, Chivu Stoica și alții pe care nu mi-i amintesc acum. M-am apropiat de NC, i-am urat ”Bine ati venit la Bîrlad!”, el n-a zis nimic, i-am legat cravata roșie la gât și apoi, conform protocolului, l-am sărutat pe ambii obraji. Proaspăt bărbierit, avea obrajii acoperiți cu un strat foarte gros de pudră ”anti-microbi” (deși fusem analizat și declarat perfect sănătos). Și acum, după atâta vreme, simt pe buze gustul de cenușă al pudrei prezidențiale…

      Istoria nu se oprește aici. Ultima deschidere de an școlar (15 septembrie 1989) NC a petrecut-o la Iași, unde locuiam cu familia mea din 1982. Printr-un hazard al istoriei, încă de la începutul verii 1989 fiul meu, elev în clasa a VII-a, a fost selecționat sa facă parte din ”lotul copiilor de întâmpinare a Tovarășului și Tovarășei”. Am ratat toată vara lui ’89 pentru că băiatul meu a trebuit să meargă la antrenamente și controale medicale, precum tatăl său, cu 23 de ani în urmă. Finalul, însă, a fost diferit: cu o zi înainte de venirea lui NC, băiatul meu a fost scos din ”lot” de generalul Iulian Vlad pentru un motiv care nu cred că interesează aici.

      • Va multumesc pentru elocventul si informativul comentariu. Stiti cumva ce s-a intamplat in anii urmatori cu acea casa memoriala „GGD” din Barlad? Ma gandesc ca dupa Plenara din aprilie 1968 cand a fost reabilitat Patrascanu, ar fi fost greu sa se mentina un loc de pelerinaj in memoria celui declarat de NC drept adevaratul artizan al asasinarii faimosului intelectual comunist, si nu doar a acestuia…

        • Când am plecat la facultate la București, în 1971, casa încă mai exista și funcționa ca muzeu, dar cu o activitate mult diminuată. După 1971, nu am mai urmărit soarta acelei case.

          Ceea ce cunosc este că unul dintre liceele teoretice din Bârlad s-a numit ”Gh. Gheorghiu Dej” din 1965 până în 1977, când a fost comasat cu Liceul Pedagogic, schimbându-și numele în Liceul ”Alexandru Vlahuță” (din 1993 se numește Liceul teoretic ”Mihai Eminescu”)

          • Pe la inceputul anilor 80, cel mai tarziu prin 86, nu mai sunt prea sigur de an, tin minte ca am vizitat casa memoriala Dej, inca mai functiona muzeul.

      • @ Constantin.
        Prin anii 70, era o dansatoare din ansamblul Ciocarlia, una, Elena Vasile, considerata in tineretea ei un fel de Mis Romania. Ea era cea care, la horele incinse cu prilejul vizitelor liderilor straini, trebuia sa joace intre NC si invitatul respectiv. Anterior i se dezinfecta mainile si nu avea voie sa mai atinga nimic decat dupa terminarea horei.

  10. Mai sus pomeneam, la sfarsit, de lipsa de viata ideologica a P.C.R. Niciun romantism revolutionar, descris de Albert Camus ca perla sufleteasca ivita dintr-o rana vie, nu pare ca a animat tineretea acestor oameni. Ei au aderat la partid mai mult din cauza frustrarilor produse de mediocritatea fara leac ori conjunctural, nici pe departe din idealism. Afara de o parte a comunistilor alogeni si de Patrascanu. Daca cineva ar dori sa faca statistica voluntarilor neaosi pentru cauza stangii spaniole din timpul razboiului civil, s-ar alege cu vidul. Singurii au fost cei de alte nationalitati. Tot asa, in timpul razboiului, numai Sergiu Nicolaescu a mai animat cu sabotaje fictive letargia acestor oblomovi gangavi ai marilor idei. Dimitrov a ajuns sa i se planga si lui Stalin in acest sens. Desi incercase sa stabileasca un plan de rezistenta regional, alimentat si cu fonduri generoase, comunistii romani au preferat sa se ocupau doar de reglari de conturi interne, v cazul Petre Gheorghe.
    Dupa razboi, acesti tovarasi au avut un singur proiect-nationalizarea partidului. Dupa ce el a reusit au aruncat asupra alogenilor toate crimele si ponoasele, ei insusindu-si meritele „dezrobirii”. Un stalinism fara asperitati s-a intins de-a lungul a 45 de ani, dirijat de doi conducatori cu patru clase. Nisa ideologica de rezerva, ascunsa cu grija, a fost devoalata de Ion Iliescu dupa ’89. Daca am inteles bine era vorba de un comunism cu ceva spoiala toffleriana-un fel de N.E.P. cu calculator plus brigada artistica si gazeta de perete mai la liber. Cand Alvin Toffler a venit la Bucuresti la lansarea unei carti a fost invitat cu emotie si la Cotroceni, unde i s-a confesat in dulcele grai de lemn presedintele invatacel. Dupa mai mult de jumatate de ceas futurologul american a reusit sa se elibereze si a declarat ca rar i-a fost dat sa intalneasca un ins mai insipid-marturia am retinut-o din revista „22” de atunci. P.C.R. era de fapt un mecanism ce clona la infinit batrani sadici si autisti, care mai citeau prost si rar cate o carte. De cele mai multe ori proasta si ea.

    • Va multumesc, din nou, pentru un comentariu incisiv si incitant. As corecta insa imaginea Brigazilor Internationale: erau acolo cei trei frati Minor, veniti prin Frontul Plugarilor. Acolo a murit Constantin Burca, fratele lui Mihai. Intre voluntari (n-as vrea sa-i impart aici in „alogeni” si „neaosi”, nu asa se auto-defineau ei, erau cu totii animati de miturile cominterniste), sa-i amintesc pe Minea Stan, Constantin Campeanu, Gh. Paraschiv, Aurel Stancu, Constantin Doncea. Lista e mult mai lunga. Iarasi, in PCdR, intre intelectuali, sa nu-i uitam pe Scarlat Callimachi, Alexandru Sahia, Miron Radu Paraschivescu, Gr. Preoteasa, Miron Constantinescu, Tudor Bugnariu, Zevedei Barbu, Bucur Schiopu, Paul Georgescu. Indre idealisti, why not, Belu Zilber. Referinta la Toffler este excelenta. O tema care ar merita dezbatuta este chiar debilitatea antifascismului din Romania. Ori, chiar mai larg, a anti-totalitarismului. Sigur, au existat E. Lovinescu, P. P. Negulescu, Blaga, Vianu, D. D. Rosca, G. Calinescu (din anii 30), Sadoveanu, Ralea, Gusti, Petre Andrei, Cioculescu, Streinu, Carandino. Au existat lideri ai partidelor istorice precum Maniu si Dinu Bratianu. A existat PSD. Dar rinocerizarea a fost un fenomen real. Am citit recent, cu moartea in suflet, cartea Martei Petreu despre Ionescu in tara tatalui…

  11. Stimate domnule Tismăneanu,

    Era logic și normal ca de vreme ce zarurile fuseseră aruncate pe cartea ”comunismului național” încă de Dej, Ceaușescu să fie alesul. Spre deosebire de celelalte state din sfera URSS care rămăseseră deschise către Kremlin România a adoptat o politică de înfruntare-provocare încă de pe timpul faimosului plan Valev- care culmea, că ne-ar fi făcut o țară mai dezvoltată dacă ar fi fost aplicat. Galeria celorlalți conducători comuniști- de la Drăghici și Apostol sau de la Bodnăraș la Borilă era prea legată de perioada ilegalității și de recunoașterea deschisă sau nu a URSS ca hegemon (parcă ăsta era cuvântul) pentru celelalte partide muncitorești. Deplasarea către China și către ideile unui faraonism gen Mao- a început la începutul anilor 60- fiind ajutată și de jălnicia unui Hrușciov. Stând strâmb și judecând drept- URSS- ul și regimurile comuniste din jur n-au putut să fie menținute și să prospere decât prin teroarea exercitată de Stalin. Restul, de la Hrușciov și până la Gorbaciov au fost doar nemuruci în umbra marelui Georgian. Orice încercare de ”încălzire” – începând de la revolta maghiară din 1956 provocată de Congresul XX PCUS și terminând cu primăvara pragheză n-a reprezentat decât un pas înapoi în orgoliul și ”demnitatea” puterilor comuniste. Care s-au trezit în 1989 precum regele gol- atunci când nicăieri apelul la ”mase” să sprijine ”revoluția” n-a mai avut succes. Pentru că nu mai existau mase- ci doar indivizi bine definiți cu cerințele lor individuale- cărora nici perestroika , glasnostul sau zvâcnirile de ultimă oră a Ceaușeștilor nu le mai spuneau absolut nimic. E interesant dar lucrurile sunt cu totul diferite acolo unde naționalismul s-a legat strâns de ideea de comunism. Am avut ocazia să-l cunosc bine pe generalul Giap- artizanul Vietnamului comunist. Am văzut acolo- că oamenii ăia chiar credeau- și sincer- că vor trăi mai bine când intrau în tunelele de sute de kilometri de pe Ho și Min Trail ca să ucidă la capătul lor (sau de cele mai multe ori să fie uciși) de către americani. Așa cum Europa Occidentală și SUA nu vor putea niciodată să înțeleagă ce s-a petrecut în statele din Estul Europei- inclusiv nivelul de mizerie- nici noi nu vom putea înțelege vreodată pe cei care într-adevăr luptă și mor pentru o cauză. Fără rețineri, fără jumătăți de măsură.

  12. Cine il denigreaza pe Ceausescu vrea sa justifice asasinarea lui de catre regimul Iliescu instaurat in 1989 si existent pana azi.

  13. @ Constantin C.
    Povestea dumneavoastra ar fi interesanta daca n-ar avea unele „ciudatenii”, sa le zic intentionat asa. Spuneti ca ati fost ales sa-i dati flori lui NC, iar o colega sa-i lege cravata. Apoi spuneti ca dupa ce i-ati legat cravata l-ati pupat pe ambii obraji. Hotarati-va cine i-a legat cravata. Poate ca ati fost cu origine muncitoreasca, dar cu ce se ocupa tatal dumneavoastra nu spuneti. Nu cumva era activist sau lucra la „organe” ? Nu pot sa cred ca fiul dumneavoastra a fost selectat in 1989, iar dumneavoastra aveti si acum gustul de cenusa, doar daca aveti un gust placut. Cu ce va ocupati la Iasi in 1989 ? Nu sunt intrebari rautacioase. Sunt intrebari necesare pentru a vedea cum functiona sistemul si din acest punct de vedere al desemnarii copiilor care sa-l intampine pe tovarasul.

    • Am fost cel care care i-a legat cravata la git (scuze pentru relatarea incorecta).
      Tatal meu a fost muncitor la fabrica de rulmenti Barlad intre 1950 – 1987. N-a avut nici o functie politica sau de alta natura toata viata lui.
      In 1989 eu eram asistent universitar la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iasi (fara nici o functie politica sau de alta natura).

  14. Va semnalez un fapt poate cunoscut sau poate mai putin necunoscut.

    Paul Cozinghian a realizat in zilele de zbucium ale Baricadei din Bucuresti mici secvente care ulterior au fost montate. Exista o inregistrare cu Iliescu in CC, se pare ca la a doua intalnire declarata a FSN=ului, unde Iliescu refuza termenul de DEMOCRATIE cu explicatia ca este folosit peste tot in lume. Cel mai interesant este insa faptul ca rapid intervine gen, Militaru care arunca urmatoarea zicere: „Frontul Salvarii Nationale functioneaza de 6 luni…” De la aceasta rostire multa cerneala a curs si unele destine au fost permanent schimbate.

    Va recomand;”Fata nevazuta a zilelor revolutie romane” (din spatele cemerlor de luat vederi, al tele foanelor cu fir si al usilor inchise..) de Paul Cozighian.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro