vineri, martie 29, 2024

Cuviinţa şi reavoinţa. Un răspuns domnului Andrei Pleşu

Stimate domnule Andrei Pleşu,

Aţi publicat recent un articol care purta titlul „O necuviinţă academică” (nota 1). În el treceați în revistă supărările pe care vi le pricinuise o apariţie editorială, noua ediţie din Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae a lui Dimitrie Cantemir, însoţită de o nouă traducere, publicate bilingv sub egida Academiei (nota 2). Scrisoarea mea va clarifica o serie suplimentară de supărări.

Am avut intenţia de a vă răspunde pe dată, cum se face prin gazete, dar cunoaşteţi desigur lentoarea mediului ştiinţific. Ne mişcăm mai greu. Nedispunând de toate materialele şi nici de încrederea de sine, au trebuit făcute mai întâi nişte verificări. Au trebuit consultate publicaţiile în cauză (ediţia şi traducerea regretatului profesor Dan Sluşanschi, nota 3; ediţia şi traducerea nouă la fel, a se vedea aceeaşi notă 2). Am petrecut destulă vreme chitind cuvintele potrivite. Mă scuzaţi aşadar că nu am putut fi prompt, că vă plictisesc cu o afacere care – pentru presa scrisă – demult s-a consumat.

Numai că răgazul a fost un sfetnic bun. Dacă la început voiam să vă felicit pentru savoarea inimitabilă a criticilor dumneavoastră, am ajuns treptat să mă mir de faptul că le-ați dirijat în direcţii greu de înţeles. Să spunem mai întâi că volumul publicat de măreaţa noastră Academie suferă de o mare hibă: eliminarea numelui magistrului Sluşanschi din calitatea de editor (motivul „Dezminţirii” disperate, publicată in extremis de co-editorul Octavian Gordon, pe care îl voi numi de acum încolo augent, adică „sporitor”, cu titlul modest şi original pe care şi-l atribuie în aceeaşi „Dezminţire”) (vezi nota 4). Trecând frugal pe deasupra acestei afaceri dubioase, dumneavoastră aţi preferat să forfecaţi în două paragrafe măricele noua traducere a doamnei Ioana Costa. Sincer, nu prea înţeleg de ce.

Puţin contează că aţi numit-o „fostă elevă…, primă doctorandă” a Magistrului, „de a cărei competenţă şi corectitudine academică” nu aţi avea motive să vă îndoiţi. Toate nuanţele pozitive se oglindesc falacios în ultimul enunţ, acolo unde aruncaţi un „şi totuşi” dubitativ. La fel (dacă nu chiar mai rău) este strivită aceeaşi traducătoare în „reflecţia melancolică” din concluziile articolului dumneavoastră: munca ei ar fi „o muncă deja făcută”, o „diortosire a traducerii Sluşanschi”. Mă simt surprins; cum adică „diortosire”? Pentru că vă socotesc un fin scriitor, trag nădejde că v-aţi ales cu grijă cuvintele. Deci pentru dumneavoastră profesorul Dan Sluşanschi ar fi sacrosanct, traducerile dumisale ar fi Biblie, iar domnia sa un Ieronim de pe la noi? O dată puse în legătură cu eroarea voluntară de tipar a Academiei, nuanţele aparent apreciative de la început se transformă într-un argumentum ad hominem cu destinatar precis: traducătoarea. Iată de ce, pus dinaintea unui asemenea sofism, cititorului de rând nu-i rămâne decât să se întrebe asupra motivaţiei sau utilităţii exerciţiului dumneavoastră retoric. Cui prodest articolul căruia am decis să îi răspund?

Iar acum să spunem adevărul, chiar dacă o banalitate. Regretatul Dan Slușanschi a fost un mare pedagog, un excelent lingvist, etichetă sub care încerc să arunc toate domeniile în care a strălucit: sintaxă, indoeuropenistică… și mă voi opri din enumerat o dată cu începutul, pentru că nu țin să compun un panegiric. Numai că, aidoma oamenilor prea mari, suferea de orgoliu și se socotea specialist în mai multe domenii decât era. Spunând acestea, nu comit o impietate; rămân în continuare un discipol al domniei sale, apreciind la justa valoare rolul fundamental pe care l-a avut în formarea mea. Domnia sa avea însă și defecte punctuale pe care refuza să le accepte: nu înțelegea de exemplu literatura. N-o vedea din cauza copacilor lingvistici şi metrici în care se bloca. Pasiunea pentru nuanțe şi calchiere i-a transformat traducerile din Homer în texte pe care dumneavoastră le-ați numit cu îngăduință baroce. Eu le-aș numi pur şi simplu indigeste. Cu oricâte ilustrații le presără mintenaș editura Humanitas, publicul tot nu le va putea citi. N-are cum: magistrul și-a fabricat un idiolect asemănător lui Murnu; era un arheolog al limbii. Nu se putea așeza sincronic asupra textului tradus. Trebuia să sape în propria traducere până dădea de Codicele Caragea. Toate acestea s-au întâmplat din cauza îngustimii culturii române, în care, nefiind mulți specialiști, dar fiind destule domenii de acoperit, marile personalități își descoperă vocație de iluminist: „pentru că suntem un stat eminamente agricol”.

De-aceea mi se părea de la bun început, de dinainte de a deschide cărţile, că traducerea doamnei Ioana Costa era salutară, ba chiar necesară. Pentru că oricine a deschis o traducere de Dan Sluşanschi ştie că e nevoie să fie făcută din nou, regândită pentru un public contemporan. Și-apoi explicaţia principală era, tot încă de dinainte de a deschide cărţile, cu mult mai simplă: atâta vreme cât se pusese problema unei ediții noi (revizuite) a textului latin, aceasta trebuia însoțită de o nouă traducere, nu de o simplă revizuire a traducerii vechi. Era o alegere de bun simţ, din principiu: un text nou, oricât de puţin modificat, trebuie să aibă o traducere nouă, nu o peticeală a traducerii vechi. Abia mai târziu, când mi-au căzut sub mână cărţile, am constatat că în articolul dumneavoastră erau neclarităţi şi mai mari.

Atunci când spuneţi de exemplu că în noua traducere a doamnei Costa „sunt schimbări nespectaculoase şi nu imperios necesare”, exemplificând cu câteva citate alese din pasajul cu testamentul lui Othman (trad. Sluşanschi, p. 58; trad. Costa, p. 147), înseamnă că nu aţi înţeles ce reprezintă aceste schimbări. Sau poate că le-aţi citit în grabă. Să mă explic. Ceea ce mă miră este felul agil în care aţi identificat, cu cartea nouă abia apărută, pasajele din traducerea doamnei Costa care sună la fel cu cele ale magistrului, sărind taman peste rândurile care le separă. Un noroc demn de invidiat, pentru că mie mi-au sărit în ochi diferenţele din aceleaşi rânduri. Vi se pare nespectaculoasă şi deloc necesară renunţarea la arhaismul cu pretenţii poetice „văzutu-l-a” (Sluşanschi)? Nu e mai bine naturalul „l-a văzut” (Costa)? Noi ce limbă vorbim astăzi? „Făr’ de pereche” (Sluşanschi) sună mai bine decât „fără pereche” (Costa)? Şi dacă aţi avea dubii că acestea reprezintă alegeri diferite de traducere, socotindu-le „diortosiri”, atunci o altă sintagmă din acelaşi pasaj e mai limpede decât bună ziua: „cu puterea pierită / a zis” (Costa) traduce cât se poate de corect latinescul languescens / dixit. Sau vi se pare o traducere bună tautologia „abia grăind / i-a spus” (Sluşanschi)? Ce sens are verbul languesco, îmi veţi permite să întreb? Vă garantez că nu declarativ, aşa cum l-a răsucit aiurea magistrul. Am putea vorbi şi despre sintagma imperatorum orbistenentium, tradusă drept „împăraţilor ce stăpânesc întreaga lume” (Sluşanschi) sau „împăraţilor care stăpânesc lumea” (Costa). „Ce”-ul cu valoare relativă vi se pare corect? Nu trebuie acolo un „care”? Iar dacă valorile interogativului şi relativului vă scapă, atunci adjectivul „întreg” (din traducerea magistrului) îmi puteţi spune unde ar fi de găsit în textul latinesc? Şi nu insist, să nu plictisim publicul degeaba. Prefer să rămânem la acest pasaj scurt din care v-aţi extras exemplele.

Vă pare aşadar că o traducere bună trebuie potopită cu apocope eminesciene, inversări topice hasdeiene, cuvinte care nu există în original, tautologii, şi cu o supradoză de virgule, la care se mai adaugă şi schimbări diametral opuse de sens? De câte ori trebuie să gâfâie cititorul pentru a prinde versificaţia magistrului în traducerea publicată postum de editura Paideia, cea pe care o preferaţi? Eu cred că traducerea propusă de doamna Costa este mai mult decât binevenită. Fie şi numai pentru că această nouă traducere renunţă la pretenţia de a echivala metri cvasi-necunoscuţi prin metri savant alcătuiţi. Pasajul acesta din Cantemir a fost tradus de doamna Costa în vers liber (în proză) pentru a nu tortura cititorul. Sau preferaţi agăţarea unui „căci” în coadă de vers, rupt de restul cauzalei, de dragul de a rezolva probleme legate de apariţia unui hipometru? Căci… a ce altceva sună un vers de felul celui produs de domnul profesor Sluşanschi: „I-a spus: O, suflete şi inimă a mea, nu te-ntrista, căci”? Sunt cuvinte pe care chiar dumneavoastră le-aţi citat, după cum vedeţi, extrapolate. Numai „căci”-ul nu l-aţi citat. Acela s-a furat singur, după cum ne învaţă înţelepciunea populară.

Din exemplul de mai sus se observă că magistrul şi-a creat singur necazul. Degeaba a fentat prin apocope şi inversări, că tot s-a trezit cu un metru beteag. Înţelegeţi, sper, că pentru domnul Sluşanschi era mai important metrul decât cititorul. Pentru doamna Costa, priorităţile sunt taman pe dos. De aceea nu ar strica reparate extrapolările din articolul dumneavoastră cu o punere în context mai generoasă, poate chiar cu nişte scuze. Există şi efecte vizuale pe care o asemenea punere în context le-ar proiecta. Circulă în mediul internaut un filmuleţ în care vă aflaţi în faţa unui aranjament de tei, în aşteptarea infuziei, cu un pahar de cristal în mână. Faceţi acolo reclamă editurii Paideia, mai precis aceleiaşi traduceri a lui Dan Sluşanschi pe care o lăudaţi şi în articol. În reclamă invitaţi clienţii să o cumpere, garantându-le că vor „intra într-o foarte bună companie”, alături de „Lord Byron şi Voltaire”. Mă înşel, sper, atunci când observ că perspectiva aceasta comercială vă transformă articolul din Adevărul într-o simplă completare a reclamei pentru editura Paideia, într-o desăvârşire a actului publicitar.

Atât am avut de scris despre comparaţia ştiinţifică a celor două traduceri. Pe cea comercială nu îndrăznesc să o desăvârşesc. Iar acum să apucăm tot ştiinţific taurul de coarne, să numim adevărata problemă a întregii afaceri: cultul personalității la români. El transpare din ediţia textului latin pe care traducerea cea nouă o însoţeşte.

Să recunoaștem că avem plăcerea de a fabrica genii pentru a ne victimiza mai ușor (e ceea ce ați criticat și dumneavoastră recent). În imaginarul nostru, Iorga vorbea de exemplu jumătate dintre limbile pământului. Nu suntem în stare să ne abţinem de la copilăriile astea deșănțate. La fel se întâmplă și cu profesorul Dan Slușanschi, ridicat prin exerciții de pietate la rang de semizeu. Inconvenientul e că acest comportament pios, vecin cu Adorația Magilor, se potrivește cu intimitatea unei familii, nu cu spațiul public al unei culturi. De aceea, imaginea sacrosanctă va ajunge mai devreme sau mai târziu să instige generațiile viitoare la revoltă, la distrugerea mitului, la vandalizarea operei despre care discutăm noi aici. Nefiind în stare să ne așezăm la o justă distanță critică față de cei pe care îi considerăm personalități, venerația noastră fără măsură va fi cea care le va aduce prăbușirea în intervalul unei generații sau două. Și e păcat. Profesorul Dan Slușanschi nu a fost un geniu, dar a fost un profesor și cercetător exemplar. Numai că, oricâte merite a avut, a fost înainte de toate un om, iar oamenii mai fac și greșeli.

Întâmplarea face ca o asemenea greșeală să fie chiar ediția cantemiriană despre care discutăm aici. Nu cred că și-ar fi dorit-o, sau cel puţin nu în felul în care a apărut. Iar faptul că nu a fost observată, nici asta nu e de mirare: discuția nu s-a purtat niciodată despre Cantemir, ci despre omagierea lui Dan Slușanschi. Cantemir a ajuns să se confunde cu magistrul. Căci nu discutăm aici despre Incrementa et decrementa, ci despre un text semnat de profesorul Slușanschi. I-am ridicat celui din urmă un soclu demn de un savant din Iluminism. În acest context, ediția critică  a încetat să mai aibă legătură directă cu manuscrisul. Dacă dăm crezare „Dezminţirii” augenţilor, ediţia a devenit o simplă transcriere a ultimei versiuni (de altminteri pripită) produsă de magistru. Iar asta e o practică obişnuită. La români, se înţelege. Până şi actualul ministru tehnocrat al culturii s-a jucat de-a augentul unei ediţii Cantemir-Sluşanschi, numai că publicaţia aceea nu pare să vă fi deranjat (vezi nota 5). Dar să revenim. Ediţia despre care discutăm noi este pripită pentru că magistrul nu a avut răgaz să termine cum se cuvine cea de a doua versiune, iar asta nu e neapărat o greșeală a lui. Greșeală e numai publicarea acestei versiuni, asumată din pioșenie (dacă iarăşi dăm crezare „Dezminţirii”) de către cei trei continuatori-augenţi: Octavian Gordon, Florentina Nicolae şi Monica Vasileanu.

Numai că o ediție neterminată este echivalentă cu o mare greșeală. Fiecare ediție este înainte de toate o lectură individuală. Dacă editorul nu și-a terminat munca, nimeni nu o poate duce la capăt în locul lui. Exemple sunt destule; nu le amintesc. De reţinut e că unele dintre alegerile editorului sunt instinctive, altele sunt raționamente pe care numai el le știe și pe care trebuie să le pună în studiul introductiv. De aceea s-a împământenit obiceiul de a face o ediție nouă, semnată de un alt editor, care să motiveze în studiul introductiv alegerile, preluând uneori alegerile vechiului editor și explicându-le în funcție de propriile lui criterii. Iată de ce ediţia latină despre care discutăm aici este un text care nu ar fi trebuit să existe. Eu unul socot că acesta ar fi motivul cel mai justificat pentru care a fost redusă dramatic „Nota asupra ediţiei” la care face referire „Dezminţirea” fostului meu coleg Octavian Gordon. Pentru că cineva din Academie (să nu căutăm nume, să nu ne legăm la cap) a vrut să mascheze ridicolul unei stări de fapt care omagianţilor li se părea naturală, chiar onorabilă.

Din nota introductivă care a apărut în cele din urmă publicată, acea notă de o scurtime surprinzătoare, pentru repararea căreia „Dezminţirea” propune topirea tirajului întregii cărţi, transpar însă două lucruri stranii. Să le luăm pe rând.

Mai întâi aflăm că, faţă de ediţia lui Dan Sluşanschi, textul latin publicat la Amarcord, „versiunea latinească publicată acum […] adaugă emendările care s-au impus în urma confruntării riguroase cu facsimilul manuscrisului Harvardiensis (descoperit de Virgil Cândea şi tipărit de Editura Roza Vânturilor, în 1999)”. Augenţii, din parte-le, afirmă în „Dezminţire” că nu au făcut altceva decât să grijească „textul celei de-a doua ediţii critice a textului latin”, cel care a fost „recuperat din calculatorul personal [al magistrului] şi adus în custodia Colegiului Noua Europă din Bucureşti, alături de celelalte documente din Arhiva care poartă numele Dan Sluşanschi”. Documente care, dacă înţeleg eu bine, vă aparţin. Sau poate că nu vă aparţin. Mă rog, nu le cunosc statutul legal, comercial sau publicitar. Esenţial e că statutul acesta nu prezintă interes pentru cazul de faţă. Altceva prezintă, căci „Nota” din versiunea tipărită de Academie le face chiar un bine augenţilor. Gratis. Pentru că „Nota” tipărită nu spune că augenţii au lucrat exclusiv pe ciornele magistrului. Afirmă despre ei că ar fi lucrat „riguros”  cu un manuscris. În notă, manuscrisul însuşi poartă un nume de prestigiu, latinizat: Harvardiensis. Poate de aceea nu mai are nici cotă. Cu alte cuvinte „Nota” afirmă că augenţii ar fi făcut ceea ce trebuiau să facă. Un lucru onorabil. Nu şi curat constituţional.

Dar care manuscris Harvardiensis? Ei bine, acesta este cel de al doilea lucru straniu. Pentru că între cele două „Note asupra ediţiei” despre care discutăm – cea predată spre tipar, nepublicată şi regretată în „Dezminţire”, şi cea împuţinată, ieşită în format tipărit – orice informaţie privind manuscrisul a dispărut laolaltă cu numele magistrului-editor. Nu intrăm în detalii, pentru că nu putem cita un text inedit, chiar dacă el circulă în versiuni PDF alipite mailurilor. Pe noi ne interesează că referinţele la manuscris au dispărut, iar asta nu e un lucru rău pentru augenţi. În fapt, augenţii au ieşit basma curată, pentru că în „Nota” lor nepublicată manuscrisul purta fix aceeaşi cotă ca în toate celelalte facsimiluri, ediţii şi traduceri de până acum: o cotă greşită (124 în loc de 224). Iar greşeala vine de la magistrul însuși, care nu a pus mâna pe manuscris, dar a publicat o primă versiune latină încă din 2001. Dan Sluşanschi a mers pe mâna informațiilor eronate din ceea ce jargonul cantemirian numeşte „Facsimil”, adică pozele publicate de Virgil Cândea (vezi nota 6). Fără să le verifice! Cu magistrul ce facem, așadar? Semizeii noștri fac greșeli destul de mari.

Dumneavoastră cu ce-aţi asemui această harababură? Mie-mi seamănă cu sentimentul nostru al ființei. Iată de ce Cantemir a încetat să mai fie Cantemir, a devenit Dan Sluşanschi. Veţi cădea la învoială cu mine că aceasta nu mai este o ediţie Cantemir. Tot de aceea nu i-a trecut nimănui prin cap să contacteze personalul de specialitate de la Houghton Library pentru a întreba cât costă o banală reproducere (digitală sau sub formă de microfilm, microfişă) a misteriosului manuscris Harvardiensis. Toată lumea e mulţumită cu latinizarea cotei (aduce un aer de prestigiu!) şi ignoră povestea facsimilului publicat de Virgil Cândea, cel despre care, deşi reproduce un manuscris din Statele Unite, umblă zvonul că ar fi fost de fapt primit de la ruşi. Şi ale cărui poze alb-negru au fost (dacă dăm crezare altor zvonuri) recolorizate atunci când au fost republicate la Craiova în 2012 (vezi nota 7)… Staţi puţin, să ne oprim… mă iertaţi! Adică, fără acces la manuscrisul original, cineva a făcut din Incrementa lui Dimitrie Cantemir o carte de colorat pe care au lucrat atât augenţii cât şi magistrul? Sper că nu am înţeles bine. Probabil că nu am înţeles.

O carte de colorat şi o collatio codicum din ciorne. Cine e vinovat pentru această situaţie? Primul vinovat este teama de a trece peste personalitatea lui Dan Sluşanschi, desigur, dublată în al doilea rând de lenea de a scrie un mail cu cerinţe punctuale, cum ar fi preţul unui facsimil de calitate al manuscrisului în cauză. Curatorul secţiunii Early Books & Manuscripts de la Houghton Library a fost mai mult decât amabil, mi-a răspuns în câteva ore, dându-mi sfaturi: microfilmul ar fi soluţia mai ieftină (există deja, poate fi copiat). Mai mult chiar, poate fi şi mărit, că doar e microfilm. Iar curatorul era de altfel mult mai bine informat decât editorii români asupra cotei greşite şi a paginilor lipsă (36 la număr) din facsimilul publicat de Virgil Cândea. Să nu uităm însă şi pe cel de al treilea vinovat: cheltuielile bizare ale Academiei, cea care nu poate trimite un cercetător în State pentru câteva zile, să verifice un manuscris, dar are bani pentru ştie ea mai bine ce. Lăsând însă Academia deoparte, alta e concluzia pe care o vom desprinde. Nu cumva, neavând curaj să ne luăm la întrecere cu magiştrii, ridicându-i fără jenă la rang de semizei, ne arătăm de fapt micimea și îngustimea orizontului nostru cultural? Dan Slușanschi nu a fost sfântul Ieronim, nu trebuie să i se „diortosească” traducerile. Nici să i se fabrice o Glossa ordinaria de ediție, cu „sporiri” de aparat critic niciodată confruntat cu unicul martor manuscris. Dan Sluşanschi nu e marcă înregistrată. Putem reedita și traduce fără el texte peste care a trecut domnia sa. Ar fi chiar mai util, pentru că meseria de editor de texte vechi e una care în România e în curs de dispariţie şi ar avea nevoie să fie reînviată, poate chiar reînvăţată de altundeva.

În fine, să trecem la ultimul punct, să punem capăt întregii afaceri. Nu-mi mai rămâne decât locul în care unul dintre augenţi scrie în a sa „Dezminţire” că s-a folosit de „documente din Arhiva care poartă numele Dan Sluşanschi” aflate „în custodia Colegiului Noua Europă din Bucureşti”. Abia acum, după aceste informaţii, mi se pare că înţeleg o parte din necaz. Continuatorii ediţiei Sluşanschi-Cantemir par a fi prinşi între Academie şi instituţia cunoscută multora prin acronimul NEC. De aici şi o parte din necazul traducătoarei, care îmi pare prinsă laolaltă cu ei în acelaşi foc încrucişat. Necazul e că între ceea ce augenţii au pus în şpalturi şi ceea ce Academia a scos din tipar, numele profesorului Dan Sluşanschi a dispărut. De aceea şi „Dezminţirea” grăbit publicată de către unul dintre ei. Raţiunile erorii nu vor fi fost obscure; pe unele le-am desluşit deja, iar altele sunt obiceiuri demult împământenite în Academie. Sincer, nu asta mi se pare că ar prezenta vreun interes.

Vedeţi mai degrabă că această scrisoare ar fi putut fi adresată la fel de bine şi EARSR, dar nu a fost. Vă scriu dumneavoastră pentru că, atunci când ați creat Colegiul Noua Europă, ați făcut un lucru magnific: ne-ați scăpat de tirania Academiei, ați deschis o cale alternativă prin care să se poată salva cei care nu încăpeau înregimentați în coloana oficială. Nu vă flatez degeaba: deşi eu nu am avut nimic de câştigat, am o sumedenie de prieteni și colegi care numai cu ajutorul dumneavoastră au scăpat. Problema este însă că inițiativa aceasta a devenit cu vremea o Contra-Academie, cu puteri din ce în ce mai mari. Iar acum mulți oameni, printre care și cei despre care discutăm aici, se află între ciocan și nicovală. Așa cum au observat destui prin comentariile articolului dumneavoastră, se bat în el doi poli ai culturii, strivind în ciocnirea lor oameni care nu merită a fi striviți. Iar Colegiul Noua Europă a devenit cu vremea monopol. Prin aceasta nu vreau să se înţeleagă că monopolul din cultura română ar fi o treabă rea. La cât de imatură este cultura noastră, monopolul dumneavoastră sau al altora este până la urmă productiv; permite o triere provizorie a valorilor. Pentru că piața culturală românească nu există, cineva trebuie să o creeze din neant. Numai că o dată cu monopolul vine și responsabilitatea: aveți de dat socoteală pentru felul în care luați uneori decizii greșite. De aceea este necesară în cazul de față o reparație: pentru că, în joaca de-a demiurgul ați strivit cel puţin un om care nu merita un asemenea tratament.

Iar reparaţia trebuie să plece de la o reevaluare drastică a premiselor. Dumneavoastră vă daţi seama că, atunci când aţi numit această carte „produsul savant al îndemînării filologice ‘marca’ Dan Sluşanschi”, aţi atribuit numelui „Sluşanschi” valoarea unei mărci înregistrate? Ceea ce deranjează în cartea scoasă de Academie ar fi aşadar contrafacerea unui „produs”; a unei „mărci”? Eu unul ştiam că în lumea academică nu se operează cu mărci şi produse. Că produsele nu au de a face cu cercetarea, ci cu tranzacţiile de la bursă. Nu cu cultura, ci cu banii (a se vedea, pentru clarificări, nota 8). Nu degeaba prima scrisoare către Timotei ne învaţă că „iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor”. Nu ar strica deci „să lăsăm morţii să-şi îngroape morţii”, aşa cum spune un alt verset din Evanghelii. Eu cred că domnul Slușanschi, creștin înainte de toate, ar fi fost de acord să ne purtăm frumos cu „cei vii”.

Poitiers, 25 decembrie 2015

Note

1) Andrei Pleşu, „O necuviinţă academică”, Adevărul, 23 noiembrie 2015.

2) Dimitrie Cantemir: Istoria mărerii şi decăderii Curţii othmane, editarea textului latinesc şi aparatul critic [de] Octavian Gordon, Florentina Nicolae şi Monica Vasileanu, traducere din limba latină [de] Ioana Costa, cuvânt înainte [de] Eugen Simion, studiu introductiv [de] Ştefan Lemny, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2015.

3) Incrementorum et decrementorum Aulae Othomanicae sive Aliothmanicae Historiae a prima gentis origine ad nostra usque tempera dedectae libri tres, prefaţă de Virgil Cândea, ediţie critică de Dan Sluşanschi, Timişoara, Amarcord, 2001. Dimitrie Cantemir: Istoria creşterilor şi a descreşterilor Curţii Othman[n]ice sau Aliothman[n]ice de la primul început al neamului adusă până în vremurile noastre, în trei cărţi, versiune românească şi indice de Dan Sluşanschi, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Paideia, s.a. (pun sine anno pentru a nu intra în odiseea tipografică a acestei ultime cărţi şi nici în rolul fundamental jucat de Colegiul Noua Europă în promovarea ei academică şi/sau comercială).

4) Octavian Gordon, „Dezminţire”, Dilema veche (online), 24 noiembrie 2015.

5) Dimitrie Cantemir, L’immagine irrafigurabile della Scienza Sacro-Santa, a cura di Vlad Alexandrescu, traduzione di Igor Agostini e Vlad Alexandrescu, introduzione e note di Vlad Alexandrescu, edizione critica del testo latino di Dan Slușanschi e Liviu Stroia, Firenze, Le Monnier Università, 2012.

6) Demetrii Cantemiri Incrementorum et decrementorum Aulae Othomanicae tres libres, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Roza Vânturilor, 1999.

7) Este vorba despre volumele IV şi V din Integrala manuscriselor Cantemir sub coordonarea lui Constantin Barbu, numite în subtitlu cu formula ambiguă „Manuscris facsimil inedit”.

8 ) Căutând numele „Dan Sluşanschi” (pentru referinţe şi verificări), nu mică mi-a fost surprinderea să descopăr cui prodest articolul dumneavoastră. Se pare că prodest cu precădere unui anonim cu pseudonimul „VARIAro” de pe Wikipedia, care în data de 3 decembrie 2015, între orele 12:19 şi 15:28 a muncit cu mult spor (nici n-a mâncat, săracul!) adăugând paginii „Dan Sluşanschi” un foarte lung paragraf intitulat „Drepturile de autor”. L-a scris şi rescris vreme de trei ore, aidoma Meşterului Manole, iar cuvântul dumneavoastră este zidit în două dintre intervenţiile acestui utilizator pasionat de harţă şi de tribunal. Interesant e că utilizatorul anonim a ţinut neapărat să precizeze (o enciclopedie are desigur nevoie!) că „Andrei Pleșu ridică semne de întrebare asupra traducerii făcute de Ioana Costa, afirmând că traducerea Academiei seamnă [sic!] în anumite locuri cu cea făcută de Dan Slușanschi”. Lordul Byron şi Voltaire se simt bine în această sordidă companie, domnule Pleşu? În naivitatea mea, eu îi crezusem iubitori de îngeri, nu de internauţi anonimi.

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. Domnul Plesu are un mare defect: se pricepe la prea multe lucruri. De la cartea de bucate a Sandei Marin pana la politica externa a Romaniei si (re-)traducerile din limba latina. Iar romanii, in general, au alt mare defect: sunt usor manipulabili de un guru de talia lui Plesu. Magister dixit. Nu conteaza substanta si caltatea zicerii. Coleg de filiala USR Ioana Costa, eu insumi ingrijitor al unei monumentale editii de RETRADUCERI ce isi are si ea detractorii de serviciu, nu pot sa nu-i iau apararea distinsei noastre clasiciste in fata unor acuzatii lipsite de fond, nascute din interese oculte, pe care prefer sa nu le fac publice, domnule Plesu! Probabil ca intr-o buna zi mi se va intenta si mie un proces de plagiat pentru ca in re-traducerea la Hamlet (in colaborare cu Violeta Popa) am echivalat „To be or not to be: that is the question”, prin „A fi sau a nu fi – iata-ntrebarea” (o serie de opt cuvinte inseamna, in legislatia UE, plagiat, nu?)
    Ma intreb asa, intr-o doara, daca Ioana Costa nu e doar un pion pe o tabla de sah ceva mai mare; la urma urmei, si asasinarea lui Christopher Marlowe a fost doar un cartonas galben dat unui pair al regatului.
    Il felicit pe autorul articolului de fata pentru argumentatia impecabila in sustinerea unor puncte de vedere. Jos palaria! Filosofii cu ale lor, noi cu ale noastre!

    • Vă rog nu trimiteți în derizoriu ciuma națională numită „plagiat”. Cu respect pentru munca dumneavoastră, însă mâine ne vom trezi cu Copy -Paste sau cu domnul Tobă de la MAI, citându-vă ( To be or not …. ), în apărarea propriilor lucrări strălucitoare de doctorat.
      În România de azi mă aștept la orice.

  2. Onestele mele felicitări, domnule Agrigoroaiei. Este regretabil că domnul Andrei Pleșu, o indiscutabilă personalitate a culturii actuale, cade (din nou) în păcatul de a se pronunța în cheie subiectivă pe teme pe care nu le stăpânește decât la suprafață, formulând – fatalmente – verdicte fără acoperire. Slavă Domnului, aceste erori sunt marginale în raport cu prestația publică a domnului Pleșu… și ar fi bine să rămână așa.

  3. Probabil că nu aș fi fost suficient de motivat să scriu aceste rânduri, dacă textul Domnului Vladimir Agrigoroaei nu s-ar fi referit, fie și indirect, la Dimitrie Cantemir, cea mai importantă personalitate culturală românească premodernă, pe de o parte, și dacă nu ar fi evidențiat în mod special relația dintre financiar și simbolic, pe de altă parte. Situația editării manuscriselor unor vârfuri ale culturii noastre este expresia ,,neorânduielii” cronicizate nu doar la nivelul culturii, ci al întregului spațiu public. Dacă la aproape trei secole de la înveșnicirea autorului ,,Divanului”, cu toată biografia specială a acestuia, inclusiv tutela rusească a manuscriselor, nu s-a reușit încă finalizarea unei ediții oneste Cantemir, înseamnă că spiritualitatea românească și, pe cale de consecință, românitatea se află în mare suferință… Apoi, chestiunea spinoasă a raportului dintre financiar și simbolic, foarte bine evidențiată de către autorul textului de mai sus, nu te poate decât adânci în melancolie. Sigur, dimensiunea juridică însoțitoare a oricărui demers cultural, în economia de piață și în societatea de consum explică oarecum recursul la pavăza financiară, din partea oricărui mânuitor al imponderabilelor spirituale, așa cum negreșit este și Domnul Andrei Pleșu. Însă nuanța evidențiată de către Domnul Vladimir Agrigoroaei este mai mult decât binevenită, este fundamentală: transformarea numelui unei personalități culturale într-un brand, într-o marcă legitimează interpretarea tendențios economică a lumii, justifică în subtext sclavia financiară contemporană. N-aș credita în totalitate suspiciunea enunțată de către autor, dar simpla evocare a corespondenței electronice cu responsabilul de la Harvard este îndeajuns de verosimilă, încât să-ți confirme presupunerea superficialității autohtone, modus vivendi, nu doar modus operandi. În fine, dacă țelul suprem al oricărui exponent al simbolizării culturale, spirituale este acela al cuantificării mercantile a rezultatelor, așa cum, din păcate, procesul Bologna o demonstrează, în privința vieții universitare, înseamnă că succesul este mai important decât valoarea, iar amnezia consumerismului s-a înstăpânit definitiv asupra noastră, înspre paguba eternă a creatorilor jertfelnici de artă, știință, filosofie, niște sărmani rătăciți…

  4. Dincolo de toate aceste dispute si rafuieli academice , transparente si preaomenesti , in substanta , tema ramine neatinsa , anume , oportunitatea unor retraduceri – nu legitimitatea lor – , cind altele ramin a fi traduse ; in cazul de fata , ar fi fost poate mai util si mai convingator sa se inceapa cu lucrarile netraduse ale lui Cantemir . Cazul de fata are mai mult valoare simptomatica , poate nu e tocmai bine ales , poate ca se face o nedreptate , nu stiu . Este vorba de o ordine a prioritatilor si , dupa parerea mea , D-l Plesu a vrut sa semnaleze aceasta stare de lucruri , asa cum obisnuieste si in alte probleme . Ca o simpla nota , in marginea articolului de mai sus , putin cam specios : dupa ce se denunta folosirea argumentului ad hominem – cu toata ambiguitatea ,politica, a unei asemenea formule – , tocmai se continua cu un sir de astfel de argumente tintite si cam alaturi de subiect . Sa intelegem deci ca in unele situatii folosirea lor se justifica , in replica ? In ansamblu , aceste rafuieli , cusute cu ata alba , desi fac deliciul unor terti ,dezinteresati, , sint foarte dezagreabile .

  5. I-ați fi putut apăra pe cei vii și fără să călcați pe cei morți. În cele din urmă, lăsați impresia că mai mult decît să o apărați pe doamna Costa (care, între noi fie vorba, cred că ar dezavua cîteva dintre remarcile dumneavoastră cu privire la profesor) sau traducerea dumneaei, sau oportunitatea unei noi traduceri cantemirești, vreți să fiți dumenavoastră cel care reușește să dărîme mitul și să calce pe dărîmături, în spatele unei asumate distanțe critice.

  6. Dle Agrigoroaei, textul dv. nu reuseste sa aduca probe limpezi impotriva argumetului central al dlui Plesu: in speta, ca traducerea noua nu e decat o imbunatatire minora a unei traduceri deja existente. Dedicati chestiunii acesteia un singur pasaj din care nu reiese decat faptul ca traducerea doamnei Costa e ceva mai moderna si mai „obiectiva”, cu o pedanterie prezumtioasa („Noi ce limbă vorbim astăzi?”). In rest, va apucati sa tineti o lectie de morala plicticoasa si lipsita de obiect: domnul Plesu nu il „zeifica” nicaieri in text pe dl Slusanschi.

    In schimb, va pricepeti la literatura: „nu înțelegea de exemplu literatura”. Va cred pe cuvant. Insa, cu tot respectul, o sa merg pe mana dlui Plesu, daca e vorba de judecati estetice: „Era un împătimit al creativităţii literare. I s-au putut reproşa, uneori, calofilia, tentaţia arhaizării, barocul, dar expresivitatea stilului său e de netăgăduit.”

    Ca veni vorba de literatura, imi permit si eu o parere: practicati in textul asta o ironie care devine rapid rebarbativa prin cicaleala si poza. Combateti abitir si erudit, dar, din pacate, nu e in chestie!

  7. E dovada de lene fantastica sa te plangi ca o traducere e indigesta pentru ca foloseste vocabular pe care nu-l cunosti.

    Faptul ca doctori in litere se plang de monumente de limba romana, cum sunt traducerile Murnu si Slusanschi, care fac inca sa circule segmente de limba care de altfel mor lent, e simptomatic pentru declinul nivelului de readership din romania.

    Sa preferam incet, incet, „fain” pentru „ales”, si „misto” pentru „inzestrat” sau te mai miri ce alt cuvant nu intra in vocabularul nostru urbano-electronic. Nah, le intelegem mai repede…

  8. Stimaţi critici,

    Eu nu neg nimănui dreptul de a se pronunţa în afaceri traductologice sub pretextul că nu ar avea habar despre ce vorbeşte. Ceea ce mi se pare straniu este că acest drept îmi este pus în discuţie mie, cu toate că am studii de specialitate în două domenii care îl justifică. Un al doilea fapt straniu este că întreaga discuţie se poartă în jurul unui singur pasaj din traducerile Sluşanschi şi Costa (testamentul lui Othman). E curios că nimeni nu doreşte să lărgească aria discuţiei asupra celor două traduceri în ansamblu: pentru că nu se doreşte poate, infirmarea acuzelor din Adevărul, dar şi pentru că nimeni nu a deschis poate cele două cărţi. Eu nu doresc să deranjez mult criticii; le propun să discutăm despre aceleaşi două cărţi la aceeaşi două pagini citate. Să citim împreună pasajul în proză care precede Testamentul în cauză: de la „Luătoare în rîs…” şi până la „…cît mai iute” (Sluşanschi) şi de la „Soarta treburilor omeneşti…” până la „…cât mai grabnic” (Costa). Pentru textul latin, pasajul corespunzător este de la Ludicra profecto… până la …reverti iubere.
    Această suficienţă este poate la originea restului criticilor: că l-aş fi înjosit pe Dan Sluşanschi, că aş vrea (spre propria glorie) să calc prin dărâmături… Ignorând adevăratele probleme ridicate de răspunsul meu, criticile se transformă într-un nou argumentum ad hominem. Ştiind că aşa stau lucrurile în spaţiul carpato-danubiano-pontic, nu am motive să mă mir că însuşi răspunsul meu este considerat o acuzare, iar nu o pledoarie a apărării.
    Pentru că în România totul şade cu susul în jos, este probabil necesar ca acest comentariu să-mi rezume articolul pentru cei care nu sunt în stare să-i identifice cele trei puncte esenţiale.
    1) În ce calitate a formulat domnul Pleşu acuzele privind traducerea nouă? Calităţile de clasicist sau specialist în traduceri lipsindu-i, singurele aparente sunt custodia fondului Sluşanschi şi promovarea traducerii de la Paideia. Sper ca viitorii critici să-mi arate cea de a cincea calitate, care îmi scapă.
    2) De ce articolul domnului Pleşu nu tratează de fapt problema textului latin? Eroarea regretabilă a Academiei (suprimarea numelui lui Dan Sluşanschi) aduce daune statutului textului latin sau traducerii publicate de editura Paideia? Şi ce legătură are acest fapt cu reclama domnului Pleşu pentru aceeaşi editură Paideia? Coincidenţele fiind prea mari, viitorii critici vor trebui să demonstreze că cele două luări publice de poziţie nu au un comanditar comun.
    2) În ceea ce priveşte lipsa mea de respect pentru magiştri, să discutăm faptele: cum se explică necunoaşterea cotei manuscrisului de la Houghton Library de către magistrul Sluşanschi şi de către continuatori? A nu şti că ceea ce editezi se află în manuscrisul 224 şi nu în cel cu cota 124 le pare criticilor mei o greşeală de mică importanţă?
    Adaug şi o altă reflecţie melancolică pentru cei care doresc să se exprime în cunoştinţă de cauză: cum se face că pasajele din testamentul lui Othman, rupte din context în citatele domnului Pleşu, se regăsesc trunchiate sub o formă identică la pagina cu numărul 6 din dosarul cu numărul 44569/3/2015 de pe lângă Tribunalul Bucureşti? Când şi cum s-a produs metamorfoza dintre acest dosar şi articolul domnului Pleşu? Cine a fost primul? Dosarul sau articolul? Între cele două, desigur, a fost stadiul de crisalidă: activitatea febrilă a utilizatorului Wikipedia.

    P.S. Domnului Sorin Popa: mi-a fost semnalat şi comentariul dumneavoastră din Adevărul, în care mă socotiţi un simplu „provincial”. Trebuie să vă felicit pentru contribuţia esenţială la propăşirea unui străvechi concept bucureştean. E pentru prima oară în istoria culturală a acestui concept când „Provincia” include şi Europa de Vest.

    • Dle Agrigoroaei, va multumesc pentru raspuns. Textul dlui Plesu este inferential, pleaca adica de la o comparatie „rapida” pentru a trage niste concluzii foarte probabile, poate ca s-a inselat. Dar aratati-mi ca noua traducere este net superioara, „necesara”, cum spuneti dv. Daca replica dv. ar fi facut asta, nu as fi comentat nimic (chiar daca, in ciuda dovezilor, as fi preferat in continuare traducerea lui Slusanschi!). Textele dv. imi arata ca sunteti un om foarte inteligent, e pacat sa dati vina, susceptibil, pe conspiratia mondiala a NEC-ului, pe mitizarea lui Slusanschi, pe lipsa lui de pricepere la literatura etc. Observatiile dv. filologice, istoriografice etc. sunt foarte bune, doar ca mi se par pedante si secundare in raport cu subiectul discutiei: calitatea traducerilor.

      Fara duplicitate, va urez la multi ani!

  9. Stimate domnule Agrigoroaei,

    M-am tot gîndit cum să încep acest răspuns. O fac la fel ca în răspunsul dumneavoastră, aducîndu-mi și eu specialitățile care îmi dă un oarecare drept să vorbesc (drept pe care nu am văzut să vi-l nege totuși nimeni). Așadar, vă răspund în triplă ipostază: clasicist, traducător (Boethius, Consolarea filosofiei, apărută la Polirom) și editor al profesorului Slușanschi, la editura pe care o conduc, Ratio et Revelatio, unde a apărut (pînă acum) traducerea Eneidei.

    Nu pot să nu remarc că vă aflați într-o impostură, reproșînd argumentul ad hominem al cărui țintă sînteți, cînd textul dumneavoastră este, în mare parte, o mostră de argument ad hominem, îndreptat spre un om care nu se poate apăra. Revedeți, chiar sumar, tonul și tușa în care ați scris privitor la profesorul Slușanschi, ce denotă orgoliu și insolență.
    Nu înțeleg exact ce ați urmărit prin acest text. Ați țintit în foarte multe direcții, magistrul, Andrei Pleșu, Academia, cultura română etc. însă din ansamblu profesorul Slușanschi iese cel mai terfelit. Și pentru ce? Nu asta era miza problemei de fond.

    Mai grav pentru asumata morgă științifică și profesionalistă este falsul pe care îl faceți într-un exemplu pe care-l dați, ca „argument” împotriva pretinsei alambicate limbi folosite de profesor.
    Vă citez: „Sau preferaţi agăţarea unui „căci” în coadă de vers, rupt de restul cauzalei, de dragul de a rezolva probleme legate de apariţia unui hipometru? Căci… a ce altceva sună un vers de felul celui produs de domnul profesor Sluşanschi: „I-a spus: O, suflete şi inimă a mea, nu te-ntrista, căci”? Sunt cuvinte pe care chiar dumneavoastră le-aţi citat, după cum vedeţi, extrapolate. Numai „căci”-ul nu l-aţi citat. Acela s-a furat singur, după cum ne învaţă înţelepciunea populară”.
    Știți de ce nu a fost citat „căci”-ul în coadă de vers? Deoarece el nu se află acolo, ci la începutul versului următor. Am în față ediția princeps Paideia, iar textul este așa: „O, suflete și inimă a mea, nu te-ntrista / Căci truda asta de pe urmă e de obște pentru toți”.
    Ceea ce mă duce cu gîndul la două posibilități. Fie aveți în față o ediție eronată, fie – Doamne ferește – nu ați avut în față textul. Oricum, a nu ști acest lucru vi se pare o greșeală de mică importanță?

    Chiar dacă calitatea de clasicist a profesorului Slușanschi nu este în chestiune – problema centrală nefiind nici măcar traducerea doamnei Costa, ci omiterea numelui profesorului din ediția Academiei – nu pot să nu spun cîteva cuvinte despre aceasta sau, mai precis, despre atît de repetata acuza de arhaizare a limbajului, perpetuată de profesor.
    Se lasă impresia că profesorul a tradus într-o limbă inexistentă, din care nu se poate înțelege mare lucru de către cititorul contemporan. În realitate, acele arhaisme – pe care nu le neagă nimeni sau „întorsături” de topică sînt un procent infim în economia traducerii, aceasta sau altele. Orice pagină din textul cantemiresc v-ar demonta argumentul. E un salt enorm de la detectarea unui anumit iz arhaic la negarea expresivității sau a simțului literar al profesorului Slușanschi. La fel, de aici pînă la limbă de genul Codicele lui Caragea e cale lungă, domnule Agrigoroaei, și vă poate crede numai cineva care n-a citit un rînd de traducere Slușanschi.
    Și că veni vorba, cel cu adevărat interesat de Cantemir (cîți cititori de Cantemir credeți că sînt în România, 2? 3?) sau de alte texte clasice nu se va poticni într-un „purcede”, „obște”, „rînduială” etc. Dimpotrivă, îndrăznesc să spun. Sau oi fi eu mai arhaic de felul meu.

    Am citit literă cu literă traducerea Eneidei, în pregătirea textului pentru tipar. Nu o dată m-am îndreptat spre dicționar, însă niciodată cu disperarea sătulului de arhaisme, ci cu admirație pentru monumentul de limbă care mi se înălța dinainte. Pentru că – uite, nu mă pot abține să vorbesc ridicînd statui – traducerea Murnu, ca și a lui Slușanschi sînt monumente de limbă română și de muncă enormă.
    Nu trebuie să citiți toată Eneida în traducerea profesorului, ajunge jumătate de cînt pentru a vă smeri puțin din înălțimea academismului contemporaneizant.

    • Repar greșeala din primele rînduri, apărută din graba scrierii: „specialitățile care îmi dau un oarecare drept”

  10. Stimate domnule Vereş, cel care răsundeţi în triplă ipostază. E curios că evitaţi subiectul principal. Fiind şi clasicist, şi traducător, şi editor al profesorului Sluşanschi, mă aşteptam să fiţi la obiect. Vă propusesen să discutăm traducerile în raport cu originalul.
    Originalul este: “Ludicra profecto rerum humanaram felicitas, dulcibus amara commiscere solita – ob urbis celeberrimae occupationem triumphanti Orchano tristis supervenit nuncius, qui annunciat illi Patrem in extremis esse halitibus, eique quam citissime ad ipsum reverti iubere”.
    Traducerea domnului Dan Sluşanschi: “Luătoare în rîs este, cu adevărat, fericirea lucrurilor omeneşti, avînd drept obicei să le amestece cu cele dulci pe cele amare – lui Orchan, care venea în triumf pentru cucerirea mult-vestitului oraş, îi soseşte pe dată tristă solie, care îi dă de ştire că tatăl lui abia-şi mai trage ultima suflare şi-i dă poruncă să se întoarcă la dînsul, cît mai iute”.
    Iar traducerea doamnei Ioana Costa: “Soarta treburilor omeneşti este, fără îndoială, şăgal¬nică, deprinsă să amestece amarul cu dulcele: Orchan, pregătit să triumfe pentru luarea în stăpânire a vestitei cetăţi, primeşte tristă solie, care îi vesteşte că tatăl îşi dădea ultima suflare şi că îi poruncea să se întoarcă la el cât mai grabnic”.

    Prima concluzie care se desprinde este că suntem în faţa a două traduceri complet diferite. Dacă veţi avea o părere diferită, va trebui să o argumentaţi. Iar acum să analizăm punctele de vedere diferite ale celor două traduceri:
    1) La nivel lexical: “luător în râs” (DS) vs. “şăgalnic” (IC). Pentru cei care deplâng “declinul nivelului de readership din romania”, presupun că este necesar să fabricăm cuvinte noi à l’ancienne (DS), nu să alegem termenul cel mai potrivit care există deja în limbă (IC). Acelaşi “readership” (“cititorime” probabil, în idiolectul magistrului) preferă desigur şi folosirea moldovenismului “dânsul” (DS) în locul formulării neutre “el” (IC). Dintr-o cauză evidentă probabil: Dimitrie Cantemir era moldovean de felul său. În fine, şi mai interesantă este opţiunea DS pentru traducerea lui “res” prin prima formă de dicţionar: “lucru”. IC optează în acest caz pentru o nuanţare utilă cititorului: “treabă”, în măsura în care “lucru” şi “treabă” în limba română sunt apropiate, dar primul este în general conotat obiectelor, în vreme ce al doilea (“treabă”) exprimă clar o activitate. Iar Cantemir despre activităţi vorbeşte în textul latinesc.
    2) La nivel sintactic: DS calchiază frecvent fraza latină; IC rearanjează structura sintactică în acord cu tendinţele actuale ale limbii. “Luătoare în rîs este, cu adevărat, fericirea lucrurilor omeneşti” (DS) reprezintă exact gâfâiala lecturii pe care o criticam în textul articolului meu de mai sus. “Soarta treburilor omeneşti este, fără îndoială, şăgal¬nică” reprezintă o alegere sintactică care respectă topica SVO a limbii române, păstrând o proporție decentă de cuvinte vechi, dar folosite încă în limbă. Nu are însă pretenția de a inventa. Apoi, în limba română, schimbările de topică au drept scop producerea unor efecte stilistice. În cazul de faţă, al textului lui Cantemir, neexistând asemenea efecte stilistice necesare, traducerea DS este de fapt servilă din punct de vedere topic. Cea a IC ajută cititorul să urmărească ideile fără să se căznească cu exerciții de reconstrucţie etimologică.
    3) În privinţa calchierilor DS, ar fi de semnalat: “dulcibus amara”, care rămân plurale şcolăreşti („cu cele dulci pe cele amare”). IC are aici o opţiune personală, singularul, natural în limba vorbită: “amarul cu dulcele”. Amândouă sunt alegeri justificate: prima din obsesia respectării textului original, cea de a doua din încercarea de a se apropia mai mult de cititor.
    Alte diferenţe sunt cât se poate de banale, de exemplu “cât mai iute” (DS) vs “cât mai grabnic” (IC) pentru latinescul “citissime”; sau „oraş” (DS) vs „cetate” (IC) pt latinescul „urbs”. Amândouă sunt la fel de corecte, numai pura întâmplare făcând ca cei doi traducători să opteze pentru cuvinte diferite. Iar categoria aceasta priveşte atât perechile de neevitat “trage ultima suflare” (DS) sau “dădea ultima suflare” (IC), cât şi coincidenţe de tipul “să amestece” sau “tristă solie”. La urma urmei, cum s-ar fi putut traduce altcumva “commiscere” sau “tristis nuncius”?
    În fine, cei familiari cu afacerile traductologice vor recunoaşte aici ceea ce critica anglo-saxonă numeşte “text manipulation”, de care nici-un traducător nu poate scăpa. Ceea ce se poate observa de la o poştă este că traducerea DS este orientată către textul sursă, în vreme ce traducerea IC este orientată la jumătatea distanţei dintre acesta şi cititorul contemporan: pe de o parte alege să ajute cititorul, pe de alta nu renunţă nici la termenii uşor învechiţi în limbă (“şăgalnic”). În orice caz, nu inventează. Această opţiune se manifestă cel mai clar în “semantic void”-ul “rerum humanaram felicitas”, în care opţiunea DS de a calchia structura latină duce la un nonsens: „fericirea lucrurilor omeneşti”. “Lucrurile” au parte de “fericire”? cum se mai păstrează sensul genitivului subiectiv din original în traducerea autorului celui mai bun manual de sintaxă latină? “Treburile omeneşti”, pe de altă parte (IC), au cu siguranţă parte de o “soartă”. Chiar dacă sensul lui “felicitas” a fost redus în această a doua versiune, ideea nu a fost sacrificată, iar nuanţa lipsă a acestui cuvânt transpare în alegerea numelui predicativ: “şăgalnic”!
    Suntem însă prea departe cu analiza şi am intrat în lucruri mult prea fine pentru “readership”-ul contemporan. Noi aveam de demonstrat altceva: că avem de a face cu două traduceri diferite. Iar asta s-a văzut încă de la simpla citire a textelor. Nu înţeleg cum domnul Andrei Pleşu, ţinând în mâini cele două cărţi, la exact aceleaşi pagini, nu le-a văzut!

    • Poate că nu vorbim aceeași limbă, dar ‘lucru’ nu este „în general conotat obiectelor” (e.g. „a (nu) avea de lucru” ) În fine, „lucru omenesc” sună mai natural și mai bine decît „treabă omenească” (poate și pentru că „treabă” este uneori folosit ca eufemism). Este doar un exemplu de „argument” din textul dumneavoastră.

      Mă mir cum de reușim să înțelegem texte literare precum povestirile pentru copii sau chiar Biblia fără noi traduceri, mai apropiate de limba vorbită. „Fericiți cei săraci cu duhul” – nu e nici SVO, ne și căznește cu tot felul de exerciții (ce-i aia „sărac cu duhul”?). Vai și amar de noi!

  11. Dl Plesu este invitat la foarte multe lansari editoriale , un astfel de eveniment nu poate fi doar o ,reclama comerciala, , dupa cum nici o carte nu este doar un bun comercial , ca dovada , profiturile neinsemnate ale editurilor . Dl Plesu , din cite stiu , a fost un apropiat al Prof. Slusanschi , in aceste conditii , promovarea operei si personalitatii lui nu are de ce sa intrige , dimpotriva , este un fel de datorie morala . Promovarea acestor opere , la nu conteaza care editura , este intotdeauna binevenita , un act de cultura , familiaritatea cu autorul nu o interzice , ci o reclama ; este , fireste , interesata , dar acest interes este unul legitim , uman si spiritual . Cuvintul ,marca, nu are , desigur , un sens exclusiv comercial , acesta este unul dintre sofisme , sa spunem , al reductiei prin univocitate . Asocierea dintre marca , monopol si bani este complet abuziva , insinuanta si , din cite se vede , cam aceasta este concluzia si mobilul intregii argumentatii . In fond , problema reala nu era oportunitatea acestor retraduceri , atinsa doar in trecere , ci omiterea numelui Prof. Slusanschi .Iar remarcile pe care le faceti despre traducerile lui Slusanschi sau Murnu sint de-a dreptul bizare , intrucit acestea sint adevarate capodopere , consacrate .Un Homer ,vulgarizat, , actualizat dupa capriciile vremii , nu are mai multa valoare decit o ecranizare hollywoodiana .Poate , urmind aceasta logica , ar trebui sa ii actualizam si pe Eminescu sau pe Caragiale , pt. a-i face , nu-i asa , pe intelesul unui ,public, contemporan .In fine , taria argumentelor nu are a face cu ,locatia, . Si nu despre cultul personalitatii este vorba , ci de respect .

  12. Ehei, domnule profesionist, inca de pe vremea lui Cantemir – primul orientalist roman – Europa de Vest era socotita o provincie, si nici astazi nu s-ar parea ca ii merge mai bine…
    Ca fosta studenta (la latina medievala) a lui Dan Slusanschi si admiratoare a Ioanei Costa (cu traducerile din Seneca), de asemenea, ca atenta cititoare a celor doua traduceri din Cantemir – pe care nu le-am mai comentat, cum avusesem initial de gand, fiindca, dupa cele precizate de domnul Gordon nu cred ca mai au rost comentariile – v-as spune ca le faceti un deserviciu ambilor. Nici limba romana a lui D.S. nu e atat de invechita cum lasati Dv, sa se creada, nici romana Ioanei Costa nu e atat de sumara incat sa contina doar cele 500 de cuvinte inteligibile de cei care fac rost cu atata usurinta de manuscrise digitalizate (dar sunt lipsiti de bagajul cultural si rabdarea necesare unei asemenea lecturi ).
    Cantemir, care vorbea araba si turca osmanica, avea o limba bogata, plina de sinonime, inclusiv in latina. Nici rusa sau germana, pe care le cunostea, nu l-au facut sa abordeze latina reductionist. In Germania sunt publicate si citite lsi astazi traducerile lui Rückert, Voss etc. si nimeni nu le gaseste neinteligibile. De ce n-am pastra si in romana reusitele? Oare lumea nu citeste (care citeste) si astazi Faust in traducerea lui Blaga, desi au mai aparut vreo cinci sau chiar mai multe traduceri intre timp?
    Cei care reiau si isi dau duhul sa modifice o traducere deja rezonanta in sfera unei limbi, doar ca sa se lustruiasca pe sine (nu e cazul Ioanei Costa, om serios; vorbesc în principiu) isi irosesc energia. Oricum nu-I va tine nimeni minte.
    Pe scurt, intrucat ati semnalati hibe reale, dar si argumentele lui Andrei Plesu au valabilitate, probabil ca aceasta editie din Incrementa … ar trebui data la topit. Studentii nu se omoara sa-l citeasca pe Cantemir, chiar daca il au pentru examen, asa ca de ce va inchipuiti ca ar face-o publicul facebookist? Cui ii foloseste atunci aceasta editie, daca nici pur academica nu e?

  13. Stimate autor,

    Ar trebui să citim și răspunsul Ioanei Costa. Voi reda un pasaj: „Toate aceste lucrări […] au fost traduse de prof. Slușanschi, într-o minunată limbă romanească aflată în armonie cu scrierile lui Cantemir în limbă romană. Aceste traduceri sînt de-acum parte a culturii române și incintă publicul iubitor de limbă veche romanească.” De la o minunată limbă la o traducere indigestă este o diferență considerabilă, nu credeți? Eu am folosit și chiar citat, dacă am avut ocazia, traducerie lui Murnu și Slușanschi și mărturisesc că îmi plac. Sună bine.

    Următoarea observație vine din partea unui cititor, dar și a unui student doctorand pe o temă de epigrafie (prin urmare nu sunt un specialist în problema pe care o dezbateți). Am găsit zeci, poate sute de referințe greșite la volume, pagini, numere de catalog sau inventar, ș.a. De multe ori sunt trecute cu vederea, uneori mai apar reproșuri într-o recenzie pedantă sau o polemică unde adversarii își caută muniție te miri pe unde. Însă lucrurile stau și mai rău. Un număr prea mare de texte clasice nu au o ediție critică solidă. Există ediții critice care mai sunt încă în uz (e.g. Kuhn – Galen, Haury – Procopius) unde manuscrisele au fost citite prost sau chiar necitite și erorile flagrante se găsesc din belșug. Un caz relativ recent: ultima ediție Teubner a Istoriilor lui Herodot a primit multe critici iar într-una din recenzii i s-a reproșat editorului că nu cunoaște suficient de bine limba greacă (GGA 243, 39)! Iar aici, „în spațiul carpato-danubiano-pontic”, tot insistați asupra unei cote redate greșit și a unui manuscris consultat doar în facsimil.

    • Aş sugera să nu mai fie trimişi la înaintare comentatori comici, de felul acestuia, care a scris: „tot insistați asupra unei cote redate greșit”. Să nu ai habar ce cotă are manuscrisul pe care îl editezi, asta-i o probă a amatorismului generalizat din cercetarea românească. Primii comentatori au fost inteligenţi, s-au prefăcut că nu aud aceste lucruri.

      • Cum am spus în prima mea intervenție, puteați demonstra nevinovăția doamnei Costa altfel, așa cum ați încercat în răspunsul pe care mi l-ați dat.
        Pe de altă parte, aș fi mai rezervat în locul dumneavoastră în a ataca amatorismul celorlalți cînd vă prefaceți că „n-auziți” eroarea grosolană a „căci”-ului, folosită muniție împotriva profesorului Slușanschi.

      • Domnule autor,

        Toate ca toate, dar atunci cînd sugerați că Dan Slusanschi a fost un cercetător amator(!), (tragi-)comedia se află în afirmațiile dumneavoastră. Insultele nu țin loc de știință. Nu cred că este cazul să va dau și alte trimiteri bibliografice, de vreme ce cele de mai sus v-au fost inaccesibile.

        În fine, „demonstrația” și savantlîcurile ratează ținta: atacați persoane, mai puțin texte și argumente. Necuviința semnalată de domnul Andrei Pleșu este, de fapt, o omisiune ceva mai impresionantă decît cota menționată ad nauseam. Calomnia este închipuită. „În schimb, sunt gata să înțeleg, psihologic, că un fost student preferă să riște o re-traducere proprie, decît să o reia ‘cu imbunătătiri’ pe aceea a maestrului, avînd aerul că îl corectează, că face o grijulie operație de ‘diortosire’…” Doar cineva care nu citește cu atenție poate desprinde de aici că munca Ioanei Costa este o diortosire. Noii traducerii i se reproșează, în schimb, modificări nespectaculoase (pentru care ați adus, fără să vreți, noi exemple) făcute pentru scop discutabil: „Nu traducem texte vechi, urmărind, obsesiv, să le atenuăm vechimea și să le ‘adaptăm’ exigențelor unei lecturi rapide, de la o stație de metrou la alta.”

  14. Am scris acest articol cu un scop: să demonstrez că doamna Costa este nevinovată. Acest scop fiind atins, nu mai are rost să vă răspund la comentarii. De-acum este rândul celor care au acuzat-o să se spele (cum vor putea) de calomnie.

  15. Domnule Vladimir Agrigoroaiei, stimate coleg,
    Departe de mine gândul de a intra în polemica de față, căci, așa cum s-a subliniat de mai multe ori, nespecialiștii ar face mai bine să se abțină! Nu sunt clasicist, nici (evident!) traducătoare din latină, dar sunt filolog și editor, specialistă în veacul al XVIII-lea (mai mult francez decât român, dar totuși…), iar soarta a făcut să am o oarecare legătură cu editarea facsimilului de către Virgil Cândea la Editura Roza Vânturilor în 1999, căci această editură este a soțului meu, Dan Zamfirescu, el însuși filolog. De aceea vă scriu, căci primul dumneavoastră text pune câteva probleme cărora le pot răspunde, dar ridică una, foarte gravă, la care vă rog în schimb să-mi răspundeți Dvs.
    În legătură cu ediția facsimilată din 1999 (singura inedită, nici nu merită să redeschidem dosarul poveștii colorate de la Craiova, a prezentat-o la vremea ei Ioana Cândea-Feodorov – și nu numai), ea s-a realizat, în condițiile posibile acelor vremuri, cu tipografiile clasice, cu căsuțe cu litere, în fine, prin scanarea revoluționară și laborioasă a microfilmului primit de Virgil Cândea de la Houghton Library, în mod legal, cu drept de reproducere pe intervalul a 15 ani, care expirau fix în 1999. Apoi ar fi trebuit plătit pentru a reproduce în mod legal manuscrisul. Azi vi se pare un lucru de nimic, atunci, vă asigur, nu era, între altele pentru că trimiterea de bani în străinătate era practic imposibilă. Vreme de 15 ani Virgil Cândea a alergat la toate autoritățile române posibile și imaginabile spre a obține fondurile acestei publicări a facsimilului, în mod inutil, iar la soțul meu a ajuns în disperare de cauză, văzându-i reușita cu ediția facsimilului Învățăturilor lui Neagoe Basarab din 1996. Soțul meu a reușit (vă scutesc de odiseea obținerii banilor!) să „scoată cartea” așa încât să se încadreze în termen. Nu voi intra nici în detaliile acoperirii datoriei la tipografie, mult îngreunate de blocarea lansării ediției facsimilului, în 1999, la Ministerul Afacerilor Externe (care recomandase spre sponsorizare lucrarea către BANCOREX-ul condus de Răzvan Temeșan , prin implicarea directă a miniștrilor Teodor Meleșcanu și Adrian Severin). Lansarea, însă, necesară propagării cărții în țară și în stăinătate (vorbim de Cantemir, de manuscrisul inedit al Istoriei Imperiului Otoman, de Virgil Cândea…) a fost interzisă de ministrul care se afla atunci la Externe. Numele lui este – Andrei Pleșu…
    Tehnic, microfilmul a fost decupat în cadre, iar fiecare cadru a fost scanat pentru reproducerea în carte. Nu color, din păcate, din lipsă de fonduri. Atât Virgil Cândea cât și soțul meu cât și eu însămi am verificat pagină de pagină șpalturile spre a evita posibile lipsuri (nu doar urmărind numerele aflate pe file, uneori greu sau imposibil de văzut, ci mai ales după acel ultim cuvînt sub ultimul rând care, cum știți, la manuscrisele din acea epocă, anunță primul cuvânt al paginii următoare). Suntem deci extrem de preocupați de posibilitatea ca microfilmul să fi avut 36 de pagini lipsă! Vom lua după Sărbători legătura cu biblioteca în cauză și vom cere la rândul nostru, de data aceasta, în nume propriu și oficial, o altă copie decât cea care i s-a dat atunci în mână lui Virgil Cândea (și, nu, nu în Rusia, ci chiar în SUA, unde s-a și aflat atunci! Să nu încurcăm poveștile manuscriselor cantemiriene). Că se va fi produs o greșală la transcrierea cotei, că 1 a devenit 2 sau invers, trist, dar posibil. Pe vremea aceea se scria de mână, se dădea la dactilografiat, apoi, la cules… noi vorbim de o cotă notată de Virgil Cândea la jumătatea anilor 1980 și pe care Dan Zamfirescu n-a avut nici un motiv s-o pună la îndoială în 1999 (și nici nu avea mijloacele s-o verifice; nici măcar Dan Slușanschi pentru ediția textului latin apărută în 2001, vreme pe când abia cei mai viteji dintre noi aveam o prăpădită de adresă e-mail, iar cât despre acces la internet… nici în vise. Sigur însă că editorii de azi ar fi putut să mai facă o verificare, însă…).
    Revin deci la rugămintea mea, de a ne comunica (eventual direct, adresa mea fiind [email protected]) ceea ce știți despre paginile lipsă, spre a lămuri această problemă cu adevărat esențială pentru cultura română.
    Tot în spiritul lămuririi poveștii, trebuie spus că ediția Slușanschi, cu textul latin revăzut față de ediția din 2001 și cu traducerea în română, a fost realizată de profesor grație contractului cu soțul meu, care i-a avansat o jumătate din sumă (3.000 euro) la semnarea contractului, în 31 mai 2007, ceea ce l-a și decis să-și dedice ultimul an de viață finisării traducerii , întreruptă, din lipsă de bani, cu 6 ani în urmă (avem scrisoarea lui Dan Slușanschi care confirmă acest lucru). Încheierea traducerii a fost anunțată telefonic soțului meu în 4 iulie 2008, iar soțul meu a reușit să-i comunice tot telefonic joi, 16 iulie, că are banii necesari (2.700 de euro). La acel moment, profesorul era deja în spital și l-a rugat să-i dea direct banii în mână Dnei Slușanschi, care a semnat de primire vineri, 17 iulie. În 22 iulie, Profesorul nu mai era printre noi…
    De ce nu a apărut atunci această lucrare la Roza Vânturilor, mă veți întreba?
    La ultima convorbire cu profesorul Dan Slușanschi, acesta m-a cerut la telefon, rugându-mă să-i promit că voi asigura revizia și editarea textului românesc în conformitate cu principiile mele de editor științific (premiat în această calitate de Academia Română). I-am promis. Dar, după moartea sa, date fiindu-i teoriile cunoscute
    privind ortografia și puctuația, am ezitat, neavând niciun document scris, să întervin în textul său. Pe de altă parte, a-l publica așa cum era însemna să nesocotesc ultima rugăminte a profesorului, de care mă lega o prietenie deosebită. În aceste condiții l-am sfătuit pe soțul meu să primească oferta Dnei Slușanschi în 2010 de a ceda înapoi familiei Slușanschi drepturile asupra ediției, primind în schimb suma plătită în 2007 și 2008, respectiv 5.700 de euro. Cele ce au urmat sunt cunoscute.
    Aș adăuga doar că Ioana Costa a fost la curent cu toate acestea, date fiind relațiile colegiale și prietenești dintre noi încă din timpul studiilor. Ceea ce ar putea fi o explicație pentru opțiunea ei de a da o nouă traducere…

    • Stimată doamnă Mihăilă,

      Vă mulţumesc foarte mult pentru intervenţia extrem de precisă şi mai ales pentru că aţi spus lucrurilor pe nume. Era mare nevoie de aşa ceva.
      În ceea ce priveşte informaţiile cerute, vi le voi trimite în forma în care mi le-a prezentat curatorul de la Houghton Library. Vă voi trimite un forward al mailului cu pricina.
      Cu bucuria acestei întâlniri surprinzătoare (cu atât mai mult cu cât munca tatălui dumneavoastră mi-a fost în nenumărate rânduri de ajutor), al dumneavoastră,

      Vladimir Agrigoroaei

      • Stimate coleg, mulțumesc de lămuriri!
        De fapt, așa cum mi-am amintit și eu (și cum rezultă și din scrisoarea curatorului, pe care ați avut amabilitatea să mi-o comunicați), nu este vorba de 36 de pagini lipsă din manuscrisul lui Dimitrie Cantemir, ceea ce ar fi fost o catastrofă, ci de un text absolut independent, în franceză, redactat de Antioh Cantemir, de prezentare a tatălui său (text redactat desigur în perioada în care se preocupa de difuzarea în Franța a Istoriei…). Textul a fost ulterior publicat de Virgil Cândea.
        Important este că acele 36 de pagini nu privesc în nici un fel textul lui Dimitrie Cantemir!
        Cu speranța de a fi lămurit măcar câteva probleme, oricât de minore,
        Cu stimă,
        Ileana Mihăilă

  16. Multumesc autorului pentru textul de mai sus, am aflat amanunte de care nu stiam.

    Doua lucruri sint in discutie si aici si in articolul din Adevarul al lui A. Plesu: calitatea (si eventual oportunitatea) traducerii Ioanei Costa si calitatea volumului ca editie critica a textului latin.

    Despre traducere: orice clasicist stie ca traducerile lui D. Slusanschi sint un efort de reconstructie care foreaza in fondul arhaic al limbii romane, cu un rezultat calofil si inevitabil arhaizant. E un experiment savant (daca vreti) care poate sa placa sau nu (ca orice produs cultural) si care ingaduie oricind si o alta traducere taman pentru motivul acesta. A. Plesu gaseste ca ‘efectele innoitoare … sint mai curind nesemnificative’ in traducerea Ioane Costa si ofera citeva exemple in sprijinul ideii. Nimanui din domeniu nu ii va scapa ca judecata lui nu se bazeaza pe vreo analiza. Ma indoiesc ca ar pretinde ca pornit cu ipoteza in cap, ca a produs o analiza ca sa o verifice, si ca i-a publicat rezultatul pe blog in forma asta. Judecata este in felul asta amatoriceasca; un pamflet. As fi zis ca activitatea de traducator a Ioanei Costa ar fi cerut analiza cu pricina, nu o executie sumara, but that’s just me. Repet pentru cei din afara domeniului: judecata lui A. Plesu despre traducerea Ioanei Costa e amatoristica. Nici vorba de argument (necum ‘argument central’ cum comenteaza cineva optimist mai sus) in vreun sens academic. Nici nu poti face asta pe un blog, asa ca e inevitabil sa mai si gresesti. Or exemplele din textul si comentariile lui V. Agrigoroaiei arata destule diferente: avem o traducere noua, care ar trebui sa fie folosita si studiata ca atare. Cine studiaza cartea asta a lui Cantemir nu se poate decit bucura ca are la indemina doua traduceri, produse de doi clasicisti buni.

    (Nu prea pricep in schimb ce e cu pornirea de a ii imputa unui traducator ca a ales un text si nu altul. Feel free sa umpleti gaurile din ‘cultura romana’ cu traduceri nou-noute din texte alese pe sprinceana. Profesorul Slusanschi, cel putin, in nici un caz nu m-a oprit sa traduc texte care erau deja traduse.)

    Despre editie: scoaterea numelui lui D. Slusanschi e limpede o magarie; ma bucur ca A. Plesu a ales sa scrie despre asta. Multumesc lui V. Agrigoroaei si doamnei Mihaila pentru detaliile adaugate aici, in general nestiute. Sper sa mai vedem discutii despre asta, pentru ca e important sa stim ce probleme are aceasta editie, macar pentru discutia mai generala despre cum ar trebui sa fie facuta o editie critica. Confuzii se vad si prin comentariile de mai sus.

  17. Am citit articolul D-lui Vladimir Agrigoroaei, precum şi comentariile polemice sau neutre, pur informaţionale făcute pe marginea acestuia, respectiv răspunsurile date de autor. Nu aş vrea sa intru intr-o polemica care a creat deja destul pârjol in jurul a ceea ce s-ar fi vrut a fi o elegantă şi cuviincioasă dezbatere academică despre utilitatea sau inutilitatea retraducerilor. Spun doar că D-l. Pleşu a pus cu adevărat degetul pe rană semnalând o problemă acută a propăşirii culturii române prin traduceri „inventatoare” (a se citi „redescoperitoare”) de limbă română tradiţională. În sensul acesta a apreciat traducerea regretatului profesor Dan Sluşanschi, ca pe un remarcabil act de cultură la acelaşi nivel cu traducerile lui George Murnu din Homer, fără a-i ridica traducătorului osanale, sau a-l transforma într-un „brand” de succes. Ipso facto, (re)traducerea Ioanei Costa rămâne în umbră pentru simplul motiv că a apărut la un interval de timp mult prea scurt după traducerea profesorului. Asta fără a ştirbi deloc meritele şi corectitudinea traducerii distinsei clasiciste Ioana Costa, demnă probabil de o soartă şi de o cauză mai bună. Cât despre necuviinţa academică, ea nu se referă la actul de traducere al Ioanei Costa, ci la nedreptatea omiterii numelui Dan Sluşanschi de pe pagina de gardă, lucru semnalat şi de Octavian Gordon în dezminţirea sa. O reparatio damni şi o restitutio in integrum ar fi binevenită prin retragerea întregului tiraj şi refacerea ediţiei prin corectarea paginii de gardă în care să apară numele adevăratului autor al ediţiei alături de cei trei îngrijitori, precum şi prin înlocuirea traducerii Ioanei Costa cu cea anterioară a lui Dan Sluşanschi. În schimb, Dl. Agrigoroaei nu face altceva decât să-şi verse amarul unei frustrări istorice pricinuite lui în relaţia cu profesorul Dan Sluşanschi, frustrare pe care o îndulceşte printr-un discurs critic îngrijorător de pedant, care departe de a demonstra calitatea şi utilitatea traducerii Ioanei Costa, nu face altceva decât să terfelească personalitatea savantului Dan Sluşanschi, într-un moment nedrept ales, fie doar pentru simplul motiv că despre morţi nu trebuie să vorbim decât de bine, dat fiind faptul că nu se mai pot apăra. Ca persoană mai în vârstă şi cu mai multă experienţă pedagogică, îl avertizez părinteşte pe D-l. Vladimir Agrigoroaei că nu călcând pe „dărâmături” îţi făureşti cariera, ci construindu-ţi propria operă, cu răbdare şi cu trudă, multă trudă, lucru care pentru Dânsul este la îndemână atâta vreme cât iarba din grădina templului său este încă verde şi crudă. Dixi et animam
    meam liberavi. P.S. Apreciez în mod deosebit informaţiile de bun simţ ale Doamnei Mihăilă. Înţelegem de ce o ediţie critică este atât de dificil de făcut, dar aste însemană că este cu atât mai necesară pentru orice cultură şi în special, pentru cultura română.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Agrigoroaei
Vladimir Agrigoroaei
Vladimir Agrigoroaei este medievist, absolvent de limbi clasice (2002), master în istoria artei (2004), master în civilizaţie medievală (2006) şi doctor în literatură franceză medievală (2011). Orientarea sa politică este confuză, dar pretinde că s-ar fi sublimat din liberalism direct în umanismul Renaşterii.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro