joi, martie 28, 2024

Cuvintele lui Mircea Cărtărescu

Poate că istoria civilizației începe din clipa în care limba devine mai mult decât un mijloc de comunicare. O societate nu lasă o urmă a trecerii ei pe pământ doar cu stratul de jos al limbii, cu enunțuri de tipul „dă-mi toporul!”, „cât e ceasul?” sau „unde ai pus farfuriile?”. Etruscii pesemne c-au dispărut, pentru că n-au împins niciodată limba dincolo de pragmatica cea mai elementară a cuvintelor.

Între multiplele moduri în care în ultimii ani, ca români, avem senzația sinuciderii în masă, merită trecută, și poate chiar în capul listei, devenirea limbii noastre. Lăsând deoparte greșelile grosolane, promovate într-o splendidă armonie de invitați agramați și de ziariști ignari ai radiourilor și televiziunilor (de la prederi și etori până la infernalele „ca și”, „decât”, „vizavi de”, „orele doisprezece”, „concluzionează”  și „face diferența”), vă propun să vedem ce a ajuns dulcele grai românesc în gura parlamentarilor noștri. Ascultați o clipă:

„Sunt eu chiloții lu ăia? Ăia se scobește în măsele? Eu las oamenii care sunt buni și care dau la pace cu ei… Să plătești atâtea, cică băi p…! E demenți la cap, mă? Pi ce? […] Eu mă duc acum la f…t.”

Nu mă îndoiesc că vânătorul din ceata primitivă vorbea mai frumos cu colegul său decât vorbește deputatul citat cu amicul lui „la mobil”. Îi lipseau, cred, latura porno și dezacordul gramatical. Ceea ce-i unește este faptul că limbajul amândurora se limitează la cuvintele care desemnează vânatul. Cam toate înregistrările făcute de DNA cu borfași din parlament excelează printr-un limbaj care se-nvârte în jurul actelor elementare ale vieții, în primul rând în jurul obținerii prăzii. Procurarea de bunuri este registrul privilegiat al realității care convoacă, în ceas de taină, la masa unde se discută „afaceri”, mai toate cuvintele limbii. Citiți, sau recitiți, Confesiunile unui cafegiu a lui Gheorghe Florescu și veți vedea cum vocabularul tuturor grupurilor puterii gravita, în comunism, în jurul „bunurilor”, în principal în jurul surselor de hrană. Activiștii de partid și cele două aripi ale Securității, cea dejistă și cea ceaușistă, își disputau, precum hienele, șacalii și vulturii din filmele de la Animal Planet, hoitului căprioarei doborâte de lei.

Cu o asemenea pradă doborâtă seamănă astăzi trupul României. În jurul prăzii, și a disputei politice din jurul ei, continuă să se concentreze astăzi valențele limbii române. Însăși limba borfașilor și prostituatelor, care face uneori ratingul televiziunilor, bazată pe interjecție, înjurătură și invocarea, mai mult sau mai puțin plauzibilă anatomic (căci vine dinspre ambele sexe!), a organului sexual masculin (asumat aproape ca un „tovarăș de drum”), dă, statistic vorbind, standardele și „nucleul dur” al rostirii noastre, începând de la copiii de școală.

Abia pe fundalul acestui dezastru putem înțelege care este valoarea scriitorului în salvarea ființei unui popor. Calitatea aerului spiritual pe care-l respiră creierele noastre este dată de calitatea mediului lingvistic în care trăim. Când el este intens poluat, singurul medicament împotriva intoxicației este „stratul de sus” al limbii. De aceea scriitorul este cel mai mare educator al unei nații. La vârsta de 30 de ani, în 1874, pe când era profesor la Universitatea din Basel, Nietzsche scria: „Religia mea constă în procesul de zămislire a geniului; toată speranța stă în educație, care este […] un prisos de iubire dincolo de iubirea de sine”. Indiferent de narcisismul său, scriitorul de geniu termină prin a da spiritului unui popor, prin chiar actul scrisului în care el se adoră pe sine, „un prisos de iubire dincolo de iubirea de sine”. Limba care trece dincolo de limba vânătorului preocupat doar de obținerea prăzii este ingredientul de eternitate care asigură supraviețuirea unui popor. Ascultați aceste cuvinte:

„Şi bătălia se-ncinse cutremurând mica vale peste care ningea mai departe cu fulgi de argint. Apăraţi de iconiţe şi cruci, învăluiţi în aburii de tămâie, sătenii stăteau lipiţi unii de alţii, privind cu ochi rotunzi, cu bărbile zbârlite, cu carnea înfiorată, încleştarea. Îngerii săgetau iezmele cu săgeţi de oţel, de sticlă şi de lumină, le hăcuiau cu spade cu două tăişuri, scurgându-le sângele negru-n zăpadă, se ridicau în zbor şi sugrumau cu mâinile late demonii aripaţi. Balaurii şi vârcolacii, coropişniţele cu cap de om, oamenii cu cap de muscă deschideau râturi, boturi şi ciocuri şi aruncau jeturi de flacără roşie spre celeştii legionari. Din când în când, îngeri cu aripile incendiate-n culori bengale, ca de pasărea-paradisului, se prăbuşeau pe câte-un bordei sau în via desfoliată. Ca nişte câini graşi şi colţaţi, câte trei–patru diavoli tăbărau clănţănind pe câte-un sol ceresc, îngreţoşându-l cu duhoarea maţelor lor, împroşcându-l cu urină din tulumbele incredibile dintre craci, acoperindu-l de ocări ucigătoare, mai veninoase ca focul suflat din gură, căci la vorbele de o pustiitoare blasfemie creierul îngeresc era cuprins de dureri atroce. […] La fiecare asalt rămâneau prăbuşiţi şi diavoli, zvârcolindu-se în ninsoare.”

Aceste cuvinte din Orbitor. Aripa stângă descriu lupta dintre diavoli și îngeri purtată cândva, la începutul secolului trecut, deasupra unui „cătun izolat de lume, într-o văioagă a munților Rodopi”. În despletirea lor bruegheliană perfect controlată, cuvintele acestea vorbesc despre avatarurile unei conștiințe care lucrează la o altă  configurație a spiritului decât aceea în care ne așază limba pe care o vorbim pe stradă și, odată cu ea, prezentul nostru lipsit de speranță. Și, mutând lucrurile într-o simbolică a înfruntării dintre Bine și Rău, ele termină prin a mântui cătunul bietei noastre istorii de incredibila lui micime.

Recent, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu a luat Premiul Tormenta pentru „cea mai bună carte a unui autor străin publicat în Spania”. În timp ce culturile mari ale lumii îl traduc și îl premiază an după an, acasă, în țara lui, colegi de breaslă, ziare și posturi de televiziune îl „acoperă de ocări ucigătoare, mai veninoase ca focul suflat din gură”. Într-un interviu recent, Mircea Cărtărescu a spus: „Un intelectual poate înfrunta la nevoie glontele, dar nu-i poți cere să accepte, oricare ar fi cauza, să fie scufundat, zi de zi ceas de ceas, într-o cisternă de excremente”. „…căci la vorbele de o pustiitoare blasfemie creierul îngeresc este cuprins de dureri atroce.”

Când, peste decenii, se va deschide seiful limbii române de astăzi, grație lui Cărtărescu și altor scriitori ce vor intra în legendă, el nu va fi gol. Se va găsi acolo depozitul de cuvinte, născute în acești ani mizerabili, dintr-un „prisos de iubire dincolo de iubirea de sine”. Dar în paginile istoriei noastre se va păstra și urma rușinoasă a contemporanilor care și-au batjocorit scriitorii sau care au asistat în tăcere la marile orgii ale urii și ticăloșiei organizate în onoarea lor.

Distribuie acest articol

68 COMENTARII

  1. Frumos scris, foarte frumos.
    ( Nu am prea observat multe semne despre premiul luat de Mircea Cartarescu. Tot aici, pe HotNews, am aflat despre premiu.)

  2. asta i limbajul oamenilor care au construit capitalismul multilateral dezvoltat.
    daca nu ei (cei care au fost la un pas de comunism) atunci cine ?
    n a contat ca era o jigodie, un lingau, un analfabet, o broasca riioasa, important era sa faca primul
    milion. asa auzisera el ca s au facut banii si n america. acum puteti sa i rumegati cugetarile pe twitter si sa i addmirati limuzinele si vacantele exotice pe facebook.
    indivizii sint pe val. pleaca ai nostri vin tot ai nostri. ii doare la basca,
    domnule important e ce bagi in gura si ce tragi pe s_la.

  3. Un proverb japonez spune ca ” noi apartinem timpului si nu timpul ne aparține noua”. Așadar, sa ne facem datoria in timpul care ne-a fost acordat, un privilegiu pentru a ne pune fiecare, amprenta marunta, dar unica a existentei noastre.

  4. Cel putin lui Cartarescu nu i s-a facut proces, ca lui Orhan Pamuk … Mi-a venit in minte Orhan Pamuk fiindca limba lui din „My Name is Red” mi s-a parut cea mai frumoasa din toate cartile citite in ultimii 15 ani …

  5. O pacientă – limba română

    De la o vreme, în gazetăria noastră culturală, dar și prin publicații de respirație mai largă, au început să apară texte îngrijorate și exclamațiuni pre-tombale în marginea vieții de zi cu zi a limbii române. Consensul condeielor alarmate îi trece mereu cititorului o realitate perfect dezolantă: limba noastră („o comoară”, în lirica veche basarabeană) o duce otrăvit, e manipulată grosolan și bezmetic, piere treptat. Aflăm cu toții că prestigiul gramaticii e caduc, că semantica s-a „democratizat” anapoda, că stilul e mizer, precar și hirsut.

    Se caută, apoi, vinovații. În primul rînd, junimea dezrădăcinată, „noii cosmopoliți” ai lumilor virtuale, generațiile deprinse cu limbajul abrevierilor haioase și al semnificanților acrobatici. Ei sunt garanția morbidă a viitoarelor atrofieri idiomatice, cavalerimea zglobie a sfîrșitului… Răi sunt, firește, și oamenii de televiziune, mai cu seamă vedetele unor mari reuniuni năclăioase, unde se bîrfește abundent, se cîntă lubric, se prostește toată suflarea. Dar nici presa nu e virgină cînd vine vorba, printre altele, de stricarea galopantă a limbii. Jurnalistica nouă știrbește cinic inteligența norodului, prezentul e călărit de figuri nătînge, textieri fără chemare, țoape și ageamii. Se scrie incult, reîncălzit, plat. Totodată, în beciurile ziarelor on-line proliferează, de cîțiva ani buni, un paradoxal și inamovibil casap al logosului: forumistul. Paradoxal fiindcă, de cele mai multe ori, cantitatea uriașă de semne grafice, verva tastată, euforia scriptomană sunt dublate de indigență, palpit zoologic și dîrze beșteleli în anacolut. Cuvîntul e asasinat prin entuziasm, hărnicie și deboșă… Inamovibil pentru că instituția cenzorului are, în aceste părți ale Europei, o tradiție de nesuferit. Am trăit jumătate de veac sub criteriile și practica cenzurii comuniste și orice excluziune, orice „Nu!” actuale sunt resimțite, prompt, ca reabilitări ale unui demonic abuz. În fine, gropari (locvace) ai limbii române sunt și/mai ales actorii vieții politice, „profesioniștii” insomniilor patriotice. Nu oferă ei zilnic, în felurite discuții și zîzanii, probe triste de rătăcire lingvistică, haos sintactic, abator lexical?

    Peisajul rezumat adineauri are, bineînțeles, dreptatea lui (laolaltă cu subtonul lui de caricatură). Da, se vorbește tot mai sucit, se scrie imens, orgiac, neprincipial și șmecher, se uită accentele, noima salutară a rigorilor, luxurianța îmbătătoare a vocabularului. Se fac confuzii impardonabile, drăcovenii la nivelul topicii, extravaganțe sau poceli fonetice. E plină strada de „dialecte” mlăștinoase, stereotipii agresive, bușeli, tromboane, obnubilări și mucegaiuri. Însă, fixînd acest cortegiu de neajunsuri, n-ai cum să nu te întrebi unde și cum s-a pus în mișcare acest morb, cum se explică fișa clinică a românei contemporane. Dar cum să procedezi? Inventariezi categorii culpabile (tineretul internaut, VIP-urile, guvernanții, articlierii neinstruiți, forumiștii etc.)? Practici reductio ad comunismum? (E adevărat, comunismul a umblat masiv și îndîrjit în substanța limbii, a ținut să evacueze firescul, subtilitățile, zăcămintele incomode. Omului Nou al țărilor socialiste i se forja o Limbă pe măsură, un amestec de slogan triumfalist, protocol spectral și îndrumar tern. Și da, ticuri de comunicare specifice acelor vremuri mai pot fi întîlnite în publicistica și în poliloghia recente. Însă degradarea actuală a limbii nu e consecința directă a experimentului totalitar, nici dovada că formulistica de aparat a intoxicat peren…) Să virezi romantic la stînga, pentru a denunța ocoș stihia absolută, anume “the Global Capitalism” ?

    După mintea mea, o limbă începe să arate trivial sau muribund cînd aceia care o întrebuințează se raportează la ea ca la un subînțeles invulnerabil. Adică atunci cînd limba devine, în psihologia individuală și colectivă, un soi de posesiune de fiecare clipă, un bun ce nu-ți solicită nici un episod ascetic în marginea lui, nici un fel de veghe, de manevră apotropaică, de jardinaj. Asemenea sănătății, „fiziologia” limbii rămîne în registrul inaparenței, al funcționalității de rutină. Dar dacă lucrurile stau mai prost de atît? Întreb fiindcă inițial fusesem ispitit să cred că baiul ține de sănătatea închipuită a limbii, pe care vorbitorii o presupun clipă de clipă, fără cel mai mic dubiu igienic. Cum marasmul general al limbii nu are simptomatologie (pe cine ustură un dezacord?), obștea rulează nesimțitoare aceeași colecție de vicii…

    E posibil însă ca dimensiunea tacită a raporturilor noastre cu limba să nu mai conțină defel reprezentări medicale, adjective din zona imaginarului sanitar? N-am pierdut oare accepțiunile vitale ale limbajului, conștiința bioritmurilor și prezenței lui organice? În mod cert, pentru tot mai mulți conaționali, limba română nu mai e ceva trăitor, nu mai pulsează, nu mai are nimbul suprafiresc al unui daimon colectiv. (Undeva în Platon, se spune, de pildă, că cuvintele pot contamina sau, dimpotrivă, întrema sufletele…) Țara e confiscată de iminența altor belele decît suferințele limbii și de duhul acerb al altor instanțe. Verbul a retrogradat în cîmpul strictei utilități, sfîrșind în imaginea unui cod ubicuu, simplu instrument la îndemînă. Între monotonia stilului de flașnetă și țîfna anarhică a lui „anything goes” s-a format un noian de afecțiuni. Trebuie să recuperăm idealul de sănătate al limbii. Ar fi un început.

    PS. Salut, de aceea, orice contribuție la remedicalizarea dialogului și neliniștilor despre ființa limbii.

    • Societatea civilă din România trebuie să recunoască deschis că Limba Română este în pericol !
      Învățământul românesc se oprește la nivelul ultimei clase de gimnaziu.
      Cei care performează ulterior au devenit deja o excepție, nu regula.
      După ultima clasă de gimnaziu un tânăr se află în fața unei decizii majore: ce voi face eu cu viața mea ? Sunt capabil să învăț mai mult sau trebuie să îmi însușesc o meserie ?
      Tinerii ajunși la majorat după ce au trecut ca gâsca prin apă de anii de liceu au dificultăți în a conceptualiza ceva despre propria persoană darămite să facă aprecieri despre alții și cu atît mai puțin despre cei care-i conduc țara.
      Ce le lipsește ? Vocabularul, deprinderea de a citi și înțelege cele citite, pe scurt, Dragostea de Carte.
      Conversațiile de pe rețelele de socializare sunt mici dezastre, incapacitatea interlocutorilor de a-și exprima gîndurile este evidentă.
      Da, există o relație strânsă între Gândire și Limbaj: nu poți gândi coerent dacă nu stăpânești limba iar pentru a stăpâni limba trebuie în primul rând să înveți să gândești și apoi să citești.

      Domnule Gabriel Liiceanu, dați la topit seiful !
      Comorile acelea trebuie aduse ACUM în fața celor care au nevoie de ele. Provocați schimbarea de mentalitate în cursul gimnazial pentru a produce în mintea fiecărui elev acea străfulgerare a înțelegerii Adevărului despre Cuvinte. Este o REVOLUȚIE aceasta dar se pare că este imperios necesară !

    • Vali, sper ca publici si carti. Discursul tau rococo ar imbogati literatura limbii pe care o iubesti atat de mult. Si cred ca e cel mai bun lucru pe care il poti face, date fiind obsesiile si talentul tau.

      • @ Logos

        Mă tem că ați atins (ferice) o clapă concludentă : e, într-adevăr, o chestiune de năbădăi la mijloc, de „obsesie”, cum frumos spuneți. Cît despre talent, n-aș umbla prin lume cu certitudinea asta. Las publicului gingașa judecată estetică. E mai igienic și mai cumpătat, omenește vorbind…

          • Eu cred ca se impune o masura. Este adevarat, comentariul Vali frapeaza prin originalitate dar foloseste un lexic ce nu apartine acestei limbi, un limbaj exotic. Nu spun ca este un lucru rau, cineva, dintre comentatori, tocmai l-a caracterizat drept inovatie lexicala. Foarte bine, la urma urmei tot ne orientam spre o economie globala, de ce nu si un lexic global.

            Acum, insa, sa implici o schimbare a centrului de greutate spre Vali, sincer, mi se pare cu mult prea mult. Poate, in timp, se va ajunge acolo, dar acum vad o diferenta enorma intre cele doua stiluri. Dupa umila mea parere, Maestrul Liiceanu are acea greutate care poate determina schimbarea unui ateu in credincios sau invers, poate deschide cititorului un orizont inca nevisat si starni pasiuni demne de un cruciat.

            Dar, apropos, pe acest forum nu s-a intentionat centrarea atentiei pe domnul Liiceanu. Steaua revelata este Cartareascu si succesul sau de-a lungul si de-a latul Europei ca sa nu mai mentionam Statele Unite…

            • @ Lucky

              Întru totul de acord cu remarcele dvs. (năravul meu de a tropicaliza limba, magia scriiturii lui Gabriel Liiceanu…) Și, evident, e excesiv a face o comunitate de păreri, surîsuri și verdicte în jurul cutărui participant la viața forum-ului, în detrimentul textului și autorului propuse de gazde.

            • Vali,

              Imbucurator ca ai avut un raspuns si la un comentariu ce nu s-a dorit laudativ. Asta dovedeste ca bunul simt exista ceeace, in opinia mea, este mai important chiar decat talentul.

  6. Vali, foarte frumos comentariul tău, însă am simțit în mai toate rândurile un iz pregnant de Andrei Pleșu. Felicitări pentru felul în care ai asimilat stilul scriitoricesc al maestrului (de fapt, cred ca ești chiar Pleșu, care scrie sub pseudonim).

    • Cred că între stilul intervenției lui Vali și stilul Pleșu există, totuși, diferențe tipologice care merită marcate. Două dintre ele: a) textul lui Vali e mai concentrat, are o densitate mai mare; b) există, de asemenea, o mai mare disponibilitate către inovația lexicală. Dar acestea sunt diferențe strict tehnice, ele nu implică, firește, judecăți de valoare.

      Pe de altă parte, chiar dacă cele două stiluri ar fi identice, cred că merită să ne întrebăm: e o pierdere dacă cineva reușește să multiplice frumosul? Să ne imaginăm că mâine apare un tânăr care, cu adevărat, ar putea replica stilul Pleșu. Fără nicio o variație de ton, dar cu aceeași strălucire. E asta o pierdere pentru limba română? Se supără cineva dacă avem două-trei cărți superbe în plus? Eu, unul, nu.

      PS: De remarcat că titlul postării face trimitere la un articolaș mai puțin cunoscut al lui Constantin Noica, „O poetă – limba română”.

      • @Brian

        Aștept și eu, smerit și prietenos, pe tînărul acela capabil a reface proaspăt, în meteorologia acestui veac, iscusințele lui Pleșu… Aveți rotundă dreptate : am avea numai de cîștigat. (Cui să-mi livrez atenția, curiozitatea și răgazurile? Lui Costi Rogozanu?)

    • Vă mulțumesc pentru simpatie. Citesc observația olfactivă pe care o faceți sub specia complimentului. Între „a mirosi a Pleșu” și „a mirosi” a mai știu eu ce îndemînare zurbagie, prefer clasicitatea primului parfum.
      (Oricum, comparația e hiperbolică. Dl. Pleșu scrie minunat, eu bîjbîi fraged… Bănuiesc că glumeați cînd presupuneați că Pleșu s-a travestit în holtei și face note aici, pe forum.)

    • Daca vorbim despre stil, cred ca este mai apropiat de cel al lui Paleologu decat de cel al lui Plesu, dar se prea poate sa ma insel.

      • Urmăresc cu sufletul la gură această dezbatere. Mi se disecă generos stilul, sunt cînd calfă la școala lui Pleșu, cînd emul al aristocrației savante… Totuși, avem mai în deal un eseu delicios despre excelența și pătimirile limbii, semnat de Gabriel Liiceanu. Cred că produsul acela merită mai multă atenție și voinicie hermeneutică decît felul meu de a comenta textele celor mari. Mulțumesc.

  7. in Romania, marile valori sunt recunoscute post-mortem pentru ca asa-i frumos!…este de ajuns ca dl Cartarescu are 2 poezii publicate in manualul de clasa a12-a sau a 11-a…

  8. Domnule Liiceanu, articolul este corect si bine scris, cu o singura exceptie: il insultati nemeritat pe vanatorul primitiv. Sunt convins ca vocabularul sau era mai bogat si avea o viata spirituala mai bogata decat contemporanul nostru parlamentar.

  9. Cînd comparăm ceea ce nu se poate compara, etruscii cu …., pe unii cu …..literatura şi mitocanii cu……limba română şi, iar ne lamentăm AŞTEPTÎND, este sigur că dispariţia este asigurată, iar a scrie etern fără A FACE ceva (concret), doar un pamplezir de budoar, inutil.

  10. Da, dar noi nu traim peste cateva decenii, ci acum. Ca intr-o amnezie continua, care nu permite decat trezii de o zi; nici nu ne-amintim trecutul, si nici n-avem habar incotro sa ne ducem. Tirania zilei de azi asupra trecutului si a viitorului.

    • Lucrurile sunt atat de simple si noi filosofam. Deh, n-ai ce face. Niste intelectuali. Uzul bate norma si cu asta trebuie sa ne linistim. Pa !

  11. Niste vorbe teribile si rarisime:…”catunul bietei noastre istorii”…
    Peste cativa ani, in 2021, se vor implini 500 de ani de limba romana scrisa. Iar noi tot in acelasi catun . Din Rodopi pana-n Carpatii Nordici
    ” ..I PAK ,DAU DE STIRE DOMNIILOR VOASTRE ZA LUCRUL TURCULUI…”.Asa spune inscrisul vechi. Cam tot asa spune si inscrisul zilei de azi. Era unul odata, prin acelasi catun, care s-a incumetat sa scrie chiar si despre ROSTIREA ROMANEASCA .Cea frumoasa . Ferice de mainile, de toate mainile ingeresti care au scris din catunul de ieri, din catunul de azi. N-ar fi fost ei, n-am fi stiut noi astazi despre toate cele datorate”turcului”. Turcul de ieri, turcul de azi,acelasi turc.
    Dupa ce am citit ORBITOR.Aripa stanga,dupa ce am citit toate orbitoarele lui Cartarescu, ceva nu puteam, chinuit,sa-mi explic. Acum mi s-a deslusit.Acum pot sa-mi explic. Iata ce pot face cuvintele:… „I pak, dau de stire , domniilor voastre…”

  12. Si o alta persectiva: dl. Cartarescu era/este un best seller. Salile de teatru sunt pline, librariile au vizitatori, la Humanitas se citeste la greu, uniti salvam este o stare 9 de spirit.
    Eu cred ca vine fluxul, dar trebuie combatut in continuare!

  13. Un profesor din facultate obisnuia sa ne tot repete citatul din Biblie : „Nicaieri nu este pretuit un proroc mai putin decat in patria sa ” . Deci nu ma suprinde deloc soarta lui M. Cartarescu …

  14. Foarte adevarat si frumos ceea ce spuneti domnule Liiceanu.Am aflat despre premiul luat de M.Cartaescu si am recitit atunci cateva fragmente din cartea pe care o am in casa;este un vrajitor al cuvintelor.Astept de la el o carte noua,in ultimul timp vad numai reeditari.Cred ca asta este important,CARTEA care sa ne placa,sa ne uimeasca,sa ne invete,Restul este desertaciune,pulbere trecatoare.
    .

  15. Foarte frumos articolul. Dar cea mai mare bucurie este că, după toate aparenţele, domnul Liiceanu a (re)început să scrie articole în mod regulat. Este o mare nevoie de aşa ceva.

  16. Din pacate, ne aflam la o raspantie de drumuri si orice decizie cere concesii – inclusiv de limbaj, as spune eu, daca nu chiar de atitudine.

    La prima lectura a articolului mi l-am imaginat pe domnul Cartarescu la tribuna (reala sau virtuala), prezentand lupta dintre binele si raul societatii romanesti in termenii citatului din Orbitor. Si recunosc, am ricanat amar in fata futilitatii unui astfel de demers: tot ceea ce ar percepe audienta ar fi nivelul primordial, al luptei fizice, pe care ar duce-o indarjiti mai departe sub un slogan ciopartit si golit de sensul fundamental: „Apăraţi de iconiţe şi cruci, învăluiţi în aburii de tămâie, sătenii hăcuiau cu spade cu două tăişuri şi sugrumau cu mâinile late demonii.”
    N.B. „Oamenii cu cap de muscă” m-au dus cu gandul la trupele de jandarmi in tinuta de lupta. Sper ca altii sa nu faca aceeasi asociere…

    Cat despre rolul catalizator al unui Plesu – sau de ce nu, al unui Vali – este real doar in masura in care afisajele multimedia din spatele oratorilor ar difuza definitii din DEX (sau cine stie, o subtitrare in romana neaosa a discursului).

  17. vad ca domnul Peter Manu este retinut momentan, asa ca incerc sa-i suplinesc eu lipsa (dupa posibilitati) cu un comentariu scurt si nepoliticos.

    „Cam toate înregistrările făcute de DNA cu borfași din parlament excelează printr-un limbaj care se-nvârte în jurul actelor elementare ale vieții, în primul rând în jurul obținerii prăzii.”

    este de dorit ca acele discutii sa fie in primul rand despre „obtinerea prazii” cat timp vorbim de inregistrari DNA.

    si din partea mea, felicitari pentru articol.

  18. Articolul are doua parti :
    I. ce este (si implicit care este cauza); si (probabil),
    II. plecandu-se de la cauzele ce genereaza perpetuarea unui astfel de limbaj, ce este de facut?
    Ce este – am vazut, si auzim in fiecare minut, in fiecare secunda, ca sa nu trec mai sus, in mediul „academic” (cine l-a uitat pe dl. dr. Oprescu cu celebrele sale „expresii si semne colorate”, dar si cu explicatiile puerile, imberbe, de licean intarziat aflat la prima sa … experiernta). Exemplele pot continua, si nu vreau sa propag mai mult abjectul, decat el exista.
    Ce facem cu tinerii ? Ce facem cu cei care in colegii de elita din Ro (vorbesc de primele 10) sunt obligatii sa asculte injuriile profesorilor (iar aici, limbajul nu are componenta porno, dar este violent).
    Ce face Corpul profesoral? Ce face societatea? Ce fac asociatiile si fundatiile ? Ce facem noi, ca sa putem cere altora? Un tanar doarme aprox 6-8 ore/zi si invata cca. 4 ore acasa (sau ar trebui). Asta inseamna ca in afara celor 10 – 12 ore in care este practic absorbit de altele, ii ramana alte 12 – 14 ore, in care tanarul ar trebui sa fie cufundat in frumos, estetic, armonie.

    Citeam recent un studiu al englezilor ca saracia si viata in mediul pauper, prostesc cam cu 15 %. OK, dar asta inseamna oare sa te si comporti vulgar ?Asta inseamna sa iti dai pantalonii jos si sa iti arati … in public (dl. Bleont)? Asta inseamna sa chemi multimea sa iti numere ouale, pt. ca dupa aceea sa afirmi ca inteligenta si cultura ta ii complexeaza pe cei din jur (Nastase ICCJ I-a condamnare)? Asta nu inseamna ca cineva propaga persuasiv raul, prin mass media ?

  19. Ce este si mai frumos la Cartarescu este ca nu mai face politica si se limiteaza la a face ce stie sa faca mai bine si anume literatura. Asta este foarte cool.

    • dar daca „facea politica” de partea lui Cretinel si a prim plagia, pardon, prim ministrului Ponta, era bine? :P
      Oricum, numai sa nu fie „basist”;)

    • @DanBruma
      Nu gasesc deloc ca este cool sau „si mai frumos” ca Mircea Cartarescu nu mai scrie articole „politice”. Este doar pacat, pentru ca erau nu doar scrise cu maiestrie ci si pline de adevar. Si aveau si un soi de prospetime si inocenta atipice pentru genul respectiv de articole. Da, cei de la putere si sustinatorii lor au de ce sa respire usurati pentru ca Mircea Cartarescu nu mai scrie in presa.

    • Nu, domnule DanBruma, nu are ce sa fie ” foarte cool”: domnul Cartarescu „nu mai face politica” pentru ca nici n-a facut vreodata. M-am saturat de confuzia asta injectata mediatic constant in venele tuturor celor care-si ofera bucuros bratul fiindca nu pot gandi singuri.

      Dumneavoastra v-ati urca intr-un avion pilotat de o maimuta?

      Cred ca este pur si simplu eronat ceea ce spuneti:
      – domnul Cartarescu n-a facut politica vreodata, deci n-aveti de ce sa va bucurati ca „nu mai face politica”;
      – nu se poate „limita la ceea ce stie el sa faca mai bine si anume literatura” fiindca tot ceea ce publica un mare scriitor este literatura (nici nu comentez tupeul dvs. de a-i cere unui scriitor „sa se limiteze”);
      – nimeni nu poate impune unui scriitor despre ce sa (nu) scrie (nici macar regimurile totalitare).

      Parerea mea este ca domnul Cartarescu (ca si domnul Liiceanu) nu face politica, el ia atitudine, este dreptul dar si datoria lui de cetatean, de scriitor, de om de cultura, atunci cand e vorba de tara si de lucruri grave; in plus, el sintetizeaza memorabil ceea ce se intampla in tara, pentru ca el nu este un om de rand/scriitor de rand, ci este unul dintre cei mai mari scriitori romani ever (si orice mare scriitor al unui popor este o oglinda a vremurilor lui – cea mai fidela oglinda -, nu trebuie sa dau exemple). Pentru ca cei despre care uneori scrie sunt oameni politici, nu inseamna ca, scriind despre acestia si faptele lor, domnul Cartarescu face politica.

      Exemplu: daca vezi un criminal (un hot, sa zicem) in toiul crimei lui si nu iei atitudine, se cheama ca esti partas la crima. Este datoria ta de cetatean sa iei atitudine. Daca acel criminal este un om politic (ministru sau parlamentar, sa zicem) si tu denunti crima, nu inseamna ca faci politica; pur si simplu inseamna ca denunti un criminal (cu atat mai mult cu cat crima lui il afecteaza in mod direct pe orice cetatean al tarii). Daca acel criminal este politician, el singur s-a discreditat „politic”, nu cel care ii denunta crima sau cel care aplica legea**. Un politician care s-a discreditat prin faptele lui isi da demisia. Daca e vorba de nenumarati criminali care intamplator fac parte din acelasi partid si constituie masa lui critica, atunci acel partid e compromis, se autodizolva, va pierde orice alegeri fiindca nici un cetatean responsabil nu-l va mai vota (intr-o tara normala). Dar, fiindca ei nu au coloana vertebrala (si nici cei care-i voteaza), nu-si dau demisia, nu se autodizolva – tocmai fiindca mizeaza pe electoratul asemenea lor si pe electoratul neinformat care poate fi manipulat. Cel care denunta crima este atacat ca facand politica si pus automat in tabara opusa criminalului, cand, de fapt, tocmai cei care il ataca astfel sunt cei care „fac politica”.
      Asa s-a ajuns ca scriitorii, oamenii de cultura sa fie acuzati ca fac politica; asa s-a ajuns ca Justitia sa fie acuzata ca face politica; asa s-a ajuns ca jurnalistii cu coloana vertebrala sa fie acuzati ca fac politica; toti cei care-i expun pe acesti politicieni (criminal insemnand orice om care incalca legea) in toata splendoarea lor sunt acuzati ca fac politica. Nu. Eu cred ca e gresit. Repet: tocmai cei care pun aceasta eticheta sunt cei care „fac politica”.

      Orice mare scriitor se implica in viata cetatii (sau a ruinelor ei, in cazul nostru, caci noi nu avem „cetate”, ci niste ruine peste care s-au incropit imitatii de cetate, un kitsch, o spoiala, un carton). Mai devreme sau mai tarziu, timpurile noastre de acum se vor oglindi cu siguranta in cartile unui mare scriitor. Prinsi acolo, in urzeala a unor astfel de carti, vor fi si ei, cei despre care vorbeste domnul Liiceanu in ultima fraza. Daca poporul poate fi mintit si manipulat, istoria nu prea, afara de cazul, absolut aberant, in care Europa intreaga va deveni un fel de Romanie. Altfel de ce teama asta de „intelectuali”, de elite? De ce asasinarea mediatica a elitelor? Cine a mai facut asta in istorie, dar nu doar mediatic?

      Cer unii (printre care si dvs.) scriitorilor/intelectualilor/elitelor „sa stea in banca lor”, „sa se intoarca/sa se limiteze la ceea ce stiu sa faca mai bine si anume literatura” etc. In paralel, zic altii ca da, elitele sunt slabe, se izoleaza in turnul de fildes, nu le pasa de „popor”, nu se „coboara”, ii doare-n cot, tac, nu zic nimic, de ce nu se unesc, de ce nu fac concret ceva, cum cer unii comentatori chiar aici, cateva randuri mai jos (de parca „a scrie”, pentru un scriitor, inseamna „a nu face nimic”). De fapt, ceea ce li se reproseaza, in general, este faptul ca exista, din moment ce orice fac, si chiar si ce nu fac, li se reproseaza. Si, de fapt, ceea ce deranjeaza este ideea de elite; asta le inverzeste unora stomacul: ideea de elite.

      Nimeni nu dicteaza unui mare scriitor despre ce sa (nu) scrie. Tot ce scrie un mare scriitor este literatura. Care ramane in istorie. „Scriitorul este cel mai mare educator al unei natii”, spune domnul Liiceanu, dupa cum el este constiinta unei natii: printre altele, deschide ochii celor care-l citesc, sau le deschide un ochi in plus. Tocmai din aceste motive cultura si elitele au fost dintotdeauna atacate mai intai: de comunisti cand au luat prima data puterea, de guvernul Ponta cand a luat puterea – primul lucru a fost sa termine ICR-ul, apoi TVRCultural, apoi sa atace individual: pe Cartarescu etcetcetc, Arhivele Nationale, (recent Muzeul Taranului) etc. Abia pe urma s-a trecut la alte marete fapte.

      La final, va intreb din nou: v-ati urca vreodata intr-un avion condus de maimute care v-au fost prezentate drept piloti si cabin crew, si directionat de alte maimute pe post de traffic controllers? V-ati lasa viata pe mainile lor? Reflectati.
      Apoi, poate o sa replicati ca nu v-ati urca nici intr-un avion pilotat de scriitori, chirurgi, pictori, dirijori, astronomi, nici macar profesori universitari etc, ca v-ati urca numai intr-un avion pilotat de piloti. But that is not the point. Ideea e: pilotii sunt si ei niste elite. De-aia avem nevoie de elite, in orice fel de avion am fi.

      **este asemanator cu ceea ce am auzit ca se intampla in UK deseori: un hot negru, in momentul arestarii, aproape intotdeauna protesteaza cu „is it ‘cause I’m black?” Ca, adica, e arestat fiindca e negru, nu fiindca a incalcat legea. Mai exact: el e persecutat, iar cel care-l aresteaza e rasist. Nu zice asta din naivitate, fireste, ci pentru a „politiza” cazul, pentru a se martiriza. Asa si guvernul Ponta… „Is it ‘cause I’m black?” „No, it’s because you broke the law! I don’t care about the colour of your skin or the color of your party!”

      In acest articol (oxigen spiritual, de aceea izbavitor, pentru mine; nu de putine ori, cartile mi-au salvat viata), domnul Liiceanu vorbeste si despre saracirea, schilodirea limbii romane. Cred asta – ca, prin schilodirea limbii, un popor se poate pierde; ca, prin diluarea limbii, un popor se dilueaza si el. Imi amintesc de un experiment mentionat de domnul Plesu in „Limba Pasarilor” – este chiar primul paragraf al cartii, il citez: „Se povesteste despre Frederic cel Mare al Prusiei ca, ispitit de gandul unei recuperari experimentale a „limbii originare”, s-a hotarat sa creasca doi nou-nascuti in conditii princiare, izolandu-i insa de orice stimul verbal, de orice contact cu sfera rostirii omenesti. […] Dupa cativa ani, putini la numar, […] amandoi copiii au murit, absorbiti intr-un abis de mutenie. […] Limbajul e, pentru om, o realitate de acelasi rang cu hrana si aerul: e nutritiv si, ca atare, vital.” Saracirea, schilodirea limbii romane este implicit o slabire a vietii, o subtiere si anemiere a spiritului. Am observat ca in Bucuresti pe strada se vorbeste „in consoane”, vocalele sunt inghitite (fara vocale nu poti nici macar forma silabe, dar fraze!), e o vorbire prescurtata, sacadata – nu departe de latrat. Nu suna a limba straina, exotica, nu sunt ideograme vorbite, ci e o romana stalcita, latrata. Acestui latrat ii prefer mutenia.

      Cineva mi-a spus candva un fel de banc: un britanic-englez si un britanic-indian intr-un pub, la o halba de bere. Englezul, intr-un rar acces de efuziune si coplesit de guilt istoric, ii zice indianului, batandu-l compatimitor pe umar: „My friend, oh, my friend! I am so sorry we f***d up your country for two centuries!” Indianul, optimist si batandu-l reconfortant pe englez pe umar: „Aaa, my friend, don’t worry, my friend! We f***d up your language for ever!”

      • Lia, cu toata lungimea articolului dvs raman la parerea mea. Si fac asta pentru simplul motiv ca atitudinea luata de insusi Cartarescu fata de politica infirma ceea ce spuneti.

        • Uneori „3 cm in plus conteaza”, de exemplu in cazul spatiului din interiorul unei masini unde orice centimetru in plus este extrem de important si poate fi criteriu de decizie de cumparare – acesta era sloganul unei campanii publicitare Toyota de prin 2004… Dupa cum am auzit candva un domn spunand ca, daca tigarile s-ar vinde „la metru”, mult mai multi s-ar lasa de fumat. Dar ma opresc aici, intrec „masura”.
          Serios vorbind: credeam ca nu lungimea unui text e importanta, ci substanta lui.
          Cu cat textul meu era mai lung, cu atat incercam mai mult sa va schimb parerea – asa credeti. Nu. Nu incercam defel sa va schimb parerea, imi spuneam numai parerea, la randul meu. Fiecare e indreptatit sa aiba propriile pareri, fireste. As putea continua cu „va rog sa-mi spuneti care e atitudinea despre care vorbiti, cea luata de insusi Cartarescu fata de politica”, dar ma opresc fiindca nu e locul si nu se cade, suntem departe de subiectul articolului, e nepoliticos (desi vorbeam tocmai de „politica”; nu am studiat greaca dar, conform dictionarelor, „πολιτικος” in greaca inseamna „politician”, ca substantiv, si „politic” ca adjectiv; „πολιτισμενος” inseamna „civilizat”; radacina cuvantului e „πόλης”, oras; poate ca nu degeaba in democratia greaca fiecare cetatean era un „πολιτης”, lua parte activ la „politica” cetatii, era una din indatoririle lui de cetatean; probabil ca a nu lua parte activ la viata cetatii insemna a fi „nepoliticos”).

          Visam de mult o renastere in vremurile noastre a Criterion-ului anilor ’30 (care a adus impreuna elita intelectuala a acelor ani). Articolul acesta al domnului Liiceanu este, poate, punctul de pornire. De aceea, pentru mine, e piatra de hotar. Cuvantul rostit este vital. Cuvantul a creat lumea, da, dar formula completa este: Cuvantul rostit……

  20. scoala… e formatata pe competitivitate. un rau imens. ideal ar fi sa fie organizata pe caltatile native ale elevului, fara comparatii, superioritati, NOTE, CATALOAGE, NOTE LA PURTARE (aceste ingrediente necesare dezvoltarii coruptiei).
    si soljenitin spunea ca, parafrazez, scoala trebuie sa transforme o inima iubitoare de sine intr-o inima atotiubitoare. daca ne aruncam privirea asupra scolii romanesti (vai, cat de romanesti sunt toate in Romania) incremenim. poti muri de inima. poate si asta e motivul pentru care atatea se trec cu vederea. din precautie.

  21. Pai una-i una, alta-i alta, nu? Nu cred ca in Romania nu i se recunosc d-lui Cartarescu meritele de scriitor – sa fim seriosi, a ajuns atat de mainstream, incat aproape e in folclor (vezi Basescu si Levantul, De ce iubim femeile etc). Inainte de 89, orice pipita (de ambele sexe) care se dorea intelectuala spunea ca citeste Eliade. Acum citesc toti Cartarescu. Foarte bine.

    „Problemele” din Romania sint legate de politica, si oricine are de-a face cu politica trebuie sa se astepte la asta, face parte din regula (urata) a jocului.

    In afara de asta, experienta a aratat ca intelectualii nu au competente deosebite in a intui si elucida jocul politic, si nici macar de a se pozitiona de partea istoric „buna” a lucrurilor – dar asta se vede mult prea tarziu, din pacate :)

  22. 1.Intre cultura de maturitate a agramatilor scolari, limba de lemn a politicienilor, cea de ,,prada” a vulturilor economici, cu diplome universitare si doctoratele contra-cost si esecul economic national, exista o determinare obiectiva – care se regaseste si in limba stilcita in diverse grade si modalitati.
    Intre elevii care trec clasa si prin universitatile-afaceri, ca gisca prin apa, apoi angajati ,,temporar” ca someri la AJOFM-uri (urmind sa lucreze ca angajati ,,definitivi” barmani sau instalatori in Vest) si cei ajunsi politicieni cu inalte ranguri, singura deosebire este cea de statut social.
    Acumularea lor ,,culturala”, reflectata in exprimarea lingvistica dezastruoasa, prezentata de autor, ramine incorijibila pe tot restul vietii.
    Deraierea de structura economica si industriala, determina in mod vizibil aceiasi distrugere de infrastructura culturala, din cauzele arhicunoscute:corp profesoral slab calificat si nemotivat, dezinteresul elevului si studentului, pentru un efort intelectual sustinut, odata ce meritocratiei I-a luat locul nepotismul si mita ca mod de competitie sociala, cita vreme vor lipsi cele 5 milioane de locuri de munca, care fac din scoala si universitate, un ,,moft” parintesc.
    2.Daca cauzele profunde, economice si sociale ale acestei situatii nu vor fi cautate si eliminate, prin ,,reconstructia economica si industriala a tarii”, scriitorul salvator al limbii o va face pentru un viitor la fel de indepartat de poporul roman, ca etruscii de noi cei de azi.
    Salvarea limbii trebuie (si poate fi) realizata pentru cei de azi, pentru istoria culturala ,,curenta”, altfel atit scriitorul cit si utilizatorii limbii devin treptat straini unul de altul, vorbind limbi diferite.
    Fara o schimbare generala profunda, economica si sociala, scriitorul va fi ,,citit” doar de cei interesati de limbile straine…

  23. Consider ca problema schimonosirii fara precedent a limbii romane (in special cea vorbita si inclusiv ca tonalitate) este mai grava decit am vrea sa credem (adica, dincolo de neologisme inevitabile,greseli de exprimare sau de orografie). Limbajul reflecta atitudini, mentalitati, intr-un cuvint spune multe despre noi. In alta ordine de idei, pasajul din Mircea Cartarescu , dincolo de curatenia si frumusetea limbajului si a stilului , are intr-adevar o putere foarte mare de sugestie, cum remarca cineva mai sus. Vocabularul,constructia frazelor,pronuntia,toate acestea ne definesc ca persoana. Ar trebui sa existe un respect fata de limba asa cum ar trebui sa existe respect intre indivizi, fata de societate, etc. La ora actuala, saracia vocabularului , a exprimarii, neputinta de a construi fraze care sa exprime clar si concis idei, sentimente, este mascata de o lejeritate nepermisa la popoarele civilizate. Cum s-a ajuns la noi la acest adevarat libertinaj in vorbire ? Unde vom ajunge?

  24. Cenzurarea prin amendare cu 70000 lei practicată de CNA asupra unei emisiuni recente B1Tv, fara nicio reactie notabila din partea intelectualitatii care conteaza, probeaza ca ar fi riscat si Mircea Cartarescu un statut Pamuk in tara natala, daca nu se limita la fictiunile pitoresti.

  25. explicatia faptului ca ziaristii ignari ai radiourilor și televiziunilor soun „prevéderi” și „edítori” este extrem de simpla: spre deosebire de filosofii si ganditorii de vibrant prestigiu si acuta actualitate, care nu isi pot dezlipi ochii de pe peticul de hartie de pe care isi citesc povetele si panseurile la tv, ziaristii se exprima liber, dezinvolt, colocvial si improvizat

    E, trebuie sa recunoastem, domnule Liiceanu, o uriasa diferenta

  26. Hm! O replica a provocat razboi. Unul marunt, desigur, in care outsiderul n-avea cum sa castige. Dar merita incercat! Emulul incearca sa-si puna in incurcatura modelul, pentru iluzoria bucurie de a fi un pic mai bun, mai vizibil.
    „De aceea scriitorul este cel mai mare educator al unei nații.”
    E un raspuns simplu, datorat si oferit cu marinimie, cu eleganta aristocratica.

    Desigur, nu doar scriitorul e important, singurul important. Dar pentru fiecare scop al unei natii exista, prin excelenta, o profesie specializata. Una care subsuma valori de pretutindeni, un fel de crossover didactic, un ornament ce defineste si desavarseste lucrarea.
    „Cireasa nu exista fara blat” imi spunea cineva. O meserie exista doar pentru ca este nevoie de ea. Din meserii se nasc si se desavarsesc talente, opere, unicate, modele. Incercarea de a le intrece e sensul vietii, dar recunoasterea si respectul fata de ele devine datorie. La inceput a fost Cuvantul! Si ramane vesnic, completeaza autorul.

  27. Incă un articol despre lupta dintre Bine şi Rău, dintre îngeri şi diavoli, în care ni se vesteşte cu amărăciune Apocalipsa. O pasiune ceva mai recentă, văd.
    Altfel, frumos citatul din Orbitor. Şi e bine că cineva nu uită să ne amintească faptul că asemenea atacuri sunt la ordinea zilei. Totuşi, să vezi totul ca pe o luptă împotriva intelectualităţii şi valorilor e puţin cam reductiv. Suntem departe de a fi în prezenţa vreunui plan secret. E pur şi simplu o bălăcăreală continuă, căreia îi cad victime azi unii, mâine alţii, în care nu mai contează cine ce acuzaţii aduce cui. Mi-e teamă însă şi de leacurile minune propuse de unii împotriva unei astfel de maladii (?).

  28. În dulcele stil clasic ! Copăcel naţie, naţiune, popor, ţară ! Copăcel !
    Vorba dulce mult (A)-duce ! Multă vorbă sărăcia omului !
    Hai să mai amăgim busuiocul, oleacă !
    Aşa se căleşte oţetul ! Aşa se cocleşte oţelul !
    Intenţii frumoase, concluzii păroase, prăpădul continuă,
    şi-n ăst răstimp, de-atît amar de vreme,
    „noi” tot „ne” tot vorbim şi scriem interesant
    despre sen(c)sul limbii române şi a limbilor romaneleşti.
    Ei se piaptănă laolaltă şi ţara despeliţată, piere, mititei şi bere !
    SÂRBA ! în piaţa Dependenţei-lor ! Sticlii goale cumpăăărrrrr !

  29. Dle G.Liiceanu,daca va cred,atunci cand va exprimati indignarea cu privire la „devenirea limbii noastre”,punand-o in capul listei actiunilor sinucigase actuale ale natiei,nu va mai cred atunci cand ma lasati sa inteleg ca aceasta denuntare este TOT ce puteti face!?
    Consider remarcabila supletea cu care realizati „le grand écart” intre trivialitatea borfasilor si psihedelismul din „Orbitor”,ca sa ne exemplificati amploarea dezastrului!Doar ca si una,si alta,ca si exemplul dlui M.Cartarescu,nu sunt altceva decat SIMPTOME …sau altfel spus,spasme ale muribundului,intercalate cu momente de geniu….Nimic altceva!
    Cel mai neexperimentat medic stie ca un diagnostic nu se bazeaza exclusiv pe simptome,ca trebuie cautat un pic mai profund raul,ca sa se dea de sursa lui,si doar atunci se poate stabili daca exista un tratament,sau daca chemam direct bocitoarele!
    Dle G.Liiceanu,ca aparent,dispretuiti acest popor care va stimeaza,este dreptul,sau problema dvs,ca va exprimati prin astfel de cuvinte :
    ” în paginile istoriei noastre se va păstra și urma rușinoasă a contemporanilor care și-au batjocorit scriitorii sau care au asistat în tăcere la marile orgii ale urii și ticăloșiei organizate în onoarea lor” !!!
    mi se pare abuziv…

  30. „Când, peste decenii, se va deschide seiful limbii române de astăzi, grație lui Cărtărescu și altor scriitori ce vor intra în legendă, el nu va fi gol. Se va găsi acolo depozitul de cuvinte, născute în acești ani mizerabili …”
    Cam asa priveam, in anii ’80, „Povestiri despre om”, „Sase maladii ale spiritului …”, „Despartirea de Goethe”, „Incercare in Politropia omului si….”, „Minima moralia”, „Drumul la zid”, „Jurnalul de la Paltinis”, „Cartea de iarna”, „Arca lui Noe”, „Epistolar”……
    Seiful limbii romane poate fi mereu augmentat si vazut ca un continuu proces, in fina interactie cu noi.
    Poate de aceea Maxa il doreste pe Gabriel Liiceanu dispus sa se reinoiasca, sa accepte „criticile” dezinvolt si fara banuieli marunte, sa palpeze „depozitul de cuvinte” cu acuratetea anului 2014, chiar daca amintirea anilor ’80 ii sprijina umerii.
    Se poate reinventa Gabriel Liiceanu, are nevoie de asta ? Dar noi ?
    Il vrea si Vali nitelus altfel sau este „perfect valabil” intre limitele (neimpuse) stiute ?

  31. Citind articolul m-am simtit vinovat. Am gresit adesea, fie n-am pus virgula unde trebuie, fie am scris cu un singur i cand trebuia cu doi, ba chiar l-am folosit si pe “decat” aiurea. Oh, la editare sunt varza, trebui sa-mi corectez de cateva ori textele, si tot scapa litere mancate, dublate de taste invecinate, sau greseli “stiute” care scapa indiferent de cate ori recitesc. Sincer sunt invidios pe cei care pot sa scrie curat, fluent si corect gramatical. Cine n-ar fi? Incerc sa remediez cat pot, cred ca mai toti facem asta, dar tine si de timp, de meseria pe care o faci in mod curent, de cat de mult vrei , sau nu vrei. Nu prea ai scuze cand vorbesti sau scrii gresit.
    Altceva vroiam insa sa va spun. Exista si o alta categorie de oameni, eu le spun “dibuitorii de cuvinte”. Cand le citesti textele fie obosesti, fie crezi ca esti tampit, atat de des trebuie sa consulti DEX-ul. Basca formularile pretioase. Parca au o placere sadica in a te face prost, fara sa ti-o spuna de-a dreptul, dar simti atitudinea condescendenta atunci cand ceri, ca prostu`, vreo lamurire. De regula n-o ceri, de frica, ce-o zice lumea? te faci ca pricepi , la fel ca ceilalti habauci..
    Citeam deunazi un text economic, zicea cam asa:
    „Debalansarea perspectivei teoretice vine pe o logistică extensivă a forței guvernanței corporative rafinate inițial ca reaganomie”
    „Are loc o desensibilizare a percepției soluției alternative, ca și dezantropizarea viziunii”
    „Activitatea omului ajunge să fie determinată de un mecanism dotat cu voința de putere teleologică a eficienței. Perpetuum mobile ne readuce paradisul!”
    „Poziționările extreme nu sunt specifice gândirii raționale,ci trăirii captivității într-o violentă proiecție distopică.”
    Desigur, nu avem cuvinte inventate, reaganomia , antropismul, teleologic sau distopic au sensuri clare, chiar daca sunt importate.. Basca imbarligarile. Acuma sincer, cati dintre dvs., economisti sau nu, stiau ce inseamna toate aceste cuvinte? Sau au inteles din prima cam ce-ar vrea sa spuna? Eu marturisesc spasit ca am dat pe Google…asa cum mai dau si cand caut sa corectez vreo greseala, si nu stiu cum.
    Oricum ma simt vinovat.
    Printre altele si pentru ca nu am apucat sa-l citesc pe M. Cartarescu.

    • Unii i-ar spune „betia de cuvinte”, eu insa ma limitez la asimilarea tardiva a stratificarii politexturale generate prin ingemanarea aparent incongrua a roadelor telurice, intr-o perpetua revarsare coloristic-senzoriala agrementata de albe revarsari de generozitate docila, cultivate asiduu de spiritul mesianico-simbiotic al vetrei stramosesti.

      Traducere pentru non-telectuali: merg sa-m mananc placinta cu varza cu un strat de smantana deasupra. Hribii murati ii gasiti, desigur, in opera domnului Cartarescu!

    • Dle Mircea M,cu toate ca simt o nota de ironie (legitima!) in auto-critica pe care v-o faceti,interventia dvs mi se pare esentiala in contextul articolului,asa cum l-am perceput eu!Este probabil ceea ce cauta autorul:invinovatirea cititotului de buna credinta,singurul care poate fi impresionabil cu asemenea acuzatii,si care,ca sa-si ispaseasca pacatele,va incerca sa-si stearga „urma rusinoasa” pe care e pe cale sa o lase,grabindu-se sa cumpere carti,de preferinta de la editura Humanitas,ca sa i se permita sa patrunda (contra cost!) la „stratul de sus al limbii”…Bizara viziune pentru un intelectual de asemenea anvergura,incredibil de discriminatorie…!
      Si daca alta ar fi cauza principala a devenirii problematice a limbii noastre…?Daca de vina ar fi tocmai intelectualii,a caror opinie ar fi singura(!) luata in seama (deja de la primele atacuri asupra acestui bun national),dar care tac complice…atunci cand nu acuza victimele?Pentru ca vedeti bine cum functioneaza romanul:el este deseori in defensiva,isi incepe frazele sistematic cu „cine esti tu,sa-mi dai mie lectii?”,ceea ce face obligatorie interventia „greilor” pentru remedierea oricarei probleme…Doar ca „greii” nostri,atunci cand gasesc ca aerul e irespirabil ne invinuiesc si ne dau „indicatii pretioase” (parca am mai auzit undeva asta..??),in loc de deschida larg ferestrele,de ex…

      • Da, este si o urma de ironie, ma bucur insa ca ati sesizat si posibila legitimitate. A ignarilor. Care poate sta la baza unei discutii extrem de interesante, avand ca tema: de ce scriu gresit atat de multi romani? S-au „prostit” asa, brusc? Scoala e de vina? Aia care produce „tampiti”? Familia …sau poate lehamitea?
        Sau nu cumva avem si cauze mai profunde..sa zicem schimbarea modelului de comunicare bazat in principal pe scriere, cuvinte, vorbe, cu unul bazat pe imagini? Ma rog , ca pondere vreau sa zic.
        Filmul, televiziunea, youtube-ul , internetul (in principal), stau la baza comunicarii si sunt o sursa de informare importanta,. Poate prea importanta. Poti sa scrii gresit, motorul de cautare corecteaza, comenzile sa dau pe icon-uri si nu prin instructiuni scrise, (cum era inainte de aparitia windows 5, era infernal daca greseai un caracter)..practic toata tehnologia curenta se bazeaza pe corectarea”automata” a greselilor de scriere, sau inlocuirea scrierii cu „pictograme”. Ca pentru ignari.Cineva , undeva a sesizat aceasta tendinta. Oare nu asistam la ceva mai mare, la un fenomen global, si suntem oarecum si niste „victime”? (ce scuza perfecta, nu?)
        Cat mai scriem astazi, in comparatie cu acum 20 de ani? Si cat se corecteaza „automat’. nemaifiind nevoie sa-ti actualizezi cunostintele?
        In plus poate ca aceasta schimbare de paradigma, (noa, ca tot e la moda sa-i dai cu paradigma) pate explica si de ce avem atatea „vorbe-n vant”, daca ele nu sunt insotite de imagine „zboara” mai repede. nu au impact.
        Daca „Exercitiul de admiratie” ar fi fost doar un text scris, ar mai fi avut impactul documentarului artistic? Daca nu l-am fi vazut pe Tutea, un mosnegut saracacios imbracat, cu privirea sticloasa uneori, dar cu o minte si luciditate formidabila, un contrast care altfel nu l-am fi perceput…poate ca impactul emotional, intelectual, ar fi fost mult mai mic.
        Sau poate ca citatul din Cartarescu , o”chestie” scrisa, este inlocuit , in cazul multor tineri, de jocuri on line, RPG-uri cu tema fantastica. Barbile zbarlite si carnea infiorata poate fac parte din grafica jocului, balaurii si varcolacii poate chiar au un trup creat de un foarte bun grafician, iar „story”-ul este bine scris. Este o industrie de miliarde, exista jocuri on line cu milioane de participanti cotizanti…poate ca au substituit cumva lectura sau scrisul.
        Ma rog, discutia ar putea continua, dar si asa m-am lungit prea mult. Am profitat de prilej, niste ganduri doar…deh, in nimicnicia noastra.

        • Nu as da vina pe Internet,pentru ca fenomenul de care vorbim este marginal in multe alte tari,in ciuda existentei acelorasi tentatii…Parerea mea este ca in Ro se sufera de o adevarata criza identitara,”materializata” si prin pocirea graiului,metoda cea mai la indemana pentru cei mai numerosi care vor sa para „altfel” decat sunt…Lipsa de respect pentru limba materna,duce automat la lipsa de respect pentru mama,in sensul larg al cuvantului (origine,educatie parinteasca,traditii,etc.),si se concretizeaza printr-un comportament agresiv fata de tot ceea este in legatura cu identitatea.
          Aceasta criza identitara profunda,tratata cu nepasare,adica netratata de loc,are ca efect direct „mârlanizarea” agresiva,acest flagel care invadeaza galopant toate sferele societatii!Nu invers!!!
          A limita discutiile si a focaliza atentia asupra catorva borfasi si a unor (fie ei multi!) tineri agramati,deoarece DEBUSOLATI,nu rezolva absolut NIMIC,dovada:situatia de azi!
          Limbajul se hraneste din cultura,pe care o exprima.Atunci cand se exista un decalaj intre ceea ce poseda un om,si ceea ce vrea sa exprime,intervine violenta verbala si agresivitatea!
          Toate eforturile trebuiesc concentrate pe educatie(!),si in paralel,mi se pare indispensabila curatirea spatiului public de tot ceea ce este nociv!
          De ex:inlocuirea tutuirii,cu forma de politete a verbelor,incepand de la prozaicele inscriptii „Trage/Impinge”,si pana la mesaje publicitare sau de campanii electorale!
          Romana nu-i engleza,probabil si pentru ca temperamentului romanesc,ca celui latin in general,nu-i sunt indispensabile :) motive suplimentare de familiaritate…Or fi stiut stramosii nostri de ce n-au renuntat la „dumneavoastra”…Amazing,nu?

          • Nu stiu, educatie cu sila nu se poate face. Si pana la urma ce defineste educatia? (Doar) Pusul de virgule? De ce nu, sa zicem, iscusinta in a utiliza un smartphone? Am vecini o famile de tineri, au doua fete mici, de vreo 3-4 ani. Nu stiu sa scrie, sa citeasca, dar folosesc telefonul de-ti vine sa te crucesti. O suna pe sotia mea (vorbesc de moda, haine si „lotite”…rochite!), asculta muzica sau se joaca pe telefon, totul facut fara sa stie sa citeasca. Am putea spune ca sunt educate, nu?
            Ma uit uneori la fiu-miu. Plateste 10 euro pe luna abonament la un joc online, este ceva uimitor ( pentru mine ) limbajul lor cand „chatuiesc”. Engleza (practic o a doua limba „materna”), romana,ba si „romgleza”, prescurtari, abrevieri…parca este ceva codificat, militar. Apoi discuta afaceri, in timp ce joaca. Schimba chiar si idei de business, unul e din China, altul din Cehia, Canada, din Iasi sau Timisoara. Isi dau intalniri online…daca stai sa te gandesti parca este un mod de comunicare diferit de cel clasic, cu care suntem obisnuiti, noi astia, mai „copti”. Face cumva parte din educatie. din alt mod de educatie? Daca da poate ca ignarii sunt cei care stiu sa puna virgula (fie-mi iertat fixismul), dar nu stiu sa trimita un mail de pe telefon, sau sa-si trimita coordonatele GPS…care-ti pot salva viata, ce-o fi mai important? Educatia este definita de importanta? Exagerez un pic, evident. Cred ca important este sa treci de anumite limite, in toate.
            Un excelent gramatic poate fi foarte bine un marlan care se exprima si scrie desavarsit. Ma rog..si vitavercea.
            Revenind la chestiune, recitind in urma, parca nu mi-e clar: ce vrem noi de fapt de la dl. Liiceanu? Cand scrie despre lichele nu e bine , pentru ca nu iese in strada, cand scrie despre ignarii din media sau de aiurea nu e bine pentru ca vrea sa-si vanda cartile (chiar il vedeti in aceasta postura? eu nu, oricat as incerca) daca nu poate sa ne invete sa scriem poate ne invata cum sa citim, nu? Si-atunci ce vrem? Nu stiu…vreau ceva, dar nu mi-e clar ce, drept care inchei aici… ajunge un par la un car de oale.

  32. Cum spunea Paul Goma, „eu locuiesc in limba romana”, care devine un fel de spatiu locativ, un fel de spatiu Shengen in care ne vehiculam cultura, subcultura , incultura si contracultura, dupa caz.
    Limbajul din interceptarile DNA, ale celor mari (in organigrame), este de fapt limbajul tipic al borfasilor la bulau, unde , de regula, ajung mai toti interceptatii.
    Insa atacul feroce la Limba Romana il dau „formatorii de opinie”. Imi vine in minte expresia megatriviala a lui CTP , „Romanica” …
    Deci …sa nu eronam … concluzionand ca … limba romana trebuie aparata decat cu arma in mana… pentru caci … limba, alaturi de teritoriu si de bani e lucrurile sacre care le are un popor,devenit din ce in ce mai nomad, mai sfios… dar abject, mai independent … dar nu politic , cide bunul simt, … cu un mare viitor … dar plin de necazuri …

  33. Limba romana, intelectualii, si societatea

    Pledoaria domnului Gabriel Liiceanu pentru dulcele grai romanesc exprima indignarea generala a societatii noastre pentru degradarea limbii romane iar fragmentul ales pentru ilustrarea acestui proces prin citarea unor „ borfași din parlament care excelează printr-un limbaj care se-nvârte în jurul actelor elementare ale vieții, în primul rând în jurul obținerii prăzii ” arata ca aceasta degradare merge chiar pana la tiganizarea ei :

    „Sunt eu chiloții lu ăia? Ăia se scobește în măsele? Eu las oamenii care sunt buni și care dau la pace cu ei… Să plătești atâtea, cică băi p…! E demenți la cap, mă? Pi ce? […] Eu mă duc acum la f…t.”

    Daca borfasii din parlament sunt considerati principalii responsabili pentru aceasta degradare fara precedent a limbii romane , victimele acestui razboi impotriva culturii sunt chiar fauritorii ei care devin tintele predilecte ale urii si ticalosiei primitivismului social :

    „ Dar în paginile istoriei noastre se va păstra și urma rușinoasă a contemporanilor care și-au batjocorit scriitorii sau care au asistat în tăcere la marile orgii ale urii și ticăloșiei organizate în onoarea lor.”

    In aceasta interpretare , principalii responsabil pentru degradarea limbii romane, fractura sociala si razboiul civil generat in interiorul societatii noastre sunt „borfasii din parlament” , iar victimele predilecte devin intelectualii romani , respectiv scriitorii , adica exact cei care militeaza salvarea ființei unui popor si a caror valoare poate fi inteleasa cu adevarat doar pe fundalul acestui dezastru cultural si social contemporan .
    Teza este absolut seducatoare dar cu conditia sa fie si adevarata. In realitate , stim cu totii foarte bine ca orice roman stia si inainte de 1989 , si stie si acum sa injure si in orice mod ( si trebuie sa recunoastem ca de foarte multe ori ar avea toate motivele sa o faca ! ) , dar romanii civilizati nu o faceau nici atunci si nu o fac nici acum deoarece inteligenta educata ( inteligenta primitiva exista si in puscarii pentru ca aceasta „ a fost data omului cum au fost date leului ghearele si dintii” spunea odata batranul Kant ) merge mana in mana cu bunul simt si cultura.
    Diferenta este ca inainte de 1989 limba borfasilor si puscariasilor nu avea drept de intrare in cetate . Acum , cand aceasta este deja ocupata de barbari , situatia s-a schimbat in mod radical si atunci trebuie sa ne intrebam si cine le-a deschis usa.
    Surpriza majora o avem atunci cand observam ca limba borfasilor si prostituatelor este utilizata si de alte categorii deoarece limba celor dintai a primit drept de intrare in cetate cu concursul discret , dezinteresat si altruist al unor personalitati culturale de la noi , scriitori , jurnalisti , dar si prin amabilitatea suspecta a Academiei Romane ( ! ).
    Cateva exemple sunt edificatoare .
    In 2011 cetatenii orasului Slobozia au avut o astfel de surpriza chiar de la o personalitate culturala provenita din randurile lor :

    „ Un moment care a făcut să roșească obrajii celor prezenți în sală l-a reprezentat cel în care Mircea Dinescu a cântat o piesă ce conține versuri necenzurate: „Du-te, fă, la colectiv, Nu mă duc, nu mă duc, Stau acasă şi mă f…”.

    După acest recital neconvențional, poetul a argumentat în stilul caracteristic:

    „Într-o țară în care auzi tot timpul în programele tv replica «F..k you» mai merge din când în când și traducerea românească( s.n.)….sună mai bine“, declară, nonșalant, Mircea Dinescu.”
    ( http://adevarul.ro/locale/slobozia/slobozia-vorba-dinescu–am-stat-masa-betivii-literaturii-romanesti-1_50ad4da17c42d5a663929cc2/index.html)

    Dar si aceasta surpriza a avut un precedent in interviul necenzurat din 2010 al unei alte personalitati culturale de la noi , interviu care nu poate fi redat integral decat prin puncte de suspensie :

    „ Era unul Căpudeanu, cu care am avut o discuţie foarte tare. Tipul arăta foarte ciudat, îi curgea un un ochi, era gălbejit. Un galben din ăla de şedinţă… Cum am intrat a început să înjure. “Cum e posibil tovule, ..tu-i ceara mă-sii, azi şi mâine. Cum e posibil? Cum poate intelectualii să cadă în asemenea capcane. Dă-o-n p…a mă-sii!”. Eu am simţit că ăsta e stilul şi am plusat: “Tovarăşu Căpudeanu, daţi-o, dom’le, în p…a mă-sii, cum e posibil ca dintr-un c…t să faceţi ditamai aberaţia”. I-a plăcut reacţia mea frustă. Era pe gustul lui, drept care mi-a zis. “Tovule,, matale eşti băiat simpatic”. Problema era că el nu înţelegea ce e aia “transcedental”. Ca de altfel toţi cei care ne judecau.. ”
    (http://www.evz.ro/detalii/stiri/nota-lui-basescu-catre-securitate-vazuta-de-andrei-plesu-907350.html ).

    La nivel general putem descrie situatia in termeni patetici : „cu o asemenea pradă doborâtă seamănă astăzi trupul României” , si putem vorbi despre scriitor ca „ cel mai mare educator al unei nații ” si despre rolul lui in „ salvarea fiintei unui popor”.

    Mai mult decat atat , dincolo de degradarea limbii nationale, societatea romaneasca se afla intr-o situatie de-a dreptul tragica prin degradarea spatiului moral si destructurarea sistemului de valori .

    Dar daca tot vorbim de precedente , sa ne imaginam mai intai ce reactie fiziologica reflexa ar putea avea un roman simplu care sta in casa lui si isi mananca ciorba, dar ii intra altul in casa si scuipa exact in farfuria lui. La limita, si ca sa mentinem metafora brutala, ne-am putem imagina si ce reactie ar putea avea romanii daca vine unul si scuipa drept in ciorba tuturor. Din pacate , desi orice om educat stie ca in domeniul social, a trece de la unul/unii la toti nu se mai cheama „metoda psihologica inductiva” ci pur si simplu dogmatism, avem si judecati globale la adresa unui intreg popor . Din acest punct de vedere , exista o mai veche cronica literara cu un preambul foarte interesant :

    AVERTISMENT. Naţionaliştii cardiaci
    ar face bine să nu citească nici cartea, nici această cronică.
    http://www.pruteanu.ro/CroniciLiterare/173-4patap.htm

    Este cronica unei carti din care sunt prezentate citate arhicunoscute ca cele de mai jos :

    „privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un c.., fără şira spinării” (Înapoi la chestiunea specificului naţional, p.63)

    „Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci (…), ne-au luat la urină slavii (…). Apoi ne-au urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o (…); ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni ş.a.m.d. (…). Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii (…). (La 1948), inovaţie, au început să urineze şi unii români peste români (…): care era mai şmecher se suia pe capul vecinului şi-l p… Şi cum toţi românii e deştepţi, urinarea a fost, din noul paşopt încoa’, generală”( Înapoi la chestiunea specificului naţional, p.63).
    Horia -Radu Patapievici, Politice , Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996

    Daca tot vorbim aproape un sfert de secol despre „reconciliere nationala”, cum putem impaca aceste teze cu sacrificiul unor oameni care au avut o cu totul alta viziune asupra istoriei si societatii vorbind despre „neamul nostru atat de zdruncinat dupa cutremurul schizofrenic marxist ce a deformat coordonatele dezvoltarii normale a compatriotilor nostri in toate domeniile” si de faptul ca „dupa mutatiile din domeniul psiho-social datorita spalarii bagajului nativ al celor care au trecut prin perioada de dupa 1944, ar trebui sa urmeze „o profunda refacere a spatiului moral ” :

    „ Nu trebuie uitat ca noi nu suntem de azi pe aceste meleaguri si ca am avea nevoie de reeducare si de o tranzitie post leninisto-marxista pentru a ne adapta la lumea civilizata.
    Aceasta parere bolnavicioasa este in mintea celor iesiti din decaderea marxista si care au crezut ca mersul omenirii s-a oprit si a stat pe loc sa astepte dezvoltarea lor machiavelica.
    Astazi cand s-au trezit din aceasta utopie, urmaresc sa castige timp in detrimentul evolutiei si incearca prin tot felul de subterfugii sa continue spolierea in continuare a celor subjugati aproape o jumatate de secol , numai pe acest spatiu mioritic , pe acei carora le-au furat libertatiile, avutiile si le-au falsificat istoria.
    Noi , cu pretul vietii si sacrificii de neimaginat pentru o minte omeneasca, ne-am opus cotropirii bolsevice , unii aruncati in gropile comune de pe tot cu prinsul tarii, altii traumatizati si bolnavi, dar am dus mai departe continuitatea istorica si daruirea pentru libertate, adevar si dreptate.mai mult , am refacut cu concursul supravietuitorilor acest genocid , iostoria furata ca si furtul vointei nationale , sau falsificarea evenimentelor”

    Cicerone Ionitoiu
    http://3.bp.blogspot.com/-ZUvYMVvj-wU/UullhgyeNQI/AAAAAAAABDU/Pbw407MudHc/s1600/Ionitoiu.jpg

    Altfel spus , suntem in impas si am ajuns la capatul drumului. Daca tonul degradarii discursului public si „ dulcelui grai romanesc ” l-au dat chiar unele personalitati ale culturii romane , validarea acestei degradari a venit exact de la institutia care ar trebui sa vegheze exact la „cresterea limbii romanesti” si a culturii romane, respectiv Academia Romana .
    Aceasta a dat o lovitura de gratie discursului public inca din In 2007 cand membrii ei au decis ca Noul Dictionar al Limbii Române ( DLR ) sa oficializeze … obscenitatile
    ( http://stiri.kappa.ro/actualitate/noul-dictionar-al-limbii-romane-va-cuprinde-si-cuvintele-obscene/stire_116440.html) .
    In acest sens am fost avertizati deontologic ca “ Nu trebuie sa privim lucrarea ca un dictionar pornografic. Acest apelativ este – din punct de vedere lingvistic – o aberatie deoarece lingvistul considera toate cuvintele egale “ (dr. Cristina Florescu, cercetator stiintific principal gradul I la Institutul de Filologie Romana “Alexandru Philippide” de la filiala ieseana a Academiei Romane ). Intr-o hermeneutica sociala ad-hoc recunoastem celebra teza a “neutralitatii” (politice,sociale, morale,etc) .

    Cu alte cuvinte, tonul „sinuciderii in masa”, al degradarii limbii romane si al distrugerii „ fiintei unui popor” nu porneste de fapt de la borfasii lui si care au lumea lor deoarece in nici o societate din lume , si oricat de corupta ar fi , numai furtul si infractiunea nu pot constituie singure nucleul central al sistemului ei de valori.

    Pe de alta parte , cum nimeni nu poate sari peste umbra lui , si prin natura lucrurilor „ borfasii din parlament” sunt si ar trebui sa ramana borfasi . De aceea , au dreptul la limbajul si cutumele lor in patratica lor si pe linia lor de univers.
    La fel, scriitorii si intelectualii sunt si ar trebuie sa ramana scriitori si intelectuali. De aceea au dreptul la limbajul si cutumele lor in patratica lor si pe linia lor de univers.
    Dar cu cine sa mai voteze „biet roman saracul ” in acest caz, respectiv atunci cand fiecare dintre ei ramane acolo unde este dar, uneori, unii adopta de fapt limbajul altora ?!

  34. Mă bucur tare mult că durerile limbii române sunt aduse în discuția publică de la o anumită înălțime. De multe ori am avut senzația că este pierdută cauza pentru totdeauna, că suntem surzi și orbi la suferințele ei, că vulgarizarea și trivializarea limbii române, prin proporția de masă pe care a căpătat-o divorțul de gramatică, de sintaxă, de logică, de intonație, de tot ce face farmecul unei limbi bine vorbite, au câștigat definitiv bătălia, prin neprezentarea tulburatei noastre școli și a adormitei Academii.

    Am crezut că triumful rinocerilor din spațiul public este irevocabil, că orice rezistență este inutilă. Nu am găsit tratamente pentru durerea fizică pe care mi-o produc inepțiile citate mai sus, în cap cu necruțătorul “ca și”.

    Mă simt ușurat să constat că domnul Liiceanu, de la înălțimea amvonului domniei sale, mai lasă lichelele politice deoparte și scrie un manifest împotriva degradării limbii române.

    Mulțumesc domnului Liiceanu, al cărui admirator necondiționat nu sunt, dar care poate că a dat acum semnalul unei treziri. Dacă ne pierdem limba, atunci ne pierdem și ultima urmă de identitate, în turma furioasă a rinocerilor.

    Și, da, cu riscul de a supăra pe unii, îl laud și admir pe Vali, ale cărui texte sunt ofrande aduse limbii române și capacității ei de a exprima noțiuni complexe și profunde, nu doar funcțiile digestive și de excreție.

  35. ” … invocarea, mai mult sau mai puțin plauzibilă anatomic (căci vine dinspre ambele sexe!), a organului sexual masculin (asumat aproape ca un „tovarăș de drum”)” …
    Asta imi readuce in memorie discutiile inregistrate de procurori in urma cu cativa ani, cel in cauza repetand exasperant, la fiecare 2-3 cuvinte, organul sau sexual. Il vedem acum seara de seara pe la TV, invitat de haita cunoscuta, sa-si expuna opiniile de „morsa competenta” legat de situatia politica interna si internationala.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro