joi, martie 28, 2024

Despre fascismul autohton prin prisma unor dezbateri de azi

Întâmplarea a făcut ca noua colecţie inaugurată la editura Polirom („Studii româneşti“, coordonată de Irina Livezeanu şi Lavinia Stan), deschisă cu cartea semnată de Roland Clark (Sfîntă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică, traducere de Marius-Adrian Hazaparu, Iași, Editura Polirom, 2015, 286 p.), să coincidă cu dezbaterea aprinsă din spaţiul autohton legată de promulgarea, conţinutul şi consecinţele Legii nr. 217 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Ne-a fost dat să citim şi să auzim multe puncte de vedere exagerate, deplasate, chiar aberante, care au lăsat puţin loc pentru construirea unei adecvate politici memoriale – care s-ar putea împlini prin adoptarea în viitorul apropiat a unei legi privind restrângerea/incriminarea simbolurilor comuniste [1]. Cred că, împreună cu opiniile raţionale exprimate în spaţiul public, cartea lui Roland Clark reprezintă atât un pandant, potrivit pentru a trage o concluzie pe marginea acestor discuţii contradictorii, cât şi o lectură utilă şi necesară pentru a lămuri un trecut traumatic nu foarte îndepărtat.

Volumul semnat de tânărul universitar american (de origine australiană), profesor la Eastern Connecticut State University, răspunde indirect mai multor întrebări ridicate de-a lungul controverselor recente din spaţiul public românesc: ce a reprezentat Mişcarea Legionară; care a fost rolul unor intelectuali precum Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr (şi cum trebuie tratată posteritatea lor) ş.a. Printre temele justificative predilecte ale extremei drepte autohtone, cu prelungiri în postcomunism, sunt de reţinut două: Mişcarea Legionară nu a fost condamnată/incriminată la procesul de la Nürnberg; şi Garda de Fier nu a fost o organizaţie fascistă, ci mai degrabă o mişcare de inspiraţie creştină.

Or, cartea lui Roland Clark demonstrează, apelând chiar la sursele legionare, identificarea aproape deplină, constantă, ani de-a rândul, cu fascismul şi simbolurile sale (de la svastică la solidaritatea implicită ori făţişă cu regimurile/mişcările din Italia şi Germania). Mai mult, ideologii legionari „au prezentat Legiunea, fascismul italian şi nazismul german ca parte a unei reţele globale de partide ce împărtăşesc aceeaşi viziune“ (p. 18). Sintagma din titlul cărţii („activismul fascist“) are perfectă acoperire datorită studierii documentelor epocii şi a bunei contextualizări istorice.

Sfîntă tinerețe legionară… este mai mult decât o lucrare despre semnificaţia fascismului pentru membrii de rând ai Mişcării Legionare, ci capătă însuşirile unei istorii sociale a Gărzii de Fier, organizaţie încadrată printre „cele mai mari mişcări fasciste din Europa“ (p. 15), dacă o raportăm la numărul de membri şi la totalul populaţiei. Roland Clark este interesat de modul în care fascismul a transformat vieţile oamenilor de rând şi nu este întâmplător că volumul începe cu înmormântarea unei tinere din Craiova, Maria Cristescu, o adolescentă simpatizantă a Mişcării Legionare, eveniment care mobilizează zeci, sute de persoane într-un ceremonial specific, cu valenţe inclusiv politice.

Autorul caută nu doar reconstituirea istoriografică, ci şi chei de înţelegere a istoriei extremei drepte (inclusiv a mişcării rivale, LANC/PNC – Liga Apărării Naţional Creştine/Partidul Naţional Creştin), fie că este vorba despre mediul social şi intelectual din universităţi, unde s-a forjat mişcarea ultranaţionalistă de la începutul anilor 1920 [2] (care avea să culmineze în 1927 cu înfiinţarea de către Corneliu Zelea Codreanu a Legiunii Arhanghelul Mihail), fie despre situaţiile personale şi motivaţiile adeziunii la radicalismul politic din anii 1930.

Roland Clark se concentrează în mai multe rânduri asupra centrelor vieţii sociale legionare, cu o deschidere către studierea fascinaţiei pentru Legiune în cadrul diverselor categorii sociale. Cine s-ar fi aşteptat la o analiză detaliată a raporturilor dintre o personalitate precum Nae Ionescu şi Mişcarea Legionară va rămâne poate dezamăgit (Nae Ionescu, la fel ca şi Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, este mai degrabă un personaj secundar). Însă există o explicaţie, oferită chiar de autor: accentul a căzut asupra examinării activismului cotidian, a activităţilor practice, nu a ideologiei (uneori cu nuanţe abstracte); în al doilea rând, tema Nae Ionescu a fost acoperită de alţi cercetători (George Voicu, Marta Petreu ş.a.). Ideologia legionară nu este totuşi ignorată. Roland Clark are meritul de a lămuri asocierea (chiar efemeră) a lui Nichifor Crainic cu Garda de Fier. Crainic a oferit o bază intelectuală pentru naţionalismul religios al Legiunii (p. 202), deşi poetul-teolog a părăsit Mişcarea Legionară optând pentru cuzism în 1934. Atât el, cât şi alţii (Nae Ionescu, Mihail Polihroniade) aveau să joace un rol de catalizator pentru atragerea de importante adeziuni şi simpatii pentru Legiune în anii 1930.

Prin modul cum a tratat astfel de asocieri, ca şi prin abordarea unor subiecte precum naţionalismul creştin, activismul ecleziastic în serviciul Legiunii, Roland Clark se vădeşte a fi un expert în arta decupajului istoriografic, a nuanţelor extrem de necesare.

Dincolo de diferenţele evidente, ca şi mişcarea comunistă inter- (şi post)belică, Garda de Fier a urmărit crearea „omului nou“ şi desăvârşirea procesului de construcţie naţională. Modalităţile de aplicare au fost diferite, însă trăsăturile politice ale celor două mişcări le-au plasat la extrema eşichierului ideologic.

Asumarea deplină a trecutului traumatic înseamnă despărţirea de ambele versante totalitare şi de sechelele lăsate în urmă; Lavinia Stan şi alţi cercetători au avut dreptate atunci când au pledat şi pentru o reevaluare (morală şi istoriografică) a trecutului precomunist – fascist şi pronazist. A fost nevoie de o reflecţie critică, venită din zona istoricilor şi a politologilor, pentru a se sublinia faptul că decomunizarea şi defascizarea sunt intercondiţionate.

Note_____________

[1] Recent, un parlamentar, Valeriu Todirașcu, a depus la Senat un proiect de lege privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter comunist şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război.

[2] Cartea „comunică“ şi este înrudită cu o altă apariţie editorială recentă: vezi Lucian Nastasă-Kovács (coord.), Pogromul itinerant sau decembrie antisemit. Oradea, 1927, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2014.

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. Intrebarea este ce ramane, practic, din Romania daca excludem perioada comunista si legionara ? Ramane, cu mici si foarte rare exceptii, un mare vid, care se „umple” brusc dupa revolutie … Micile si rarele exceptii raman marginale in reconstructia societatii romanesti … cu rezultatele pe care le vedem si azi …

    • Intrebarea e cum s-au pozitionat ideologic, in mod real, persoanele care au participat la constructia Romaniei daca pozitionarea la stanga nu mai era o optiune viabila, fiind ea invalidata de manifestarile populare si de experienta nefasta ?

    • Nu cred că se poate considera în istoria noastră o „perioadă legionară” (spre deosebire de cea comunistă), deoarece această mişcare nu a ajuns să domine România în aceeaşi măsură ca şi comunismul între 1947-1989. Perioada interbelică este mai mult decât atât.
      Vorbiţi de vidul care a fost brusc „umplut” după revoluţie, ceea ce, implicit, neagă nu numai moştenirea sechelelor comunismului, cu care ne mai luptăm încă, dar şi (e adevărat: puţinele) tradiţii social-politice care s-au mai păstrat şi care n-au avut nimic de-a face cu grupările fascistoide. Dar chiar dacă acest vid ar fi existat, ar fi fost, până în ziua de azi cel puţin, umplut doar cu manele.

  2. Unele contestari la amintita lege erau in legatura cu lipsa condamnarii si a comunismului, nu doar a legionarilor.
    Altele chiar au fost de genul ” multe puncte de vedere exagerate, deplasate, chiar aberante,”

  3. De curând citeam un articol care folosea termenul de „deep state” în sensul unei structuri represive cuplată cu tradiție centenară de netransparență, corupție și obediență. Nu vreau să fac apologia Mișcării Legionare, dar eu văd în ea un fel de reacție venită din partea a ceea ce s-ar putea numi „deep country”. Este o reacție violentă anti-occidentală, anti-capitalistă, anti-cosmopolită, etc. Semnele clocoteau în profunzime de mai multă vreme- prima noastră mare grevă industrială este răscoala din 1907, dat fiind modul în care agricultura și majoritatea țăranilor au trecut de la feudalism la capitalism înainte să apară chiar industriile. Acest eveniment în sine, cât și modul sângeros în care a fost reprimat, denotă o lipsă de coeziune între lideri și „țara adâncă”, care după mine și-a găsit formularea în ML. Pentru Rusia, lucrurile au fost mai simple, atribuindu-și o definiție în afara Europei și tradițiilor ei. Țările Române au fost mereu o zonă de tranziție și prin urmare, noi reprezentăm un caz limită, fie de cultură europeană, fie în afara ei. Mi se pare că nici acum nu a fost tranșat această „dispută”.
    Comunismul a întrerupt această „dezbatere”, ca să folosesc un eufemism. La rândul lui însă a ajuns să fie definit în linii similare și, dată fiind direcția pe care i-au imprimat-o mai puțin Dej și mai mult Ceaușescu, afinitățile cu lideri legionari din exterior nu sînt întâmplătoare.
    Eu văd acum revolta anti-europeană prin furtul la vârfuri și asistențiat la bază- răscoala este una soft, în care se mimează niște principii europene. Sub umbrela politică și economică a UE sau NATO, se mimează niște atitudini când în fapt vedem aceeași mentalitate de efemeridă de no man‘s land, a cărei singură călăuză este un carpe diem viguros.

    • Paradoxal, ML o fost anti-capitalista dar si anti-bolshevica, anti-sovietica. Nu anti-comunista in sens ideologic caci in pozitia fatza de muncitori erau elemente de stanga – nu degeaba la Malaxa si STB au existat grupari ML importante. Nu era ceva neobisnuit: in martie 1945 Mussolini organiza la uzinele FIAT auto-conducerea muncitoreasca, asa ca dreapta-stanga se cam amestecau uneori la miscarile fasciste.

      • Corect- Zelea Codreanu a fost înainte de a deveni cel pe care îl știm azi, un anti-bolșevic, crescând și lângă Prut, și deci în buza „deșertului tătarilor”. Eu tot spun că era de stânga, dar probabil că sînt luat de provocator :). Comunismul avea 0 șanse în România acelor ani, chiar și fără percepția de a fi strict o unealtă moscovită- e suficient să cântărești nationalism + creștinism față de ateism și internationalism, ca să vezi cine avea șanse de reușită.
        Nominal, nazismul provenea din denumirea de national-socialist- a doua parte fiind amputată clar o data cu trecerea fățișă la corporatism și lichidarea „stângiștilor” între cămășile brune. Establishmentul german, militar, industrial și financiar nu ar fi făcut corp comun cu socialiști/comuniști.
        Fascismul italian este mai interesant, pentru că după mine, e cel mai apropiat de URSS- Mussolini a fost socialist la origine iar mișcarea a debutat în nordul industrial al Italiei și nu Sicilia, care era încă profund feudală. Mussolini a îmblânzit Mafia pentru câțiva ani, nu doar pentru că nu tolera un stat în stat, dar și pentru că avea viziunea „bolșevică” a unei industrializări cu orice preț și avea o aversiune de socialist față de feudalism.

    • Și fasciștii britanici sau germani, tot anti-occidentali erau? :P

      Teoria dvs.ar fi valabilă dacă Mișcarea Legionară ar fi fost ceva complet atipic la nivel european. Însă cum mișcările fasciste europene au reprezentat regula și nu excepția, probabil explicația a fost alta.

      Impresia mea e că înclinația societăților europene spre fascism a avut legătură cu dezvoltarea industrială. Statele au început să fie văzute ca un fel de mega-uzine, unde toată lumea trebuie să se conformeze directivelor conducerii și unde nu există niciun fel de obiective personale, ci doar cele ale uzinei. Sigur, până la urmă comunismul a fost cel care dus respectivul concept ”pe noi culmi de progres și civilizație”, dar mie diferențele între fascism și comunism mi se par destul de minore. Statul văzut ca o mega-uzină, funcționând pe bază de dispoziții și directive la care nu erau permise opoziții sau comentarii, a fost caracteristic ambelor ideologii.

      • Dacă definim nodul comun al aversiunii fasciste drept democrație parlamentară + piață capitalistă liberă + ateism + integrarea evreilor, atunci răspunsul este absolut DA. Discursul, deși simplu, este făcut în așa măsură încât să rezoneze visceral acolo unde ignoranța și prejudecățile mențin un teren fertil. Nu se explică omului de rând mecanismul crachului bursei, ci se folosesc termeni de genul „jidovit”, adică înțelegi matale. Partidele tradiționale, fidele până la un punct democrației parlamentare, sînt compuse din „jidoviți”- adică suma a tot ce spuneam înainte.
        Cred că trebuie să facem deosebirea între fascism industrial și fascism agrar. Orwell, care a fost și un mare patriot, are un eseu foarte frumos în care explică de ce partidul lui Moseley (tatăl lui Max de la Formula 1 :)) a rămas pitic, spre deosebire de alte țări din Vest. Fascismul spaniol are mult în comun cu cel maghiar, cu deosebirea lipsei evreilor în ce-i privește pe primii. Spania ultra-catolică, agrară, retardată (no offense) este în antiteză cu Barcelona industrializată, emancipată (fie și anarhică). Nu foarte diferite sînt lucrurile în Ungaria, unde micul proprietar de pământ și foștii latifundiari (zic foști pentru că războiul i-a „tuns”) urăsc de moarte centrul industrial și financiar căruia în mod peiorativ îi spun Judapest. Austria e similară- Viena Roșie (în sensul unui socialism cât se poate de prezent, fără a mai vorbi de prezența evreilor) coexistă cu un hinterland ultra-catolic și reactionar. Sciziunea Cehoslovaciei, una din foarte puținele țări care au menținut democrația parlamentară ori măcar un fel de surogat al ei, se face (independent de ocupația germană), după linii economice- Slovacia, mult mai săracă, mai înapoiată și mai puțin industrializată, trece la fascism, unde componenta religioasă catolică era la fel de importantă ca de exemplu la croați.
        Istoria fascismului european trebuie studiată și în context economic, nu doar social și politic. Este încă ocultată perioada ascensiunii legionare- mi se pare însă că altă perioadă „vitregită” este domnia lui Cuza. Am rămas cu marea sărbătoare a unirii și apoi alungarea dictatorului afemeiat- când se neglijează faptul că acei ani au definit România până după cel puțin primul război mondial. Dacă îl exclud pe Kogălniceanu, marii patrioți ai momentului 1848, 1859, au fost în același timp cei care prin refuzul reformei agrare au dat României istoria socială pe care o cunoaștem.
        Franța este un exemplu interesant pentru că acolo stânga și dreapta coexistă (destul de incomod de altfel) începând cu momentul hotărâtor al Comunei. În 1934 era în pragul unui război civil, care a continuat tacit și pe care temporar l-a „rezolvat” armata germană, ca apoi să reizbucnească virulent în 1945.

  4. Cartea lui Clark nu lamureste nimic legat de Mircea Vulcanescu, ce este mentionat vag in doua trei locuri, fara a fi analizat in mod special.

  5. „Roland Clark demonstrează, apelând chiar la sursele legionare, identificarea aproape deplină, constantă, ani de-a rândul, cu fascismul şi simbolurile sale (de la svastică la solidaritatea implicită ori făţişă cu regimurile/mişcările din Italia şi Germania). Mai mult, ideologii legionari „au prezentat Legiunea, fascismul italian şi nazismul german ca parte a unei reţele globale de partide ce împărtăşesc aceeaşi viziune“ (p. 18).”
    Germanofilia e demonstrata. Amorul pentru fascism, utopie, revolutie, schimbarea fundamentala a omului, etc nu sunt chestii juridice, deci nu sunt stabilite de tribunal.

  6. Simplu: la Nürnberg a fost un proces cu capii Germaniei naziste prinsi ori ramasi in viata.
    Nu erau judecate toate miscarile cretine din Europa.

  7. Am luat si eu cartea azi. Nu e geniala. E destul de bine documentata, contextul e corect, insa autorul e un tocilar care a invatat numai lista de carti pt examen. Nu a citit mai mult decat era obligatoriu si unele lucruri importante le intelege ca in gara, mai ales ce s-a intamplat cu faramitele ML dupa 1944. Nu pricepe cum a functionat propaganda, mai ales dupa 1989. Crede ca totul e nostalgie sincera. O prostie. Dupa 1989, adevaratii legionari mai credeau aiurelile lor, dar erau niste mosi defazati, complet incompetenti politic. Tamtamul l-au facut cei de la Liga Studentilor (multi fost sefi UTC/ASC), nostalgicii ceausisti, smucitii gen militarii lui Dogaru si alte mutre pitoresti.
    Azi cine suspina dupa capitan suspina la fel de dureros si dupa maresal, ceea ce nu e deloc firesc si tipic pt un legionar. Legionarii nu au fost antonescieni dupa rebelune. Asta e paradoxul care trebuie lamurit.

  8. Cine moare azi de grija legionarilor? Asociaţia Terra Naturalis, Asociaţia socio-culturala Prahova Excelsior, Mişcarea pentru Apărarea Ortodoxiei si Partidul Naţional pentru Patrie au contestat la 4 sept Legea antilegionara la avocatul poporului (V. Ciorbea, fost procuror comunist).
    Partidul Naţional pentru Patrie e bratul politic al sindicatului lui M Dogaru. (Mai multe pe siteul primariei sect 5, Buc http://sector5-cnsc.blogspot.ro/2015/03/apelul-comitetului-de-initiativa-pentru.html) Sunt pensionari comunisti sadea, nu le pasa de libertatea de expresie si de claritatea legislativa. Nu se pricep la PR si la propaganda pe internet. Le-o fac altii. De ce? Cu ce resurse?

  9. As aduce cateva lamuriri ( la un articol despre dnul Andrei Plesu ), dar ma refer strict la traditionalismul interbelic, miscare extrem de variata. Le pun aici, pt. a nu mai abuza de spatiu, comentariul, desi concis la extrem si fara zorzonele, fiind foarte lung, daca vor cadea sub un ochi avizat, bine, daca nu, si mai bine.
    Evident ca exista diversitate, particularitati, diferente. Nu orice diferente sunt specifice sau semnificative, etnosul nu e diferenta specifica, entelehie, caci ar insemna ca neamul omenesc sa fie impartit in specii, ca in lumea animala, acesta e rasismul. Pe cand in aceste teorii avem de-a face cu o absolutizare a ´diferentei´, a divizarii absolute ( binele uneste, raul divide). Comuniunea presupune o ´consangvinitate´ si un ´tipar´ unic, Cuvantul ( o spune Dionisie Ps.-Areop. ). ´Aproapele´ in care nu putem recunoaste decat diferente ireductibile – ceea ce implica ierarhizari si devalorizari subintelese si exista exemple – oh !, cu duiumul – nu mai e ´aproape´ si nici macar departe, ceea ce trebuie recunoscut e Chipul unic, ´acelasi´ ( diferitul nu are sens decat prin acelasi, il presupune ). In icoanele bizantine, in ierarhiile angelice, ingerii erau f. asemanatori, practic identici, multiplicarea aceluiasi model ( nu din motive de economie ), si nu o adunatura pestrita, erau ´minti (intelecte) separate´ sau libere, contemplative, ceva de care, evident, ganditorii existentialisti au oroare, e de inteles de ce nu citeaza si probabil nici nu citesc din sursele traditionale sau aleg doar ceea ce le convine. Prin diferente nu e unire, ci despartire, diferentialismele, particularismele, sunt intotdeauna polemice, exclusiviste, agresive.
    In fond, e tot un fel de protocronism, pt. ca asaza particularismul inaintea universalului, ca atunci cand se spune ca Eminescu a fost universal tocmai pt. ca era particular si ´national´ ( de ce nu local sau macar moldovean ?, ca particularismul sa fie consecvent pana la capat, adevarul e ca nationalismul cultural e nivelator si inamicul real al diferentelor regionale ) ´organic´, produsul ´sufletului popular´ si ´geniului national´. Eminescu s-a format in inalta cultura europeana, spiritul nu are granite, de obicei aceste ´genii´ se afirma impotriva inertiei mediului lor, deci mai intai e aceasta universalitate a spiritului care apoi se particularizeaza, sublimeaza limba si motivele locale, arta lui Eminescu, Brancusi, e culta, nu ´populara´. Iar ´universalitatea´ geniului e conceputa aici destul de abstract, ca faima, celebritate, cam asa cum Messi a devenit ´universal´, intercontinental. Universalul real e ca lumina ce lumineaza prin viralii, lumina pe care particularismele confesionale, etnice etc., o refuza altora sau o limiteaza drastic. Evident ca Eminescu era un geniu romantic ( el insusi afirmand-o raspicat ) si nu ´national´.
    Problema e urm. : aceste teorii imprumutate de neo-teologii, neo-ortodoxii, neo-tomisme cripto-bergsoniene nu au legatura ( ´vie´, daca se prefera, continuitate, transmitere ) cu traditia crestina premoderna, ´clasica´ ( conservarea prin Inconstientul colectiv popular – sobornost – e un pur mit slavofil ), si de aceea traditionalismele acestea sunt de fapt modernisme camuflate, din motive de legitimitate. Nu spun ca ar fi ´rele´ sau fara valoare. Folosesc termenul ´modernism´ in sensul cultural, nu in acela mai larg, ca in ´criza modernismului´ pt. catolici, unde modernism inseamna progresism. Manipularea traditiilor e specifica ´modernismului´ cultural, pt. a face ceva nou din ele : Make it new !
    Aceste noi teologii adopta un decontructivism filozofic, suspendarea, neutralizarea filozofiei prin filozofie, adesea si in consecinta si un amoralism antinomianist si decadent ( caci suntem, nu-i asa ?, la portile Orientului ) ce se justifica prin motivul, supralicitat, al ´nebunilor intru Hristos´. Cineva facea subtil, dar transparent, aluzie la legionari care, cum zicea inflamat tanarul Noica, isi pierdeau sufletul pt. mantuirea neamului lor, ex. eroice de ´traire la limita´, iar Steinhardt are pasaje pur si simplu jenante, zici ca era indragostit de tinerii si vanjosii samurai crestini. Anti-filozofiile irationaliste si nihiliste ( sau, indulcit, ale ´absurdului´) la moda, asa-zisa ´crucificare antinomica´ a ´ratiunii´ ( antionomiile acestea, luate din kantianism, erau inventia simbolistului crestino-platonic – homoerotic – P. Florenski, care era si antisemit, anti-semitismul religios foarte natural in anturajul sau ), despre care Sf. Parinti nu stiau absolut nimic ( isi formulasera dogmele in termeni clasici, platonico-aristotelici sau neo-platonici, nu erau non-inteligibile ci tocmai foarte simple si cat mai pe intelesul tuturor, aproape in termeni juridici ) – deschizand astfel cale unui devotionalism voluntarist, quietism si pietism agnostic, tipic ´conservator´. E bine de mentionat ca ´traditionalismul´ – in sensul strict si literal – a fost initial un curent catolic quietist-agnostic, condamnat ca atare de Catolicism, care pretindea ca orice cunoastere nu e decat simpla transmitere verbala, un ´traducianism´, reflectand autoritarismul epocii, tot ce venea de la autoritati fiind venit de sus – cu cel mai faimos reprez. in J. de Maistre, al carui portret somptuos iti evoca irezistibil pe Marele Inchizitor.
    Intelectuali dezamagiti adera la aceste anti-filozofii ( a se remarca totusi ca teologii au obiceiul sa se tarasca dupa filozofi la moda, care de regula ii dispretuiesc … ), batjocoritor : ´Dzeul filozofilor´, ´absoluturi´ metafizice, esente si entitati, decretate ´abstractiuni´, scheme fara viata, carne si sange ,´panteisme´ de paie, ´gnosticisme´ si ´platonisme´ inchipuite etc. , ironizand facil lucruri pe care nu pot sa le inteleaga – asemenea ignorantilor care confunda geometria cu magia – si pe care marii teologi din vechime le venerau, – pt. a face loc ´Dzeului viu´, ´personal´, antropomorfizat, in cea mai literalista si anti-intelectualista forma de religie, de aroma foarte protestanta de altfel ( de fapt Protestantismul si-a creat rapid propria scolastica ), Pascal, sfantul baroc al religiei conservatoare, era legat de Jansenism. ´Dzeul cu barba´- cum repeta N. Steinhardt, mai mult ca sigur acelasi cu ´Mosul´ lui Petrache Lupu, Zalmoxis ( Zaul mos, cum talmacea N. Densusianu), varianta locala de Wotan, conformandu-se Lebensphilosophiilor la moda, un Crestinism ´viril´ si existentialist, decis, muscular, mundanizat si politizat, ´conservator´. Ceea ce e o forma de populism, o ´intoarcere la popor´, ca la muma , la o religie crezuta ´simpla´ si inocenta, ´autentica´ si nicicand existenta, o fantezie boema, romantica. Subiectul Steinhardt e tabu, acest Pavel pribeag al trairismului, care spera ca Dzeu sa faca o minune si sa-l transforme si pe el in roman, si pe care extremistii antisemiti il agata ca pe un trofeu. Suferinta, ce merita tot respectul, nu e vorba de asta, nu e totusi o grantie pt. ´adevar´, au suferit in temnite oameni de toate confesiunile si crezurile ideologice. Nu e vorba de scapari, ´derapaje´, ci de un pattern foarte coerent.
    As putea aduce nenumarate ex. despre cum trata A. Scrima ´alteritatea´ religioasa. Dialogul insemna o survolare condescendenta si foarte diletanta a unor traditii ´exotice´, islamice si indiene ( de la mana a doua si a treia), nu era de fapt nicio cautare reala, caci demonstratia era deja stabilita, contrapunererea cu Crestinismul si devalorizarea, demascarea lor finala, ´panteisme´, religii naturale si nu supranaturale, o apologetica camuflata, in pur stil iezuit. Acesta e un universalism ipocrit (´perenialism´ anti-modern in cazul lui Scrima, care era in relatii de dragoste cu cercul lui F. Schuon ). De ex., Sufismul e valorizat, foarte selectiv, doar in masura in care seamana cu misticismul crestin, tocmai ca nu exista un respect real fata de alte perspective spirituale. Si la Dnul A. Plesu am remarcat uneori aceasta ducere in derizoriu ( citesc o prefata la tratatul lui Epictet si nu-mi vine sa cred, nu era crestin !, pai cum sa-l mai citesti ? … ), ca sa nu mai spun de Dnul Patapievici, acel tames-balmes stufos care e ´Omul recent´ se incheie cu niste predici demne de evanghelistii americani, ale unui Crestinism capitalist, antreprenorial si neoliberal ( pe atunci era la moda, acum nu mai e ). In definitiv, acesta e, inca, spiritul ´intelectualilor religiosi´ si conservatori de la noi, care duc traditiile interbelice mai departe. Eliade, cu deschiderile lui, a fost totusi exceptia de la acest provincialism innabusitor si nationalism cultural.
    Ai senzatia ca aceasta credinta angoasata e numele ´deciziei´ si ´rezolutiei´ existentiale, al ´autenticitatii´, ´a deveni ceea ce esti´ ( adica refuzul palingenezei ) si amor mundi in mod cert nu au multe in comun cu Crestinismul traditional si cu nicio spiritualitate, sunt o apologie a pesterii. La fel de nedeterminata ca Daseinul, de aceea si recurge la sincretisme, bricolaje, ezoterisme si alte guenonisme. Heidegger, care e ex. tipic al acestui neastampar prometeic, a renuntat intai la Catolicism – de la care a pastrat numele Fiintei -, apoi si la Protestantism, pt. a sfarsi intr-un fel de Zen postmetafizic, profet unic al unei religii personale, anti-umanist, anti-filozofic si ecologist : ´s-au inchipuit intelepti si au innebunit´ . Aceasta e religiozitatea post-religioasa, post-crestina. De unde si repulsia instictiva si iconoclasta fata de ´formalism´, institutionalizari si ´obiectivari´, e vorba, in definitiv, de o forma de ´misticism´ vitalist, ´experientialist´ si obscurantist, anarhic, tipic interbelicului. Religia conservatoare, culturalista, literar-estetista, dulceag-psihologista, politica, in care Dzeu e conceput ca un stapan al acestei lumi, al ´ordinii´ si status-quoului ( v. Teologia politica II a lui C. Schmitt ).
    … Acest tip de ´scepticism´ e pseudo- sau anti-socratic, pesimist sau ´tragic´, nu admite un capat al caii, o destinatie finala, un refuz fals pios al cunoasterii si deschiderii, e ca un voyeurism, sisific. Dar daca omul e, platonician, o planta cereasca, acest dualism extrem inseamna ruperea ei din radacina, a firului de aur al asemanarii si ´identitatii´. Fara unitate nu poate exista comunitate. Ca in teologia dialectica, a crizei, influentata cam de aceleasi surse generationale si non-conformiste, impotriva Crestinismului liberal, degenerat si ´efeminat´, a ´angelismului´ si ´social-democratiei´ – cum zicea Steinhardt, de-ti vine sa crezi ca unui angelism corupt si ipocrit i-ar fi de preferat un demonism onest …
    In fine, daca se pune problema ´investiturii´ unei traditii culturale, la capatul scolii ´trairiste´ sta un personaj cultic si carismatic, un trickster, supranumit ´Diavolul´ si ´Mefistofel´. Despre care Eliade, care il cunostea, il simtea foarte bine, credea ca nici nu era credincios, ca era ´nihilist´ ( iar despre sine Eliade recunostea franc ca nu putea fi crestin ). Alibiul estetist si ridicol al separarii ´omului´ de ´opera´ ( ca intr-o canalizare spiritista) nici nu merita vreo atentie ( se intelege ca argumentul – nici acceptarea ´diferentelor´ ireductibile- nu sunt valabile si pt. intelectualii ´progresist´ … ). Si totusi era un profet, un duhovnic al neamului, varat in toate invartelile, fara scrupule, vorbea despre Crestinism, ortodoxie, traditii …

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Vasile
Cristian Vasile
Cercetator stiintific la Institutul de Istorie Nicolae Iorga. A fost secretar stiintific al CPADCR. Ultima carte publicata - Politicile culturale comuniste in timpul regimului Gheorghiu-Dej (Humanitas, 2011)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro