Home » Cultura » Citesti:

Despre continuitate

Cristina Cioaba noiembrie 19, 2013 Cultura
2 comentarii 508 Vizualizari

Cine mai răsfoieşte astăzi Agendele literare ale cenaclului Sburătorul, într-o ediţie de excepţie îngrijită de Gabriela Omăt, va descoperi, pe lângă lumea literară care umplea până la refuz la fiecare sfârşit de săptămână salonul casei din strada Câmpineanu, iar mai apoi de pe Bulevardul Elisabeta, şi evenimentele cele mai importante din viaţa personală a lui E. Lovinescu. Astfel de notaţii, extrem de laconice, sunt puse într-un chenar, aşa cum faci când vrei să înrămezi o fotografie dragă ca s-o ai din când în când înaintea ochilor.

Iată una dintre aceste fotografii:

„Luni. 19 n. 1923

Azi la ora 91/2 dimineaţa, după mari dureri, s-a născut Monica.“  (Agende literare, vol. I, p. 28)

Cele mai multe dintre notaţiile înrămate fac referire la acelaşi nume drag, Monica. Botezul, ceaiurile organizate de fiecare 19 noiembrie, plecările şi întoarcerile de la Fălticeni, sau Cruşeţ (la bunici), bolile copilăriei. Pe măsură ce anii trec numele Monicăi iese din aceste rame şi intră în însemnarea cotidiană: merg împreună săptămânal la teatru sau la film, i se pune la dispoziţie casa pentru un ceai dansant cu prietenii, îşi cumpărară o rochie de domnişoară de onoare, participă la cenaclu, sau chiar citeşte ea însăşi. La un moment dat criticul, pesemne amuzat şi autoironic, notează:

„9 iunie 1940. Încerc şi citesc Într-o zi de curse. Gallia Tudor declară că scrie mai bine Monica. Supărarea mea deplasată. Nu mai citesc.“ (Agende literare, vol. 6, p.59)

Tot acest album de cuvinte reconstituie, după propriile mărturisiri, perioada cea mai fericită din viaţa Monicăi Lovinescu. „Raiul copilăriei“ are câteva repere spaţiale pe care a încercat să le regăsească, după o jumătate de secol, în timpul celor trei vizite în România: Bucureştiul cu Cişmigiul, Fălticeniul, Cruşeţul şi Mangalia. Pe primele două le-a redescoperit aproape arheologic – ca atunci când sapi în pământ şi, găsind doar câteva cioburi, memoria îţi restituie imaginea întregului vas:

„În Cişmigiu (…) nu-mi regăseam însă orientarea. Pe unde intram venind din Câmpineanu 40? Pe unde din bulevardul Elisabeta? Şi deodată am dat de un şir de scaune verzi. Exact aceleaşi din copilărie. Năpădită de prezenţa copilăriei. Într-o bruscă amalgamare de planuri, am declarat că Bucureştiul este cel mai frumos oraş din lume, că nu se poate trăi aiurea. (…) În loc să mă aşez pe scaun îmi venea să mă cocoţ pe el. Ca atunci când eram prea mică pentru a mă putea aşeza pur şi simplu.“ (Jurnal esenţial, p.289)

Fălticeniul este şi el restaurat din câteva crâmpeie pe care timpul şi mâna pusă pe distrugere a omului le-au cruţat: strada pe care se afla casa Lovineştilor, un balcon, valea Şomuzului. În schimb Cruşeţul bunicilor Bălăcioiu a dispărut cu totul. Iar la Mangalia, deşi şi-ar fi dorit, nu a reuşit să mai ajungă.

Acest paradis al copilăriei corespunsese atunci unui rai al istoriei, cel puţin privit în comparaţie cu ce avea să ofere secolul 20, după deceniul al patrulea. A urmat apoi alungarea în Istorie, exilul, moartea mamei în închisorile comuniste şi lupta pentru o cauză ce părea din start pierdută. Monica Lovinescu a renunţat la o carieră personală, de posibil scriitor, sau de posibil regizor, şi a intrat într-o luptă care frapează prin disproporţia dintre combatanţi: de o parte un microfon, de alta, un întreg sistem represiv, militarizat, dispunând de fonduri nelimitate şi de un număr impresionant de oameni. Cea mai plastică reprezentare a acestei disproporţii avea s-o dea Soljeniţîn în chiar titlul unui cărţi, Viţelul şi stejarul. Viţelul loveşte cu fruntea lui şi, pare cu neputinţă, va reuşi să dezrădăcineze stejarul. Tot astfel au funcţionat şi vorbele Monicăi Lovinescu, ca picătura de apă care roade stânca.

Şi, ca şi cum ar fi împlinit un testament nescris, cei cărora le-a deschis larg uşa salonului în care putea renaşte adevărata literatură română, au fost tot scriitorii. Cenaclul Lovinescu se mutase acum pe unde scurte: aici se citea ceea ce în ţară era interzis, aici erau apăraţi cei nedreptăţiţi, aici dezbaterea de idei era la ea acasă. Vocile care răzbăteau dincolo de Cortina de fier, chiar bruiate, restabileau un echilibru absolut necesar, făceau dreptate, spuneau adevărul, salvau oameni şi cărţi. Emisiunile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca au devenit, cu vremea un pol de putere, ele influenţau nu doar viaţa culturală, ci şi deciziile politice, dobândindu-şi astfel un soi de aură mitică:

„Efectul emisiunilor noastre disproporţionat. […] Rezumând acest prestigiu „mitic“ butada lui Imre Toth: V. şi cu mine suntem… proba existenţei lui Dumnezeu. Doi oameni restabilind „binele“ împotriva unui întreg stat organizând răul.“ (Jurnal esenţial, p.67)

Care scriitor român „n-a dorit să-şi confrunte opiniile cu ale ei, ori să fie omologat de    ea“? (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, p. 1206) Şi nu doar salonul de pe unde scurte era deschis permanent, ci şi salonul din str. François Pinton, nr.8. Îi numeau clandestini pe acei oaspeţi care le călcau pragul, unii trimişi anume, alţii păşind cu evlavie. Ce se întâmpla de fapt în această căsuţă cu o mică grădiniţă la intrare (loc devenit simbolic, pentru că aici s-a întâmplat atentatul din 1977), putem reconstitui din mărturiile unora dintre ei: „… aici se primeau curieri, se întindeau hărţi, se elaborau tactici de luptă.“ (Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, p.97) Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca îşi transformaseră casa în câmp de luptă. Emisiunile se pregăteau în salonul de la parter, unde erau și înregistrate, iar abia apoi trimise la München. Treptat întreaga casă, din pivniţă şi până în pod se va umple cu vieţile celorlalţi, cu arhiva exilului, atât cel extern, cât şi cel intern.

Te întrebi câţi ar fost capabili să se dăruiască, sacrificându-şi nu doar timpul, energia, ci şi spaţiul cel mai intim, propria casă? Nu poţi să nu vezi aici o continuitate. În salonul cenaclului Lovinescu intrau uneori şi 40 de persoane. Te şi miri unde aveau loc, într-un spaţiu altminteri strâmt. În salonul de pe unde scurte însă a încăput o întreagă ţară. Ce deplină continuitate!

Ce s-a întâmplat după 1990? Câţi au primit-o aşa cum se cuvine pe Monica Lovinescu în salonul lor? Mă tem că răspunsul la această întrebare este prea trist. Şi nu vreau să-l caut acum. Au trecut 90 de ani de la acea fericită zi de luni, când Monica venea pe lume. Între timp ea a părăsit-o, însă ne-a lăsat moştenire un destin exemplar şi o operă încă nedesoperită. De aceea cred că azi merită să retrăim bucuria acelei zile.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre:



Currently there are "2 comments" on this Article:

  1. Gabriel Cercel Gabriel Cercel spune:

    Am citit articolul ca pe un exercitiu de admiratie binevenit, fara frazeologia bombastica si stearpa a discursurilor conjuncturale. Se simte in acest text autenticitatea unei admiratii sincere, deopotriva competenta si calda. Un text bine scris, pe care Monicai Lovinescu l-ar fi putut citi cu placere. Bine accentuata si ideea de continuitate, de care spatiul nostru cultural are atata nevoie. As adauga: de continuitate pozitiva. Noi romanii avem mai mult talentul continuitatilor negative, a solidaritatilor in contra a ceva sau cuiva. As avea o intrebare pentru Cristina Cioaba: eu unul am citit intrebarile de la final ca pe o promisiune – prin urmare, pe cand o exegeza consistenta, care sa ne descopere sensul ascuns al scrierilor Monicai Lovinescu? Adica o continuitate prelungita hermeneutic, o intampinare a “operei” in salonul primitor al mintii tale.

  2. Cristina Cioaba Cristina Cioaba spune:

    Intr-adevar doar continuitatea buna (ex. Maiorescu-Lovinescu) a dat roade in cultura, dar cred ca asta e valabil in orice alt domeniu. Din pacate traim o vreme in care dialogul public este un adevarat vacarm, iar orice ai spune e rastalmacit in o mie de feluri. Pe urma, suntem mari amatori de surogate. Observatia ii apartine chiar Monicai Lovinescu.

    Exegeza va urma probabil volumului Literatura romana pe unde scurte (o antologie) care e in pregatire.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Cristina Cioaba


Cristina Cioaba

A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București unde a obținut și titlul de doctor (2007). A editat volumul, Monica Lovinescu Jurnal esențial (Humanitas 2010).... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)