Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

De ce nu (mai) citim?

Mihai Maci februarie 27, 2015 Cultura, Opinie, Societate/Life
60 comentarii 10,536 Vizualizari

Cu câteva zile în urmă, în cadrul unei emisiuni televizate consacrate unei noi taxe (“timbrul cultural”) – care în loc să rezolve ceva, ridică mai multe probleme – D-l Gabriel Liiceanu atrăgea atenţia asupra faptului că 50 % dintre români nu mai citesc deloc. Lucrul cel mai trist constă în faptul că nu e vorba de o fatalitate, ci de o “deprindere” învăţătă. Multe lucruri din realitatea noastră imediată concureză la această dezamăgitoare concluzie.

Da, e adevărat: jumătăte din populaţia ţării nu citeşte. Probabil când facem această afirmaţie ne gândim la cei care, după terminarea şcolii, nu mai deschid nici o carte (ceea ce nu înseamnă neapărat că nu citesc: în ziua de astăzi fiecare e obligat să “proceseze” cantităţi industriale de maculatură legislativă sau “cu circulaţie internă” la locul de muncă). Dacă i-am adăuga acestora pe cei care citesc abia o carte pe an sau, mai exact, diverse fragmente dintr-o carte; pe cei pe care dintr-o raţiune sau alta îi trecem între cititori (elevi, studenţi, profesori, preoţi, oameni ai legii), dar care nici ei nu citesc nimic altceva decât textele standard necesare meseriei, cifra ar fi mult mai mare. Probabil 75 – 80 % din populaţia ţării nu citeşte nimic altceva decât lucrurile pe care “trebuie să” le citească, plus ceva ziare locale şi reviste glosy (la care, evident, se adaugă textele de pe wall-ul Facebook-ului, mesajele de la cunoscuţi şi subtitrările filmelor). Procentul din populaţie care citeşte constant – din pasiune sau din raţiuni profesionale – e unul foarte mic. 20 % ar însemna 2 oameni din 10, însă şi aceasta e o cifră mult supraevaluată. Ar fi bine să ne uităm la vânzările de carte, la frecventarea (regulată) a bibliotecilor, la tirajul revistelor oneste, la audienţa emisiunilor culturale, la urmărirea site-urilor profilate (în cel mai larg sens al termenului) pe cultură şi la alte asemenea date. Cred că rezultatul ar fi sub orice medie europeană. O atare situaţie, cu adevărat îngrijorătoare, se cere explicată. Lucruri de o asemenea anvergură care, în plus, antrenează şi o parte a istoriei noastre recente, nu pot fi lămurite prin trei liniuţe pe un power-point. Nu e intenţia mea de a mă substitui “comisiilor” şi “proiectelor” (neapărat interdisciplinare) care ar trebui să se focalizeze pe acest analfabetism soft; tot ceea ce eu face este evidenţiez acele disfuncţionalităţi care – din locul în care mă aflu – îmi sunt accesibile mie.

1) Mai înainte de toate oamenii nu citesc pentru că, la noi, ura faţă de carte se învaţă (şi încă temeinic!) în şcoală. De pe clasa a II-a şi până la finele clasei a VIII-a copiii studiază – la disciplina “Limba si Literatura Română” – aproape exclusiv limba, în speţă gramatica. O listă nesfârşită de “părţi de vorbire” şi de “părţi de propoziţie”, dublate de o listă la fel de generoasă de “figuri de stil”, asta este ceea ce-i e dat copilului să cunoască din plasticitatea limbii. El nu trebuie să citească (decât textele din manual), ci să “identifice” şi să “analizeze”. Cu ce rămâne la capătul celor mai formativi ani de şcoală? Cu nimic. De câte ori d-voastră, cei care citiţi acest text, v-aţi pus problema “figurii de stil” prin care vă vorbeşte o poezie? Şi apoi de câte ori aţi mai descompus figura de stil în părţile ei componente pentru a o “analiza”? Nu sunt un duşman al gramaticii, însă cred că aceasta trebuie făcută cu măsură; altminteri ea nu e decât o colecţie de reguli ininteligibile, învăţate obligatoriu şi pe care nimeni nu-şi pune problema de-a le respecta. Legile limbii devin metonimia legii în lumea românească: ceva imens, fără cap şi fără coadă, inutil în existenţa cotidiană şi, ca atare, ceva (de) încălcat fără nici un sentiment al culpabilităţii. În schimb literatura e cvasi-ocultată: câteva texte “canonice” (de trei generaţii – adică de 90 de ani): “Sobieski şi românii”, o poveste de excursie montană a lui Calistrat Hogaş si inevitabilele drame ale lui Brătescu-Voineşti. A, şi pentru că suntem în secolul XXI, un mic fragment din Mircea Cărtărescu. Toate aceste bucăţi (de maximum o pagină) sunt, în fapt, pretextul următoarelor 5 – 6 lecţii de gramatică. Există un lucru pe care şcoala noastră nu şi-a pus niciodată problema de a-l învăţa: plăcerea de a citi. Plăcerea genuină de a te pierde într-un text, de a-i trăi povestea, de visa cu ochii deschişi citindu-l şi, mai apoi, bucuria de a-l împărtăşi celorlalţi. Aşa ceva nu există în şcoală. Abia se termină gramatica si, la începutul liceului, vin cronicarii şi paşoptiştii, apoi “marii clasici”, cel mai adesea recitaţi într-un limbaj plat şi hagiografic. De pe-a XI-a începe “pregătirea pentru Bacalaureat”: multe comentarii anoste şi două – trei cărţi citite (tot pentru că “trebuie”). Literatură Universală nu fac decât câţiva fericiţi de prin clase speciale şi, chiar şi pentru aceia, această materie e a cincea roată la căruţă (iar pe clasele finale e preferabil să fie substituită cu “pregătirea pentru Bacalaureat”.) Matematica, fizica, chimia se fac aproape exclusiv pe probleme; biologia, geografia şi chiar istoria se fac pe “teste grilă”, la care trebuie să încercuieşti răspunsul corect. Şi, în general, totul se “evaluează” non-stop, cu o frenezie demnă de o cauză mai bună. Nimeni nu citeşte pentru el; copiii citesc doar pentru “evaluări” (ascultat la clasă, teste, examene, olimpiade, concursuri – gama acestor instrumente de tortură a minţilor tinere e de un rafinament incredibil). În urma lor rămâne o ură tenace faţă de textul scris. Am văzut la majoritatea studenţilor mei această spaimă a faptului că “trebuie” să citească, dublată de frica care anticipă “ascultarea”. Cei mai mulţi (aşa cum am spus-o într-un alt text) nu ştiu să citească şi, dacă se chinuie s-o facă, nu înţeleg ce-au citit. Acesta e rezultatul direct al şcolii; aceasta e aberaţia construită metodic de funcţionarii ministeriali (pe mâna cărora sunt programele), autorii de manuale, inspectorii şcolari, metodişti şi ce-or mai fi şi, din păcate, de mulţi profesori în căutare de “punctaje”. Asta e şcoala românească de azi: “cumplit meşteşug de tâmpenie”!

2) Din fericire, după şcoală vine facultatea. Aici e democraţie, citeşte doar cine vrea (şi, în general, nu vreau prea mulţi). O spun în cunoştinţă de cauză şi îmi asum ceea ce spun: da, în ziua de azi un student poate absolvi orice facultate din România fără a citi de la cap la coadă o singură carte! Nişte examene date după “suporturi de curs” (a căror principală virtute e aceea că nu sunt citite decât de studenţi), nişte lucrări (făcute pe bază de copy-paste) şi o licenţă aşa cum e ea (coordonatorul fiind exonerat de orice prin declaraţia studentului că nu a copiat) – la asta se reduce facultatea. Majoritatea facultăţilor – fiind în provincie – nu beneficiază de biblioteci demne de acest nume; învăţământul universitar fiind de masă, profesorul nu are cum (şi nu are nici interesul de a) verifica felul în care studentul lucrează, la seminarii nu se mai face de multă vreme prezenţa, faimoasele “referate” rămân cel mai adesea necitite, notele se dau – nu o dată – absolut aleatoriu şi, în concluzie, totul e o tristă parodie. Studenţii înţeleg foarte repede aceste lucruri şi, la fel de repede, se dezinteresează de facultate. Dată fiind necesitatea de a-i păstra în scripte, promovarea se face mai mult sau mai puţin mecanic şi sub nivelul oricărui minim acceptabil. Evident, există şi oameni care înţeleg să citească, dar ei sunt departe de-a forma o masă critică în universităţi. Adevăratul test vine în preajma licenţei, când oamenii nu ştiu ce să aleagă, dacă aleg nu-şi ştiu concepe un plan şi o bibliografie şi, dacă trec şi de acest pas, cu greu reuşesc să producă o ciudată înşiruire de citate şi de rezumate. Practic (mă bazez aici pe experienţa mea), la finele anilor de studii, abia unul din 10 studenţi e capabil să scrie o lucrare cu început şi sfârşit şi cu o desfăşurare (cât de cât) articulată în interval. Cine e de vină? Nu am auzit să se facă, mai ales în primii ani, cursuri aplicate de lectură a textelor domeniale. Majoritatea studenţilor sunt incapabili să le citească. Nu am auzit să li se explice – şi să se aplice – regulile de scriere a diverse texte (rezumat, recenzie, referat, etc.). În schimb sunt hrăniţi cu “suporturi de curs” şi cu pagini selectate din carţi. Aşa suna acum câţiva ani o directivă a Ministerului (cel puţin nouă aşa ne-a fost prezentată): nu se mai dau în bibliografii cărţi, ci doar pagini din cărţi – de la… până la…. (M-am întrebat, pe vremea respectivă, ce frustrat de Liceu Industrial va fi ajuns “la butoane”. Mă întreb şi azi.) Cu asemenea sfaturi înţelepte se ocupă Ministerul Educaţiei şi Cercetării din România! Dacă în şcoală examinarea e continuă (şi – ca atare – nu se poate face nimic altceva decât o continuă pregătire pentru examinări), în universitate ea e stereotipă şi mecanică (şi – prin urmare –  nu are nici o miză).

3) Şcoala românească – de la grădiniţă la studiile postdoctorale – e lipsită de orice viziune corelativă şi cumulativă. Nimeni nu-şi pune problema că lucrurile învăţate (la o materie sau într-un an de studiu) se leagă şi trimit, adesea ca fundament, la cele de la o altă materie sau de la un alt nivel al studiilor. La noi ideea e să faci acum mult. Nu contează dacă are sau nu rost, mult să fie, să se vadă şi, mai ales, să se raporteze. Această obsesie a cantitativului a sfârşit, mai întâi, prin a formaliza (şi a formoliza) întreaga cunoaştere – care e debitată în scheme aride – şi, mai apoi, a suprimat înţelegerea (cu ritmul ei natural), înlocuind-o cu un activism frenetic (al rezolvării de probleme, al analizei de texte, etc.). Prin natura ei, lectura e o activitate ce se desfăşoară în timp şi care cere o anumită “zăbavă” în ceea ce-i priveşte desfăşurarea. Nimeni, în primul rând instituţiile educaţiei, nu mai are nici timp, nici disponibilitate. Ideea momentului, simplă şi clară e aceea de-a o lua pe scurtătură, tratând lucrurile industrial. De aici, probabil, apocalipsa de cursuri de “metode şi tehnici” cu care sunt suprasaturate facultăţile (în mod particular cele de profil umanist). Nu mai trebuie să citeşti; ajunge o metodă fără greş şi o tehnică de mare clasă şi textele “se confecţionează” de la sine. Important e să iasă, unul după altul, şi să fie la număr, căci (aşa cum ştie mai înainte de toţi cel care le fabrică) nimeni nu le mai citeşte. Dovada cea mai bună a faptului că în special în mediul universitar nu se mai citeşte e proliferarea, scăpată de sub orice control, a “Analelor” tuturor secţiilor, tuturor facultăţilor şi tuturor universităţilor. Or dacă profesorii scriu doar “ca să le iasă punctajul”, de ce ar scrie studenţii altfel? Aşa cum e ea structurată la ora actuală, şcoala românească – de când începe până se termină – nu doar că nu încurajează lectura, ci o inhibă cu tenacitate, cultivând în schimb impostura unei “producţii” fără nici o relevaţă culturală şi cu scop pur administrativ. Sunt dispus să pariez cu oricine pe faptul că din zece tineri (cu vârste între 12 şi 24 de ani), aleşi la întâmplare, probabilitatea ca unul să ştie o poezie pe de rost sau să fi citit integral o carte de la începutul anului e sub 10 %. Dar cea ca printre ei să se afle persoane cu media peste 9 e de peste 50 %. Şi atunci: de ce să citească?

4) Poate, totuşi, printre ei se nimeresc şi câţiva care pot avea norocul unui cerc de prieteni în care se citeşte, a unui profesor care (în răspăr cu instituţia pe care-o slujeşte) le orientează lecturile şi, eventual, a unei familii care-i încurajează în această direcţie. (Despre ceilalţi, care nu citesc, nu mai are rost să vorbim; ei pot să fie cetăţeni foarte oneşti, dar vor fi absenţi într-o discuţie privitoare la lectură.) Dacă cei care citesc vor să citească, primul lucru care le e necesar este să aibă ce să citească. Nu e un lucru de la sine înţeles, dat fiind că jumătate din populaţia ţării trăieşte în locuri din care librăria a fost abolită. Ar fi foarte interesant dacă s-ar face o hartă a localităţilor în care mai există librării în România – partea cu adevărat interesantă fiind, evident, imensul teritoriu din care acestea au dispărut. Dar, să zicem, nu avem librării, avem biblioteci. Câte mai sunt şi acestea? Multe au fost risipite şi încă mai multe funcţionează pur inerţial, primind fonduri ridicole de achiziţie şi fiind la mila donaţiilor. Din păcate, cu rare excepţii, în aceste biblioteci abia ajung lucrările recent apărute, astfel că un tânăr care s-ar încredinţa unei biblioteci rurale ar avea acces doar la clasici şi la o bibliografie de până la jumătatea anilor ’80. Problema este aceea că o atare bibliografie nu e rea, dar e puţin atractivă pentru liceeni sau pentru studenţi. În fine, chiar în municipiile reşedinţă de judeţ cartea e o problemă. Mai întîi datorită hazardului distribuţiei: practic singurele librării care mai există sunt cele care aparţin unor reţele naţionale. Probabil toate practică o taxă de depozitare a cărţilor care le face inaccesibile editurilor mici. Astfel că oferta de carte se reduce la cea acelor 4 – 5 mari edituri şi e aceeaşi peste tot. Ni s-a repetat vreme de un deceniu faptul că, funcţionând normal, capitalismul produce diversitate. Din păcate capitalismul nostru (cât o fi el de normal?) produce stereotipie. Sigur, mi se poate obiectiva că, în zilele noastre, nu mai e necesar să dai de carte în librărie, la fel de bine poţi ajunge la şi pe internet. Poate, dar nu e acelaşi lucru.

5) Căci tocmai ce ce ne îndeamnă la apelul la internet ne prezintă cu mândrie “cărţile – obiect” publicate de editurile lor. Numai că dacă mizăm pe carte ca obiect – cu o materialitate inconturnantunabilă – atunci s-ar cuveni să şi venim în contact cu acest obiect. Uitându-ne la preţul cărţilor – obiect, acestea sunt accesibile unei plaje destul de restrânse de potenţiali cumpărători. În condiţiile în care preţul de vânzare al unei asemenea cărţi (un tratat, o traducere semnificativă, o lucrare fundamentală într-un domeniu sau altul) e în jurul a 100 RON, cine sunt cei care îşi pot permite să cumpere – şi încă în mod regulat – asemenea lucrări? Adesea se oferă acest argument: comparativ cu preţurile occidentale, în România cartea nu e scumpă. Mi se pare că aici se face o confuzie (uzuală în lumea noastră): cei care cumpără cărţi în România nu sunt cetăţeni occidentali şi nu au salarii occidentale. Salariul mediu pe economie e în jurul a 1600 RON (din care cel puţin jumătate se duce pe cheluielile de bază). Nu ştiu cum stau lucrurile în Germania sau în Anglia, dar mă îndoiesc că în acele ţări costul unei cărţi de bază e o optime sau o şesime din ceea ce rămâne dintr-un salariu mediu după plata cheltuielilor. Dimpotrivă, înţeleg că pe acolo costul lucrărilor de specialitate se deduce din impozitul anual (ca să nu mai vorbim de bibliotecile de pe acele meleaguri). Întrebarea este: cui i se adresează aceste cărţi în lumea românească? Publicul cititor (atâta cât e el) e alcătuit, în principal, din studenţi, profesori şi pensionari, în speţă exact acele categorii considerate în România ca fiind “defavorizate” şi care nu-şi pot permite cheltuieli de lux. Bursa unui student este în prezent de 200 – 400 RON, iar cei care primesc burse sunt foarte puţini. Câţi dintre studenţi îşi pot alcătui – încă din perioada studiilor – o bibliotecă domenială? Celor tentaţi să spună că studenţii aceştia cheltuie suficient prin cluburi, le-aş răspunde cu vorba pe care Alexandr Soljeniţîn i-a scris-o Patriarhului Pimen: sacrificiul îl practici tu însuţi, nu îi îndemni pe alţii la el. Mai înainte de a-i acuza pe tineri de toate relele s-ar cuveni să le punem la dispoziţie biblioteci oneste şi cărţi la preţuri decente. Şi în Occident există cărţi-obiect, dar – în egală măsură – există şi ediţii accesibile, “de buzunar” ale lucrărilor fundamentale. Cum se face că în România o colecţie de carte ieftină – în genul vechii “Biblioteci pentru toţi” – cu difuzare naţională (şi, eventual, intereditorială) nu e posibilă? Cum se face că, în România, editurile sunt incapabile să suţină pe termen lung un proiect formativ care să pună la dispoziţia tinerilor, cu costuri accesibile, lucrările de bază ale unor întregi domenii? Pentru literatură au încercat câteva ziare şi, fără a le mitiza acţiunea, cred că nu au ieşit în pagubă. Uitându-mă la ce vând unele ziare din Franţa sau Italia, mă gândesc automat la lucrările noastre de peste 100 RON. Mi se poate obiecta că o atare întreprindere poate funcţiona într-o ţară culturală (precum cele menţionate), dar că la noi ar fi un eşec. Fie-mi îngăduit să răspund cu reciproca: atâta timp cât acest lucru nu se va face, nu vom fi cu adevărat o ţară culturală şi, ca atare, nici afacerile editurilor nu se vor dezvolta semnificativ. Fapt e că mare parte din cărţile aflate în librării sunt din acelea la care editorul mizează pe “lovitură”: lucruri pe care le citeşti în câteva ore şi la care nu mai revii niciodată (“cărţi de citit în tren”, cum se spunea pe vremuri). Nu cred că editarea acestora în condiţii de lux şi vinderea lor la un preţ exorbitant e în măsură să creeze o piaţă a cărţii şi un public cititor în România. Iar editurile care mizează pe asemenea cărţi mi se par mai curând a încerca nişte speculaţii pe piaţă culturală, decât a construi – pas cu pas, cu tenacitate – o clasă de cititori fideli.

6) În ceea ce îi priveşte, statul şi administraţiile locale se implică prea puţin în susţinerea unor proiecte de durată menite a crea un public cultivat şi, implicit, nişte cetăţeni activi şi responsabili. Totuşi, sunt câteva cazuri – întru totul lăudabile – însă, paradoxal, tocmai publicaţiile susţinute de istituţiile centrale (sau locale) aproape că nu au nici o circulaţie. Particularii se implică cel mai puţin. Eventual Ambasadele sau Serviciile Culturale ale unor ţări străine susţin – într-o formă sau alta – traducerea şi publicarea unor lucrări provenind din culturile lor. Ceea ce e cu adevărat îngrijorător e faptul că “noua elită” a României nu acordă nici o atenţie culturii, şi în primul rând celei aparţinând patrimoniului naţional. Dimpotrivă, aşa cum se vede cu recentul “timbru cultural”, caută să o supraimpoziteze fără nici un discernământ.

7) Un ultim lucru care s-ar cuveni menţionat: inundarea “pieţei” cu o maculatură (începând cu faimoasele “auxiliare” şi “suporturi de curs” şi mergând până la industriile cărţilor religioase de duzină, la “dieteticile” de tot soiul şi la inevitabilele “teorii ale conspiraţiei”) mult mai accesibilă – atât ca difuzare, cât şi ca preţ – care se adaugă tuturor obstacolelor către cărţile care contează. Profitând de emisiuni şi de rubrici ce mizează pe spectaculos sau, dimpotrivă, pe accentuarea unui limbaj familiar, aceste “producţii” infestează piaţa editorială, deturnând interesul potenţialilor cititori de la lucrările cu adevărat importante.

Probabil aici se vede cel mai bine, dar el există la fiecare nivel enunţat, raportul biunivoc dintre o formaţie intelectuală precară şi îndepărtarea de cărţile importante (şi, în consecinţă, falimentul anunţat al editurilor care le publică). Absenţa acestor cărţi fundamentale din programa şcolară şi lipsa de formare a unei gândiri critice pornind de la marile texte (literare, ştiinţifice, etice) ale umanităţii are ca efect producerea a zeci de mii de absolvenţi incapabili să citească, să înţeleagă şi să transmită un text consistent. Toţi aceştia fie nu vor mai citi de loc, fie se vor refugia într-un escapism personalizat. Editurile, pentru a supravieţui, se vor adresa acestui public, oferindu-i ceea ce el cere: un subprodus cultural, prezentat ca “ultima modă”. Cei cu adevărat interesaţi de lucrurile importante nu vor avea acces (din multe motive, dintre care am enunţat câteva mai sus) la lucrările de care ar avea nevoie şi fie vor renunţa să le mai caute, fie se vor duce acolo unde nimic nu le blochează accesul la ele. Şi, astfel, avem un perfect cerc vicios. Nu putem ieşi din el decât înţelegând un lucru elementar: problema lecturii este, în fapt, problema şcolii. Aici se formează viitoarea generaţie de cititori. Abandonând şcoala sieşi (“eficientizând-o” din punct de vedere material) şi urgisind-o cu programe şi cerinţe aberante, nu facem decât să restrângem tot mai mult numărul celor care mâine vor citi. Deja aceştia sunt destul de puţini şi ponderea lor în viaţa publică a ţării e infimă. Mai are rost atunci să ne plângem de degradarea vieţii publice, de impostura devenită o veritabilă natură a oamenilor, de frauda generalizată, de lipsa de gândire a problemelor cotidianului şi de incapacitatea de formulare dublată de sporirea unei violenţe latente? Toate acestea n-au apărut din nimic şi peste noapte. Ele sunt expresia a ceea ce a ajuns cultura şi şcoala în România de azi. În ele ne putem citi – ca într-un coşmar – viitorul.

Nu mai citim pentru că nu mai ştim să citim, pentru că nu mai ajungem la lucrurile care merită a fi citite şi pentru că vieţile noastre au luat-o razna, nemaiîngăduindu-ne disponibilitatea de a citi. Numai că tocmai cititul creează acea disponibilitate care ridică făptuirea noastră cotidiană la nivelul înţelegerii. În absenţa ei, activismul nostru patetic se pierde în negura zădărniciei

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "60 comments" on this Article:

  1. alex spune:

    Lumea a inceput sa se schimbe intr-un ritm mult mai rapid decat in cel care sunt tiparite cartile.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatie. Nu sunt atat de sigur ca acest vertij al schimbarii actioneaza doar ca o forta centrifuga. Cred ca nevoia de a povesti si cea de a intelege sunt date umane fundamentale si ca expresia lor cea mai adecvata ramane, in lumea moderna, lectura (si cartea). Pe de alta parte, e nevoie ca fiecare sa intalneasca – la momentul potrivit – cartile care-i pot lumina experienta. De aceea exercitiul atentiei si al rabdarii, pe care ar trebui sa-l deprinda scoala, este esential. Nu multitudinea lucrurilor si viteza schimbarii e problema, ci capacitatea de discernamant si gasirea unui ritm propriu in labirintul lumii. Iar acestea se formeaza, nu sunt date naturale ale individului.

      Mihai Maci

      • pehash spune:

        Credeti ca un copil de 10-12 ani din ziua de azi, care cel mai probabil a vazut mii de filme (animatie/fictiune/sci-fi..) si s-a jucat pe calculator zeci de jocuri, nu are o imaginatie cel putin la fel de bogata ca a unui copil care in urma cu 30-50-100 de ani isi petrecea toata copilaria citind?
        E adevarat ca cititul le-ar model altfel capacitatile intelectuale, dar nu m-as grabi sa afirm ca exista o singura cale “corecta”.

        In urma cu doar 30 de ani aveam parte de o ora de propaganda comunista seara, 2-3 telefoane pe saptamana de la rude si prieteni, o societate inchisa, inchistata, cu gandul la ziua de maine. Astazi filtram cu greu haosul informational care ne asalteaza zilnic. De ce nu mai citim? Probabil ca multi citim zilnic pe ecranul unui calculator mai mult decat citea studentul Mihai Maci. Cantitativ, nu neaparat si calitativ. Oare ar fi posibil sa le facem pe amandoua?

        • Gigel spune:

          Copilul de ieri citind descoperea si acumula. Copilul de azi doar vizualizeaza si nu acumuleaza mai nimic.
          Poate ca este si efectul accesului, dupa parerea mea, prea timpuriu la calculator, tableta sau cine stie ce alta inovatie moderna. Asta le induce sentimentul si convingerea ca, avand in orice moment acces la orice informatie, este inutil efortul de a o analiza, a o intele si, eventua, a o inmagazina.
          Ca sa nu mai vorbim de costul, mult peste puterile omului mediu, multiplicat prin impresia ca accesul liber, prin intermediul internetului, la aproape orice scriere nu mai justifica efortul de a-ti face o biblioteca.
          Multi, atunci cand vorbesc despre perioada comunista, comenteaza lipsa de mancar, caldura, confort personal. Nu am auzit pe nimeni sa regrete preturile incredibil de mici la carte si la faptul ca a-ti crea o biblioteca presupunea relatii mult mai costisitoare decat acelea care-ti permiteau sa cumperi ceva pentru pus in frigider.

  2. George spune:

    Ati omis un lucru foarte important: cum alegem ceea ce citim? Personal mi-as dori sa existe o baza de date a cartilor publicate pe care utilizatorii sa o poata accesa si recenza. Sa existe notare, si clasificare pe genuri a cartilor. Imi place sa citesc, dar nu vreau sa-mi pierd timpul citind carti care nu ma stimuleaza.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatie. Da, aveti dreptate, cartea s-ar cuveni o dimensiune mult mai comunitara decat o are in lumea noastra de azi. Stiti ca Germania sunt cercuri de lectura, dezabateri pe marginea cartilor, lecturi publice ale unor autori, etc. organizate nu de autoritati (care, eventual, pun la dispozitie spatiul) ci de cetateni – adesea dintr-un cartier – pentru ca asa inteleg ei sa se intalneasca. Criteriul lecturii se naste din pasiununea comuna a unor asemenea comunitati. Si, implicit, lectura – si cultura pe care ea o formeaza – are o dimensiune sociala concreta. “tangibila”, nu doar una abstracta (“e bine sa citesti”). Evident ca azi lucrurile acestea se pot articula in mediul virtual, dar parca n-am fi asa de singuri si de stingheri daca ne-am intalni – la propriu – in jurul unor carti.

      Mihai Maci

      • alex spune:

        Cred ca viitorul lecturilor sta in tocmai aceste dezbateri. Cred ca ceea ce devine aproape imposibil, in zilele noastre, este cititul in liniste, acasa, indelungat.

        Nu neaparat imposibil. Dar, in oglinda vartejului lumii, devine un lux.

        Realpolitik vs idealuri…

    • Silviu spune:

      exista un site cu exact ce iti doresti tu. cauta-l.

  3. Adrian spune:

    De ce nu mai citesc? Pentru ca nu am ce.

    Am citit toata copilaria si adolescenta cate 2-3 carti saptamanal; lucrat intr-o editura si am citit aproape tot ce aparuse, era in lucru sau chiar traduceri primare, necorectate. Dar de atunci citesc rar beletristica, in schimb citesc zilnic articole tehnice sau economice.

    De ce? Pentru ca daca pleci de la zero ai un volum important de carti bune. Dupa ce le citesti aparitiile noi nu pot sa asigure un flux continuu de carti foarte bune, nu apare saptamanal un volum al lui Preda, Eliade sau Asimov (exemple aleatoare). Iar in ultimii 20 de ani au aparut carti bune, dar in mormanul in crestere de maculatura tiparita e din ce in ce mai greu sa gasesti nestemata care merita atentia.

    • alex spune:

      La nivel mondial, au aparut si apar in continuare carti bune. Probabil ca nu ajunge o viata de om pentru a le citi pe toate.

      Dar aduceti in discutie un lucru demn de luat in seama: calitatea este, daca nu evidentiata, cel putin validata cu trecerea timpului.

      Cartile de astazi vor fi decantate in timp.

    • Si eu gasesc carti interesante din ce in ce mai greu. Nu numai in Romania, chiar si in Franta. Explicatiile sint diferite pentru cele doua tari. In Romania exista o perioada destul de mare in care s-au scris carti extraordinare, dar la noi nu s-au tradus. In Franta este o supra-reprezentare a cartilor dragi baby-boomerilor, ceea ce provoaca o plictiseala infinita in fata unei alte carti in care nimic nu inseamna nimic, dar noi sintem cei mai grozavi de pe fata pamantului si oricum lumea se va sfirsi o data cu existenta noastra lipsita de modestie.
      Pentru a umple acest gol, am luat hotarirea sa citesc doar carti scrise inainte de 1965 sau carti scrise de autori nascuti cel putin dupa 1965. Oricum citesc tot ce imi cade in mina, desi cartile obiect imi par un produs de o grosolanie rar de egalat (daca e ceva valoros intr-o carte, atunci e in continut) pentru un cititor. Fireste, daca vorbim de carti obiect ca o creatie artistica, atunci e altceva, dar arta vizuala se poate realiza din orice si este ceva diferit de literatura.
      Asa am descoperit o multime de carti interesante.
      Insa aceasta mina a inceput sa sece de citiva ani. In Romania din pacate, cu mediocritatea generala a elitelor culturale locale (atunci cind sint comparate cu cele de aiurea), nu se publica nimic interesant, sau aproape, exceptiile fiind foarte rare.
      Imi amintesc cum in adolescenta si citiva ani mai tirziu, descopeream carti de care ma indragosteam si de care nu puteam sa ma desprind. Cam una la doua saptamini, sau cam una din trei carti. Eram tinar si totul era nou pentru mine.
      In aceste conditii locale, in care cartile publicate nu sint pur si simplu destul de interesante, destul de vii, ce sa citesti pe hirtie atunci cind poti sa citesti de pe net?
      In fine, am copii si vad ce li se propune la scoala. Aceeasi scaldare in trecutul (foarte recent) taranesc, aceeasi lista de lecturi doar marginal interesante ca si pe vremea cind eram eu in scoala. Cu siguranta nu imi place sa citesc din cauza lecturilor propuse in scoala.
      Trebuie sa fii destul de matur ca sa il apreciezi pe Creanga, si destul de citit ca sa intelegi frumusetea stilului lui Caragiale. Ori, nu, in scoala ei sint studiati devreme, impreuna cu o alegere foarte pestrita de fragmente care alimenteaza diverse complexe ale (elitelor) noastre inchise la nou.
      Cartile obiect, librariile “cu dichis” mitocanesc si mediocritatea generalizata a literaturii oficiale nu sint o concurenta la net. Pe de o parte mediul traditional e depasit de istorie, pe de alta parte chiar de nu ar fi tot degeaba, numai privind la oferta editoriala.

  4. nica spune:

    Ca sa nu mai vorbim de valoarea educativa a textelor puse pe tapet. Din Capra cu trei iezi copilul invata ca trebuie sa-si faca singur dreptate,din Amintiri di n copilarie – ca educatia se face cu biciul,iar din Alba ca zapada si multe alte povesti-ca mamele vitrege sunt rele .

    • Adrian spune:

      Da, e corect, daca acea capra cu 3 iezi ar fi chemat Politia sa o apere, care ar fi venit dupa vreo 3 apeluri si 2 ore prea tarziu, procurorul i-ar da lupului NUP si toata lumea ar fi trait fericita doar pe lumea cealalta (in burta lupului) nu ar fi iesit o poveste cu happy ending asa cum Romania zilelor noastre nu prea e happy, desi e aproape de ending.

      Pentru ca oamenii trebuie sa se mai ajute si singuri, nu sa astepte sa fie ajutati de stat si autoritati. Dar asta e alt subiect pentru alta carte.

    • (alt)Adrian spune:

      Din Albă-ca-Zăpada poate învață că există diferențe, nu neapărat contradicții.

    • alex spune:

      Mi-ati adus aminte de ceea ce poate fi criticat referitor la un alt personaj: Vitoria Lipan, cea atat de laudata in comentariile ce i se fac pentru calitatile-i de detectiv.

      Insa personajul dovedeste o marginire intelectuala deosebita: refuza sa isi lase fata (cu alte cuvinte, refuzul dreptului de a alege) cu un om citit (dispretuind cultura) pentru ca acesta avea un nas cam mare (dupa cum se vede, nasul face pe om, dupa cum spune si zicala), preferand in chimb sa caute un cioban (nu mai reiau cultura).

      Ce lauda Sadoveanu la final? Ochelarii de motociclist cu tabla roz pe care ii poarta natia romana de milenii laudandu-se singura si neexplicandu-si de ce e dispretuita de toti ceilalti decat apeland la motive demne de paranoici.

  5. suki spune:

    Bine punctat! Va felicit pentru articolul dvs si problemele ridicate!

  6. Radu spune:

    In scoala problema principala e cultura de productie in masa.

    Din clasa a noua, profesorii ne-au spus ca singurul nostru obiectiv e sa ne luam Bacul, nimic altceva nu conteaza.

    Sa-ti dezvolti cultura? Nu. Sa-ti largesti un pic orizonturile? Nu. Nu, frate, trebuie sa iei Bacul si cu nota cat mai mare fiindca trebuie sa mergi la facultate, unde cultura productiei in masa este din nou aplicata.

    Un alt factor care duce la aparitia acestei culturi este si cat de prost platiti sunt profesorii. Daca ai noroc ai niste profesori competenti care nu au plecat inca in strainatate.

    Este si o problema culturala la nivelul intregii tari. Nu conteaza ca n-ai invatat mai nimic la liceu/facultate, atat timp cat ai diploma care atesta ca ai capacitatea de a sta zile in sir pe scaun, incercand sa memorezi formule.

    Scoala de stat din Romania ramane o chestie pe care trebuie sa o suferi si apoi sa uiti cat mai repede de ea, printre alte motive si pentru ca ti-a indus un fel de lehamite intelectuala.

  7. TC spune:

    Asa este, dar nu este vorba doar despre situatia din Romania, ci la intregul nivel mondial se citeste (literatura de calitate) mai putin.

    Cauzele acestei situatii sunt multiple, dar accentul se pune pe Internet (care intre timp a implinit 20 de ani pentru segmentul consumer). “The Shallows” analizeaza exhaustiv fenomenul, iar de cand s-a scris cartea respectiva probabil ca situatia s-a deteriorat si mai mult.

    Internetul, social media, presa online, blogurile, presa tiparita, TV-ul cu emisiunile de divertisment, talk show-urile, filmele (unele dintre ele ecranizari)…toate motive pentru care cartea este neglijata. Este mai simplu sa stai cu ochii-n smartphone, la televizor, sau…in gol.

    P.S. Si mai e ceva: o buna parte din literatura noua se supune efemeritatii tuturor formelor de media – e foarte actuala atunci cand e publicata, dar nu va mai prezenta niciun interes la putin timp dupa aceea.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatii. Da, aveti dreptate, noile media ne fura adesea si, mai ales, ne fura timpul, si tocmai acel timp care ne ramane “liber” . De asemenea, ritmul vertiginos al aparitiilor face ca multe carti sa se perimeze imediat dupa aparitie. Dar tocmai de aceea scoala ar trebui sa ne invete ca, pornind de la problemele noastre (si de la contextul lor), sa ne intoarcem catre clasici. Cu ei nu riscam niciodata sa gresim. Si, prin medierea lor, avem sansa de-a ne regasi mai adevarat decat in nenumaratele ecrane care ne impanzesc viata.

      Mihai Maci

  8. vladone spune:

    Eu sunt multumit cu gramatica invatata in scoala generala, si nu consider ca a fost prea multa. Dupa greselile ortografice pe care le vad la tot pasul pe internet, poate ca nu e de ajuns.

    Apoi, in materie de literatura, e important sa citesti, dar mai conteaza si ce citesti. Cum identifici o carte care iti aduce plus valoare sufleteasca? Nu cumva decat sa citesti Mein Keimpf mai bine nu citesti deloc? Cred ca esti mai castigat, si e valabil pentru majoritatea cartilor din ziua de azi. Foarte putine sunt cu adevarat utile, dar asta nu inseamna sa te predai televizorului sau retelelor sociale. Fiecare e dator sa caute, pana ajunge la ce-l multumeste.

    Dar e greu in ziua de azi. Oamenii sunt din ce in ce mai grabiti, mai ocupati, viata se desfasoara intr-un ritm alert si stresant, iar in acest mediu cartea din pacate nu-si mai gaseste locul. Cine sa-i puna pe copii sa citeasca? Parintii plecati la munca in strainatate? Scoala, in care statul investeste din ce in ce mai putin? Pentru ca, daca nu esti invatat de mic cu cartea, nicio sansa sa te apuci mai tarziu.

  9. falco spune:

    Din pacate aveti perfecta dreptate, eu personal imi pun deja problema daca scoala sub forma de azi isi mai are sensul. ” Profesori ” care predau si nu educa , materii care ulterior o sa fie complect inutile in viat. O scoala care in loc sa insemanteze dorinta de cunoastere si curiozitate o taie din fasa.

  10. Apopos de intuitia dumneavoastra cu privire la “sporirea unei violente latente” imi aduc aminte de Steven Pinker care argumenteaza, in cartea lui “The Better Angels of our Nature” ca o mare partea din scaderea incidentei violentei in societate in secolul luminilor ar fi fost datorata tocmai disponibilitatii fara precedent a cuvantului scris, efect al dezvoltarii tiparului. Ar fi interesant de urmarit un trend in sens invers…

  11. golan spune:

    citesc mai mult astazi, decat as fi facut-o in orice alta perioada a istoriei. stau si ma gandesc de ce nu citesc acele carti adevarate opere de arta din toate timpurile. dar am citit, de la stendhal la kundera si garcia marquez am citit macar cate putin din aproape toti scritorii care meritau atentie. si nu sunt chiar atat de buni pe cat cred unii si altii. acum ca exista alternative, daca isi pierd apelul la public, este pentru ca nu au fost chiar atat de buni pe cat s-a scris despre ei. adevaratele capodopere sunt citite inca asta si vor fi citite si in viitor, dar trecutul nu are atat de mult de oferit pe cat insista a afirma despre sine si oricine crede ca nu este asa, apartine trecutului.

    • Gigel spune:

      Odata cu societatea si modul de a o recepta si gusturile se schimba. Nu vom mai gasi decat putini care sa aprecieze, la nivelul pe care l-au facut in momentul in care au luat prima data contact cu ei, pe cei pe care i-am considerat cu ani in urma ca fiind “mari”. Dintr-un motiv simplu: or nu-i mai intelegem or nu ne mai intereseaza lumea din scrierile lor. Fiecare cititor este legat de vremea si moda timpului sau. Acum in Romania este moda telenovelelor si scrierilor, nu indraznesc sa le spun carti, Sandrei Brown.

  12. verzelelacontrol spune:

    Cred că trebuia zis sinecdocă.

  13. VladB spune:

    Cred ca se citeste mai mult decat in orice alta perioada din istorie si se si scrie mult … Pe Internet toti producem si consumam informatie in cantitati impresionante care cresc de la an la an.

    Pentru lectura selectiva, asezata, in schimb ne lipseste timpul si referintele. Nu mai avem timp sa citim pentru ca suntem ocupati cu scrisul si cititul. Cat despre ce sa citim … acolo deja avem nevoie de recomandari. Ele exista … o lista de recomandari este cea facuta de Osho. TED-ul reprezinta o baza de date de prezentari cu adevarat interesante care merita urmarite. As adauga cartile lui Eckhart Tolle si site-ul lui web, Fritz Peters Boyhood with Gurdjieff, Gurjieff remembered, Balanced man, muzica lui Nawang Kechog.

  14. UnOarecare spune:

    Excelent pus punctul pe i! Multumesc

  15. adagietto spune:

    Global Illiteracy Statistics
    •1 in 5 people are the world are illiterate, 2/3 being women
    •Although 98% of illiterate people are concentrated in three key areas: South and West Asia, Sub-Saharan Africa, and the Arab States, developed nations are also facing a growing illiteracy problem.
    •In the U.S. over 93 million people have basic or below basic literacy skills.
    •Africa, as a whole continent, has less than a 60% literacy rate.
    Sursă: http://www.speakingbooks.com/impact/overview.html

    Conform recensământului din 2011, România are o populație de 20 121 641 de locuitor[i]
    Sursă: http://ro.wikipedia.org/wiki/Demografia_Rom%C3%A2niei

    7,297,807,642 Current World Population (crește cu 150 per minut)
    395,633 New book titles published this year (crește cu 5 per minut)
    2,118,366 Blog posts written today (crește cu 3000 per minut)
    Sursă: http://www.worldometers.info/ Data as of February 27, 2015 at 1:23:05 PM

    Dacă 1 din 10 români citește, putem foarte bine să chiuim, stăm bine (să nu fie 0,1 din 10, zic). Plus, ca poantă la întâmplări recente: dacă doar 1 din 10 români citește e pentru că 4 din 10 români sunt ocupați cu scrisul, iar restul au rămas la standul de ceaiuri și dichis.

    De ce nu mai citim? Fiindcă „inconturnantunabilă” (dați un ctrl+f). Sigur, doar o greșeală din grabă, dar e paradigmatică, și găsesc că tocmai un astfel de cuvânt ieșit din matcă (monstrum, nu?) spune exemplar situațiunea. Eu zic să ne calmăm: nu ne așteaptă un Nou Ev Mediu cum profețea (iresponsabil, parscă pentru el viitorul nu contează, după propriile cuvinte) Djuvara aseară. Românii (te-apucă și râsul) nu au prea știut ce-i cu literele niciodată și, nu că ar fi cu mirare, nici nu contează că nu știu ei (i.e. noi) care-i treaba cu literele (vezi numerele de mai sus).

    În rest, s-auzim de bine, vreme trece, vreme vine, nu citim, berea-i tot rece.

  16. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Grea boală ! Veche boală !

    Ziarul Românul (Arad 1913-1914) ANALFABETISMUL NOSTRU.

    Cu toate, că şi noi am muncit şi jertfit acum de un timp destul de îndelungat pentru instrucţiunea poporului, totuş cu durere trebuie să mărturisim şi recunoaştem cu toţii, că noi Românii din statul ungar şi astăzi avem cel puţin 50—60% de analfabeţi, iar fraţii din România bogată şi independentă şi mai mult.
    Şi oare, cari ar putea fi cauzele acestei boale naţionale, care se cheamă analfabetism? Ca unul, ce mă aflu de treisprezece ani în serviciul instrucţiunii poporului nostru, pot spune din experienţă, că între cauzele principale, cari au contribuit şi contribuie încă şi astăzi la numărul cel mare al analfabeţilor noştri, în rândul prim se pot număra indiferentismul şi antipatia poporului nostru românesc faţă de şcoală şi trebile ei.
    Şi într’adevăr, dacă observăm bine lucrurile cu durere trebuie să constatăm, că poporul nostru românesc nici astăzi nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă si să priceapă bine importanţa şi folosul cel mare al şcolii, al învăţăturii. Şi astăzi, după atâţia ani de când ne avem şi noi instrucţia noastră, în cele mai multe locuri se priveşte şcoala, ca un malum necessarium, ca o greutate, delà care nu poţi aştepta, cine ştie ce mult bine. Poporul nostru şi astăzi, în multe părţi ţine morţiş la părerea greşită moştenită delà moşi-strămoşi, că el poate trăi şi fără şcoală, fără învăţătură.
    Câte rele nu se nasc apoi din indiferentismul acesta al poporului nostru faţă de şcoală.
    Şi de fapt, dacă băgăm bine seamă, vedem, că în genere poporul nostru nu îşi trimite copii bucuros la şcoală. Şi dacă şi-i trimite, asta o face numai de frica pedepsei, ce eventual i-o croieşte legea. Dacă îşi înscrie copii la şcoală, nu-i lasă să frecventeze regulat, nu le cumpără cărţile şi recvizitele de lipsă, nu se interesează, ce învaţă şi ce spor fac copiii lui în şcoală; de asemenea nu se mai îngrijeşte, de ei după ce au părăsit şcoala să mai ia din când în când cartea şi pana în mână, ca să nu uite cu totul. Deci nu e mirare, dacă pe lângă o astfel de atenţie şi îngrijire a părinţilor faţă de copiii lor, an de an mulţi rămân din aceştia sau fără leac de cunoştinţă de carte, sau cu cunoştinţă puţină, pe care azi, mâne uşor o uită cu totul.

  17. Andrei spune:

    Mai este o problema cel putin la fel de importanta – analfabetismul functional . Pentru ca sunt destui care citesc , dar nu inteleg mai nimic din ceea ce citesc .

  18. Haplo spune:

    “2) Din fericire, după şcoală vine facultatea. Aici e democraţie, citeşte doar cine vrea (şi, în general, nu vreau prea mulţi).”

    Am incercat sa citesc de mai multe ori articolul, de fiecare data m-am oprit la punctul 2. Am reusit acum sa-l citesc in intregime :)

    Sunt pasionat de statistici si cea cu numarul de oameni care citesc mi-a scapat. Aveti un link sa aflam cum a fost facut studiul? Pare interesant.

    Imi aduc aminte ca thailandezii au avut ceva probleme cu IQul. Au mers pe fir in jos (sau sus) si au descoperit ca problema este sistemul de invatamant, mai exact, frecventa cu care se schimbau legile, programa scolara, etc. Asa o fi si la noi?

  19. Andrei George spune:

    Perfect de acord. nenorocirea este că din anii 1990 și până azi personalități ale actualei culturi au făcut propagandă unui tip prost de elitism înțeles prin ideea că elevul- respectiv studentul este liber să facă ce vrea, că anumite texte sunt inutile (dacă nu subversive) și că poporul are nevoie de telenovele și ce-au mai făcut vedetele și nu de cultură. Dacă ne gândim la modul în care se citea în anii 80- și la perioada actuală- deja e foarte trist.
    Ca om care a crescut în anii 70-80 ai secolului trecut nu-mi aduc aminte ca literatura pentru copii și adolescenți să fi fost politizată- mă refer aici la literatura bună. Școala generală, liceul și facultatea au oferit biblioteci de calitate- evident că raportându-ne la perioada respectivă. Exista plăcerea de a cumpăra o carte- și exista și oferta- de la Biblioteca pentru Toți și până la colecția Secolul XX.
    Poate că n-ar fi rău de dus o campanie- și aici Ministerul ar trebui să se implice- de genul ”Citește o carte de la bibliotecă- minim pe lună”. Profesorii ar urma să recomande niște lecturi care să nu poată fi rezumate- iar elevii/studenții să facă dovada printr-un referat/proiect.
    Ca profesor am văzut cu tristețe că inclusiv masteranzilor mei trebuie să le dau modul de a structura o lucrare. În primul an de facultate- îmi aduc aminte- am fost învățat de acest lucru- mă refer la lucrări tehnice, evident. Tot în primul an de facultate am făcut un curs apropo de căutarea documentației- și despre modul de clasificare- inclusiv pentru documentația tehnică de la OSIM. De ce nu s-ar putea relua o astfel de pregătire ?

    • Andrei spune:

      1)Totul porneste de la modalitatea de finantare a invatamantului pe elev/student ( cap de vita furajata) , care face ca acestia sa treaca prin liceu/facultate fara probleme , fara sa invete , fara sa citeasca . Ai mai putini elevi/studenti , finantarea e mai mica . Toata lumea trece clasa , trece examenele , doar la Bac ce s-au mai pus oprelisti
      2) Modelul in viata e reprezentat de fotbalisti , “asistente” TV , patachine , traseiste , politicieni analfabeti . Aparent cititul , invatatul , cultura mai mult incurca .

      • Andrei George spune:

        Da, dar…e trist să lucrezi cu niște studenți care nu citesc, e de speriat să lucrezi cu niște studenți care nu vor să citească…personal i-aș pica fără probleme…
        Relativ la modele – nu e prea târziu nici în facultate dacă putem insufla studenților modele reale. Și chiar dacă mă costă 20 de minute în plus ca să le spun studenților mei cum văd eu lumea. Evident, limitându-mă la lucruri care pot fi făcute într-o universitate, nu la politică. Pentru că cei care fac politică- de orice fel- într-un liceu sau la o universitate- implicând studenții- ar trebui dați afară fără probleme și fără drept de reangajare. Pot și trebuie să îmi fac studentul să gândească. Este interzis – de o deontologie și etică elementare- să-mi fac studentul să accepte o opțiune partizană a lumii…

    • RoManuV spune:

      Si mai era ceva pe vremea aceea: listele de “Lecturi suplimentare” pe care le primeam de la scoala. Suplimentare, dar obligatorii – iar la inceputul trimestrului urmator trebuia sa prezentam “Caietul de lecturi suplimentare”, cu rezumate, desene si (in anii mai mari) fise de lectura ale respectivelor carti.

      Am avut, de asemenea, norocul unor profesori de romana si de limbi straine cu vocatie, care au stiut sa ne orienteze si sa ne alimenteze curiozitatea. Elev fiind, am invatat ca atunci cand am posibilitatea, e preferabil sa citesc o carte in original si nu in traducere – iar asta imi e atat de util astazi!

      Am pastrat, de atunci, gustul lecturii dus pana la viciu. Si, desi aici unde ma aflu, cartile “obiect” sunt greu de gasit, internetul e o sursa inepuizabila iar reader-ul la fel de nepretuit ca biblioteca “reala” de acasa.

  20. euNuke spune:

    1. Nu aş defini sentimentul vizavi de carte ca ură, ci repulsie, aversiune, silă. Şi nu gramatica poartă vreo culpă in ” invăţarea urii” -eu am făcut-o intensiv, până intr-a doişpea şi nu mi-a provocat asemenea stări negative- ci cu totul altceva. Cauzele instalării atitudinii de respingere a cărţii in ciclul primar şi gimnazial:
    1. a) obligativitatea lecturilor din literatura română pentru promovarea claselor. Cărţile sunt astfel declasate, nu mai reprezintă un obiect al dorinţei, ci al necesităţii. Nu sunt căutate, ci impuse. Copiii nu dobândesc obişnuinţa răscolitului şi descoperitului de autori şi poveşti, ci îi percep ca pe o corvoadă. Autorii, majoritatea morţi, nu-s nişte tipi cu o imaginaţie bogată care aduc bucurie şi cunoaştere in sufletul cititorilor, ci nişte adulţi scrântiţi care şi-au propus să chinuie copii cu scrierile lor complicate. Totuşi, o parte din elevi reuşesc să treacă peste aversiunea faţă de cărţi pricinuită de instituţionalizarea lor şi includerea in procesul de [de]formare.
    2. b) volumul foarte mare de lecturi impuse din literatura română comparativ cu cel din literatura străină. Această situaţie -conştientizată de la vârste fragede- orientează aversiunea asupra literaturii neaoşe şi, la cei mai curioşi şi mai temerari, determină căutări vaste şi dezordonate in literatura universală [de pildă, un copil nătărău ca mine devora cu lăcomie, de-a valma, Dumas, James Clevell, Stendhal...la 14 ani, chiar înainte de examenul la limba română]. Cei mai mulţi insă sunt înspăimântaţi de volumul fantastic de literatură in momentul in care păşesc in biblioteca şcolii. Se gândesc “toate căţile astea ar trebui să intre in capul meu? De ce? Oare când o să scap?”
    1. c) rostul unei cărţi rămâne o nebuloasă pentru majoritatea profesorilor şi, implicit, pentru elevii lor. Cărţile nu [mai] pot fi atractive prin ele însele, ca atare efortul profesorului de a dezvolta magnetismul cunoaşterii ar trebui să fie cu atât mai mare cu cât ne îndepărtăm istoric de zicala “ai carte, ai parte” [care nici măcar nu vine de la carte, in sens de operă tipărită, ci de la titlu de proprietate], pentru că noul format al cărţii nu mai este fizic, ci digital.
    1. d). uniformitatea lecturilor impuse de şcoala publică. Toţi elevii ar trebui, in principiu, să citească in acelaşi timp aceeaşi carte solicitată de profesor, nu este permis niciun soi de decalaj şi nici vreo lectură alternativă, ca atare, o parte din copii, cei mai leneşi, vor aştepta ca ceilalţi, mai harnici, să citească in locul lor ca să aibă de unde copia şi eventual fura frânturi din lecţiile rare bazate pe conversaţii pe marginea cărţii.
    1. e) lehamitea învăţătorilor şi profesorilor. Pasiunea pentru cărţi nu vine de la sine, nu in vremurile astea, ci trebuie insuflată, căutarea îndrumată subtil, curiozitatea zgândărită cu dragoste deopotrivă faţă de copil şi de carte. Sclavii statului, gardienii publici din şcolile lagăr, nici vorbă să fie dispuşi sau capabili să înteracţioneze cu deţinuţii lor in acest mod cald, amical, deschis şi indulgent şi total lipsit de aere elitiste şi complexe. Or fi şi excepţii, dar eu nu am auzit de ele. Arhetipul predominant e al zbirului care năpăsteşte in capul lepădăturii torentul de cuvinte contondente [astăzi, pentru că nu mai au voie să decidă pedepse corporale, şi-au înăsprit vorba şi o folosesc ca o armă redutabilă asupra minţilor copiilor şi părinţilor]. Cu stropşeli şi zbierete nu ai cum să intri in sufletul cuiva şi să-l faci să viseze frumos.
    1. f) lehamitea şi indolenţa părinţilor. vezi punctul e) de mai sus. Cu menţiunea că in categoria părinţilor incă se găsesc excepţii mai numeroase. Că altfel piaţa cărţii s-ar fi prăbuşit de tot.
    1. g) introducerea religiei in rândul disciplinelor obligatorii pe toată durata şcolarizării. In fapt, nu este religie, ci o creştinare forţată, o catehizare in toată regula. Religiiile de tip monoteist-totalitarist, adică cele ce pretind că pot acoperi cu preceptele lor toate aspectele vieţii private, atacă in mod premeditat nevoia de ficţiune, de visare, de transcendenţă, anihilează spiritul liber şi înlocuiesc spiritualitatea cu propria ficţiune cimentată asupra divinităţii. Pentru omul profund religios proza cea laică este concurenţa, duşmanul ascuns, şarpele ce caută să se vâre in sufletul copiilor şi să planteze acolo sămânţa îndoielii şi a ispitelor de tot felul. Propaganda religioasă include şi o notă intelectualofobă precum şi una liberticidă, ca atare nu trebuie să vă mire că oamenii in sutană pretind că ei, uzurpatorii, sunt Spiritul, iar ceilalţi, scriitorii fără dumnezeu, materia imundă. Clerul a reuşit, iată, să insufle poporului ideea că ceea ce primesc in biserică este suficient pentru Suflet, iar tot ce vine din afara Bisericii este nenecesar, dubios, suspect de-a dreptul, vândut Satanei, agent al Occidentului putred, vector al cabalei LGBT, ori reprezentat al iluminismului care, nu-i aşa. e depăşit astăzi, iar dacă nu-i depăşit e oricum masonic. Drept-credinciosul o să cumpere exclusiv cărţile recomandate/acceptate/aprobate de oamenii Bisericii. Ca atare au apărut o sumedenie de edituri religioase. Din fericire aceşti săraci cu duhul sunt săraci şi la buzunar, aşa că editorii Bisericii nu o să se îmbogăţească din vânzarea cărţilor de cult.

    2. Cauzele scăderii cererii de carte tipărită.
    2. a) Desigur, prima cauză este relevată de punctul 1, şcoala publică determină o micşorare a clientelei. Cartea şi-a pierdut, prin aportul şcolii şi bisericii, mare parte din muşterii.
    2. b) Bugetele familiale, in special capitolul produse culturale, au fost reduse drastic din cauza crizei economice prelungite.
    2. c) Cărţile tipărite au fost înlocuite, de către mulţi consumatori, cu cărţi digitale, unele obţinute clandestin, fără nicio licenţă, ceea ce inseamnă că nu apar in nicio statistică.
    2. d) O parte a clientelei fidele de altădată a îmbătrânit şi, forţată de împrejurări, a redus timpul acordat lecturilor pentru a face loc altor activităţi mai lucrative pe termen scurt.
    2. e) O categorie importantă de muşterii -bătrânii pensionari- a fost dislocată de mass media care a inceput să vândă ieftin ficţiune de tip foileton cunoscută sub numele de telenovelă. Toţi bunicii mei ţineau biblioteci impresionante. Nu trecea seară fără ora de lectură. Adormeau cu cartea-n mână, discutau intre ei, dar şi cu noi poveştile descoperite şi ştiau să trezească curiozitatea celuilalt. Copiii lor, vârstnicii de astăzi, sunt efectiv dependenţi de aventurile filmate ale unei sclave latino pocite sau ale unei cadâne mediocre sau ale unei detective cu puteri supranaturale, iar pe cărţi s-a aşternut praful.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru precizari. Sunt de acord cu toate. Toate observatiile pe care le faceti sunt remarcabile si le recomand tuturor cititorilor. As indrazni sa spun ca mai curand textul meu ar trebui sa fie o nota la analiza d-voastra.

      Va multumesc si va raman indatorat!

      Mihai Maci

  21. Dan spune:

    Felicitări pentru articol. Și mulțumesc.

  22. nimrod spune:

    Mie nu-mi place chestia asta cu “dacă lectură nu e, nimica nu e”. Mai sunt alte numeroase căi de îmbogăţire interioară numai că nimeni nu vorbeşte de ele fiindcă sunt mai scumpe şi n-ar fi corect politic , culmea, tocmai faţă de cei care te pun la punct cu “n-am fost, n-am văzut, da’ am citit”. Pe cale de consecinţă, m-am ataşat de “nu mai citesc fiindcă am viaţa mea”, mai ales că piaţa românească în domeniu se bazează mai ales pe cartea broşată. Eu întrezăresc în toată discuţia asta generată de scandalul timbrului, supărarea celor cărora nu li se cumpără cărţile, autori sau editori. Trăiesc pe pielea mea realitatea asta, în raport cu amicii scriitori cărora nu le mai cumpăr cărţile (alea care le-am cumpărat le-am aruncat deja…) şi au pus bot dar şi a pictorilor cărora nu le mai cumpăr lucrările, pe motiv că mai sunt şi alţii, eventual mai buni, chiar dacă mai scumpi. În fine, tot producătorul de cultură e supărat exact pe cine nu trebuie şi mai şi spală cu el pe jos, ba că n-are nivel, ba că nu înţelege, ştiţi dumneavoastră. Drept să vă spun, mă amuz… :)

  23. Doina Jela doina jela spune:

    Dle Maci, spuneti, va citez: ”Nu putem ieşi din el (cercul vicios) decât înţelegând un lucru elementar: problema lecturii este, în fapt, problema şcolii.”
    Permiteti-mi sa cred ca problema lecturii, ca orice problema, ca si o boală, ca si o nevoie, este a celui care o are. Adică : 1. a omului care nu citeste, anume a parintelui pe care atat timp cat copilul nu l-a vazut cititnd in toata copilaria lui o carte, el insusi nu va capata aceasta deprindere in veci. (Invatatorul si apoi profesorul pot sa se dea peste cap, programa, curricula, cum ii spune azi, timpul alocat, manualul inept, textele neinspirat alese si putine căci legea dreptului de autor nu te lasa nici in tarile civilizate sa dai mai mult de o strofa dintr-o poezie in manual, daca detinatorii de drepturi nu te lasa etc ; 2. a editorilor, librarilor, care trebuie sa-si faca necesara marfa; 3. a scriitorilor care trebuie sa ajunga la publicul tinta; 4. a comunitatii care vrea sa nu aiba membri analfabeti si necivilizati. Toata lumea asta face in alte parti eforturi concertate ca sa o rezolve. Parintii citesc si copiii nebagati in seama de parintii cu nasul in carte, sfarsesc prin a citi si ei. Primariile platesc scriitori sa vina sa citeasca localnicilor, librarii au reviste ale librarilor, cetatenii pensionari se propun voluntari la bibliotecile locale, iar caravanele lecturii strabat departamentele, comunele, catunele si orasele, citesc in biserici, in cluburile primariilor, în magazine universale, unde se poate. Scoala participa si ea la efortul asta. La noi e bine ca macar acest scandal al timbrului cultural a semnalat ca da, avem o mare problema. Macar daca scandalul si discutia s-ar prelungi.Fiindcă toti o avem, problema, si cei care citesc si cei care nu citesc, si AS ZICE MAI ALES CEI CARE CITESC, fiindca se lovesc de lipsa de civilizatie agresiva a celor care nu citesc, nu merg la teatru, nu merg la concerte, nu intra in expozitii etc…De aceea spun ca ar fi bine daca ar ramane in atentia publica aceasta mare, mare problema romaneasca. Se pare ca de fapt citeste sistematic doar 1 (si ceva ) la suta din populatie asa ca e f. greu sa se ajunga la punctul critic in care sa fie o mare mare rusine sa nu stii schimba o idee despre cultura tarii tale si a momentului in care traiesti. Foarte greu fara acest efort concertat al tuturor, caci problema e a tuturor nu doar a scolii.

    • Andrei George spune:

      Doamna jela, lipsa de civilizație poate fi schimbată doar prin educație. Dacă dorim să avem un popor educat. Bunica mea- Dumnezeu să o ierte- n-a putut face decât școala primară. Și-ar fi dorit să meargă la liceu- nu s-a putut- la vremea respectivă ideea era că băieții să facă carte. Avea o bibliotecă- de cel puțin 1000 de volume- cumpărate în perioada interbelică și în anii 50-60. Când nimeni nu socotea că ar trebui să se îmbogățească din cărți.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc. Aveti deplina dreptate: e problema noastra, a tuturor. La fel ca si scoala. Sunt lucruri pe care ne-am obisnuit sa le consideram a fi de la sine intelese si desfasurandu-se in logica lor chiar daca noi nu mai participam la ele, sau participam doar formal. Si aveti inca o data dreptate: macar daca ar continua acest scandal;macar daca dincolo de el am putea avea acces la tot scandalosul unei situatii asupra careia nu ne mai oprim. Dar cred, in continuare, in rolul esential al scolii: acolo se deschide acea curiozitate fata de imensitatea lumii care-l duce pe copil la biblioteca si la librarie. Poate parintii – prea prinsi cu grijile lumii – au pierdut-o, dar scoala e datoare sa o pastreze si sa creasca in spiritul ei copiii care-i trec pragul. Caci fara aceasta curiozitate care, adaugata pasiunii naturale a fiecaruia, ne duce in pragul adevaratelor intrebari, scoala nu-si mai are rostul.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

  24. George Gafencu spune:

    Exista motive extrem de obiective pentru care lumea nu mai citeste asa de mult, si au fost studiate indelung de partea asta a oceanului.

    Unul dintre motive este evolutia artelor vizuale. Cand dureaza doua ore sa vezi un film facut dupa o carte celebra si sa citesti cartea dureaza o saptamana, multi or sa aleaga filmul.

    Nu mai vorbesc despre gradul de ocupare si mobilitate moderna care nu lasa timp cititului. Insa au aparut solutii aici, cu carti audio care permit o lectura chiar si in timpul condusului zilnic, care consuma mult timp.

    Insa cea mai mare revolutie a fost cea multimedia. Zilele astea cartile pot fi citite pe orice fel de tableta sau smartphone. Asta a dus la falimentul a multor lanturi de librarii in SUA si la abandonarea bibiotecilor clasice, inlocuite de cele electronice din ce in ce mai mult.

    Multi inca nu s-au adaptat la cititul electronic si probabil nu se vor adapta niciodata daca sunt dupa o anumita varsta.

    Candva si eu eram un cititor impatimit, citind 2-3 carti pe saptamana. Zilele astea daca citesc 5-6 carti pe an, si acelea in format electronic.

  25. Ino spune:

    Vad ca se zice ca azi peste tot in lume se citeste mai putin. Mai putin decat cand?
    Exista totusi niste statistici legate de numarul de carti vandute pe cap de locuitor in diverse tari din Europa. Statistica in care Romania e pe ultimul, pardon, pe penultimul loc. Adica in Romania cetatenii citesc mai putin comparativ cu alti europeni. Comparatiile astea se fac pentru acelasi moment istoric, adica azi. Iar azi romanii sunt la coada cozii:
    http://www.wall-street.ro/articol/Marketing-PR/158482/silviu-lupescu-polirom-consum-de-carte-romania.html
    Motivele sunt, in mare parte, expuse in textul de fata, dar realitatea e cea cunoscuta: suntem una dintre natiunile cele mai inculte din Europa. Desi poate ca ma insel, poate ca, in loc sa citeasca, romanii rup portile la filarmonici si teatre. La opera?

  26. Emil spune:

    Cred că sunteţi pe mână cu Alina Mungiu- Pippidi, la dumneaei am mai citit acum vreun an-doi unele din aceste idei. Glumesc. Probabil e vorba aia cu marile spirite care gândesc la fel.

  27. Andrei A spune:

    Un student al lui Nabokov de la Universitatea Cornell, declara la examen cu emfază că nu citise Ana Karenina decât pe sărite, astfel încât să-și poată face o proprie părere despre roman și să nu se lase influențat de autor. Iar Borges zicea că scrie puțin, dată fiind mult mai marea plăcere a lecturii- inversând deci și combinând cu prima afirmație, cred că avem cheia. A apărut un public cu personalități puternice și care în același timp a deprins meșteșugul scrisului- oamenii produc, grafiază, mai mult decât citesc- se spunea asta și în alte vremuri, dar acum, cu producțiunile penale menite să reducă pedepsele, cred că vom ajunge într-un spațiu hiper-literar. Soluția, cel puțin din punct de vedere penal, este ca aceste scriituri să fie interzise și în schimb să se introducă atât obligativitatea cititului cât și ponderea lui în reducerea pedepsei. Să fie ședințe de procitanie, astfel încât omul să nu se poată sustrage cu o lectură superficială, ori mai rău, simularea ei. Și evident, să se diferențieze calitativ, astfel încât lectura însăși să determine prin dificultatea ei, numărul de zile de detenție ce se prescriu: Citești Sandra Brown, poate ai parte de un supliment la desert. Citești Finnegan’s Wake și poți să ne explici și nouă despre ce e vorba- păi atunci ești tare, tată, și locul tău nu este în închisoare.
    În plus, sîntem foarte grăbiți, stresați, și cu atenția permanent distrasă- omul nu-și mai poate formula un gând pentru că este asaltat de breaking news. În neagra futurologie americană a lui Vonnegut, un personaj dotat cu o inteligență de excepție fusese depistat drept un potential dizident, ba chiar terrorist, și era împiedicat să-și finalizeze gândurile prin intermediul unor căști emițând sunete acute. Putem doar postula efectul pe care acest tratament l-ar avea asupra unor persoane mai puțin înzestrate de natură.
    Preferăm conciziunea, pastilele și pilulele- trebuie să mă convingi și să mă înveți în câteva pagini- dacă îți trebuie 100 ca doar să-ți dregi glasul literar, este clar că ești o mazetă. Oricum, din fericire am depășit acele timpuri unde autorii scriau romane în mai multe volume iar unii oameni chiar aveau timpul să le citească. Literatura scurtă este mai democratică- dacă ai trei joburi ia să te văd pe mătăluță cum mai citești Thomas Mann. Dar cărți groase am și eu în bibliotecă, pentru că dau bine, ba chiar sar în ochi la musafiri- sînt tomuri pe care aș fi vrut să le fi citit dar nu să le și citesc, ca să-l parafrazez pe Clemens. De altfel, avea Steinbeck un personaj, fostă madamă, a cărei sufragerie era ornată de o panoplie imensă acoperită cu însemnele gradelor militare- fiecare aparținea unei fete care fusese “externate” prin căsnicie, și în funcție de calibrul soțului, meritase o tresă/stea în plus sau în minus. Deasupra lor trona o stea de general, care fusese atribuită fericitei soațe a unui profesor universitar ce preda literatură universală. Omul avea des oaspeți care nu-și puteau ascunde admirația pentru zecile de mii de volume care acopereau toți pereții casei- atunci se întorceau către gazdă, doamna profeso,r și o întrebau : Chiar ați citit aceste cărți ? Și ea răspundea sibilinic : Hmm.
    Am divagat, pentru că scriu cu căștile pe urechi- plecasem de la conciziune. Exemplul meu de maximă condensare a descrierii unei opere literare provine din vechime, de la un liceu de fotbal- e vorba de analiza Morții Căprioarei, a lui Labiș. Un elev (fundaș, mijlocaș, atacant, nu contează) a dat următorul răspuns pe care l-a compilat din ce-i suflau colegii : Poezia se împarte în două părți- prima parte, este excursia tatălui și a fiului în munții Carpați, pentru prinderea căprioarei, Iar a doua parte, este frigerea căprioarei.
    Cine poate scrie așa, va avea succesul asigurat- până acolo însă, avem mai mulți care doar gândesc astfel.

  28. Tudor Calin Zarojanu Tudor Călin Zarojanu spune:

    De acord cu majoritatea explicaţiilor şi afirmaţiilor dv. Am totuşi nişte amendamente.
    Primul priveşte chiar aserţiunea dlui Liiceanu: “50% dintre români nu MAI citesc deloc”!? A fost vreodată altfel!? Părerea mea – şi îndrăznesc să invoc chiar experienţa de jurnalist cultural, inclusiv o anchetă dedicată exact acestui subiect – este că azi se citeşte MAI MULT decât înainte de 1990, numai că, fiind de ales între 10.000 de titluri în loc de 100, tirajul vândut pe un titlu este, în medie, de 100 de ori mai mic, de unde senzaţia descreşterii apetitului pentru lectură. Nu-i mai puţin adevărat că, aşa cum spuneţi, din cele 10.000 o parte sunt de calitate îndoielnică. Dar nu chiar aşa de multe! Apar multe cărţi foarte foarte bune!
    Doi: invocaţi preţul. E şi nu e aşa. Uitaţi bibliotecile! Se poate citi pe gratis! Sigur, nu cărţi apărute foarte recent, dar cine vrea să citească poate citi fără cheltuieli (majore).
    Şi trei: nu merită incluse “faimoasele auxiliare” la maculatură! Ele – mai bune sau mai rele, unele excelente! – apar şi se vând masiv din cauză că MEN nu e în stare să organizeze licitaţiile necesare pentru noi manuale, de aproape un deceniu! Deşi programele şcolare s-au schimbat între timp de mai multe ori! Şi-atunci, după ce să înveţe elevii? “Auxiliarele” sunt de fapt manuale neoficiale, plus culgeri de probleme – aşa cum au fost întotdeauna.
    Oricum, felicitări pentru abordarea subiectului!

    • Andrei George spune:

      Dle. Zarojanu- probabil că trăim în lumi paralele. 10.000 de titluri ? Ha, ha, ha. Dacă le-am lua la numărat- bob cu bob- sunt sigur că am descoperi mai puține titluri decât înainte- și categoric de o calitate mai proastă. Pentru că alde Sandra Brown și suratele ei- ca și Mihaela Rădulescu, Andreea Marin și suratele- nu și-ar fi găsit loc în programul editurilor înainte de 1990.
      Iarăși dintr-o lume paralelă provine și ideea că ar fi cărți pe gratis. La biblioteci sunt liste de așteptare- pentru cine știe ce roman. Descărcarea în format electronic costă și ea. Iar anumiți editori vor să se îmbogățească dintr-o carte- chestiune care mi se pare scârboasă.
      Se citea mult mai mult înainte- și se tipăreau cărți. .

  29. asdf spune:

    Cititul nu inseamna neaparat citit de carti. Eu citesc destul de mult, dar citesc carti extrem de rar. Prefer sa citesc articole ca acesta, sau sa frunzaresc wikipedia, sa citesc economie, stiinta, istorie, politica, diverse opinii etc.

    Dupa o anumita varsta te mai intereseaza si lumea in care traiesti, si nu vrei sa mai cheltui putinul timp pe beletristica. Iar cartile in domeniile pe care le-am enumerat mai sus, pot fi deja prea mult pentru cineva care nu are o implicare speciala in domeniul respectiv

    Deci se mai citeste, dar nu neaparat in formatul numit “carte”.

  30. asdf spune:

    PS: Iata, de ex, articolele dvs, care sint mai lungi decat un capitol de carte. Sau dl Tismaneanu scrie zilnic :) Numai daca ai citi site-ul Contributors si altele cateva, plus presa, ti-ar ocupa timpul liber (presupunand ca mai si altceva de facut, nu toti sintem cititori profesionisti).

  31. Liviu Drugus spune:

    Drama nu este doar a românilor, este a omenirii. Mă gândesc la faptul că din Evul Mediu până azi școala nu a găsit alt mod de stimulare și evaluare a cunoașterii decât certificarea oferită de profesor/ producător prin examen, notă și diplomă. Acest sistem putea fi viabil și valabil pentru educația câtorva elevi, monitorizați în permanență de tutori și stimulați să accepte supliciul memorării (inclusiv fără rost) prin promisiunea de a deveni conducători, învățați, înțelepți adică să facă parte dintr-o minoritate conducătoare. Industrializarea, comercialismul, globalizarea și electronizarea circulației informației produc – separat și împreună – pagube uriașe omenirii/ umanității. Mulți dintre noi rămân perplecși față de oribilitățile, violențele și atrocitățile comise de ”roboți umani” cu minimum de cunoștințe, de gândire și de simț critic, dar, la rigoare, acestea sunt și devin tot mai mult ”normalitatea”. Atât articolul domnului Mihai Maci (binevenit și cu suficientă sinceritate pentru a nu mai ascunde sub preș gunoiul excesiv numit educație/ școală/ cultură/ intelectualitate/ scriitorime etc.) cât și majoritatea comentariilor (euNuke, în primul rând) descriu cu acuratețe gunoiul pe care-l consumăm cu toții și cu care ne-am obișnuit într-atât încât a devenit deja de mult normalitate. Pot presupune că autorul+comentatorii au gândit că simpla descriere a gunoiului echivalează cu formularea soluției, respectiv a răspunsului la întrebarea din titlu ”De ce nu (mai) citim?”. Mă îndoiesc că presupusa eliminare a cauzelor descrise în cele 7 puncte ar echivala cu soluționarea problemei. În primul rând, nu se răspunde la întrebarea CUM să eliminăm aceste cauze, CINE să o facă, CINE să suporte costurile, CINE să-și asume riscurile (posibilelor consecințe nedorite) etc. Cu siguranță, majoritatea cititorilor așteaptă ca MINISTERUL să se ocupe de asta (al educației, al culturii etc.), dar voința politică aparține premierului care va trebui să supună parlamentului orice proiect de lege care să reformeze/ restructureze din temelii conținuturile activităților multor instituții. Cunoscând gradul de analfabetism, de înțelegere și de dorință de schimbare în bine a parlamentarilor noștri discuția este ca și încheiată, adică se închide un nou cerc vocios (pe lângă cel semnalat de dl Maci). Îndrăznesc să reiterez propunerea mea (străveche deja) de restructurare a segmentului numit ”educație”: eliminarea examenelor, notelor și certificatelor, mai ales cele efectuate de profesorii cadre de predare. O dezbatere publică ar putea selecta un pachet de finalități (sopuri) ale educației pe diverse paliere, precum și un set de mijloace care să ajute la atingerea scopurilor propuse (asta însemnând și cunoașterea costurilor și consecințelor utilizării acelor mijloace). Supravegherea gradului de adecvare dintre scopuri și mijloace să fie făcută în permanență și în mod transparent pe portaluri care să atragă deopotrivă profesori și elevi, sindicate și partide, părinți și absolvenți, sindicate și patronate etc. Funcționarea acestora trebuie făcută îndeosebi pe bază de voluntariat, orice stipendiere a acestor activități deviind activitatea spre comercialism și spre promovarea de scopuri înguste. Așadar, scopuri și mijloace ale educației care să elimine notarea/ certificarea de către furnizorii de educație, lăsând aceste evaluări în seama celor interesați (amintiți mai sus). Desigur, unul dintre scopurile fundamentale ale școlii primare ar fi cultivarea curiozității și a plăcerii de a citi/ cunoaște, indiferent de suportul/ mijlocul prin care informația ajunge la beneficiar. Devoalarea intereselor unor segmente înguste (editurile de ex.) care vor accepta cu greu criticile și sancțiunile generate de slaba calitate a produselor lor (mostre de monștri editoriali/ publicistici am încercat să prezint pe site ul http://www.liviudrugus.wordpres.com , evident cu consecința muuuultor supărări…). Așadar, pe plan național acest lucru se poate face relativ ușor, dar problema nu este doar românească, ci este europeană și globală. Avansarea și testarea acestor propuneri la nivel supranațional va acumula noi ipoteze, soluții și atitudini care vor putea fi apoi corelate cu nivelurile de dezvoltare economică, culturală etc a fiecărei entități statale. O inițiativă în acest a unor europarlamentari români ar fi extrem de binevenită. O eventuală directivă europeană ar putea grăbi trecerea prin furcile caudine ale actualei legislații pe teme de educație, cultură etc. Orice dialog ulterior poate fi dezvoltat pe FB.

  32. Ela spune:

    “…ura faţă de carte se învaţă (şi încă temeinic!) în şcoală.” – nu sunt de acord cu aceasta interpretare, mi se pare excesiva!
    E adevarat ca, a spune lucrurilor pe nume(!) punctand clar si fara echivoc problemele existente, este singura cale valabila catre lichidarea lor! Apoi insa, maniera cu care se face critica este esentiala, deoarece ea este cea care declanseaza reactia spontana, premergatoare actiunii ulterioare a subiectului in cauza si care, in general, e numai de 2 feluri: constructiva sau…doar epidermica!
    Cu cat vom cauta cauzele problemelor, cu atat le vom gasi si le vom aprofunda, vom desemna responsabilii si-i vom incrimina, fara ca astfel sa si amelioram din fondul problemei…or, asta ar trebui, cred eu, sa primeze!!!
    S-au scris deja kilometri de articole, unele mai virulenate decat altele, despre cauzele inculturii, despre situatia catastrofica a invatamantului romanesc si, cu cat analizele s-au adeverit mai pertinente, cu atat s-a instalat impresia de “problema insolubila”…ceea ce reprezinta, in sine, un obstacol suplimentar, de care chiar ca nu aveam nevoie! Orice probleme au solutii, chiar si cele romanesti!
    As inlocui deci “de ce nu mai citim?” cu “cum sa facem sa citim?”, si mi-as da o parere: daca admitem ca cititul fara placere, este inutil, atunci sa ne concertam, toti cei interesati in reabilitarea lui, ca sa gasim ce anume le-ar reda romanilor PLACEREA de a citi astazi!?
    Poate ca, o campanie nationala la care sa participe “idolii momentani” ai tinerilor, combinata cu un efort sustinut de a scadea semnificativ preturile clasicilor literaturii romane si universale, ar fi un inceput de idee…

  33. ileana spune:

    Daca imi permiteti, la pct.2- “dupa scoala, vine facultatea (…) citeste cine vrea(…)in general NU VOR MULTI! – e gresit “nu vreau multi”…Scuze,defect profesional,corectatul!

    • lloopp spune:

      Defect profesional sau educational? Nu de alta, dar in articol se scrie destul de bine despre concentrarea educatiei romanestie forma (gramatica) in loc de continut (literatura propriu-zisa). Ce va spune faptul ca singura reactie trezita in dumneavoastra de acest articol a fost nu reflectia asupra ideii ci … corectarea unei greseli gramaticale? :)

      • Ela spune:

        @lloopp daca v-ati uita, intai printr-o carte de gramatica, si apoi intr-o oglinda, ati avea o adevarata revelatie ;)

  34. mutza spune:

    1. Problema este CE citim? Interesul meu pentru povesti de amor cu umbrelute sau drame psihologice intelectualiste este in cel mai bun caz palid.
    O alternativa ar fi (link-ul nu e neaparat reprezentativ dar poate da o idee)
    http://edge.org/conversation/the-%C3%A9minence-grise

    2. Si nu sunt de acord cu antevorbitorii. (sau antescriitorii?) Apar carti bune. Exista goodreads.com, de unde se poate afla ce merita si ce nu.

    3. Cartea ca obiect din hartie cu foi incepe sa miroasa a vechi, depasit. Ia calea pergamentului din piele de vitel (sau era de miel? nu conteaza). Cititul se muta pe ecran.
    Traim (din pacate sau din fericire?) vremuri interesante, iar progresul tehnic inca nu si-a spus ultimul cuvant.

  35. dum spune:

    Timpul este focul care ne consuma vietile. Am umblat in toata lumea, si cititul, chiar in interesul jobului, este neglijat. Pentru ca timp, nu? Intr-un fel este normal, cititul este cel mai greu lucru, si undeva subliminal, societatea isi da singura de lucru, si fiecare dintre noi ne agatam in disperare de griji cotidiene. Sunt printre acei privilegiati care mai si scrie carti (nu de literatura), si pot spune cu mana pe inima: e mai usor sa scrii decat sa citesti. Teroarea cititului, nu timpul, e focul ce ne mistuie viatza.

  36. Dedalus spune:

    Ce-are scoala cu cititul!?

    Cine vrea sa citeasca, o face. Tanar sau bataran, taran sau doctor docent. Daca vrei , o faci.

    De ce nu vrei?

    E simplu – ca poti trai si fara sa citesti.

    Poti stimula un adult sa citeasca? Nu..

    Si-atunci?

    Sigur, ajung analfabeti sa ia diploma de licenta. Da, si?

    Deja a aparut o miscare (firava deocamdata) in care oamenii spun: “De ce sa mai fac si facultatea? Sa pierd timp si bani?”

    Nu ma ingrijoreaza oamenii care nu citesc. Ma ingrijoreaza felul admirativ in care sunt priviti….

  37. Domnule Maci,

    Va felicit si va multumesc pentru acest nou articol (sunt un mare admirator al contributiilor dvs.) lucid, cuprinzator, complet,

    “Verdictele” sau interogatiile dvs. sunt intotdeauna corecte. Ele nu vor putea rezolva problemele de sanatate institutionala si mentala ale educatiei si culturii romanesti, dar au imensul merit de a spune adevaruri coerent.

    Macar vocea dvs. este una a unei constiinte active se ridica deasupra trancanelilor, partizanatelor si fariseismului cu care viata publica ne-a obisnuit. Iar asta nu este putin lucru intr-o epoca meschina a rinocerizarii si spalarii in masa a creierelor.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)