Home » Analize »Cultura »Sinteze » Citesti:

Despre eșec, în jurnale

Adela Toplean august 3, 2016 Analize, Cultura, Sinteze
12 comentarii 2,136 Vizualizari

Încep și eu de la eșec pentru că, vrând-nevrând, totul începe acolo.

Eșecul e intim al nostru. Ne vine perfect. E ca o haină bine croită, alunecând impecabil pe conturul inimii noastre, urmărind liniile sinuoase ale minții care l-a evitat în măsura în care l-a și făcut posibil. De bucurat, ne bucurăm cu toții la fel. De eșuat, însă, eșuează fiecare în felul lui. Eșecul ne subminează neiertător și ne propulsează,  în egală măsură. Ne propune abdicarea și ne propune reinventarea. În sensul acesta, un eșec poate avea semnificația, intensitatea și anvergura unui eveniment fondator.

Și e, probabil, nevoie de talent nu doar pentru a scrie un jurnal bun, ci și pentru a concepe un proiect de viață “sustenabil”. Talentul de a administra și asuma ceea ce ți se opune și ceea ce-ți rezistă, talentul de a gestiona pierderea, scăderea și neputința e – riguros vorbind – înzestrarea cea mai înaltă: înzestrarea răvășitoare și vanitoasă a acrobatului olog.

Dacă doriți, eșecurile sunt acele membre-fantomă, puternic vascularizate cu care mergem, cu care apucăm și care ne dor toată viața. Noi, adulții, suntem toți niște miriapode. Am vrea, din când în când, să ne bucurăm de propriile victorii, însă durerile-fantomă nu ne lasă-n pace.

Consemnate în jurnale, victoriile capătă aproape întotdeauna o coloratură falsă, nefirească. Victoriile nu sunt niciodată la îndemână. Consemnarea lor stârnește în mintea diaristului ruminaţii nesfârșite: voinţa de a-ţi urmări (şi spori) proiectul de viaţă nu se suprapune niciodată cu putinţa de a bate efectiv drumurile care ți s-au pregătit; şi cu atât mai puţin cu robusteţea proiectului însuşi. A-ţi urmări viaţa scriind înseamnă să descoperi fisuri, incongruenţe, verigi slabe sau chiar verigi-lipsă şi, pierdut în meandrele propriei intimităţi, să constaţi acolo, „la malul” realității imediate, o dureroasă lipsă de eficiență:

“Zi caldă, soare nerecomandabil. Am de mers la o casierie. Ajung. Scriu pe o listă numărul codului personal şi încasez nişte bani. După mine, pe scară, casieriţa în picaj. V-aţi uitat pălăria, zice. – Nici o problemă. Am lăsat-o ca să nu uit servieta, zic.” Zice Livius Ciorcârlie.

Îmi pare că niciun jurnal autentic nu se poate constitui altminteri decât ca spaţiu al îndoielii. Aici fericirea, triumful şi pofta de viaţă răzbat rar şi anevoie, iar atunci când răzbat, sunt demontate fatal – şi superstiţios! – în cuvinte oarecare, fără amplificare stilistică, ca şi când aceasta ar fi condiţia de absorbţie a lor prin porii măriţi ai marasmului autobiografic: “lasă orice speranţă tu cel ce intri aici!” pare să-ți spună Jurnalul.

Ca orice creator, Mircea Cărtărescu se zbătea şi el, în primele sale jurnale, în perspectiva (imaginată?) a efectului de aneantizare pe care îl are – căci nu poate să nu-l aibă! – o carte abia terminată. În ciuda a ceea ce îndeobşte se crede şi se scrie cu privire la “efectul de nemurire” al artei pentru artist, orice operă gata de apariţie îşi invită, curtenitor, autorul să moară în chinuri. Deschid un jurnal, la întâmplare, și citesc:

“Mă-ntorc la frica mea patologică de la-ncheierea fiecărei cărţi. Mi-e frică de viitor, mă tem că n-am făcut nimic şi n-am să mai fac nimic. Inventez, în minte, cronici distrugătoare la carte. Scăderea catastrofală a reputaţiei mele. Dispreţul dând pe dinafară: iată-l pe Cărtărescu cel adevărat. Aburitor. Supraevaluat excesiv. Umflat ca broasca lui La Fontaine. Elevantul. Şi tot ce s-a mai spus (manieră, artificiu, “pagini leşinate”) spus din nou de două ori mai sarcastic. Un antimodel pentru autorii tineri. O falsă glorie, oficializată şi-ncremenită (în proiect). Pur şi simplu (mi s-a spus şi asta) un prost.”

Cu ani în urmă, după aparenta consumare a uriaşelor victorii ale Levantului şi Nostalgiei, scriitorul Mircea Cărtărescu devenea una cu omul. Altfel spus, artistul se simțea deodată constrâns de umanitatea sa să se comporte, să se autoevalueze şi să scrie în virtutea calităţilor sale – dovedite – de artist. Or, pentru tânărul Cărtărescu, “şocul” propriei umanităţi a fost – mi s-a părut atunci, mi se pare și acum – unul însemnat.

După împlinirea vârstei de 34 de ani, omul Mircea Cărtărescu dădea semne de supunere la lume și vremi. Acea vârstă fusese menţionată fatidic la începutul primului jurnal: era momentul când viitorul său începea să se retragă în trecut. Acea retragere dramatică nedumerea artistul obişnuit să-şi tragă seva izolându-se “ca-n somn”, în propria interioritate.

Când somnul a-ncetat, subit, să mai nască superbi monştri cu aripi multicolore, i s-a luat, deodată, omului dreptul de a se mai revendica din creatorul care, cândva, visase pentru că dormise. Din instinct de supraviețuire, scriitorul matur Mircea Cărtărescu a inversat procesul, în virtutea unei tot mai acute conştiinţe de sine: doarme ca să viseze pentru a suprapune, astfel, atât pe plan poetic cât şi pe plan uman, realitatea cu visul: “Mi-e groază că voi fi luat drept un oniric, când de fapt realitatea mea este visul şi visul este realitatea”, scria el.

Creaţia sa de maturitate, cea care urmează Aripii stângi, este, îmi pare, o dureroasă strădanie (înecată apocaliptic în lacrimi, umori, sânge, neurotransmiţători, feromoni, ocitocină, polen şi praf sideral), de a aduce creatorul din halucinantul viitor al trecutului în limpezimea identităţii omului prezent:

“Şir de interviuri şi de cronici la cartea mea. Un climax al succesului social. Dar sunt un dublu devorator: ca scriitor trăiesc din substanţa copilului şi adolescentului care am fost, iar ca persoană publică din lumea literară trăiesc devorând scriitorul care am fost acum trei, cinci, zece şi cincisprezece ani.”

“Să rezist sentimentului îmbătrânirii. Să mă concentrez şi să mai ajung o dată şi înc-o dată acolo, în lumea care sunt eu. Acum sunt cu adevărat nimic, mai mult ca oricând, un nimeni absolut, dar să nu uit ce am fost şi să vreau să fiu mai departe M.C.”

“Acum câţiva ani, dominanta jurnalului meu era <nu mai pot să scriu> . Acum ea ar putea fi – şi este – < nu mai pot să fiu> . Toată coerenţa vieţii mele, fiinţei, persoanei mele s-a dizolvat şi sunt un om în bătaia tuturor vânturilor, fără credinţă, fără interese, narcotizat intelectual şi sentimental, un hârb, o ruină”.

“Victoriile” punctuale ale lui Mircea Cărtărescu, cel puţin cele pe care  le consemnează în jurnale, se desfăşoară, una câte una, în umbra înfricoşătoare a eşecului total. Spuneam și cu altă ocazie că victoria este mersul pe sârmă al Eu-lui; cum plasa de siguranţă lipseşte, a te purta, anxios, din victorie în victorie, printr-o lume mare, politică, abisală înseamnă a accepta, asemeni acrobatului (sau jucătorului la ruletă rusească), să te laşi tachinat, până la dezumanizare, de moarte. Căci ce om poate muri mai mult de câteva morţi fără a-şi pierde, definitiv, gustul şi interesul pentru Moarte, această inconfundabilă marcă a umanităţii sale?

Cărtărescu îşi primeşte şi priveşte victoriile cu înfrigurarea şi scepticismul celui căruia, muribund fiind, îi sunt umezite buzele cu apă rece; umezeala de pe buze este promisiunea stropului de Apă Vie care poate rupe blestemul bolii, şi este nostalgia şuvoiului de apă potabilă de la care se adăpa cândva, neîngrijit, însetatul sănătos. Cred că pentru Cărtărescu simţul personal al morţii se naşte şi se consumă în tensiunea presimţirii relaţiei cauzale dintre victoria de a fi şi eşecul de a scrie. Și mai cred că din aceeași încordare s-a născut, intimidat și intimidant, Solenoidul.

Gabriela Melinescu s-a așezat, îmi pare, destul de comfortabil, la polul opus. Dacă Mircea Cărtărescu îşi vedea prea uşor Nordul, ea își vedea prea uşor Sudul.

În volumele Jurnalului suedez sunt consemnate, zi după zi, emoţiile unor noi şi trudnice victorii.

” Nefericitele vizite la spitalele unde m-am umilit sângerând până în apropierea morţii m-au luminat asupra propriei mele voinţe, care se lăsa uşor înlănţuită de tenebroase pasiuni şi prietenii dăunătoare.

Amabilii doctori şi dragele surori medicale care uneori îmi ţineau tovărăşie (…) pentru că scaunul de lângă patul meu era mereu gol, mi-au povestit că eu aparţineam unei grupe sangvine speciale, cea numită “mister”, căreia îi aparţinea chiar Iisus Hristos, după proba facută în zilele noastre, folosindu-se giulgiul din Torino, în care Domnul a asudat picături de sânge. (…) În orice caz, această grupă rară este grupa sfinţilor, a persoanelor spirituale cu darul vindecării (healing) (…) Farmecul acestor persoane e inefabil, adevăraţi “zdrobitori de inimi”, dându-se ca exemple: preşedintele Kennedy şi Marilyn Monroe, a căror existenţă tragică e înconjurată de un luminos mister”.

Într-un decor nevrotic suedez, victoriile româncei răspândesc o lumină deopotrivă impetuoasă şi cumpănită: o rază de soare care locuiește, suveran, o lume a umbrelor; un neon în noaptea veșnică a deznădejdii generale.

“Sunt înconjurată de aceşti “bolnavi”, care au ghicit în mine curentul natural de healing. Prietena (…), când simte că depresia o strangulează, mă sună, chiar dacă e miezul nopţii, numai pentru a-mi auzi vocea, a se elibera, lăsând în mine zoaia psihică.”

Fiecare pagină din volumele Jurnalului suedez redă înserierea victorioasă a experienţelor de viaţă ale autoarei într-un spaţiu lăuntric deopotrivă sublimant şi, pe undeva, îndrăznesc să spun, mistificant:

“(…) esenţial e să-mi fac datoria, ţintind înalt acolo unde se depăşesc gânduri şi sentimente, succese şi insuccese şi tot haosul provocat de faptul de a fi în viaţă. Acolo unde sunt eu însămi cu adevărat, eliberată de “fructele vieţii” câştigate cu sudoarea frunţii şi asceza ascezelor (…) Simţurile mele sunt subtile şi trebuie să fie hrănite zilnic cu “acţiune” fără să se înlănţuie niciodată de ea. (…)”

“Am auzit comentariile cele mai plăcute şi profunde, depăşind cu mult recenziile primite la apariţia cărţii. E drept că la această întâlnire au participat numai critici şi scriitori suedezi de excepţie, cu o disponibilitate intelectuală fantastică.”

“Am visat că eram cu regele şi primeam cadouri, apoi cineva mă iubea şi mă ţinea în braţe, sus!”

“În fond, ar trebui să prefer indiferenţei familiaritatea dubioasă şi tracaseria răuvoitoare, ele fiind, poate, un fel de mişcări disperate către visul de a primi puţină căldură de la o fiinţă umană. Nu-i pot judeca pe oameni după propria mea natură. Şi la urma urmei cum sunt eu? N-am fost pusă niciodată în situaţia să cerşesc căldură de la cineva, aşa că nu ştiu nimic despre umilinţa de a fi respinsă, negată şi dusă în situaţia jignitoare de a trăi fără nici o simpatie de la cei care au fost atraşi de mine”

“În toate prieteniile se insinuează ceva ciudat. Mai ales dinspre prietenii care-mi fac confesiuni intime, lucru ce-mi repugnă total, din cauza caracterului meu pasionat ascetic.”

“Mi se fac declaraţii de dragoste (cu lacrimi!) tot din cauza atenţiei din ziare. Surâd – eu sunt aceeaşi persoană, şi succesul, ca şi insuccesul, mă ating numai la suprafaţă, neschimbând nimic din viaţa mea (…) Visul de azi-noapte e în sensul evenimentelor: eram îmbrăţişată tot timpul.”

În Suedia, scriitoarea româncă are prilejul unic de a-şi studia contururile propriei personalităţi în condiţiile ideale ale unui mediu lipsit de stridenţe, sălciu, rigid, zgârcit, monoton, reprimant.

“Filmul despre mine s-a dat la televiziune. Ce surpriză! (…) Peste tot comentarii! Telefoane şi scrisori de la necunoscuţi, felicitări şi comentarii de la prietenii mei scriitori: am caracter, puternică personalitate, farmec!”

” Constat cu bucurie influenţa mea terapeutică asupra unor persoane şi mă bucur ca de un dar ale cărui fructe nu-mi aparţin.”

“După vizita colegilor mei, mare oboseală, răul cel mare este orgoliul fără măsură, paraculo, de care eu m-am debarasat de mult (…)”

“Mă interesează ce se scrie despre mine – sunt o străină, nu ştiu mare lucru despre mine, numai generalităţi umane, singura aspiraţie concretă în caracterul meu e aceea de a mişca roata lumii, ca tibetanii, exersând compasiunea pentru toate fiinţele”

“René e fratele meu iubit, incestuos, şi toţi iubiţii mei au fost ca nişte fraţi incestuoşi pentru mine. Fraţi, pentru că aveam mereu milă de ei, atunci când minţeau sau mă diminuau (…) ştiam să citesc în ei şi ei încercau să ascundă reaua lor natură sau fermentul vieţii care-i poseda din când în când. Că eu eram liberă să le plătesc cu aceeaşi monedă, asta nu mi-a dat niciodată prin gând. De ce? În nici un caz din orgoliu sau slăbiciune. Natura mea nu e aşa, era şi este o natură plină de blândeţe, din care nu lipsesc nici sălbăticia şi nici cruzimea, mai ales cruzimea criticii (…) Dar a crede în mine sută la sută, iată o mare greşeală, îl pot părăsi pe cel iubit în plină iubire, fără ură, dimpotrivă, cu o eternă iubire, dar părăsit, pentru totdeauna, pentru a-mi lua în primire un alt eu, un ego mai mare. René a înţeles de la început pentru ce sunt destul de periculoasă, cu veşnica mea nostalgie pentru vise de nepătruns.”

“Nu mă cunoştea decât superficial, cu toate că fiinţa din adâncul lui ştia precis “rangul” meu elevat, descendenţa mea spirituală dintr-o generaţie de femei care au trăit dedicându-se efortului spiritual, renunţând total la valorile lumii.”

Gabriela Melinescu se definește împotrivindu-se acestei lumi înghețate pe care caută totodată s-o seducă, s-o domine şi, în cele din urmă, s-o desconsidere. Îi va trece, într-un final, asperităţile la categoria îndoielnică a “probelor de foc”. Aceste probe de foc, desigur, nemeritate şi, desigur, mântuitoare, scutesc eroina de povara cauzalităţii.

Și totuși, îndrăznesc să fac o observație generală: excesul de “conştiinţă spirituală”, în livresca şi banala sa exemplaritate, îți răpește dreptul de a face vreun gest credibil de compasiune. Suficiența ta nu-i salvează pe alții de propriile insuficiențe. Vecinii, admiratorii, cercul de prieteni, de fapt comunitatea întreagă asistă – în mai multă ori mai puţină cunoştinţă de cauză – la eforturile scriitoarei de a-şi “depăşi condiţia” de om viu ţintind neabătut la condiţia de om etern:

“Îi văd pe prietenii mei ca “hoţi de energie”, aruncându-şi pe mine umanitatea, adică mizeriile propriei vieţi, în loc să se ocupe singuri de ele. Uneori, la plecare, unii nu uită să ţină îndelung mâna pe mine, ca şi când s-ar “descărca” de tot ce e rău în ei, asta îngreunându-mă cu povara unui terapeut de profesie. Sunt aproape toţi, cu mici excepţii, fără credinţă, deci fără puterea de a se “vindeca singuri”, şi atunci fac (inconştient?) transferul ăsta teribil care mă apasă. După plecarea lor rămân cu “balastul urâtei umanităţi” care nu luptă pe cont propriu, ci, precum plantele şi animalele parazitare, se agaţă, din lene, de alţii.”

Mediul suedez al Gabrielei Melinescu este un mediu “emasculat”, îngenunchiat. Solemnă este doar femeia care creează locuindu-l suveran, iar decisive sunt doar acele înţelesuri ale morţii care, rupte de – nu din – sfârşeala depresivă a minţii suedeze, sunt resemnificate duhovniceşte:

” – am făcut greşeala să-l iau cu mine pe X, care detestă cimitirele ca mulţi alţii fără subtilă cultură şi interes, crezând că mi-ar putea servi de ghid inspirat (…) motivul pentru care a acceptat a fost altul, ca să fie cu mine, ca un câine credincios, fad, fără voinţă. Sau: ca un copil care caută mama lui adevărată (…)”

Moartea inundă jurnalele, poezia şi proza Gabrielei Melinescu; ea face parte din rutina ascetică a scriitoarei, fiind un  leitmotiv, o premisă, un pretext, o nădejde, o resursă și o condiţie a motoarelor sale spirituale şi artistice. După moartea soţului, întreaga investiţie afectivă (tatăl sinucis şi cei doi iubiţi morţi Nichita Stănescu şi René Coeckelberg) se face, deodată, „în” Lumea Cealaltă; cele mai profunde mize ale vieţii se află acum dincolo de viaţă, iar călătoria Celei Vii în Lumea Morţilor iubiţi devine deopotrivă o realitate onirică şi o atitudine diurnă. Scriitoarea va căuta deci să păstreze acest privilegiu major al unui – să-i spun – suprasimţ al morţii cu orice chip şi în orice condiţii.

Acest suprasimţ al morţii nu ar fi fost posibil fără un dublu supra-efort: de supra-semnificare a Morţilor şi de dez-investire a viiilor. Majoritatea acestora din urmă, insensibili la Transcendenţă, covârşiţi de responsabilitatea târziu-modernă de a fi ei înşişi, victime deznădăjduite ale neliniştii, nu se califică pentru cursa extremă propusă de Gabriela Melinescu. Armătura spirituală, umană şi intelectuală a româncei o abilitează nu numai pentru funcţia de Ostaş al Nădejdii Eterne, dar şi pentru cea de  Judecător al celor suedeze (deci trecătoare) măsurate, neîndurător, cu măsura celor româneşti (deci veşnice).

Lupta ei, de inspiraţie swedenborgiană, dar de formaţie “amazonică”, subtil-feministă, este onestă în măsura în care implică o atitudine existenţială orientată, un proiect de viaţă şi de moarte care nu lasă “descoperită” nicio întâmplare cotidiană, oricât ar părea de nesemnificativă; este, însă, şi neonestă în măsura în care perspectiva scriitoarei asupra vieţii, morţii şi eternităţii eludează, în mod uimitor, problema eşecului!

Întregul său traseu existenţial şi artistic, fără îndoială interesant, este lipsit de tragismul celui care trăieşte, măcar din când în când, drama îndoielii de sine, încordarea celui care are incertitudini, care se trezește, confuz, la locul nepotrivit, asaltat de nelămuriri, a celui care-şi palpează, înfricoșat, insuficienţele și se îndoiește de rostul său pe lume. “Sursele” de tragic ale artistei sunt “imponderabile”, deci de tipul:

“Suferinţele lor secrete, suferinţe de artişti desăvârşiţi, îmi redau gustul pentru tragic, care e mereu adevăratul ton al vieţii.”

Există, la Gabriela Melinescu, un soi de impostură a vieţii trăite cu orice preț la înălțime, a vieții trăite – obligatoriu – dincolo de Viaţă şi de Moarte care generează nu doar poezie, ci și o sumedenie de erori de autopercepţie. Și o sumedenie de iluzii. Rutina ascetică – ca, de altfel, orice alt tip de rutină – devine, lesne, paravan. Un derapaj cotidian, un deces, o boală, o altercaţie, o recenzie proastă sunt, toate, semne dramatice ale unei lumi decăzute. Pe toate le deplânge. Și-i compătimește pe cei care i-au creat vreo neplăcere așa cum ar compătimi niște sinistrați. Eşecul, ca presimţire a „aneantizării”, ca “repetiţie” a momentului morţii, dispare, suspect, în spatele decorului somptuos (şi de aceea iluzoriu) al momentelor explicit ori implicit victorioase.

Totul este, în Jurnalele suedeze, o victorie. Gabrielei Melinescu îi lipseşte, cred, modestia de a-şi supune actele cotidiene şi artistice probei nimicniciei (morţii). Ea a mers, ca absolut nimeni alta, din victorie în victorie.

Fiind mai mult şi mai puţin decât o savoir mourir, Moartea din jurnalele Gabrielei Melinescu nu este niciodată cu adevărat o savoir mourir. Într-un mediu suedez hipersensibil la cele mai subtile forme de eşec, viaţa şi arta româncei se conturează apăsat (ostentativ), ca într-o substanţă de contrast, în tot ceea ce are ea strălucitor (până la stridenţă) şi triumfător (până la insolenţă). Admir curajul ei. Dar mă și intrigă.

Și, fiindcă veni vorba, Mircea Eliade rămâne, cred, până azi, imposibil de egalat în consecvenţa și tenacitatea cu care are îşi struneşte posibilităţile creatoare. El reușește – cu un uimitor şi rarisim succes – să-și înstrăineze eșecul. Niciun efort de regăsire a echilibrului nu pare să fie prea mare pentru el. Eliade se readucea pe sine “la zi” cu o falsă (și totuși atât de eficientă!) cruzime. Își întemeiază, astfel, fără încetare, munca de mâine pe “bibliografia” revizuită de astăzi:

“Am dormit destul de prost, cu luna în faţă şi necăjit de ţânţari – dar mai ales nemulţumit de tot ce citisem seara. Urmărind textul de aproape, ca să-l corectez frază cu frază, nu-mi dau încă seama în ce măsură dezamăgirea mea se datoreşte neîndemânărilor de detaliu sau mediocrităţii întregului.”

Atunci când nu relatează experiențe “nefericite” de felul celei de  mai sus,  jurnalele sale abundă în consemări ale succeselor (aproape exclusiv editoriale) şi ale unor graţioase căderi în depresii “fără obiect”.

Numai că noi, cititorii, avem totuși dreptul să ne îndoim de veridicitatea acelor povești al căror erou central, dezgustat – necritic – de viaţă, nu pare să fie niciodată suficient de dezgustat de el însuşi.

Jurnalele lui Eliade spuzesc de povești ale “uitării de sine”. Prin ele, e uitată Moartea, în supra-calitatea sa de simţ personal.

Înfrângerile sunt anticipate, grijuliu, prin adevărate deliruri autodenigratoare. În fiecare frecuş imaginat creşte, până la tumefiere, perspectiva unei inconturnabile morţi sociale. Așa cum mă voi strădui să arăt în textul de săptămâna viitoare, nu doar pentru Eliade, ci pentru orice creator, lumea socială devine, lesne, o chestiune de viaţă şi de moarte.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "12 comments" on this Article:

  1. Ontelus DG spune:

    Dimensiunea ficţională a jurnalelor este sistematic subestimată. A scrie despre percepţia proprie în legătură cu tine, cu viaţa, cu lumea ţine atât de orgoliu, iar un artist neorgolios este un oximoron, cât şi de nevoia de a înţelege, fie şi prin simbologia scriptică, ce se întâmplă, în general, cu lumea şi, în particular, cu tine însuţi/însăţi. Ştim de la Cioran şi nu numai că istoria oricărei vieţi omeneşti este, în ultimă instanţă, istoria unui eşec, mai mult sau mai puţin spectaculos. Eşti autentic dacă nu eşti mulţumit de tine, altfel ai murit spiritual de mult.

    • nimrod spune:

      Cum sa nu fiu multumit de mine? Asta sunt, cu asta defilez. :) Oricum, faptul ca nu esti multumit de tine nu te ajuta la IQ.
      Parerea mea e ca doar parvenitii din toate domeniile, mai ales aia cu origine sanatoasa de pe la noi, sunt nemultumitii Pamantului si cred ca e cool sa o spuna.

      • Adela Toplean Adela Toplean spune:

        O-ho, câtă dreptate aveți! Nemulțumirea de sine n-are nimic de-a face cu IQ-ul. Ba chiar m-aș hazarda să spun că există o relație de invers proporționalitate între nemulțumirea de sine și nivelul de inteligență. Un om inteligent își valorifică creativ resursele (câte sunt) și se străduiește, atât cât poate, să-și gestioneze frustrarea de a fi mai puțin decât ceea ce își dorește să fie. Prostul, pe de altă parte, e mereu nemulțumit, e un șuvoi nesecat de resentiment. Tocmai pentru că nu prea știe ce și cât poate și nu reușește să-și acorde fantasmele cu propria-i realitate…

  2. Adela Toplean Adela Toplean spune:

    Cu totul si cu totul de acord!

  3. Adina spune:

    Esecul ascund in spate un singur lucru, faptul ca nu stim cum sa facem ceva. Nu ar exsiat esec daca am fi educati in a face lucrurile ce trebuiesc facute. Nu am avea esec in dreagoste dca am invata sa iubim. Etrapolati voi aici orice altceva. Apoi vedeti ce ati invata de al parintii vostri si din scoala.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Eșecul, din păcate, nu ține doar de putința (sau de neputința) noastră de a fi sau a face ceva, ci și de resursele Realității, precum și de “grila” de fantasme… Există oameni care eșuează tocmai pentru că nu reușesc să aștepte “corect” ceea ce se cuvine să aștepte de la Realitate… Există oameni care purced la treabă fără să-și scruteze mai înainte așteptările, nevoile, posibilitățile…
      Am scris aici câte ceva… http://www.blogary.ro/eseu/dreams/

  4. UnOarecare spune:

    Esecul nu ne vine perfect. Esecul nostru e un dat personal (si de cele mai multe ori individual) dar daca “ne-ar veni perfect” nu am mai avea conflictul/zbuciumul ce le isca in cea mai intima a noastra fiinta. Care NB poate deveni fermentul unui nou Eu.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Aveți dreptate când spuneți că între noi și eșecul nostru se dă o luptă pe viață și pe moarte, e, de fapt, lupta cu Îngerul. Dar asta nu înseamnă că acel Înger nu ne e dat după puterile noastre. E un dușman pe măsura noastră, plămădit pe coordonatele noastre, rupt din noi, carne din carnea noastră, dacă vreți. În sensul ăsta spuneam că ne vine perfect, nu în sensul că suntem una cu el.
      Eșecul este în mod intim al nostru… Zbuciumul iscat n-ar fi atât de mare, forța sa n-ar fi transfiguratoare dacă ar fi un “corp străin”…

      • UnOarecare spune:

        Cateodata “Ingerul’ nu e parte din ingeri. Si nici nu se lasa invins.
        N-ar trebui sa treceti asa usor peste ideea esecului colectiv…

  5. mike_the_hunter spune:

    Jurnale ale scriitorilor care se lamenteaza ca nu le-a iesit bine o carte ,un vers, ca lumea nu ii intelege . OK. Dar astea sunt esecuri?

    O fila din jurnalul doctorului m_t_h

    22 iulie 2016.

    “Sunt suparat : am salvat ieri de la moarte 2 oameni, unul insa n-a supravietuit pana dimineata desi am stat langa el toata noaptea. L-am pierdut, l-am pierdut si nu avea deact 19 ani” .

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Cred că, din nefericire, amploarea și gravitatea eșecului e dată exclusiv de percepția celui care-l trăiește… Fiecare cu unitatea lui (subiectivă) de măsură.
      Cred că am spus undeva în text că pentru (unii) scriitori, o problemă de creație devine lesne o problemă de viață și de moarte. Lucrul ăsta pare nu doar absurd, ci chiar un afront adus realității profesionale crude în care trăiește un medic, dar asta nu “interesează” artistul pentru care lumea stă în picioare sau se prăbușește năpraznic în funcție de felul în care, să zicem, cineva îi receptează opera.

  6. d.p. spune:

    imi pare ca Gabriela Melinescu nu a reusit sa traiasca umilinta (si bucuria) adaptarii la Suedia, ca nu a reusit, astfel, sa se bucure in profunzime de libertate (care libertate?), ca nu a putut parasi anii 60-70 ai comunismului romanesc si ai intilnirii cu faima proprie si cu Nichita Stanescu.
    am avut surpriza sa constat acest fenomen la Breban, prieten cu Gabriela si cu Rene.

    in alt context, mi s-a parut ca Breban nu a suferit niciodata mai mult decit atunci cind, tirziu, citind paginile lui Matei Calinescu, a constatat ca pt. prietenul sau din tinerete prietenia lor nu staruia in memorie cu suficienta acuratete, fiind nitelus “gelos” pe ceilalti membri ai “grupului” – Mircea Ivanescu, Cezar Baltag…
    daca nu ma insel (si in masura in care va intereseaza, pt. ca ati scris despre jurnalul recent aparut), Nicolae Breban, in tinerete (cel putin), nu pare sa fi avut pt. nimeni, dintre contemporanii sai, o pretuire asemanatoare cu aceea nutrita fata de Matei Calinescu !

    ( pe Breban, l-ati identificat, probabil, in doua scurte sarje ironice -partial, nedrepte!- in Usa interzisa; la o alta intensitate si in alta vreme -anii’80- prozatorul fiind prieten cu Gabriel Liiceanu.)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adela Toplean


Adela Toplean

Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia mor... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)