joi, martie 28, 2024

Degradarea unui poet: Adrian Paunescu si comunismul dinastic

Motto: „Cantitatea trona nestingherita, fie ca era vorba de ce intra pe gura, fie de ce iesea.”–Andrei Plesu

Pe 20 iulie s-au implinit 70 de ani de la nasterea lui Adrian Paunescu, initial un poet de real talent care a devenit principala voce si principalul artizan al cultului lui Nicolae Ceausescu, hagiograful zelos si incontinent al „Epocii de Aur”, una dintre cele mai sinistre perioade din istoria Romaniei. Intre timp, cu sprijinul primarului Neculai Ontanu, Bucurestiul s-a „imbogatit” cu un bust al lui Paunescu. Merita amintit ca, imediat dupa ruptura generalului Pacepa cu dictatura lui Ceausescu, Adrian Paunescu a publicat, in fieful protocronist care era revista „Flacara”, un pseudo-poem de o agresivitate incalificabila, intitulat „Blestem tradatorului de tara”. Ideologia paunesciana, xenofoba, autarhica, anti-occidentala, patriotarda, de o asfixianta stridenta si penibila artificialitate, pompierista si gaunoasa, renaste sub ochii nostri.

Mircea Cartarescu a surprins perfect ce-a insemnat fenomenul Paunescu in economia simbolica a socialismului lui Ceausescu, in acea orgie propagandistica atat de prelnica lichelelor, canaliilor si lacheilor: „La sfarsitul anilor ’70, daca puneai in priza fierul de calcat, Paunescu vorbea si acolo, aproape la fel de mult ca si Ceausescu insusi. Caci destinul acestor doi oameni atat de asemanatori se impleteste inextricabil. Fara comunism si Ceausescu, Paunescu n-ar fi existat, asa cum parazitii sunt foarte specifici in alegerea gazdei. Cand revista „Flacara” nu l-a mai incaput, Paunescu a inventat cenaclul cu acelasi nume. Cenaclul Flacara a fost bucatica de zahar a propagandei ceausiste. A fost megafonul comunismului romanesc. Paginile ziarelor oficiale se umpleau, din cand in cand, de cearsafuri de poeme, cand despre Tovarasul, cand despre Tovarasa, poeme ce tasneau ca dintr-o fantana nesecata din pana bardului. Noi i-am citit cu nesat pe Nichita Stanescu, pe Dimov sau pe Sorescu, dar Paunescu facuse o asemenea cocina din propria viata, ca si dintr-a noastra, incat n-am mai avut rabdarea sa prefiram tone de gunoi ca sa gasim intre ele cateva poezii adevarate.”.

Da, Cenacul Flacara a fost mecanismul imbecilizarii tineretului din Romania. A inoculat, in randul multor spectatori, iluzia ca traiesc intr-o tara libera, suverana si demna, ca Nicolae Ceausescu este garantul libertatii, ca daca vor fi sustinatorii sai vor sustine dreptatea si adevarul. Din fericire, experimentul a esuat in mare masura, dar efectele le simtim si azi. Exista inca destui care cred ca acolo, in ritualul idiotizant dirijat si dictat de „bard”, prindea fiinta revolta. Era exact pe dos, acolo revolta era inlantuita, falsificata, anihilata, sugrumata. Cenaclul Flacara a fost glorificarea status quo-ului ceausist.

Nu neg, au fost si cantece frumoase acolo, cum frumoase au fost melodiiile lui Isaak Dunaievski din anii stalinismului. A fost o pedagogie perversa menita sa-i faca pe tineri sa creada ca sunt liberi. Erau de fapt prizonierii sistemului, ii ingurgitau panglicile otravite crezand ca sunt ei insisi, cand in realitate erau transformati in zombies. Nu e usor sa admiti acest lucru daca ai trecut pe-acolo, dar este, psihologic vorbind, sanatos. Sa nu ni se spuna ca au fost si momente oneste. Facea parte din intoxicare, din versiunea adusa la zi, soft, a re-educarii, nu mai eram in anii 50, pe vremea lui Nicolschi si Turcanu. Eram in anii lui Popescu-Dumnezeu si ai lui Paunescu…

http://www.ziare.com/adrian-paunescu/cenaclul-flacara/mircea-cartarascu-paunescu-un-odios-propagandist-1056680

Reiau aici articolul meu „Menestrelul comunismului dinastic”, aparut pe „Contributors”, pe data de 5 noiembrie 2011.

„Atunci cand si-a inceput cariera poetica si jurnalistica, in a doua jumatate a anilor 60, Adrian Paunescu se visa un Evgheni Evtusenko, un bard anti-stalinist al Romaniei. Il sustinea pe Ceausescu cu fervoare, dar stia sa simuleze (ori poate ca era sincer pe atunci) un fel de prospetime a viziunii poetice, un simt al justitiei si o indignare clocotiroare in raport cu meschinariile birocratiei culturale. I-a cultivat pe Eugen Jebeleanu si pe Geo Bogza, a fost prieten cu Nichita Stanescu, cu Cezar Baltag, cu Ioan Alexandru si cu Alexandru Ivasiuc, avea o energie vulcanica, devenita legendara. Se declara anti-stalinist si poate ca si era la vremea aceea. Volumul “Istoria unei secunde” includea poeme ce pareau contestatare (“Rugaciunea lui Alfa catre Omega”). Ca redactor-sef adjunct al “Romaniei Literare” incuraja experimentele literare si publica interviuri ce pareau eretice. Imi amintesc, de pilda, un dialog publicat prin 1970 cu seful planificarii din epoca, Maxim Berghianu. La intalnirile lui Ceausescu cu scriitorii era printre cei care nu ezitau sa puna intrebari incomode. Totul insa sub semnul devotamentului pentru socialism, revolutie si partid. Paunescu din acea perioada reproducea iluziile revizionismului est european din perioada revolutiei maghiare si a liberalizarii poloneze. Era tarziu, dar nu era nici inutil, nici absurd. Ar fi putut merge mai departe in acea directie, ar fi putut coagula un grup de actiune intelectuala care sa sfideze dictatura. Nu a facut-o, a preferat pactul cu puterea si avantajele ce decurgeau din el. S-a mutat intr-o vila superba pe strada Sandu Aldea, se intanea cu odraslele potentatilor epocii cu care juca ping-pong si punea tara la cale. Le dedica poeme adulatoare.

A ajuns in Statele Unite cu o bursa in cadrul programului international de la Universitatea Iowa. Din jurnalul poetei Constantei Buzea (prima sa sotie), reiese ca America l-a nelinistit, l-a speriat, i-a creat un profund, irepresibil disconfort., A facut un interviu cu Mircea Eliade care a provocat multe discutii. Dupa ce i-a promis profesorului de la Universitatea din Chicago ca acel interviu (primul, dupa stiinta mea, acordat de Eliade unui scriitor/jurnalist din Romania comunista) ca textul ori va apare integral, ori nu va apare, si-a incalcat angajamentul. Nu si-a cerut niciodata scuze (Monica Lovinescu a comentat acid in epoca episodul). Discutia a aparut ciuntita, fara semnalarea pasajelor ce lipseau. Paunescu se transforma nu doar fizic (devenea obez vazand cu ochii), dar si psihologic. Relatiile cu puterea ajunsesera simbiotice. I s-a pus la dispozitie revista “Flacara” (l-a debarcat repede pe H. Dona, prietenul fostului sau protector Gogu Radulescu) si a tranformat acel saptamanal pana atunci insipid intr-o tribuna propagandistica de reala eficienta. A sustinut impostura protocronista. Avea jurnalismul in sange tot asa cum avea si cinismul oportunist. A inceput sa scrie panegirice tot mai desantate pentru “conducatorul care-a stiut si stie/ca sufletele noastre nu-s niste vami pustii”. L-a slavit pe Ceausescu in metafore pe cat de grandilocvente, pa atat de buimacitoare. Nu mai avea limite in dorinta de a fi trubadurul “Epocii de Aur”. Nu-i ajungea sa-l glorifice pe Ceausescu, a inceput sa o preamareasca si pe “savanta de renume mondial”. In chip ironic, pamfletul lui Eugen Barbu publicat prin 1980 ca prefata la antologia Paunescu din BPT surprindea personajul in enormul sau baroc caracterial. Paunescu si Barbu si-au unit fortele in lupta impotriva directiei lovinesciene din lumea culturala. Isi ofereau fara rusine serviciile ca hingheri ideologici. Sigur, nu a fost un versificator de duzina precum Vadim Tudor, dar textele sale ajunsesera ilizibile, labartate, dezgustator de lingusitoare. Era greu sa se imagineze o mai penibila degradare.

A fost rasplatit cu “Cenaclul Flacara”, platforma propriei ascensiuni mediatice. A rapit si a mistificat fenomenul folk pentru a atrage tineretul nonconformist. In acelasi timp, Cenaclul era locul unde se rosteau ode isteroide pentru Ceausescu. Transmis la Televiziune, era un instrument de imbecilizare nationala. Cultul personalitatii lui Ceausescu s-a bazat pe asemenea actiuni cu efecte toxice de lunga durata (dovada omagiile ce i se aduc in aceste zile!) Dupa accidentul de la Ploiesti, Paunescu si-a pierdut acest vehicol de participare la jocurile simbolice ale puterii. I-a trimis lui Ceausescu (dar si “delfinului” Nicu Ceausescu) texte in care il implora sa-l ierte, sa-l readuca in universul puterii. A scris el insusi ori a patronat pamflete abjecte impotriva marilor intelectuali ai exilului. In “Flacara” paunesciana a aparut o infamie semnata de Dinu Sararu (un pseudo-interviu cu mama lui Virgil Ierunca) menita sa-i compromita pe Ierunca si pe Monica Lovinescu.

Agonia terminala si prabusirea a dictaturii l-au surprins pe Paunescu pe post de lacheu dispretuit si de stapanii invinsi si de sclavii revoltati. Urmarit de multime pe strazile din centrul Capitalei, a incercat sa se refugieze la Ambasada SUA. A scapat fara o zgarietura. A revenit in registrul public fara ca vreodata sa-si exprime vreun regret. Acelasi Ion Iliescu care candva, ca prim secretar al Comitetului Judetean Iasi al PCR, refuzase sa permita performantele grotesti ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar” l-a acceptat si l-a incurajat ca politician in cadrul PDSR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil “Totusi, iubirea”. Literar vorbind, Adrian Paunescu a incetat din viata cu decenii in urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol si primejdios al unui regim criminal pe intreg parcursul existentei sale. Efemera sa rebeliune morala din anii 60 a fost o revolta in genunchi. S-a emasculat etic si a capotat estetic. Am scris despre el in acesti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut in ultimii ani nu ma face sa-mi schimb punctul de vedere. Dimpotriva.”

https://www.contributors.ro/cultura/menestrelul-comunismului-dinastic-sau-cine-a-fost-adrian-paunescu/

https://www.contributors.ro/cultura/ce-ar-fi-spus-monica-lovinescu-despre-adrian-paunescu/

https://www.contributors.ro/cultura/monumentele-infamiei-bust-pentru-paunescu-intelectualul-lui-ceausescu-iliescu-si-ponta/

Despre amnezie, lipsa de cainta si nesimtire:

http://tismaneanu.wordpress.com/2013/07/30/tortionarii-nu-regreta-nimic/

Distribuie acest articol

41 COMENTARII

  1. O întrebare logică și firească ar fi ”De ce ?”. L-am cunoscut pe dl.Adrian Păunescu, prima dată, la un Cenaclu din 1977 Păunescu n-a fost generația Beniuc- de oameni care din diverse motive credeau fanatic în comunism. Mai mult decât atât rădăcinile sale erau anticomuniste- dacă țin bine minte tatăl era învățător PNL-ist, venit din Bucovina. Păunescu era infinit mai deștept decât Ceaușescu , nu mai vorbim de carismă.Păunescu n-a fost niciodată un slugoi precum Vadim. Totuși e inexplicabil ”De ce ”. Atunci când ar fi putut să provoace o Revoluție de pe scenă și când din 1984 Cenaclul devenise la fel de interzis ca și legionarii.

    • Nu e suficient sa fii destept, mai trebuie sa ai si caracter….Vorba lui MAIORESCU:”…Nu de inteligente duce lipsa natia asta, CI DE CARACTERE!”
      Adrian PAUN (rebotezat PAUNESCU) a fost o mostra de lipsa de caracter….
      Poet? E o insulta la adresa poetilor adevarati…
      Cat despre Vadim…s-a terminat si cu „Tribunul”, a ajuns sa fie dat afara din partid…
      Se sting latraii comunistoizi, dar ce folos?

  2. Din cand in cand, cautand pe youtube muzica romaneasca (singurul contact posibil pe care il am cu ea) mai dau si peste videoclipuri in care Paunescu, dominand la propriu prin corpolenta masa unui studio de televiziune, citeste un text in vreme ce un muzician docil canta dupa dictare. Imaginea mi se pare esentiala pentru decodarea infinitului egocentrism pe care acest lacheu l-a avut – e ca si cum vrea sa-si rascumpere lipsa de verticalitate prin faptul ca-i forta pe altii sa-i execute ordinele „poetice”. Textele lui, inafara de o serie de intorsaturi de fraza reusite (cred ca era mai degraba un bun retorist, in niciun caz un poet adevarat) sunt lipsite de consistenta ideatica si de estetism. Mi se pare cu atat mai periculos ca exista inca atatia fani paunescieni printre romani – la moartea am ramas socata de cati l-au aparat prin presa!

  3. Paunescu ramane emblematic pentru dilemele si lipsa de rasunet a anticomunismului din Romania. Disparitia lui a fost omagiata de presedintele tarii si de politicieni din toate partidele legale. Mai deslusit, daca se poate, a fost mesajul trasmis, cu ocazia dezvelirii bustului acestei canalii, de Academia Romana (prin fostul ei presedinte, Eugen Simion), Biserica Ortodoxa Romana, si de „structurile” care conduc de fapt tara, prin Sorin Oprescu si Gelu Voican Voiculescu.

    • Aveti perfecta dreptate cand punctati lipsa efectelor miscarii anticomuniste de la noi. Despre Academia Romana ce sa spun? Doua treimi din membrii n-au ce cauta acolo, asa ca cei ce cunosc situatia ignora „emanatiile” aceastei institutii. Discutia despre lipsa de eficienta a anticomunismului este una complexa datorita multitudinii factorilor implicati. Un singur lucru vreau sa mentionez legat de platformele online. Cele cateva platforme de dialog online ce se pretind democratice si cateva dintre ele de „dreapta” sunt populate si controlate de indivizi raschetati ideologic pe creier pentru care acestia le considera propriile gradini Eden unde niciun gand exprimat contrar celor „divine” nu e acceptat. Aceasta situatie nu creaza decat un gust amar si pesimism in ceea ce priveste insanatosirea morala a societatii.

  4. Aflat in vizita in Romania acum doua saptamani, am asistat fara savreau la o emisiune televizata B1 -sa o numim talk- show de pomenire sau parastas gretos tipic dambovitean- despre marele lingau ceausist Adrian Paunescu. Nu mi-a venit sa cred ce am auzit, ce discutii purtau invitatii. Nu inteleg cum dl. Alex Stefanescu a acceptat participarea la asa ceva. Pana aici a fost ok, dara cand a inceput sa depene amintiri minunate despre o calatorie in care l- a insotit pe Adrian Paunescu in tinerete, a trebuit sa schimb canalul tv. Se pare ca lumea s- a schimbat de- a binelea si nu in modul cel maii fericit. Prefer sa pastrez amintirea placuta despre dl. Stefanescu, care a vizitat liceul I. L. Caragiale din Ploiesti si ne- a vorbit atat de frumos despre Nichita Stanescu.

    • dl. Stefanescu nu e chiar asa de echt cum s-ar crede. Nici macar la capitolul urbanitate nu sta prea bine, chiar daca este un critic excellent.

  5. orgie legionaro-comunista
    E imbucurator de vazut ca „romanistul-ortodoxistu-patriotu-anticomunistu”-legionarul Roncea ii aduce omagii Marelui Porc Pupator de Dos Ceausist, care spunea ca il iubeste pe Ceausescu la TV intre doua intalniri cu „anticomunistii”. Intelegeti? Roncea lupta impotriva conspiratiei sioniste internationale, americii, neoconilor si comunismului cot la cot cu poetul de curte al lui Ceausescu.

    http://static.inliniedreapta.ro/wp-content/uploads/2013/07/adrian-paunescu-la-65-si-victor-roncea.jpg

    bine, acum e destul de greu sa distingi diferentele dintre legionari si comunisti http://inliniedreapta.net/the-missing-link-vasile-ernu-si-infratirea-dementelor-ideologice/

  6. Nici macar pe patul de moarte Paunescu n-a incetat a fi un porc. Se lamenta ca taierea pensiilor ii va lasa copiii pe drumuri, el care a lasat o avere de aproape patru milioane de euro!

    Altfel, impresiile muzicienilor despre el sint destul de impartite, in sensul ca multi au cistigat binisor cu cenaclul, din care, la urma urmei, daca aveai spirit de discernamint, puteai alege muzica buna si ignora frazele sforaitoare, patriotarde si impostura.

  7. De ce mai pomenim de „marele alb” ? Ar fi fost mai bine sa tacem. Sa incercam sa uitam. Sa uitam cum era cit pe ce sa fim pervertiti de minciuna si otrava strecurata cu cenaclul… De versurile „moderne” si in acelas timp „inalt patriotice”.
    O jigodie. Daca vrem sa ingropam trecutul trebuie sa incetam sa mai fim bintuiti de fantomele lui.

  8. pacat de acel om, daca ar fi avut caracter si ar fi scris poezie, adica poezie ne-politica, putea fi un nr 2 dupa Nichita… asa ramane un poet talentat care si-a folosit harul (cu un oportunism siderant) pt a obine faima,arginti si ”aprecierea” tovarasilor… prin intermediul unor maguliri ”poetice” absolut penibile!
    inca odata mare pacat de acel har pe care l-a ingropat intr-o ideologie schiloada si odioasa!!!

  9. Foarte scurt,din pacate acest individ a reprezentat scursura jegului comunist asemenea lui Vadim si a celor asa zisi ziaristi ,comentatori politici sau oameni politici.Zoaiele acestor scursuri se reflecta in educatie,cultura si viata politica.Acest individ reprezinta exact exemplul tipic al individului „ascensionist”in „iepoca”de trist renume.A fost un simplu versificator ,care nu a avut de „zis”decat „ditirambele” ceausiste.De fapt este caracteristic societatii romanesti,sa zicem impardonabilii au ajuns in frunte,priviti la asa zisa societate politica sau sociala……restul este o ‘poveste’pentru ….Am mai uitat ceva,comunism dinastic??/domnule Tismaneanu ,Ceausescu a fost „creatia” unui sa zicem ‘grup”sau „grupare”acest individ si familia lui au ajuns „in varf”ca exponenti ai unor indivizi”actuali”,inteligenta,sau sa zicem abilitatile acestui sinistru cuplu putea sa fie „limitate” la nivelul unui coate goale.Putem sa mai si povesti despre cum au putut sa ajunga la conducerea unui stat ,indivizi care in mod normal ar fi trebuit sa practice o meserie onorabila de „vidanjori”.

  10. Triste. Majoritatea comentariilor de-aici dovedesc un ”activism” vânjos- înspre direcția ”să condamnăm cu tărie”. Dacă asta înțeleg oamenii după 23 de ani de ”libertate” avem o mare problemă. Așa cum avem o problemă cu cei care condamnă fără să cunoască, fără să încerce să înțeleagă. Ok. Păunescu a fost un mare poet. Păunescu omul a fost un caracter trist. Pentru că s-a plictisit prea repede de rezistența prin cultură pe care a realizat-o – în timp real. Haideți să fim serioși un pic și să recunoaștem că în perioada existenței Cenaclului Flacăra- deci până în 1984- cu toate exagerările sale- Cenaclul a fost unica rezistență reală împotriva ”îmburgeziților” activiști ai perioadei Ceaușescu de tip tov. Vasile I Vasile. Și când spun rezistență reală mă refer la faptul că putea să fie ascultat- și receptat- de cei care din nefericire se mai aflau încă în România penultimilor ani de comunism. Dacă Păunescu ar fi plecat din România în 1984- astăzi l-am trata ca pe unul din cei mai importanți dizidenți. Dacă Păunescu s-ar fi mărginit la poezie- lăsându-i pe ”tovarăși” deoparte- astăzi l-am compara cu Cărtărescu- mai ales că proza lui- adesea uitată- a fost extrem de interesantă. Dacă Păunescu ar fi rămas în România- și ar fi fost dizident- astăzi l-am considera erou. Deși am început să-i uităm pe Dinescu și pe Blandiana- prea deranjanți- în favoarea ilustrului nimeni Lilian ICR (nu-mi încurc memoria cu numele reptilului). Rezumând, pentru cei care am rămas în țară- Păunescu a fost fie foarte iubit- fie foarte urât la momentul la care am putut să dăm vina pe cineva. Pentru cei care n-au mai fost în țară- Păunescu este pur și simplu o curiozitate, un specimen dintr-un ”Muzeu al curiozităților”. Pentru mine, personal, Pittiș- cu spectacolele lui de la Bulandra și Păunescu cu Cenaclul mi-au deschis drumul către cultura care m-a scăpat de uniformizarea cenușie a unui comunism naționalist de cea mai cruntă lipsă de cultură. A fost un ”declanșator” pentru cei care aveau ceva de declanșat- pentru cei care n-au pus mâna pe o carte în viața lor a fost ”marele porc”. ”Viața nu e țărmul roz/ Vila de vacanță /Noi muncim, noi facem cozi/ Fragezi de speranță”. Din păcate speranța a murit cu mult înainte să cadă împușcat Ceaușescu. Și din păcate, Păunescu n-a murit/ fugit la timp…

    • Banuiesc ca n-ati fost vreodata la vreun cenaclu. Singurul lucru bun, si deloc de ignorat, a fost ca pe linga multe non-valori puteai vedea si asculta multi muzicieni de valoare. Altfel „rezistenta reala”? S-avem pardon …

      „Traiasca-n libertate cirmaciul tarii noastre …”

    • M-am ferit ca dracul de tămâie de manifestările grobiene ale epocii care numai de aur nu era, ,,epoca de beton şi gudron”. Uite că devin poet fără voie! Câte tone de oţel pe cap de locuitor apăsau pe umerii noştrii? Pentru mine cultura a venit de la Phoenix, de la Timişoara. Am tot dispreţul pentru cel ce ne tortura serile de dumincă la TVR. Circula şi un banc: Umbla bardul prin creierii munţilor şi s-a întâlnit cu un ţăran. ,,Mă cunoşti bade?” întreabă Păunescu. ,,Nu te ştiu!” răspunde ţăranul. Păunescu îşi dă pletele într-o parte: ,,Nici acum?” Ţăranul ca să nu pice prost: ,,Parcă!? Dar nu ştiu de unde să te iau.” ,,Mata nu te uiţi la televizor?” încearcă să-i dea Păunescu un indiciu. ,,Eşti ăl de le repară?” se împotmoleşte ţăranul. ,,Nu, taică! Eu par la televizor,…dumincă seara…Ei?”. De acum era mură în gură, credea Păunescu. Ţăranul se luminează: ,,Te ăpmeneşti că eşti Adrian Păun!?”. ,,Da. Dar nu Păun, Păunescu!” se umflă în pene poetul fericit că a scos-o la capăt cu interlocutorul lui din lumea rurală. ,,Ptiu! Dar iute de mână mai e nevastă-mea!” se miră ţăranul care atunci când apărea genericul emisiunii ,,Cântarea României” nu mai apuca să citească în întregime şi numele realizatorului deoarece soţia îi stingea televizorul. Asta este: pentru specialiştii în imnuri faraonice există suficient material de studiu, pentru poezia română perenă nu există mai nimic de pe urma acestui împăunat poet de curte ,,de partid şi de stat”.

  11. Un bust mai este si in Mizil, Prahova in fata fostii policlinici. Am fost socat cand am vazut-o. Cred ca a fost „implantata” la niciun an de la moarte lui Paunescu. Ar fi interesant de stiut daca mai sunt si altele si cine au fost creatorii. Nu stiu daca cea din Bucuresti este la fel cu cea din Mizil. Creatorii or fi schimbat opinii referitoare la modul cum sa- l imortalizeze?

  12. Nimeni nu ia in calcul faptul ca cenzura de atunci creea „un gol” de cultura ce nu putea fi inlocuita cu altceva decat ceva gen cenaclul?
    Raul nu a fost doar paunescu ci si lipsa de alternativa, lipsa de informatie, lipsa pe care multi (din pacate mai ales tineri) nici macar nu o sesizau pentru ca nici macar nu banuiau ca exista si altceva.
    bahardul a profitat de acest gol de informatie .
    reviste precum flacara, romania literara, luceafarul se cumparau de cele mai multe ori „pe sub mana” la suprapret, si nu pentru primele cinci pagini pline de limbistica
    jenant este ca dupa ’90 am permis continuitatea unora ca paunescu, vadim si sunt convins ca mai sunt destui
    pacat pentru un poet(?)…
    si in afara temei: cum de dinescu s-a multumit dupa revolutie cu cotletul primit?! cum de nu a mai fost marele dizident?! cred ca aveau dreptate cei care au zis ca dizidenta lui a fost o intamplare nu o relitate interioara…

  13. La moartea lui Paunescu, un fost coleg (matematician) aflat de multi ani in diaspora, deci necunoscind „fenomenul”, m-a intrebat ce parere am eu (fizician) de Paunescu ca poet.
    Am raspuns:

    Cazul Paunescu e interesant, dar cu atit mai dureros. Panteonul romanesc trebuie sa fie cumplit de sarac daca lumea nu gaseste cu cine sa-l populeze si recurge la alde Paunescu. Intrebi ce fel de poet era. Nu stiu, a scris enorm (nu selecta mai deloc din ceea ce emitea intr-un ritm complet dezinhibat) asa ca poate ramine ceva, nu stiu. Dar discutia asta e, zic eu, irelevanta. Omul a facut un imens rau, si disputa iscata de moartea lui nu face decit sa arate ca lumea romaneasca duce o grava lipsa de criterii. Altfel cum sa iti explici ca se mai discuta lucruri indiscutabile. Si pentru lipsa asta de criterii o buna parte de raspundere ii revine lui Paunescu insusi. Eu cred ca unul din rolurile intelectualitatii este sa cultive gindurile si cuvintele neamului („donner un sens plus pur aux mots de la tribu”), sa nu le corupa, sa le releve sensul profund, sa le limpezeasca. Cu atit mai mult daca intelectualul e poet. Ori, Paunescu nu a facut decit sa semene in mintea tinerilor confuzia termenilor, judecata aproximativa si inlocuirea argumentului cu sloganuri. In vremurile cind ceausismul ne umilea zilnic el le declama despre demnitatea pe care Ceausescu ne-a redat-o. La cenaclul ‘Flacara’ propaganda cea mai desantata era amestecata cu versuri de buna calitate (nu ale lui). Tineretul nu poate sa nu vibreze la un vers bun si asa inghitea toata amestecatura de bune si rele, de arta si de kitsch. Minimala libertate (de fapt bine controlata) de la cenaclu a devenit in mintile participantilor sinonima cu adevarata libertate, si confuzia asta persista si azi, cum s-a vazut in discutiile de la moartea lui. Paunescu mai intervenea sa indrepte un abuz, ‘facea dreptate’ si s-a si laudat cu asta dupa ’89, dar ca asta nu e justitie ci tot un abuz (fie si de semn contrar) nu pare sa observe nimeni.

    Paunescu a incurajat tot felul de ‘talente native’, nescolite, rasarite spontan din ‘geniul romanesc’. Cintareti, poeti, vraci si asemenea. A incurajat amatorismul in dispretul competentei si impotriva institutiilor, ca si cum am fi avut prea multe. Ce sa invete tineretul de aici decit ca nu e nevoie de disciplina si efort, inspiratia e totul. Si binecuvintarea Poetului. Iti dau numai un exemplu: il tin minte caci e din ograda mea. S-au prezentat la el fratii Stanasila (un inginer de la Politehnica si matematicianul pe care poate il si cunosti) cu un proiect de perpetuum mobile de speta a doua. O timpenie (banuiesc ca matematicianul nu intelegea enormitatea fizica) pe care Paunescu a imbratisat-o imediat: revista ‘Flacara’ a titrat mare ‘Era energeticii moleculare s-a deschis in Romania’, chit ca alde Stanasila ii contraziceau pe Maxwell si pe Boltzmann. Nu s-a obosit sa intrebe vreun specialist. Nimic nu statea in calea ‘Inteligentei romanesti in actiune’ (titlu de rubrica din ‘Flacara’). El stia ca fara cultura nu poti face poezie buna (cunostea bine poezie romaneasca si universala) dar nu se intreba cum poti face fizica fara sa il stii pe Maxwell. Ei, asa cu stiinta la Paunescu, si tot asa cu cultura, cu notiunile de justitie, de demnitate, de mindrie, de seriozitate, de competenta. In fond o confuzie bine intretinuta a criteriilor. Asta e paguba enorma cu care ne-a lasat sistemul, cu al sau newspeak si doublethink, si la care Paunescu a contribuit cit a putut. Pe fondul asta, daca era poet bun sau nu, ce mai conteaza?

    • Haideți să ne situăm în context și să nu folosim cuvinte mari. ”Newspeak si doublethink” in comunismul ceaușist ? Nici pe departe. Exagerăm extrem de mult dacă folosim distopiile orwelliene într-un context mult mai simplu și mult mai trist. Ceaușescu- care n-a trecut niciodată de nivelul său de țăran prost- și mă refer aici la pregătirea sa- a ajuns șef de stat. La momentul respectiv ”lumina” nu mai venea de la Răsărit- ca pe vremea lui Gheorghiu Dej ci trebuia neapărat să fie internă, protocronistă și dacă se poate re-inventată de moș Toader. Chestiunea n-are nici o legătură cu comunismul ci cu lipsa de cultură și complexele de inferioritate și e practicată în mod curent de frații moldoveni- din 1990 până astăzi- ca să nu dea apă la moară României, a fost practicată de sârbi și albanezi, etc. Dacă chiar vrem să găsim o filiație comunistă fenomenului Păunescu ea este direct maoistă, preluată de Ceaușescu în anii 70 și cunoscută în vest ca ”let the thousand flower bloom !”. Culmea că în China a avut o valabilitate foarte limitată.La noi cele 1000 de flori au fost canalizate spre ”cultura socialistă”, ”știința și tehnica socialistă” și ”creativitatea socialistă” , s-au manifestat mai ales în anii 1980-1989 odată cu cultul personalității lui Ceașcă și au condus în mod direct la sugrumarea oricărui contact științific și cultural cu Occidentul- precum și la terminarea rapidă a carierelor tuturor celor care ieșeau oarecum în evidență și ar fi putut să-i facă umbră Kondukătorului iubit. Păunescu a încercat să devină el cu ”Flacăra” grădinarul celor 1000 de flori- numai că n-a înțeles că nea Nicu nu avea nevoie de ”Flacăra” ci de ”Cântarea României” unde să înnămolească în același mâl țărani, muncitori și în general toată populația României. E mult prea mult să-i atribuim orice fel de filiație politică -el a văzut în Coreea de Nord și China că poți să conduci massele dându-le ”un pic de circ și-un pic de pâine”. Nașpa, la români și în general la europeni n-a ținut. Personal, mergeam cu un extrem de mare entuziasm la plăcuțe- și chiar duceam adevărate bătălii ca să fiu trecut pe liste- pentru timpul petrecut în afara serviciului, în aer liber, pe stadion și pentru cele 6 zile de concediu suplimentar – trebuia să înghițim pentru asta (am fost câteva sute- sau poate mii- de ”plăcuțari”) repetițiile, repetiția generală și seara cu tovarășu și tovarășa. Nimic emoționant, nimic spectaculos – pe partea noastră era pur și simplu o muncă inutilă dar ceva mai plăcută. Nu s-au format niciodată structurile de camaraderie pe care le-ar fi dorit partidul- pur și simplu eram dornici să iasă bine să terminăm cât mai repede și să mergem la cășile noastre.Diferența între Stănășilă (și implicit modul ceaușist de abordare) și cercetarea din vest era foarte simplă și clară- cunoscută de către politehniști ca ”dl. profesor Burtowski”. Pentru a atinge obiectivele propuse (care trebuiau să fie neapărat superioare nivelului tehnic din vest) rezultatele erau adaptate în mod corespunzător. Personal am făcut parte dintr-un colectiv care trebuia să găsească surse alternative de energie- prin gazeificarea șisturilor bituminoase. S-au investit o groază de bani pentru a se construi un prototip la ”Întreprinderea Română de Pâslă” Mărețul eveniment trebuia să aibă loc de 23 August 1985- așa că cu vreo 2 zile înainte s-a adus un vagon de cărbune de cea mai bună calitate- pe care s-o ardă gazogenul- și evident că am raportat (nu eu, șeful colectivului de-atunci și conducerea institutului) mărețele realizări. În ultimii ani ai lui Ceaușescu o apucase pe tovarășa obsesia gazeificării cauciucurilor uzate. Nu ardeau nici de-a dracului- așa că erau stropite în mod intensiv cu benzină. Și uite-așa ne-am mințit singuri.

  14. Doar doua observatii:

    1. A fost singurul poet roman care si-a permis (sau i s-a aprobat) sa publice poezii anti-regim in acea perioada sau cantece facute dupa ele. Cel mai cunoscut ramane Nicu Alifantis si ”Vor sa ma legitimeze” (dar nu sunt sigur de numele melodiei, apare in albumul ”Piata Romana nr.9”), oricum mesajul si anul aparitiei (1987) raman emblematice.

    2. Cenaclul Flacara, cel putin la inceput, a fost o miscare de redesteptare a constiintei nationale ptr. generatia tanara (a anilor ’70-’80) si care a dus la ceea ce in ’89 s-a numit revolutia romana. Asta impotriva a multor denigratori ”de serviciu” din media sau aiurea.
    Si sunt sigur ca aparitii editoriale emblematice ca volumele ” Si totusi iubirea…” sau ”Sa ne iubim pe tunuri” vor ramane in istoria literaturii romane din secolul XX!

    Si vreau sa reliefez faptul ca nu sunt si nu am fost niciodata un admirator al doctrinelor de stanga si nu traiesc in Romania.

    • 1. ,,CAȚAVENCU (ridicându-se în capul băncii) : Cum, domnule prezident? De unde până unde 64 chestie arzătoare la ordinea zilei?” De unde până unde antiregim? Regimul era Ceauşescu. ,,Cabinetul preşedintelui e ţara!” ,,Celui drept, viteaz şi bun” şi altele, nu vreau să mai dau citate că mă apucă greaţa, vi se par antiregim? Se vede că trăiţi în Honolulu. Dar vorbiţi destul de bine româneşte.
      2. Am mai spus-o. Vor rămâne în ,,istoria literaturii române di secolul XX” tot aşa cum au rămas imnurile faraonice în istoria literaturii copte a antichităţii. Dacă vă plac vă recomand Claire Lalouette ,,Textes sacrés et textes profanes de l’ancienne Égypte”.

  15. Imi aduc aminte cind, cu mult entuziasm, s-a propus sa mergem „cu clasa” la Cenaclul Flacara. Ei bine, doresc sa ma laud: nu am vrut, nu l-am suportat, fiind inca copil, pe Paunescu, gaseam gretos ce face, colectivismul ala ma oripila! N-am suportat nici folkistii ; nu stiu ce de genul, imi aduc aminte, de-al lui Alifantis „cu traiasca Almaviva, Maria Sa poporul… (si contele??? din Barbierul din Sevilla??? Almaviva???) niste versuri absurde, sau versurile mahalagesti – un fel de manea avant la lettre – „pustoaaaico, tu ai singe de viiipeeeraaa” care le placea idiotilor! nici nimic. Era gretos! asa l-am considerat din capul locului, teenager fiind.
    Dar putina distractie; nu erau chiar toti idioti si asa, folclorul urban a dat urmatoarele nemuritoare versuri, pornind de la ale lui P. : „Voi ce-n luna zburati si Marlboro fumati, nu uitati c-aveti frati ce fumeaza Carpati” :).

  16. Cred că problema Păunescu se poate rezolva simplu. Încercaţi să-l comparaţi cu un poet mai de la nord (o să aveţi, ca şi mine, cred, mari dureri de cap) cu CZESLAV MILOSZ.

  17. Am fost, cred, cam eliptic. Din comparaţia, aproape cu neputinţă de făcut a reieşit că Păunescu se dezintegrează, nu mai rămâne nici praful şi nici pulberea. Pur şi simplu nu a existat. Nu în ideea soresciană, ci n-a fost. Cu toate acestea a fost. Ce a făcut ca el să fi existat? Nu anomalia acelor vremuri? Îmi amintesc că în iutele zbor spre comunism, în vâltoarea megaconstrucţiilor, o parte din scriitorii vremii fuseseră cuprinşi de febre epopeice. Ioan Alexandru cu imnele, Sorescu cu liliecii, Nichita cu Epica Magna şi ce a mai urmat, Ion Cheorghe(un alt caz care ar fi putut fi un poet adevărat dar s-a pierdut in mod lamentabil) cu ciudata Dacia Phoenix, Cezar Ivănescu cu Rodurile şi La Baad ( este adevărat că in multe cazuri remarcabile, dar mă refer strict la acel curent care-i frisona) apoi romancieri ca Paul Anghel et comp. la Păunescu *spiritul* acelor vremi a avut acelaşi efect pe care eclipsa îl are la un nebun. Priviţi cu ochii de acum unul din spectacolele de atunci şi nu puteţi trage decât o concluzie clinică. Am fost şi eu la unul din spectacole, eram destul de tînăr dar mi-am dat seama repede de faptul că era doar o supapă. Erau foarte mulţi tineri în acea vreme iar presiunea era din ce în ce mai mare. Cu mintea mea de atunci am gândit că cineva de sus încearcă să regleze, cumva, acest neajuns care putea .deveni periculos. Că a trebuit să direcţioneze energiile tinerIor, care, repet, nu erau puţini la număr. Era, totodată, un Woodstock autohton…cam jalnic…

  18. Eu cred ca nu taranii si muncitorii sunt vinovati de starea in care s-a ajuns in comunism .Intelectualitatea romaneasca s-a lasat imbrobotita si dominata de niste politruci analfabeti precum Ceausescu. Culmea ipocriziei mi se pare ca acesti emanati care ne predau la scoala socialism stiintific si ne invatau ca nu este Dumnezeu dupa revolutie faceau cruce si se inchinau pe la toate bisericile si manastirile. Vai de poporul roman !

  19. Doamne eu nu inteleg,ce poet a fot Paunescu?Eminescu a fost un poet,Creanga la fel,dar pe acest individ,D-zeu sa ma ierte nu il consider asa ceva

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro