vineri, martie 29, 2024

Despre lene

„Dumnezeu l-a creat pe om fericit,
inactiv,  inocent şi nemuritor”
(F. Nietzsche)

Dacă divinitatea, prin voinţă şi faptă, l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa  (nedesăvîrşindu-i asemănarea), cu necesitate non-fapta îl desfată, îi face mai suportabilă nedesăvîrşirea. După căderea adamică, urmare a curiozităţii făptuitoare  izvorîtă dintr-un refuz al inacţiunii celeste, fiinţa nu mai poate practica lenea originară, ci doar una aparentă, un surogat al acesteia. Una care oscilează aleatoriu între repaus şi acţiune.

Faptul că putem crea fără să facem, în sens fizic, aproape nimic ne apropie cel mai mult de divinitate. Ca atare, leneşul contemplativ încearcă să valorifice prin non-acţiune efectele căderii. Lenea poate re-adamiza un nou tip de libertate: aceea cuprinsă în răgazul oricărei inacţiuni, în potenţialitatea oricărei ne-angajări. Făptuirea curioasă, doritoare să afle diferenţa dintre bine şi rău pe calea experienţei directe pregăteşte şi definitivează damnarea, imperativitatea muncii. Lenea devine o formă practică de exil într-un ambient suprapragmatic, într-o lume pusă apocaliptic pe factualităţi, multe dintre ele inutile. M. de Unamuno spunea că „esenţa omului este lenea şi, împreună cu ea, oroarea de responsabilitate”. De-a lungul istoriei, nu doar societatea, ci şi biserica şi-a făcut o ţintă predilectă din a dezavua lenea, punîndu-i în cîrcă toate neajunsurile. De la unele texte biblice la părinţii pustiei, continuînd cu pragmatiştii recenţi, toţi au simţit nevoia să-şi manifeste dispreţul faţă de άπάθεια. Pe care o considerau a fi de natură demonică. Biserica va condamna starea de acedia încă din perioada ei de început. Condamnare continuată de unii părinţi ai ei. La aceasta pot fi adăugate şi rezervele manifestate faţă de paresia, rîs, vorbărie etc. Context în care mai aproape de adevăr se află conceptul propus de Sf. Toma d’Aquino, acela de tristitia. Pe care îl considera un fel de vid al sufletului. Umaniştii îl vor opune pe otium lui negotium, în încercarea de a delimita două atitudini care vizau finalităţi diferite. Toate acestea se petreceau într-o perioadă în care obsesia muncii nu ajunsese încă la debilitate.

Pentru clarificarea acestei abordări e necesară operarea unei minime distincţii între cele două tipuri de lene care se relevă la o primă analiză: lenea creatoare – numim aici meditaţia filosofică, culturală, literară, artistică; şi lenea de sorginte mistică. Amîndouă ţin de ceea ce am putea numi lene făptuitoare, cu sens. Trebuie rapid precizat că nu toată lumea poate practica lenea prefigurată de aceste rînduri. Căci, în acest caz, am avea o lume sublimă, dar care ar dispărea în scurt timp. Privită ca virtute a imaginarului, ca incursiune metafizică, la acest tip de lene ajung foarte puţini. Celor care nu ştiu să fie leneşi activi, ci doar de o patologică lîncezeală (sau harnici incontinenţi), le rămîne drept consolare munca. Aşa după cum se vorbeşte imperativ despre dreptul la muncă, tot aşa ar trebui să se vorbească şi despre dreptul la non-acţiune, la răgaz, la un dolce far niente perpetuu. Căci şi pierderea de vreme, în viziune heideggeriană, „este un mod existenţial de a fi”. Este un dat al fiinţei. Poate că este chiar modul esenţial de a fi, îndreptat împotriva oricărei deturnări exterioare. Fiinţa nu-şi poate amputa una din trăirile sale naturale – inacţiunea. Lenea nu e, din această perspectivă, decît schija anamnezică a unei lumi primordiale, lume iremediabil pierdută. Ea este dependenţă şi normalitate paradisiacă. De aceea manifestarea ei post-adamică pare a fi mereu în răspăr cu normalitatea mundană. Lenea descinde direct din misterul creaţional. În timp ce orice acţiune tinde să anuleze misterul, îl aneantizează prin obiectivare. „Pasivitatea este posibilitatea înainte de realitate”, după o formulare hegeliană. Intuiţia şi trăirea născute din răgazul postulat de lene sînt infinit mai preţioase, din perspectiva sensului fiinţei, decît zbaterea în marginea goalei necesităţi. Înclinaţia spre non-acţiune, spre gratuitatea existenţei (alături de credinţă) este singura dovadă că am fost creaţi pentru Paradis. De unde, datorită curiozităţii lucrătoare, am fost definitiv excluşi. Curiozitatea manifestată în act a fost punctul de start al decăderii, trambulina ce ne-a aruncat în neant. O circumspectă abţinere ne-ar fi plasat pe alte coordonate. „Dar luarea în seamă plină de respect, inerentă gîndirii, reprezintă de fapt luarea-aminte la o chemare discretă şi stăruitoare, care nu vine dinspre faptele şi procesele izolate ale realităţii şi nici nu îl priveşte pe omul cuprins de superficialitatea agitaţiei sale cotidiene” (M. Heidegger).

Tînjind după o cunoaştere oarbă, prin interpunerea faptei, protopărinţii noştri au ratat şansa de a cunoaşte prin intuiţie şi non-acţiune, prin revelaţie. Incapacitatea revelaţională ne-a dus la calvarul muncii. Omul nu mai vrea să contemple lumea, el vrea să o transforme. Decăderea, concretizată în dependenţa de fapta non-necesară, devine blestem ontic aruncat asupra fiinţei: „blestemat va fi pămîntul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale”(Facerea). Astfel s-a anulat dreptul cel mai de preţ al fiinţei: dreptul la non-acţiune, la nefixarea în concret, la libertatea absolută. S-a păstrat, în schimb, conform gîndirii augustiniene, doar liberul arbitru. De altfel, referindu-se la ziua a şaptea, Sf. Augustin spune: „odihna se află în toate, adică este desăvîrşită, pe cînd munca se află în parte”. Înainte de cădere omul era, prin propria prezenţă, colaborator la creaţia divină. Existenţa îşi era suficientă sieşi. Ea nu avea nevoie de nici o raportare exterioară. Cunoaşterea era doar trăirea propriei fiinţări, fericirea degajată din această sublimă stare. Starea de lene şi meditaţie aproprie, prin refuzul contingenţei factuale, de cer. Pe cînd acţiunea, privită în datele limitelor sale, leagă şi mai tare de pămînt. În timp ce acţiunea înglodează în determinat, răgazul propune un interval al in-determinării. Prin concreteţea apăsătoare a necesităţii, satisfăcută doar prin intermediul faptei, omul îşi ratează, conştient sau nu, cea mai ispititoare formă a libertăţii. După fapta divină, fapta omului (dusă dincolo de limitele strictei necesităţi) rămîne o impietate, o rătăcire care îşi hrăneşte şi amplifică non-sensul. Fiind lestul divin al unui simbol perpetuat în om, fapta nu poate fi perpetuată decît în spirit. Condamnîndu-l pe om la muncă, la cîştigarea prin truda braţelor a celor necesare existenţei, Dumnezeu n-a condamnat dumnezeirea din om. Ci a dezavuat doar partea neîndumnezeită, rămasă de la început pe mîna liberului arbitru. Căci, pînă la urmă, spaţiul paradisiac nu este decît toposul rîvnit al unei trîndăvii eterne. Un loc în care singura acţiune permisă este aceea a gîndului. Referitor la scopul societăţii, Sf. Toma d’ Aquino afirma că acesta nu ar fi altul decît acela de „a permite oamenilor să se dedice contemplării lui Dumnezeu”. Lenea, în accepţia propusă, ca neîntreruptă contemplaţie a minunii existenţei, se numără printre cele cîteva aşteptări esenţiale ale omului.

Lenea făptuitoare

Lenea şi făptuirea continuă să fie contrapuse, continuă să fie privite dintr-o perspectivă etern antinomică. Deşi lenea meditativă, lenea cu sens (făptuitoare) poate constitui cea mai autentică faptă a omului. Ea continuă să aibă, în ciuda conotaţiilor negative, un incitant parfum metafizic. Ei fiindu-i suficient doar subiectul reflectat în propriul sine, fără nici un fel de predicaţie. Starea de răgaz existenţial determină natura introspecţiilor, activează resursele latente ale sufletului. Pe cînd faptele încearcă să transforme totul în trupuri înţepenite ale realului. Ca atare, interogaţia baudelaireană rămîne mereu actuală: „Munca nu este oare sarea care conservă sufletele mumificate?”.

Prin intermediul acţiunii fiinţa forţează un segment de eternitate aproape împotriva naturii. În timp ce, prin calmă aşteptare, ea provoacă şi trăieşte o normalitate cu rezonanţe cosmice, dincolo de implicaţiile sterile şi de orice misoneism. Consecinţă datorată şi faptului că la origini munca a avut un caracter eminamente sacru. Starea de răgaz destinat aşteptării sacrului şi transgresarea oricărei elementarităţi profane sînt întemeietoare; şi nu fapta, cea care ne zideşte în propria-i materialitate. Cunoaşterea – mereu parţială – scindează lumea în falii ireconciliabile. Chiar acţiunea lui homo faber este produsul eşuat al unei stări meditative, cathartice. Orice faptă este la origine potenţialitate pură a cuvîntului, care poate chema sau nu idealitatea în concret. Pentru a exista, realul faptic trebuie mai întîi gîndit în răgazul posibililor săi. Lenea este un atribut de bază al inteligenţei, greşit interpretat de mecaniciştii acţiunii. Răgazul meditativ este faptul de a putea face mult cu un minim de efort. O acţiune materializată este o închisoare a opţiunii, o armonie înţepenită. Orice facere conţine, iniţial, o anti-facere, după cum ea prevesteşte o harnică inutilitate. „Ceea ce civilizaţia a făcut să sporească, nu e atît activitatea şi mijloacele de acţiune, cît pasivitatea noastră” (C. Noica). Faptele nu fac decît să imite la nesfîrşit datele posibile ale calmei interogări. Fapte care sînt, nu o dată, chiar fructele plictisului. Gîndirea, care este prin definiţie statică, re-inventează însăşi existenţa. „Gîndirea acţionează doar în măsura în care gîndeşte” (M. Heidegger). Acţiunea faptică non-necesară nu este decît o restrîngere progresivă a formelor de posibilitate. Cu fiecare idee concretizată anulăm o posibilitate, un vis, înmulţim inutil existenţa obiectelor. Cu alte cuvinte, „a face ceva înseamnă a crea existenţă – şi existenţă există îndeajuns”, după cum spunea J. P. Sartre. Elementele necesităţii existenţiale, făcute şi re-făcute, nu sînt un răspuns la o necesitate ontologică. Ci sînt doar o nedumerire precisă despre ceva tot mai imprecis. Ele sînt doar o părere obiectivabilă în multiple capcane factice. Existenţa este doar o idee a posibilităţi absolute, divine. Existenţa este doar o idee reuşită a multiplelor variante de a fi ceva, de a nu rămîne doar nimic.

Pentru a putea înţelege datul existenţial – unde se pare că este întotdeauna ceva de făcut – nu este necesară obiectivarea non-stop a naturii lui. Ci, mai degrabă, este nevoie de idealizarea lui radicală, cu binefăcătoarele virtuţi ale inacţiunii. În timp ce în potenţialitate omul poate re-naşte, cantonat doar în lucruri, el îşi blochează treptat o sumă de ne-limite. Faptul de a fi (esse) se împlineşte nu prin materializarea vreunei fapte exterioare, ci prin calmul şi răgazul fiinţării derulat în pură şi gratuită contemplare. În sens contrar, „posibilul (nu doar posibilul care este exclus, ci şi cel care este presupus), în clipa în care devine real se dovedeşte a nu fi nimic; deoarece, prin realitate, posibilitatea este nimicită” (S. Kierkegaard). Lenea de a fi, ca referenţialitate transcendentă, e începutul adevăratei fiinţări. Ea este gradul zero al conştientizării propriei glorii şi nimicnicii. Faptele umane au sens doar în perspectivă transtemporală, ele primesc o semnificaţie doar dacă se înscriu în orizontul transcendentalităţii. Lenea spirituală, meditativă este, de fapt, perpetua duminică a existenţei. Prin intermediul ei insul, αύτουργός, se transformă în θευργος. Omul nu a fost creat să facă, ci să fie. Sau, cu o remarcă a lui M. Eckhart, „oamenii nu trebuie să se gîndească atît de mult la ceea ce fac, ci ar trebui să cugete la ceea ce sînt”. Or, pentru a fi cu adevărat e suficientă pura existenţă dezbărată de incontinenţa voinţei factuale. Lenea e voinţă à rebours, adică voinţă de a nu dori nimic peste măsură. Pînă la urmă, orice faptă cade în capcana temporalităţii şi în cea a caducităţii. Numai potenţialitatea în sine, neconcretizată, apropie sensul uman de pulsul atemporalităţii. Faptele non-necesare doar multiplică la infinit diferite variante iluzorii de necesitate. „Nimic nu e mai inutil decît să faci bine ceea ce nu ar trebui să faci” (P. Drucker).  Cu cît vom fi mai rentabili în imanent, cu atît vom fi mai perdanţi în transcendent.

Lenea nu este o stare golită de orice acţiune, ci ea este acţiunea topită (conştient) în propriul ei elan. Această dimensiune a marcat manifestarea introvertită a spiritualităţii orientale, interesată mai mult de relieful sinelui. Ea a înlăturat cu savantă indiferenţă lanţul determinărilor exterioare. Un principiu taoist spune: „Nu face nimic şi astfel vei înfăptui totul”. Divinitatea, nefăcînd, în aparenţă, nimic, a făcut totul. Lenea este de esenţă sacrală, fiind o coordonată a in-creatului divin. Orice acţiune concretă încearcă să dea un răspuns, să autopsieze un miracol. Pe cînd actul spiritual, chiar concretizat, reclamă prezenţa promisiunii, a misterului. Urmarea directă a păcatului şi a căderii este şi abolirea stării de lene ca dat epifanic. În orice faptă timpul se erodează, rugineşte. Valenţele lui sînt păstrate integral doar în ideea ca faptă originară. Idee care refuză să părăsească acest statut. Formele actuale de tardivă regăsire spirituală nu sînt decît vagi modalităţi de re-cădere în răgazul şi lenea paradisiace. Ne-am ratat şansa de a fi leneşi eterni în favoarea aceleia de fi harnici în perisabilitate. Am devenit doar rentieri ai neantului. Faptele sînt modalităţi profane de a muri voioşi în lucruri, în lucrativ. În orice faptă se reflectă limpede chipul morţii, „… dacă nu cumva orice acţiune este un păcat şi vine de la diavol” (F. Nietzsche). Pe cînd în orice nefixare (lenevoasă) apare speranţa unui veşnic început. Acumularea şi producerea unor obiecte de o complexitate tot mai mare şi mai inutilă, practicarea generalizată a necesităţii de dragul necesităţii iuţesc timpul pînă la totala lui desubstanţializare. Cu o expresie a lui N. Berdiaev: „Este criminal să cedezi libertatea originară cerinţelor necesităţii”. Inacţiunea (acţiunea la limită), ca aliat al trăirii în absolut, domoleşte timpul. Îl pune în slujba celui care ştie şi să nu facă, în slujba destinului. Cu toate că leneşului îi place mai degrabă înafara oricărui destin dictat doar de fapte. Leneşul pare a fi dintotdeauna un boier al meditaţiei gratuite, al căzutului pe gînduri de amorul existenţei, un sublim „pierde-vară” al ne-angajării.

Dumnezeu l-a creat pe om prin fapta sa. O faptă pur spirituală (Cuvîntul), care i-a fost transmisă apoi, datorită neascultării, ca eternă pedeapsă. Însă această pedeapsă are în natura sa şi şansa umano-divină a salvării. Leneşul refuză în bună parte această faptă-dar. El respinge orice mecanicitate dedusă eronat din divinul exemplu. Pildă ne stau chiar cuvintele lui Isus adresate Martei: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti” (Luca). Atitudine comparată cu cea a Mariei, sora ei, care nu se „silea” deloc, ci doar stătea şi asculta cuvintele învăţătorului. Care şi spune: „căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”(ibidem). Tragic nu e doar faptul că fiinţa şi-a pierdut, prin păcatul originar, viaţa veşnică. Ci şi că a pierdut deliciile non-acţiunii, ca singură modalitate de a trăi cotidian paradisul. „Leneşul e paradigma împlinirii fără efort: el reuşeşte tocmai în măsura în care nu face nimic. Ca erou al stazei căzut în inadecvarea mobilităţii universale, leneşul este un recidivist al paradisului după cădere, un insurgent al eternităţii în condiţiile finitudinii” (G. Liiceanu). Pentru leneş, prezentul (ca imperativ al factualităţii) este o incomoditate inoperabilă. El nu se poate rata decît în măsura în care nu poate fi leneş absolut. Neîmplinirea nici unei fapte care l-ar scoate din starea sa extatică este, pînă la urmă, ontologicul său scop. Un fel de nimic care se perindă spre un alt nimic mai semnificativ – am putea spune. Dacă acţiunea leneşului este gîndirea (introspecţia), trebuie să admitem că, în ultimă instanţă, aceasta este chiar fapta sa. Asta „pentru că gîndirea este singura specie a actului în care nu se face nimic”(ibidem). Ca atare, leneşul trebuie scos din zona inutilităţii totale şi aşezat undeva în intervalul pre-faptei, al faptei dinainte de orice faptă. Trebuie plasat în perimetrul faptei care este şi rămîne gînd, cuvînt. La fel ca simpla respiraţie care devine faptă-în-sine, cu funcţie pneumatologică, tot aşa rostirea cuvîntului rămîne marea lui faptă. Prin natura sa, orice faptă este demonstrativă. În timp ce exerciţiul cognitiv este participativ, se manifestă per se. Modelul suprem al oricărei fapte (inactive) este cuvîntul divin. La Dumnezeu cuvîntul şi fapta sînt una. „Şi a zis Dumnezeu: să fie lumină, şi a fost lumină” (Facerea). Iar înţeleptul Iov a spus: „Ştiu că poţi face orice şi că nu există nici un gînd care să nu ajungă pentru Tine faptă”.

Păcatul originar nu e decît căderea din mirajul cuvîntului în concreteţea brutală a faptei, din transcendent în imanent. Reabilitarea unităţii primare a cuvîntului şi a faptei, topirea lor într-un singur ecou divin ne-ar putea dezbăra de povara căderilor lucrative. Ne-ar putea redeştepta dimensiunile ocultate ale fiinţei primordiale. Orice acţiune este, la început, gînd exersat în gol, taedium vitae. Fiinţa este mai degrabă definită de interval, de ne-angajare, de modul cum ea ştie să fie fără să facă aproape nimic. „Ce e de făcut cînd nu mai e nimic de făcut” – cum ar spune C. Noica. Avalanşa faptelor prin care, în nesfîrşita lor diversitate, se încearcă să se justifice un sens distruge tocmai ştiinţa calmă de a şti să aşteptăm fapta. Leneşul spiritual îşi exersează gîndirea ca faptă-în–sine. De unde rezultă inconturnabil că acest tip de răgaz este actul lui de căpătîi, conştiinţa sa pusă la lucru. „Această conştiinţă de sine este fapta, acţiunea” (S. Kierkegaard).

Lenea poetică

Lenea spirituală (făptuitoare-în-sine) poate fi considerată a fi pragul oricărei esenţe. Sau, cu o expresie nietzscheană, „din lenevie se naşte întreaga psihologie”. Din conotaţie preponderent negativă, ea trebuie gîndită şi în perspectivă estetică. Trebuie privită într-o accepţiune ce vizează prioritar frumosul, reducînd la minimum elanul utilitarist. Dacă subiectul trebuie căutat cu primordialitate în limbaj (în res cogitans), nu în acţiune, tot aşa sensul trebuie căutat în transcendenţa proximă, mai puţin în rex extensa.

Dacă lenea îşi face un aliat din credinţă, filosofie, literatură, artă, duşmanul ei aparent rămîne tehnica şi scientismul văzute ca scop în sine. După supralicitarea demersului ştiinţific, care mai mult a tehnicizat şi algoritmizat alienarea, ducînd fiinţa în impas, un răgaz şi o privire celestă pot fi benefice. O relaţie a fiinţei cu ea însăşi, cu alteritatea nu e posibilă doar în registrul factologicului, a presiunii deterministe. „Un umanism plenar nu se poate întemeia pe exclusiva cucerire a ştiinţei, ci şi pe adîncimea şi comuniunea arhetipală a sufletelor”(G. Durand). Din cea mai înaltă formă de existenţă la care a ajuns lenea meditativă s-a născut credinţa, filosofia, cultura. Toate acestea devenind semnele ei grafice, registrele concrete de manifestare. Lenea este un fel de rest genezic, o coordonată euristică a tăcerii dinaintea oricărei în-făptuiri. Pentru leneşul spiritual meditaţia este faptă concretă, proiect noematic, scop şi resemnare în acelaşi timp. El simte nevoia unui destin doar în măsura în care trebuie să-şi plaseze undeva surplusul inconfortului existenţial. Iar locul ideal de plasare este acela unde înfloresc toate idealismele – tărîmul spiritului. „Căci – după cum arată Goethe în Faust -, omului îi place să viseze,/ Şi timpul să şi-l piardă aşa, în van,/ De aceia îi dau tovarăş pe satana/ Ca veşnic să-l îndemne să lucreze”. Dintre tipurile de lene făptuitoare (poetică, mistică, literară etc.), lenea de tip poetic pare a fi, în special pentru noi, românii, lenea noastră de căpătîi. Asta, evident, cînd ea nu este doar abilă mască a trîndăviei, simplă ataraxie. Context în care Mioriţa poate fi epitaful ei apodictic, şoptit necontenit în urechea destinului. Ciobanul mioritic (ciobănitul, cerşetoria,  cititul şi scrisul sînt singurele profesii derivate din lene), deşi ia cunoştinţă de destinu-i imediat, nu mişcă nici măcar un deget pentru a-l evita. Dimpotrivă, ştiindu-i finalul, îl tratează cu aristocratică indiferenţă, transferă netulburat în supratemporal şi supraspaţial rezolvarea sa. Afirmaţia lui V. Alecsandri, „românul s-a născut poet”, nu înseamnă, cum eronat s-ar putea crede, un generalizat şi garantat talent pentru poezie. Această afirmaţie evidenţiază doar o înclinaţie poetică spre boicotarea realului, o stare de catalepsie, de visare. Ea semnifică mai mut o transmutare a prezentului în contul generos al trecutului şi al viitorului. În anumite date, reproducem doar acea lume care, cu un vers eminescian, „gîndea în basme şi vorbea în poezii”.

Nu o dată, în faţa destinului istoric am reacţionat cu un plus de indiferenţă, trîndăvie şi lîncezeală, în loc să fim cît de cît leneşi activi. Încetineala poetico-mioritică este contribuţia noastră românească în materie de lene, oblomovismul nostru naţional. Leneşul adevărat îşi drămuieşte mişcările, întreaga gestualitate cotidiană. Chiar şi în pragul limitei, el exersează o moarte boierească, în braţele cărei îşi dozează milimetric de-lăsarea. Căci – spre a exemplifica din nou -, mare satisfacţie ontologică a mai găsit leneşul lui I. Creangă, care, în sublimu-i dispreţ lumesc, a catadicsit doar a întreba: „muieţi îs posmagii?”. El afişează, astfel, o contagioasă lene de a mai fi. Ca atare, „muieţi îs posmagii?”, plasat în registru fenomenologic, ar putea deveni hamletianul nostru mod de a fi întru răgaz şi neosteneală: to be, or not to be-ul românesc. Ar putea fi un posibil epitaf naţional. Căci la ce au fost bune, ne putem întreba contrariaţi – trecînd în spaţiul mitului -, hărnicia şi încăpăţînarea Anei lui Manole? La ce i-a folosit faptul de a se opune eroic stihiilor naturii? Nu mai bine se abandona confortabil în voia destinului? Unde au dus-o voinţa şi dorinţa neclintită de acţiune? Dar pe Manole? Unde a dus lucrătura mitului prometeic? Toate aceste fapte, contrar aparenţelor, au dus doar la consolidarea ideii de mit, de angajare ideală în orizontul oricărei aventuri umane. Ele nu urmăresc faptele în sine, ci perseverenţa ideii, ştiinţa aşteptării clipei inspirate. „Natura noastră este neapărat trîndavă. Ca şi inteligenţa, care e o excepţie, activitatea nu poate fi decît rezultatul unui efort artificial de voinţă, firescul aparţinînd întotdeauna lenei, care e, de aceea, delicioasă şi infinit delectabilă”(H.-R. Patapievici).

Context în care apare ca falsă aserţiunea conform căreia concluzia defetistă ar fi apanajul leneşilor, a celor care nu vor să meargă orbeşte, din concret în concret, mai departe. De fapt, lenea bine practicată e un fel de concluzie în sine. Între Diogene, care înnobila lenea cu ingredientele cinismului, şi un Don Quijote pus pe fapte şi lupte fantasmagorice, îl prefer totuşi pe primul. Chiar dacă şi cel de-al doilea era mînat în luptă tot de o lene literară care i s-a urcat la cap. Faptul că endemica noastră moliciune nu-i doar „muzică de cuvinte” ne-a amintit-o, illo tempore, însuşi Herodot. E vorba de o remarcă pe care istoriografia s-a tot străduit să n-o observe. „La ei (la traci, n.n.) trîndăvia e lucru foarte ales, în vreme ce munca cîmpului, îndeletnicirea cea mai umilitoare”. Nu o dată am eşuat în fapte aparent vitejeşti şi am reuşit în aşteptări lenevoase bine gîndite. Unele situaţii se rezolvă, dacă sînt lăsate în voia lor, mult mai bine decît atunci cînd sînt orientate greşit. Devenirea naturală a lucrurilor este mai bună decît faptele interminabile care se anulează reciproc. „În lene nu faci nimic, dar se întîmplă o seamă: laşi să vină spre tine, liniştit, senzaţii, sentimente, gînduri, fantasme şi, totodată, laşi să urce din tine îngeri, drăcuşori, amintiri bune sau rele, tot ce ai ţinut sub obrocul conştiinţei” (A. Dragomir).

Lenea mistică

Prin intensitatea implicării, a registrelor trăirii, lenea de tip mistic este mai restrictivă decît celelalte tipuri de lene, pentru că vizează textual şi pre-textual divinul. Sens în care ea ne apare ca fiind acea capacitate aparent inactivă de a trăi afectiv, spiritual şi fizic actul credinţei, modul mediat (dar şi concret) de întîlnire personală cu revelaţia sacră.

În timp ce lenea făptuitoare caută mai direct sau mai voalat datele divinităţii, pe căi i-raţionale, trăirea mistică este doar extaz al găsirii, bucurie harică (agalliasis). Prima este doar căutare, lipsită de orice certitudine a găsirii, pe cînd cea de-a doua este doar certitudine, mărturie epifanică. Leneşul de tip mistic, anahoretic înţelege zădărnicia acestei lumi, agonia ei derulată în datele efemere ale fizicului. De aceea orice împlinire a fiinţei – chiar spectaculoasă – înafara misterului divin i se pare lipsită de sens. Iar demonul – care se presupune că se află în spatele acediei, leneviei – nu e decît artizanul neobosit din umbră, arhitectul tuturor ispitelor. Fapta esenţială a leneşului mistic este rugăciunea. Singura faptă care poate elibera omul de sub povara cotidianităţii. Starea de lene s-a perpetuat din natura noastră primară, nepervertită total de contingenţa păcatului. Ea poate fi şi o armă împotriva trecerii necruţătoare a timpului, o sfidare a hărniciei lui. În vreme ce acţiunea umană serveşte viaţa în datele ei naturale, rugăciunea şi credinţa servesc divinul din om. Misticul nu detestă lucrarea braţelor, dar ştie că aceasta are o valoare limitată în economia mîntuirii. Fapta directă a mîinii poate prelungi cel mult intenţia sufletului, le poate chiar armoniza. Faptele pur fizice nu omologhează nimic în sfera sacrului. Ele pot, cel mult, acompania zgomotul unui timp fizic, istoric, limanul pînă la care gîndirea îşi poate exersa unele potenţe cognitive. În acest sens, „a te ocupa de Dumnezeu nu e trîndăvie, deci păcat, ci, dimpotrivă, ocupaţia ocupaţiilor”(Sf. Bernard). Orice faptă trebuie raportată la absolutul divin, la generozitatea darurilor sale. Orice acţiune, fie ea şi eroică, va cădea, fără această raportare, în derizoriu, mai degrabă sau mai tîrziu. Căderea a determinat obligativitatea faptei şi, în consecinţă, moartea. Căci orice este făcut trebuie să moară. Numai ne-făcutul procură o rază de amînare, de răgaz, de privire proiectivă. Iar actul de credinţă provoacă în mod fundamental viaţa, rostul ei. „S-a remarcat oare măsura în care trîndăvia şi semitrîndăvia este condiţia necesară unei vieţi cu adevărat religioase. Mă refer la trîndăvia cu conştiinţa împăcată, trîndăvia strămoşească, cea pe care o ai în sînge, trîndăvia căreia nu îi e pe de-a-ntregul străin sentimentul aristocratic că munca te dezonorează – şi anume că ea înjoseşte sufletul şi trupul”(F. Nietzsche).

Aşa după cum Dumnezeu a creat lumea ex nihilo, tot aşa omul îşi poate crea propria lume din nimicul credinţei sale. Lenea de tip mistic este răgazul acordat lucrării pure, armonia umano-divină în care rugăciunea îşi găseşte înfăptuirea. Rugăciunea, meditaţia presupun anularea oricărei fapte prealabile. Pentru că fapta exterioară deturnează orice demers meditativ. „Desfrînarea şi puterea sînt sursele faptelor noastre”, după cum remarca B. Pascal. Chiar şi împreunarea mîinilor pentru rugăciune este semnul evident al abandonării oricărei activităţi exterioare. El este semnul fizic prin care se evidenţiază că divinitatea are mai mare nevoie de credinţa noastră decît de materialitatea indiferentă a unei fapte. Ca atare, trebuie să făptuim ca şi cum ne-am ruga şi să ne rugăm cu credinţa că aceasta este adevărata faptă. Nimeni nu va putea lua cu el produsul vreunei fapte. Căci „… gol se va duce, aşa cum a venit, şi pentru munca lui nu va primi nimic, ca să poată lua cu mîna lui” (Ecleziastul). Lenea (privirea detaşată) este în armonie cu natura, cu lumea, cu divinul. Pe cînd hărnicia lucrativă rupe acest echilibru, face din om un inconştient agitator entropic. Dacă fapta bună îl mîntuieşte într-o oarecare măsură pe om de păcat, răgazul spiritual îl re-pune în echilibrul originar, în ipostaza de fiinţă capabilă de libertate. Mîntuit de faptă doar la nivelul existenţei fizice, omul trebuie să se mîntuiască şi la nivelul vieţii psihice, sufleteşti. Fapta resuscită cel mult omul din om. Pe cînd răgazul spiritual trezeşte divinitatea din om. Modernitatea a bulversat treptat sacralitatea lenei. Ea a instaurat, în schimb, teroarea hărniciei, a performanţei în sine, autodevoratoare. Este vorba de performanţa care satisface necesitatea mai mult de dragul necesităţii. Caz în care răgazul a devenit simplă inapetenţă lăsată tehnic pe mîna liberului arbitru. Prin intermediul faptei ca faptă-în-sine, Paradisul este înlocuit cu o suită de paradisuri de unică folosinţă. Lenea meditativă este şi asumarea originară a oglindirii facerii, reactualizarea ei anamnetică, manifestarea dubitativităţii în legătură cu orice imperativ al acţiunii. „Sentimentul pe care l-am avut întotdeauna a fost sentimentul inutilităţii. De ce trebuie să facem ceva, de ce? Eu cred că orice acţiune este în mod fundamental inutilă. Şi că omul şi-a ratat destinul, care ar fi trebuit să fie acela de a nu face nimic”(E. Cioran).

Prin conţinutul a priori de făptuire, lenea spirituală, mistică este neîncrezătoare în ceea ce priveşte modul de a considera orice faptă ca finalitate a finalităţii. Ea reprezintă, într-o anumită măsură, limita disociativă a eului de non-eu, apărarea împotriva agresivităţii oricărei exteriorităţi. Lenea nu este doar transfigurarea hiperbolică a unei controversate stări. Ci ea este activitatea în care fiinţa intră cu toată zestrea sa umană/divină. Lenea spirituală este acea armonie a fiinţei în care cuvîntul rostit se poate re-întrupa. Iar, prin această simplă rostire, omul îşi poate re-potenţializa un nou început. Un început care poate renaşte şi din suma căderilor salvate non-faptic.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Lene vs. lenevire
    Lene(vire) în absenţa proiectului vs. lene în proiect
    Lene privată vs. lene publică
    Lene existenţială (o modalitate de ratare) vs. lene de a te obiectiva (o lene secundă dacă există alt proiect major)
    Contemplarea, vederea celor înalte, ca scop (inacţiune ca scop, impropriu numită lene) vs. lenea de a dobândi virtuţile pentru a atinge cotempalarea (inacţiune instrumentală, absenţa rucodeliei şi a nevoinţei)

  2. Miguel de Unamuno mai spunea şi următorele: „Omul munceşte ca să evite munca, el munceşte ca să nu muncească. Este de necrezut, câtă muncă poate să ia asupra sa, numai pentru ca să nu trebuiască să muncească.”
    (Acest citat nu l-am găsit la repezeală decât în traducerea sa în limba germană, pe care am transpus-o în româneşte.)

        • Asa este, de fapt uneori ideile dintr-o pagina, cand sunt si acelea, pot fi redate in cateva randuri.si cei care scriu mult prea mult si spun putin ar fi bine sa scrie pe masura spusului. :)

          • „Scrisul este manifestarea nevoii (stringente!) de a-si face ordine printre propiile obsesii…”
            (A. Camus)
            Nu este insa, dupa parerea mea, o „psiho-terapie” ca oricare alta, necesita un minimum de autocenzurare, daca nu din respect pentru eventualii cititori, cel putin din politetea de a nu-si etala, propriile mizerii existentiale, in public…

  3. „Omul nu mai vrea să contemple lumea, el vrea să o transforme.” Exact, și cateodată vrea să se transforme chiar el însuși.

    „Cunoaşterea era doar trăirea propriei fiinţări, fericirea degajată din această sublimă stare.” Adam făcea cunoștință cu Eva și Eva cu Adam. În ziua a 6-a i-a binecuvântat spunându-le „Creșteți și înmulțițivă”.

    Lenea creatoare – „Ea continuă să aibă, în ciuda conotaţiilor negative, un incitant parfum metafizic. Ei fiindu-i suficient doar subiectul reflectat în propriul sine, fără nici un fel de predicaţie.” Cum să nu fie nevoie de predicație? Mai înainte a fost cuvântul și apoi facerea lumii.

    Dacă lenea e „acțiunea” opusă acumulării de bunuri, chiar Textul biblic ne îndeamnă să căutăm lenea…

  4. Iată o reușită pledoarie pentru virtuțile soteriologice ale lenei. Autorul evidențiază cu iscusință conotațiile contemplației, o non-acțiune întemeietoare, revelatoare a umanului paradisiac, de dinaintea Căderii. Prăpastia dintre theoria care iluminează și damnarea praxis-ului lumesc este atât de mare, încât această lene metafizică solicită obligatoriu o inițiere. Iar riscurile implicate sunt multe, reale, încât inițierea în cauză nu este deloc o garanție a împlinirii interioare. Sărăcia hölderlin-iană a vremurilor clamează o inimaginabilă corelare între Diogene și Don Quijote, într-adevăr, pentru a putea înțelege și accepta universul postlapsarian.

  5. Acest elogiu al lenei/lenevirii il va face pe eroul lui Creanga din povestea cunoscuta, sa se intoaca in mormint: dece m-ati spinzurat? de lene sa-mi inmuieti posmagii?!

  6. Lenea inseamna reactivitate … Cand omul actioneaza in virtutea impulsurilor care vin din exterior in loc sa actioneze din interior …

  7. Era si timpul sa se mai puna o frâna in calea freneticei propensiuni spre munca a neamului nostru printr- un elogiu bine simțit al acestei slavite virturi ….

  8. Sincer, nu am putut citi decat primele doua ecrane. Lenea e un fenomen ciudat: cateodata trebuie sa lenevesti pentru a fi apoi harnic din nou.

    Perspectiva autorului este insa (daca e pastrata cea din primele doua ecrane) exclusive individduala. Scena insa ar trebui luminata si dinspre perspectiva sociala, istorica.

    Din acea perspectiva lenea inceteaza de a mai fi atat de lucrativ de analizat prin disectie. In primul rand se pierde judecata de valoare, lenea nu mai este un fenomen negative, fara insa a putea fi considerata nici pozitiva. Ajunge „dincolo de bine si de rau”. „Lenea” unei natiuni reprezinta oportunitatea alteia, istoria se schimba doar pentru ca nu toate culturile sunt „harnice”.

    Cine are chef de mai mult despicat fir in patru n-are decat sa citeasca Hegel pe tema asta. Daca nu pentru gimnastica scoartei, macar sa-si impresioneze prietena la bar: „Auzi, stii tu ce spunea Hegel despre ce facem noi acuma?! Eh?” „Huh, draga, ca tine filozof, mai rar cineva, vrabioul meu”! :-)

  9. Am citit si restul articolului – incitant. Sigur e o perspectiva teologica, explicabil.

    E lung pentru ca si distilarea subiectului cere timp si rabdare.

    Mai pun si eu ceva in alambic, sper sa nu fie cu suparare.

    „Nu iubi somnul, căci vei saraci. deschide ochii, vei avea paine” (Proverbe) .

    Doar ca nu chiar atat de simplu cum pare.

    Diverse traduceri dau diverse intelesuri acestui verset. Ca sa nu spun ca una din versiunile romanesti traduce „nu iubi somnul caci vei ajunge sarac”.

    Numai ca daca mergem pe idea ca „scomnul” este o parte a actiunii (pentru ca e dat de Domnul trebuie sa ne bucuram de el, cu ponderare, dar trebuie), nu mai ramne nimic din conotatia negative data de verset somnului, ci doar din conotatia negative data somnului excesiv, dincolo de ceea ce a fost trasat pentru om.

    Adica, traducerea romana absolutizeaza si – evident – pierde din inteles.

    Nu cred insa ca se poate trage concluzia de aici ca lenea ar fi prin definitie negative. Dar nici ca ar fi cu necesitate creatoare.

    Intr-o interpretare, in sens spiritual – a trai cautand credinta („a nu iubi somnul” si „a deschide ochii”) e in consens cu a avea „mana” , adica a porni pe calea desavarsitii personale. In Septuaginta nu se vorbeste despre somn in relatie cu a „fi satul” ci in relatie cu „a vorbi fara pacat” (sau o traducere similara). Noile versiuni ale Bibliei renunta la cuvantul paine si traduc „hrana”. In ebraica avem, „lechem” – insemna paine, dar si hrana sau provizii. Sau masa, sau chiar prada…

    Asa ca o alta traducere ar putea foarte bine sda fie ” Nu lancezi, daca vrei sa-ti faci provizii” sau, mai rau ” Nu dormi, mergi sa castigi o prada de razboi!” :-) In consecinta a nu fi lenes inseamna sa fii prevazator sau chiar sa… mergi la razboi pentru prada. Mda.

    In Coran lenea e legata de ipocrizie si de tentatia de a nu actiona. Daca asta se refera la treburile de zi cu zi sau la efortul spiritual? Poate si una si alta. Cert este ca prea multe refeiri directe sau indirecte la acest subiect in Coran nu sunt.

    Asa ca biata lene am analizat-o atat… ca nisi nu mai stii ce inseamna de fapt :-) .

    E duminica, am o scuza :-).
    –––

    Dar exista o „lene identitara”? Adica, se poate vorbi despre o „lene a popoarelor”? Chiar ferindu-ne de tentatia de a amesteca morala in discutie.

  10. Articolul este interesant si vine in intampinarea unei vechi, pentru mine descoperireipersonale, si anume ca motorul dezvoltarii cel putin tehnice a omenirii este LENEA. Ma refer la cea care aici in articol este inclusa la categoria lenei faptuitoare.
    Sper sa se inteleaga ce spun si daca nu, pot sa mai adaug cate ceva. :)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ioan F. Pop
Ioan F. Pop
oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Paris. A lucrat la întreprinderea Metalica, a fost redactor la Gazeta de Vest, redactor (fondator) la Noua Gazetă de Vest, referent cultural la Cercul Militar. Actualmente este muzeograf la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, fiind, pentru o vreme, şi cadru universitar la Universitatea din Oradea. Cărţi publicate: Pedale de hîrtie, (poeme), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994; PoemeşinimiC, Ed. Dacia, 1996; Poeme de sedus realitateA, Ed. Dacia, 2000 (carte sponsorizată de Ministerul Culturii); Sfîntul Augustin – morfologia unei paradigme, Ed. Dacia, 2009 (teza de doctorat în filozofie); Jurnal aproape închipuit, Ed. Dacia, 2009 (jurnal scris la Roma şi Paris); Poemele poemului nescriS, Ed. Dacia XXI, 2010 (Premiul special pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad); Tăceri de la margine, Ed. Galaxia Gutenberg, Dacia, XXI, 2011 (studii şi eseuri); Poemele absenţeI, Ed. Dacia XXI, 2011; Poemele poemului nescriS, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013 (integrala poetică). Este prezent cu poeme, texte literare, studii şi eseuri în cele mai importante reviste din ţară, precum şi în reviste străine. Figurează în mai multe antologii de poezie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro