joi, martie 28, 2024

… despre moarte. Si despre idolii de sub fusta

Motto: „Dacă Ortodoxia ar fi ceea ce ne predau manualele de teologie, eu astăzi aș fi un ateu” spunea unul dintre marii teologi greci ai secolului XX, Părintele Ioannis Romanidis (Familia Ortodoxa,)

… pentru ca moartea are un avantaj – e intotdeauna stirea zilei.  E singurul „breaking news” de fiece zi. Nu se perimeaza. Guvernele vin si pleaca, uraganele si cutremurele de pamant vin si pleaca, accidentele de masina si razboaiele vin si pleaca, imperiile se ridica si pier. Moartea ramane constanta. Teoretic vorbind, n-ar trebui sa ne ia prin suprindere. Si, totusi, ne ia. Teoria ca teoria, practica ne omoara (sic). Mai ales atunci cand esti inca la inceputurile vietii. Mai ales atunci cand te-ai straduit sa traiesti asa cum se cuvine, amenintarea directa a mortii te ia de piept si te forteaza sa-ti intelegi viata. Sau macar sa incerci.

De ce?” e o intrebare profund omeneasca. Vrem sa intelegem. Vrem relatii de cauzalitate. Facem carii pentru ca nu ne spalam pe dinti. Asta intelegem. Facem cancer pulmonar pentru ca fumam. Intelegem si asta. Cum intelegem de ce se intampla accidente cand oamenii sunt bauti la volan sau apasa prea tare pedala de acceleratie. Cu moartea asta putem trai (sic). Dar cand mergi linistit pe strada si-ti cade un meteorit in cap, a cui e vina? Cu ce-ai gresit? Cu ce-a gresit Iov? Dar a gresit Iov? Pana si Dumnezeu zice ca nu. Si totusi.

Suntem insetati dupa cauzalitati. De aceea ne plac genele, psihanaliza, dreptatea sociala si … religia – pentru ca ne scapa si de raspundere si de oboseala ganditului. Nu noi suntem de vina. De vina sunt genele, copilaria nefericita, societatea sau … Doamne-Doamne care face pariuri iresponsabile cu diavolul pe spinarea bietului Iov. Prietenii lui Iov il declara responsabil pe Iov. „Mai, ceva ai facut tu gresit, cumva ai pacatuit tu, ca Dumnezeu nu pedepseste de pomana..” Dar Iov nu se lasa. Stie ca n-a facut nimic gresit, dar mai stie si ca Dumnezeu nu face nimic gresit. Asa ca se ia de piept cu nedumerirea asta fundamentala. Iar Dumnezeu ii mustra (aspru) pe prietenii lui Iov si-l binecuvanteaza pe Iov.

Mai sunt insa si intamplari „bune”. Uneori castigam la loz in plic sau picam pe subiect la examenul de admitere la medicina. Se intampla si din astea. Intamplarile astea, la fel de intamplatoare ca si cancerul, nu ne ridica, insa, sprancenele cauzalitatii. Atunci nu ne intrebam „de ce?” Asumam, chiar fara sa ne gandim, ca ni se cuvine.

Am descoperit revista „Familia Ortodoxa” din intamplare. Din intamplare am si inceput s-o citesc, pentru ca-n mod normal nu ma pasioneaza „revistele religioase”, cele in care totu-i vis si armonie, nu exista indoieli, nici „cred, Doamne, ajuta necredintei mele”. Nu ma pasioneaza reclamele. Ei bine, „Familia Orotodoxa” nu se numara printre ele. Asta a fost o intamplare buna. Are si ea, ca toate revistele, slabiciunile ei, dar are si ceva ce n-am mai intalnit: Are tupeu. Are tupeul de a gandi ortodox. Stati! Nu zambiti pe sub mustata si nu radeti in barba! [Nota: Interesant cum toate aceste expresii au ceva de-a face cu podoaba capilara masculina, nu?] A gandi ortodox presupune a gandi, bunaoara, precum Parintele Nicolae Steinhardt. Sau precum Andrei Plesu. A gandi ortodox presupune a cauta cu infrigurare „de-ce-ul”, dar a lasa si suficient spatiu pentru acceptarea neputintei de-a lamuri totul in aceatsa viata. N-o mai lungesc: a gandi ortodox presupune a gandi.

Gandirea n-are confesiune, dar confesiunile au diferite feluri de-a gandi – si moartea si viata.

In ceea ce urmeaza puteti citi o confesiune (ingaduiti-mi sa ma joc putintel cu cuvintele) din „Familia Ortodoxa”. E reala. Am ajuns sa cunosc oamenii – tineri parinti, confruntandu-se, sincer, cu intrebarea „de ce?

Pentru cei care vor sa stie mai mult, detaliile se pot gasi pe http://www.familiaortodoxa.ro

„Iar de va fi să mor…”

Și, pentru că soțul meu v-a povestit experiența confruntării lui cu boala, în articolul „O neașteptată condamnare la viață”, iată, mă simt și eu datoare să vă scriu.

Știu, poate încep prea brusc, fără nici o introducere, poate frumos era să vă dau „Bună ziua”. Dar, cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, „moartea nu vine la o cafea”. La fel, nici cancerul nu vine politicos, nu bate la ușă. Intră direct cu bocancii în camera cea bună, se așază pe lenjeria albă, umplând totul de noroi, și nu se mai dă dus. Un musafir necioplit, un bădăran, un ucigaș, un violator la noi în casă. Îl privești cu groază: ce-i de făcut acum?

Era o neuitată zi de 8 martie. Nu, nu mă înțelegeți greșit, noi nu serbăm 8 martie, suntem niște ortodocși pollitically correct. Dar asta nu-nseamnă că, dacă aș fi primit cumva o prăjitură în ziua aceea, aș fi strâmbat din nas. Sunt, totuși, mama a trei copii, și încă mi se mai umplu ochii de lacrimi când mi se cântă „De ziua ta, mămico…”. Deci, spuneam că era o zi de 8 martie, pe la prânz. Soțul meu a intrat în casă, s-a oprit în fața mea, m-a privit drept în ochi și, fără absolut nici un menajament, mi-a spus: „Am cancer. Stadiu IV. Mai am de trăit trei săptămâni”.

Apoi a plecat. Trebuia să se pregătească de operație. Stătuse cu boala, de când observase primele semne și până acum, 7 ani de zile. În acea zi de 8 martie se hotărâse să meargă la doctor. Fusese programat de urgență la operație a doua zi. De Sfinții 40 de Mucenici.

Eu rămăsesem în același loc în care am primit vestea. Înghețată. Adică era ca și cum m-aș fi aflat într-un sloi de gheață, din care puteam vedea totul, dar nu puteam face nici o mișcare. Am rămas toată ziua în cubul de gheață, continuând totuși să funcționez, cu zâmbetul la fel de înghețat pe buze, ca nu cumva să simtă ceva copiii. Am considerat atunci că am fost în stare de șoc. Dar ulterior am înțeles că asistam, neputincioasă, la alt fenomen. Nu psihologic, ci duhovnicesc. Idolii începeau să mi se prăbușească, unul câte unul.

„Idolii de sub fustă”

Suntem o familie tânără ‒ pe atunci, pe când începe povestea noastră, nici unul dintre noi nu împlinise 40 de ani. Copilul cel mare era clasa a VIII-a, peste 3 luni urma să aibă examenul de capacitate; ținteam cel mai bun liceu, dar, până atunci, ne aștepta și o olimpiadă națională. Eram destul de ocupați, cu planuri mari, cu viitorul înainte. În urmă cu câțiva ani ne mutasem într-o căsuță la țară, la marginea Bucureștiului, pentru a trăi mai sănătos, mai feriți de antene, pentru a cultiva propria noastră grădină. Duceam un trai destul de curat, destul de „eco”, reciclam plasticul, iar din resturile de bucătărie produceam compost. Ne spovedeam și ne împărtășeam săptămânal, aveam șansa de a cunoaște mari Părinți ‒ mari de tot! ‒ ai zilelor noastre, de la care învățasem ce este viața duhovnicească. Ne rugam, și dădeam lecții și altora cum să se roage. Aveam cea mai bună viață cu putință. Și acum?

Și acum, iată-mă în cubul de gheață, plutind în derivă pe apele unui ocean necunoscut. Știam să mă rog, da, și-mi aduceam aminte de asta, dar ca să mă rog trebuia să fac o mișcare, trebuia „să sparg gheața” ‒ sper că ați înțeles că nu e o metaforă. Rămăsesem pur și simplu blocată, fără gânduri, fără rugăciune. Cât l-am blamat, de-a lungul vieții mele, pe ciobănașul mioritic! Eu, despre care-mi plăcea să spun că sunt „cea de-a treia soluție a lui Steinhardt” în carne și oase, eu, iată, m-am pomenit, în fața morții, fără urmă de viață în mine. M-am pomenit neînstare de luptă. Cu cine, adică, să mă lupt? Cu Dumnezeu? Ce, adică, să mă rog? Să-l vindece pe soțul meu? Dacă asta fusese voia Lui, atunci mă puteam eu pune împotrivă? Deci iată-mă, cioban mioritic, fără putința de a face o mișcare. Nici fight, nici flight. Eram freeze, cu totul și cu totul…

Cred că în acel moment am trăit o Judecată de Apoi personală. Simțeam că sunt în privirea lui Dumnezeu ‒ cum să spun? Simțeam că pe lume nu mai sunt decât eu și Dumnezeu, iar Dumnezeu Și-a ațintit privirea asupra mea. Vă puteți închipui, om cu prihană fiind, că nu mi-era prea confortabil. Nimic nu mai exista pe lume ‒ nu doar nimic material, ci, mai cumplit, nimic din planurile mele, din viitorul nostru fericit, pus la cale în detaliu. Totul se estompa. Ba nu, mai bine-zis, totul se prăbușea.

Când Rahila fuge cu Iacov de la tatăl său, îi fură idolii și-i ascunde sub fustă Facere 31:34. Cu idolii sub fustă eram și eu, dar nu știam. Abia târziu, târziu mi-am dat seama. Credeam că sunt un bun creștin, că tot ce fac, fac pentru Domnul. Da, dar ascundeam sub fustă idoli.

E un test ușor, pe care și-l poate face fiecare: dacă, aflând de boala cuiva dintre apropiați (sau chiar nu atât de apropiați, pentru că acum, pe internet, circulă multe povești) sau de moartea cuiva înainte de vreme, ni se chircește inima de teamă, atunci negreșit trebuie să ne căutăm și noi idolii ascunși. Desigur, teama aceasta de moarte este cât se poate de firească ‒ dar noi, creștinii, oare trebuie să fim firești? Firesc e omul trupesc. Creștinul, adevăratul creștin nu trebuie să se teamă. Teama este cel mai bun indicator că nu am ajuns încă să ne închinăm „în Duh și în Adevăr” Ioan 4:23. Este teama că ni se vor prăbuși idolii ‒ ai bunăstării, ai confortului, ai reușitei noastre și a copiilor noștri, ai unui viitor construit după planul nostru și ‒ credem noi ‒ al lui Dumnezeu. Însuși idolul unui „Dumnezeu” închipuit după bunul nostru plac, care să ne lege la șireturi, asta după ce ne-a spălat pe picioare, însuși acel idol se prăbușește. Dumnezeu, vasăzică, îndrăznește să facă și altceva decât să se conformeze planului nostru desăvârșit? Ei bine, asta n-o știam…

„O nouă religie,

foarte la modă astăzi”

Au trecut de atunci 2 ani și jumătate. Povestea o știți, mai mult sau mai puțin, din scrisoarea soțului, n-o să v-o spun și eu. Cred, totuși, că anumite aspecte le-am trăit la rândul meu, ca co-participant la boală. Pentru el a fost o problemă trupească, în primul rând. Pentru mine, una duhovnicească, și aceasta e perspectiva din care mă străduiesc să vă scriu acum.

Am început atunci tratamentul. Imediat, sau aproape imediat, pentru că întâi am încercat să luăm legătura cu medicii oncologi. Dar soțul meu nu a fost mulțumit; căuta o altfel de relație cu un medic, mai caldă, mai profundă, nu mecanică, nu „cu program”. Ci personalizată. Așa că nu a durat mult până când am ajuns la medicina alternativă, debutând în forță cu o terapie bazată pe post negru, care a durat, nici mai mult, nici mai puțin de 70 de zile! În paranteză fie spus, soțul meu nu a fost niciodată „un munte de om”, ci un intelectual mai degrabă plăpând, de statură medie. O astfel de cură, dublată de alergări istovitoare, zilnic, pentru a alimenta cu oxigen mediul anaerob în care se dezvoltase celula malignă (descoperire de Nobel, dacă nu știați), l-a întinerit efectiv cu 20 de ani. Strălucea. Noi, convinși până în ultima fibră că va funcționa, respectam terapia cu religiozitate.

Am spus „religiozitate”? Da, pentru că descoperisem o nouă religie, foarte la modă astăzi, precum vă puteți da seama și singuri. O religie numită „medicină” care, la fel cu toate celelalte religii, îți cere o dedicare trup și suflet, o credință neclintită, un devotament absolut, o urmare orbească a regulilor. Da, credeam că această nouă religie numită „medicină” ne va mântui. Ne pusesem toată nădejdea în ea. O urmam „la sânge”. La sfârșitul curei, apăruse deja o nouă tumoare.

Am început o nouă cură. Cu aceeași credință neclintită. De parcă toată energia noastră religioasă devenise combustibil pentru un rezervor greșit. Dacă nu aș fi observat fenomenul la multă, multă lume (nu doar la cei bolnavi), poate nici nu l-aș fi pomenit. În același timp, știu că aceste rânduri nu vor trezi pe nimeni. Vor sluji doar drept încredințare pentru cei care „au fost acolo”, au trăit și au înțeles aceleași lucruri. O confruntare de experiențe. Un „glas ce strigă în pustie”. Omenirea merge înainte, slujindu-și idolii, turnând religiosul în „vase de necinste”.

Ce e un idol? Ceva creat (nu neapărat material, poate fi foarte bine un plan de viitor, o idee care ne însuflețește, un gând, fie el bun sau rău – de aici și lupta cu gândurile, indiferent dacă sunt bune sau rele, toate sunt rele în sine, pentru că ne devin idoli pe care-i tămâiem ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă). Cred că unul dintre cele mai puternice cuvinte teologice spuse vreodată îi aparține lui Romanidis: „Între creat și necreat nu este nici o asemănare”. Deci singura cale pentru a scăpa de idoli este aceea a permanentei curățiri a minții noastre de tot ceea ce este creat. Este o muncă perpetuă, de aceea i se și spune „Rugăciunea neîncetată”. Asceza în sine, care înseamnă curățirea de gânduri, este a noastră și, după puteri, este „cât mai” continuă, iar după aceasta vine harul lui Dumnezeu și pune în locul creatului, de care ne-am lepădat, necreatul, a cărui lucrare se simte în inimă „cu suspine negrăite” Romani 8:26.

Aceasta este credința noastră. Iar teama nu e decât simptomul bolii duhovnicești, al nedesăvârșirii noastre, al păgânismul și idolatriei în care zăcem. Al faptului că nici nu ne-am început încă viața de creștini.

„Ca niște oi spre

junghiere”

Oare să dăm vina din nou pe „zilele rele” pe care le trăim, pe lumea confortului și a consumerismului în care, din neferire, a trebuit să ne naștem? Dacă noi suntem luați de curentul lumii e numai pentru că suntem, cu adevărat, niște creștini nevolnici. Nu știm că am fost trimiși „ca niște oi în mijlocul lupilor” Matei 10:16? Noi căutăm să ne fie bine, să ne facem „frate cu lupul” sau chiar, de ce nu, să fim lupi de-a dreptul, păstrând o cununiță de blană de oaie pe creștet, ca să ne vadă Dumnezeu, de Sus, ca oi. Cum am ajuns să ne temem ‒ mă silesc să nu folosesc cuvinte mai dure, dar cei îndrăzneți pot să „completeze spațiile goale” ‒ de tot ce mișcă în jurul nostru, slujind religiei bunului trai? Ascultăm în biserici pilda bogatului căruia i-a rodit țarina Luca 16:21, îl osândim în sinea noastră, dar nu vedem că noi suntem el? Nu alții, ci noi. Planurile noastre sunt „hambarele” noastre. Îl chemăm pe Dumnezeu doar ca să ne binecuvinteze belșugul. Dar nu le primim, din mâinile Lui, și pe cele bune, și pe cele rele cf. Iov 2:10. Nu știm să alegem darurile cu adevărat bune. Suntem asemenea fetei babei, care înșfacă lada mai mare. Nu știm, oare, că în lăzile mari se ascund balauri?

Nu de mult, copiii mei mi-au dat să ascult o melodie care mi-a produs fiori: „Bella Ciao”. Un amestec de triumf și tânguire. Versurile vorbesc despre un bărbat care, văzând că a intrat dușmanul în țară, se înrolează în ceata partizanilor. „Iar de va fi să mor”, zice bărbatul, cu seninătate, „să mă-ngopați în munte, la umbra unei flori frumoase”. Ascultam perplexă ușurința, bucuria, libertatea cu care acest om se ducea să moară. Unde ne-au dispărut valorile? Unde a dispărut frumusețea suferinței și a morții? Cine a înlocuit-o cu zâmbetul de tip cheese ‒ sau, mai strâmb, de tip selfie? Când a devenit suferința indecentă, indezirabilă, tabu? Cine a propovăduit acest mare idol al „bucuriei vieții”, când noi ar trebui să trăim „ca niște oi spre junghiere” Psalm 43:24?

O, am ajuns o lume de clovni bine machiați, ca „zâmbetul să reziste pe față”. Să nu cumva să se vadă ceva în spatele acestei măști grosolane ‒ nu doar de ceilalți, dar nici de noi înșine. E dizgrațios să suferi în ziua de azi. Toți trebuie să fim „zen”. Toți trebuie să fim deja mântuiți din această viață. Iar orice semn de cădere, pe trupul și pe sufletul nostru, este un blestem. Orice boală ‒ izolată aseptic și ținută la distanță (eventual, pentru a ne mângâia conștiința de buni creștini, de trimis anonim niște bani într-un cont de pe net). Am ales „lada cea mare” și am lepădat „lada cea mică”, cea șubredă și indezirabilă, a suferinței. Pe aceasta nu o vrem. Și totuși, comoara era numai aici. Dincolo, balaurii.

Am suferit mutații genetice, axiologic vorbind. Ne naștem toți cu un handicap ‒ de când? De la căderea lui Adam. O avem „în venă”. De aceea, în aceeași venă, avem nevoie de transfuzii cu Sângele Domnului, singurul care ne tămăduiește de boala morții ascunsă în noi. Și care e moartea care ne omoară înainte de moarte? Teama de suferință. Fuga de Cruce. Alegerea „lăzii mai mari”, a fetei babei celei leneșe, care-și caută un cufăr suficient de generos unde să-și ascundă idolii. Și totuși, ce e mai frumos decât suferința? Ce transfigurează, ce înduhovnicește, ce ne lipește și ne unește mai mult cu Domnul? Ar trebui, ca partizanul din „Bella Ciao”, să ieșim cu pieptul deschis la luptă, și fără nici o armă în mâini. Numai cu zâmbetul pe buze, purtând cununa slobozirii neîncetate de creat.

Ce legătură au toate acestea cu cancerul? E simplu, e vorba de perspectivă. Cu pieptul gol, deschis spre moarte, zâmbind. Urmează nu sfârșitul, ci marea întâlnire pentru care am fremătat o viață, cu Cel pe care L-am căutat, înfrigurați, clipă de clipă. Cu iubirea vieții noastre. Cu însăși Dragostea întrupată, Hristos.

Soția lui M.

Distribuie acest articol

90 COMENTARII

  1. Asa da. Mult mai bine decat atacuri la persoana pt ca autorul nu intelege ce scrie pe un site sau ce simt oamenii referitor la tragedii. Acest articol e cu adevarat binevenit.

  2. Mai rare credincioasele ortodoxe care să știe ce înseamnă „freeze”!
    Ce repede se trece de la darwinismul social ultraliberal la iubire, pe Contributors! Aștept un articol în care Cel Rău să fie numit Marele Iliberal!

    • „Liberal” pe sens nord-american sau pe sens european?

      Liberal = progresist

      Sensul nord-american inseamna anti-conservator, in conditiile in care parintii fondatori ai USA sunt considerati conservatori, orice deviaza de la doctrina lor e considerat incorect. Cum liberalismul promoveaza o schimbare, sensul nord-american echivaleaza cu „Liberal = Marele rau”.

      Sensul european e diferit, si e vazut ca un progres , spre deosebire de dinozaurii politici care tin cu orice pret ca privilegiile lor politice sa se perpetueze, evident in detrimentul unui progres democratic.

      De obicei liberalismul este (incorect, parerea mea) asociat si cu drepturile minoritatilor sexuale, si cum bate rau in „religiozitatea” fariseilor (ultra-) conservatori, e clar ca liberalismul = Marele Rau.

      Deci, pe scurt, la care liberalism va refereati?

  3. Suferința e un concept polisemantic, deopotrivă firesc și duhovnicesc. Strict trupesc, e asimilabilă durerii, fizice sau fizice & psihice. Strict duhovnicesc, suferința e crucea pe care creștinul e dator s-o poarte, în trup și nu doar. Anomia amnezică a lumescului, accentuată și accelerată în secularism minimalizează rolul suferinței, ignorându-i sensul duhovnicesc sau răstălmăcindu-l. Pe de altă parte, iconomia mântuirii fiecăruia e tainică, Dumnezeu având măsura exactă a firescului și suprafirescului din fiecare persoană. Percepția, judecata noastră sunt limitate nu doar de limbaj sau trăire, ci de unicitatea oricărei realități, de orice fel ar fi. Concupiscența implicită a titlului sabotează, până la un punct, semnificația intenționată de către autor. Dar compromisurile pe care orice om le face cu veacul nu e cazul să le judecăm noi, din afară, fiindcă prevalează unicitatea a tot și a toate…

    • Nu cerceta aceste legi,
      Că ești nebun când le-nțelegi!
      Din codru rupi o rămurea,
      Ce-i pasă codrului de ea!
      Ce-i pasă unei lumi întregi
      De moartea mea!
      Masura lucrurilor este data doar de puterea de intelegere asociata fiecaruia dintre noi si de capacitatea noastra a tuturor de a accepta sau nu divinitatea , ca sensul real al tuturor lucrurilor ce ne inconjoara . Modalitatile (in sensul actual al intelegerii stiintifice ) asociate modului de prezentare a unor concepte filozofico -religioase , prin prisma unor modele noi de intelegere umana , fac ca notiunea volteriana de ateism ,sa reprezinte un alt mod de intelegere a lumii si al existentei umane . Sa nu uitam ca aceste principii filozofico – religioase au aparut relativ recent in multi milenara existenta a omului pe planeta .

  4. Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
    Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,
    O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste
    Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei
    A fost o data ca niciodata ,ca daca nu ar fi fost nici nu s-ar povesti si fata babei si fata mosului si prislea cel voinic si merele de aur si nica a petrei cel cu pupaza si harap alb cu omul spin si pestisorul de aur si poate si imparatul Ros si citi multi altii nu or mai fi fost in mintea si imaginatia noastra a tuturor, asa cum inca se mai afla formidabilele povesti despre diavolul cel ce negru si cazanele lui de smoala si poate si raiul cel atit de vaporos cu ingerii lui albi si nemuritoarele lor aripioare . Doar sa ne bucuram de existenta acestor povesti si sa visam binele adus mereu si mereu sufletului nostru .

  5. „N-o mai lungesc: a gandi ortodox presupune a gandi.”
    Am inteles.
    …insa, partea cea mai pasionanta a vietii, probabil singura „reala”, ramane aceea in care actionam conform propriului discernamant, al deciziilor pe care le-am luat in conformitate cu gandurile, in cazul propus de dvs, ortodoxe. The must, adica.
    Ce observam insa?
    Ca domnul M., ortodox get beget, confesat saptamanal, cu posturile la zi si care frecventeaza exclusiv spuma, marii Parinti, se comporta cu sotia lui exact ca un mitocan! Un veritabil mitocan, de-ala care se spune ca e „fara D.zeu”…
    Alege sa-i ascunda 7 ani (!) un adevar care o priveste direct, iar cand i-l anunta, o face cu acelasi tact si cu aceeasi grija pentru sentimentele ei, cu care paseaza un cartof fierbinte : ia de-aici si descurca-te, da-l si tu mai departe!
    Incalificabil!
    Biata sotie ortodoxa iarta si suporta, ca doar nu s-o apuca sa-i reproseze minciunile, acum ca e bolnav…nu se face! Si nici nu are timp, ca de a 2a zi incepe greul, ptr intreaga familie, si totul este pa umerii ei.
    Fara mult suspens, moartea devine mai mult decat „scopul vietii”, o sansa, aceea a intalnirii cu Isus (la islamisti cu 72 de virgine), se resemneaza deci, si ajunge la brilianta concluzie : „Și totuși, ce e mai frumos decât suferința?”
    Cu tot respectul, este patetic.

    • @ Ela

      Să zicem că bărbatul a ascuns simptomele 7 ani, deși nu rezultă cu precizie lucrul ăsta.
      M-am gândit să vă aduc cele trei link-uri ale mărturiei lui, ca să ne liniștim măcar într-o privință: că a avut și are mult discernământ și că soția nu a dus singură greul.

      http://www.familiaortodoxa.ro/2019/10/25/o-neasteptata-condamnare-la-viata-i/

      http://www.familiaortodoxa.ro/2019/10/25/o-neasteptata-condamnare-la-viata-ii/

      http://www.familiaortodoxa.ro/2019/10/25/o-neasteptata-condamnare-la-viata-iii/

      • Deja, iererarhizarea (gandirii!) oamenilor in functie de religie mi se pare la fel de absurda ca ierarhizarea suferintei sau a iubiri, si cand aceasta idee vina sa sustina superioritatea gandirii celui care a emis-o, am rezerve…
        Whatever, nu mi-as fi permis sa judec comportamentul acestui cuplu, daca nu ar fi fost dat ca exemplu de gandire justa, „deoarece ortodoxa”.
        Or, cand ti se spune, de catre un cunoscator al religiei crestin ortodoxe, si al psihologiei umane, ca asa „e bine” sa te comporti, ma uit cu atentie sa vad si eu ce lectie as avea de invatat, daca corespunde valorilor mele, si constat ca nu e cazul.
        Consider ca modul de gandire insuflat de o religie, sau spiritualitate, este exemplar doar atunci cand comportamentul care decurge in urma discernamantului, faptele concrete, cuvintele si actiunile intreprinse, deci, sunt la fel de exemplare, or aici constat ca nu e cazul.
        Apoi, evident ca, fiecare se descurca cum poate, confruntat cu dramele existentiale, nu acesta este subiectul, ci prezumata superioritate a gandirii crestin ortodoxe.
        Cu aceasta afirmatie nu sunt de acord.

        • Gândirea este ierarhizată mereu: în funcție de ce orizont de cunoștințe avem, în functie de cultura în care am fost educați. Nici măcar matematica nu o oferă o gândire neierarhizată. În funcție de cât de abili au fost unii matematicieni să reconsidere unelepostulate, am reușit noi pătrunder.

            • @Adrian – tu ești cel care ocolește întrebarea: ce numești tu misoginism? Ai o definiție atât de ezoterică încât nu poți s-o așterni în scris?

        • @Adrian
          Nu e neapărat misoginism, deși ar putea să fie. Ela scrie despre un conflict intre doi soți care și-au jurat cu ani în urmă să împartă bunele și relele. Tentația de a citi intervenția dumneaei în cheia „ea versus el” este atât de mare, încât face victime chiar și intre cei fără mentalități sexiste. Dar este cu siguranță o dovadă a lipsei de spirit analitic și de abilitate în comunicare.

            • @Harald
              Stimate domnule, nu sunt sigură că vă înțeleg argumentul. Nu cred că notorietatea vreunui comentator vă dă dreptul să îi răstălmăciți cele scrise. Cadrul poveștii familiei ortodoxe nu a fost definit de Ela, așa că ar putea exista și varianta reciprocă, în care ea să îi fi ascuns lui timp de șapte ani o boală. Cele scrise de Ela ar fi fost valabile și în acest caz. Dacă nu ați reflectat nici măcar un moment la această posibilitate, atunci este foarte probabil ca @Adrian să aibă dreptate în ce vă privește. Până la urmă păreți a fi și dumneavoastră un comentator care „nu e nou pe aici”, deci tot cu poziții arhicunoscute.

            • @Alina.a – da, mi se pare normal ca o persoană care îmi analizează un comentariu să țină seama și de alte comentarii semnate de mine pe care le-a mai citit î decursul timpului. Nu vi se pare normal? La fel de normal e și pentru comentariile semnate de @Ela.

    • Un nenorocit, s-a trezit sa se-mbolnaveasca si sa moara exact cind era nevoie de el. Ce-i pasa, el se duce in rai, sa se distreze, cine stie, or mai fi si fecioare pe acolo si ia ramine sa creasca trei copii. Copiii lui, facuti cu chin, de ea, sa se dea el mare ca ce barbat tare e.. si cind colo, o cazatura, nu e bun de nimic, nici macar sa traiasca.. Ca de la bautura i se trage si de la curve, si dela prea multa mincare, ca hapaia de nu se mai satura, de trei ori pe zi, si se uita la fotbal.

      Nu putea macar sa-i spuna asa cu mai multa grije, s-o duca la restaurant, cu luminari, nu, lumanari nu ar fi fost bune, oricum restaurant, sa-i faca cadou un inel, luat in rate, nu, nu e bine.. ca cine plateste datoria, sa-i spuna ca la nunta lui va cadea o stea, ce stea draga, ce timpenii spui tu acolo. Sa danseze, s-o priveasca-n ochi sa-i spuna ce tare o iubeste, sa-i aranjeze cu un prieten, ceva, sa cistige la loto, macar.

      Ai plecat idiotule, pe mine cui ma lasi, ce-ti pasa, arde-te-ar focu iadului!

      • „Exact idiotule, m-ai lăsat singura in egoismul bolii tale!”
        Cel care pleacă în mod conștient să moară este un egoist desăvârșit, de aceea sinuciderea este interzisa de către creștinism. Suntem invatati ca noi nu ne aparținem noua insine, nici macar în cele mai grele momente. Creștinismul ne învață doar despre suferință, despre îndurare, despre sacrificiu, dar nu despre sine însuși, nu despre libertate de asumare, nu despre alegere. Nu despre independenta și auto-eliberare.

        Nu ne spune preotul la cununie că noi nu ne mai aparținem nouă înșine, ci celuilalt? Nu ne spune că femeia este „a noastră” și că bărbatul trebuie sa „se supună” femeii? Femeia aceasta a crezut în el si in ceea ce î-a spus Biserica, că bărbatul este acolo sa aibă grijă de ea și de familie. Că nu este creștinește sa fie lăsată balta. Și, uite-o la aproape 40 de ani, la marginea Bucureștiului (probabil cu rate pe viață), cu 3 copii de vârsta școlară, cu un soț bolnav (si apoi inexistent). „La bine și la greu” a rămas doar „la greu” și „la singurătate”.

        Da, cel care pleacă în mod conștient este, de regulă, un egoist. Pentru că se eliberează, devine liber. Bun, aici nu a fost chiar o plecare voluntară. Dar omul nici măcar nu a încercat oncologia cu „chinurile” ei. A ales medicina alopata, idealizarea, calea ușoară. Nu a făcut „tot ce trebuie făcut” ci a ales să facă ce vrea el sa fie făcut. A fost corect dpdv creștin? Ne lasă învățăturile creștine aceasta libertate? Nu știu. Nu cred.

        • Bărbatul în cauză trăiește. Au trecut ani de la anunțul care le-a schimbat viața. Acești doi oameni gândesc la fel încercarea lor. Asta e minunat. Amândoi au ajuns în miezul trăirii creștine, pe care mulți îl dorim și mă tem că mare parte din viața bisericii, cu torentele ei de cuvinte, mai mult ne îndepărtează de el.

          • Scuze Corina, admit că sunt mai din „peșteră”, dichiseala de a citi printre rânduri nu îmi stă în fire. Am plecat strict de la observația Elei și am înțeles că femeia a fost anunțată brutal, chiar de 8 martie (când ea ar fi avut mici așteptări feminine) că viața ei și a celor 3 copii nu va mai fi la fel. Mă bucur că totul este ok, brrr!
            Restul cu „trăirea creștină” e (încă) prea subtil pentru mine. Sunt prea multe cuvinte cu sensuri deschise.

        • @Stefan: „egoismul bolii”, „pleacă în mod conștient”, „a rămas doar “la greu”, „nu a încercat”, „Nu a făcut “tot”, „a ales să facă ce vrea el sa fie făcut” – sa fim seriosi, in cele 3 parti scrise, acest om a oferit detalii mai mult decat suficiente, ca nu exista alegere care sa garanteze vindecare si fiecare pacient e nevoit sa incerce o varianta nesigura.

          „Ne lasă (…) aceasta libertate?” – asa cum a explicat, da.

          „…ne învață doar despre suferință, despre îndurare, despre sacrificiu, dar nu despre sine însuși, nu despre libertate de asumare, nu despre alegere. Nu despre independenta și auto-eliberare.” – incorect: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” Va suna cunoscut? Asta e invatatura din care pornesc celelalte si care se poate aplica doar prin „sine însuși, libertate de asumare, alegere, independenta și auto-eliberare”.

  6. Sunt agitat de textul prezentat, si de-asta s-ar putea sa-mi scape vorbe pentru care-mi cer iertare atotputernicului (moderator).

    Pentru inceput, o sa spun ca nu am de judecat calea pe care merge fiecare-n viata. E oarecum chestie de gust – daca poti sa-i spui gust hazardului care a facut sa se nasca in tara Mioritei – gradina Maicii Domnului – si nu in Bagdad – orasul pacii – in califat. O sa incerc sa folosesc vorbele caii doamnei in cauza, chit ca nu e calea mea.

    Nu ma adresez nici doamnei, nici autorului; ma adresez celor ce-ar putea fi intr-o situatie similara cu doamna.

    Am spus ca nu se cuvine sa judec calea altuia, si sustin ideea. Pe de alta parte, pot face si o sa fac observatii referitoare la *calitatea* calatoriei, tovarasilor de drum si ghizilor.

    In sapte ani niciunul din marii Parinti – mari de tot! – n-a sesizat ca enoriasul venit la spovedanie are o grija legata de sanatate? N-a considerat util sa investigheze? N-a putut calauzi omul catre lecuitori?

    In cine stie cati ani de trai duhovnicesc NIMENI n-a gasit de cuviinta sa le explice nevoia grijii fata de faptura cea trupeasca? Si sa-i convinga de acest adevar?

    As pune ramasag ca l-a intrebat in fiecare saptamana daca n-a luat numele Domnului in desert; ba chiar si daca a pacatuit cu gandul sau cu trupul. I-a spus cineva ca-i pacat sa n-ai grija de trupul dat de Dumnezeu, facut dupa chipul si asemanarea lui?

    Si-acum ne uitam cu admiratie la un cantec de propaganda partizana? Cu ce e mai bun decat Miorita? Sau decat Blood of Heroes, daca e sa sarim peste veacuri si meleaguri?
    https://www.metrolyrics.com/blood-of-heroes-lyrics-tyr.html

    Pentru ca n-am putut intelege nimic?

    Rau imi pare si tulburat sunt; aveti grija cu cine va intovarasiti si de cine ascultati. Duhovnici mari – mari de tot! – sunt cata frunza, cata iarba. Culmea, si bine intentionati majoritatea. Insa ceva lipseste…

    Dreptate avea Arsenie Boca: Sa-ti feresti capul de frig si de prostie.

  7. motto „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; ”

    Ca fiecare moare singur, pe limba lui, asa cum vrea, cum poate, cum vine. Desi nu am murit pina acum niciodata, decit un pic, cum spune francezu, Partir c’est mourir un peu, mult mai greu mi-a venit, si Doamne fereste sa nu se-ntimple, cind a disparut cineva apropiat. Cu moarte fiecaruia drag mine, am murit si eu un pic.

    Ca uite asa as vrea sa mor intr-o crisma din Obor…

  8. O expunere frumoasa, dar nu neaparat solida. Cateva intrebari la care as prefera un raspuns de la alti comentatori la articol, si nu o fuga spre „stie El de ce”, sau „planul divin pe care nu avem cum sa-l cunoastem”. Pentru ca daca orice intrebare mai grea ar fi fost deviata astfel, acum locuiam in pesteri si eram plecati la vanatoare, nu pe net:
    De ce sa nu fim increzatori si in fata vietii? (nu doar a mortii) De ce sa traim cu stigma de a te naste defect (ma rog, pacatos) si incercand toata viata sa ne „vindecam”? De ce sa nu traim o viata normala, unde nu trebuie sa-ti fie frica de o autoritate supranaturala pe care nu o intelegi. De ce trebuie sa iei de buna prelegerea cuiva care e tot om ca si tine, dar pretinde ca are o legatura mai apropiata de autoritatea suprema? De ce o gradina de flori nu e frumoasa pur si simplu, fara sa fie in mod necesar populata cu zane si spiridusi?

    • Intrebarile pe care vi le puneti sunt mai inteligente decat multe din „adevarurile” dogmatice care sunt, foarte abil, vehiculate…
      Cu toate ca nu sunt adepta teoriilor conspirationiste, nu pot sa nu remarc eficienta manipularii, prin interpretarile culpabilizante ale textelor fondatoare, de catre biserica.
      E practic sa dirijezi viata unor oameni supusi, servili, fricosi si neincrezatori, si ce argument mai convingator decat „crede ce-ti spun eu, ca asa vrea D.zeu”, s-ar putea invoca?
      Ca sa ma rezum, insa, doar la acest articol care sustine superioritatea gandirii crestin ortodoxe, intreb, pe cine are raspuns : de ce tarile majoritar crestin ortodoxe nu reprezinta, niciuna!, modele de reusita, in niciun domeniu?
      Daca gandesc asa de bine, de ce nu traiesc cum gandesc? De ce armonia e inexistenta, de ce nu se respecta, de ce in societatile lor domina coruptia, minciuna si agresivitatea, de ce isi dispretuiesc saracii sau invalizii?
      Sa fie, cumva, o incoerenta…?

      • @Ela: „…nu reprezinta, niciuna!, modele de reusita, in niciun domeniu?…De ce armonia e inexistenta, de ce nu se respecta, de ce in societatile lor domina coruptia, minciuna si agresivitatea, de ce isi dispretuiesc saracii sau invalizii? ”
        Daca vreti reusite in orice domeniu; cel mai mare teritoriu il are Rusia; in toate, rata casatoriilor tinde sa fie mai mare iar rata divorturilor (aspect esential pt familie, copii) mai mica decat in tari predominant ateiste, catolice, protestante etc.; educatia e buna (ar putea fi si mai buna) insa apar probleme cand oamenii actioneaza potrivnic ei si apoi acuza tot invatatura de care n-au ascultat. Sincer dvs. chiar credeti ca cei care conduc aceste tari si institutiile statale (sau chiar si cele private) au cu adevarat preocupari crestine?
        Incoerenta e in alta parte, viciile enumerate sunt condamnate chiar de invatatura pe care o acuzati.

        • Nu acuz nicio „invatatura”, nu teoria poarta vina, ci practica ne cam incurca…
          Este, totusi, paradoxal, ca un popor ca al nostru, cu majoritatea oamenilor credinciosi, sa faca harcea-parcea cam tot ce le-a lasat D.zeu in grija, si ei sa continue sa se bata cu pumnul in piept ca se comporta perfect crestineste!
          Cand nu vrei sa vezi realitatea asa cum este, cand treci pe langa mormanele de gunoi doar stramband din nas, si-ti continui drumul, cand ridici din umeri neputiincios ca ti se taie padurile si ti se asasineaza padurarii, cand acuzi victimele si esti intelegator cu agresorii, cand tot ce faci, concret, este sa te lamentezi si sa dai vina pe soarta, sau pe numerosii „dusmani”, etc., eu cred ca ai o problema pe care numai tu poti sa o rezolvi…
          Mai putina trufie, mai putin orgoliu si, mai ales, mai putina superficialitate si mai multa coerenta intre binele in care crezi si faptele tale concrete de zi cu zi, s-ar putea sa fie util tuturor. Salvator, chiar…cine stie?

          • @Ela, majoritatea nu sunt credinciosi, e o impresie gresita; e incorect sa fie considerati crestini cei „incurcati de practica”. Faptele sunt importante si nu e crestin oricine se declara.
            In realitate cei adevarati sunt cei practicanti, piosi si au fost mereu o minoritate. Familiile ca cea din articol sunt o raritate. Multi sunt indecisi, nu stiu ce sa creada sau au credinte personale inventate, multi sunt atei.
            Laudarosi au existat mereu si de obicei mint cam in tot ce spun. Aceia sunt doar prefacuti. Ii putem asemana cu vechii farisei.
            Indemnurile dvs. sunt din cele de care spuneam ca nu sunt ascultate.

            • @S. Diaconu – problema cu a fi sau a nu fi credincios e destul de tricky. Există într-adevăr destul de mulți oameni care se laudă că sunt credincioși doar pentru că le place să prezinte altora imaginea asta despre ei. Însă când asemenea oameni nu comit infracțiuni fiindcă sunt convinși că vor fi prinși, nu cumva se comportă ca și cum ar fi credincioși? Chiar dacă fac asta de teamă, nu datorită credinței.

  9. O mostră de tupeu din cele mai bune și o nestemată ne-ați dat, apoi ne-ați trimis la încă altele. Facem ceva cu ele?

  10. Este eterna problema a raului – de ce exista rau in lume? De ce Dumnezeu lasa copii nevinovati sa moara de cancer?
    Pai ori nu poate sa-i vindece (deci nu e atotputernic), nu stie de ei (deci nu e atotcunoscator), sau nu vrea/nu-i pasa (deci nu e atotbun). Sau nu exista, caz in care discutia e futila.
    Crestinii au raspuns intodeauna cu filosofii complicate (cum incearca si autorul sa ne abureasca), sau mai simplu, cu „incurcate sunt caile Domnului”, „ca sa se arate judecatile lui Dumnezeu”, ceva legat de pacatul originar, sau fericiti cei ce sufera pe pamant, ca vor avea comoara in cer.

    „Incurcate sunt caile Domnului” nu ne ajuta prea mult. Cine imi garanteaza ca dupa ce am trait cea mai curata viata crestina, in care am facut numai bine cat m-a dus capul, n-o sa ajung in iad – pentru ca, vezi bine, „incurcate sunt caile Domnului”! Daca gaseste motive sa condamne copii nevinovati la o moarte in chinuri, de unde stiu ca n-o sa gaseasca motive sa ma condamne si pe mine la pedeapsa de dupa moarte.

    „Briciul lui Occam” zice ca, dintre doua teorii care explica un fenomen, una simpla si una super complicata, cea mai simpla e cea mai probabila si mai utila.

    Teoria mai simpla si mai utila este ca nu exista Dumnezeu, si unele lucruri se intampla pur si simplu. Reparam ce putem si mergem mai departe. End of story.

    • @phane – Dumnezeu nu e o persoană, e însăși structura realității. Spune-i ”Spiritul Galactic”, cum îi spunea Asimov, dacă îți e mai ușor să înțelegi conceptul. Răul există și el în structura realității, chiar dacă realitatea ne este mai degrabă favorabilă, pe ansamblu.

      ”Copiii plătesc păcatele părinților”, formula asta e mult mai reală decât pare. Un copil se naște într-un anumit timp și într-un anumit loc în principal ca urmare a deciziei părinților. Iar în unele cazuri mai sinistre, se pot identifica în familii disfuncționale situații provocate de decizii luate în urmă cu 3 generații, de către străbunici, de exemplu. Pe măsură ce psihologia și biologia înțeleg din ce în ce mai multe, e din ce în ce mai evident că textele religioase nu sunt maculatură, sunt învățături cât se poate de valabile, adunate în zeci și sute de generații.

      Nu-ți garantează nimeni că după moarte nu ajungi în iad, dar dacă te străduiești un pic, poți trăi iadul și pe lumea asta, ba chiar le poți face și altora viața un iad. Poate ar fi de preferat să lași grijile pentru viața de dincolo și să te întrebi dacă faci lucrurile destul de bine în viața de aici. Nu-ți folosește la nimic să te răzvrătești împotriva Spiritului Galactic :)

      • Cred ca merita reflectat la cateva adevaruri:
        – a gandi nu inseamna a te razvrati;
        – ce bine stiu unii oameni cum e Dumnezeu si cum se ocupa el de aplicarea dreptatii peste un anumit numar de generatii;
        – cat de mult sunt ignorate similitudinile intre basm, ca specie a genului epic, si textele religioase;
        – Si din basme avem de invatat, asta nu le face adevarate.

        • @Adrian – se pare că trebuie să coborâm un pic nivelul discuției: Dumnezeu este în primul rând un concept, așa că e de-a dreptul stupid să susțină cineva că un concept despre care se discută nu există. A pretinde că un concept nu există nu înseamnă a gândi, înseamnă a reacționa la nivel de grădiniță: ”da’ de ce să fie cum zici tu?”.

          Unele episoade din textele religioase pot fi într-adevăr comparate cu basmele: nu sunt neapărat adevărate la modul textual, dar sunt adevărate la modul conceptual. Iar pentru oricine a înțeles ceva din teoria evoluției, e destul de evident că unele religii au oferit un avantaj evolutiv. De asta unele civilizații s-au răspândit pe toată planeta, iar altele nu.

          Problema e că unele concepte creștine au devenit atât de integrate în societate, încât nu mai sunt percepute drept creștine. De exemplu, presupun că ți se pare normal ca oamenii să fie egali în fața legii. Dar conceptul ăsta a fost enunțat pentru prima dată de un predicator evreu, la care astăzi ne referim drept Iisus din Nazareth. Ești sau nu de-acord cu egalitatea oamenilor în fața legii? :)

        • @Adrian – nu e vorba de ”aplicarea dreptății peste generații”, ci de ceva mult mai direct și mai obiectiv: ”unele fapte au consecințe chiar și peste generații”. Ăsta e tot un exemplu de idee inițial creștină, însă integrată în societate până la nivelul la care nu mai e percepută drept creștină.

          O să-ți ofer un exemplu trivial, din viața la oraș, poate așa e mai ușor de înțeles: încă dinainte de 1990, Romtelecom avea niște cabluri pentru telefonia fixă, instalate în subteran, prin niște canale. Dacă un camion sparge capacul unui astfel de canal, iar într-o seară tu calci pe el și îți rupi piciorul, pentru tine e rău. Dar asta nu înseamnă o pedeapsă divină pentru tine personal, ci o pedeapsă divină adresată întregii societăți, pentru lucrurile neîntreținute și/sau greșit făcute.

          Poate acele canale trebuiau să fie amplasate doar în spațiile verzi, poate trebuiau să reziste la camioanele care trec peste ele, dar în mod sigur ele n-ar fi existat deloc, dacă oamenii nu s-ar fi apucat de construit orașe. Ăsta ar fi păcatul originar, construirea orașelor, de asta ți-ai rupt tu piciorul când ai călcat pe capacul de canal spart :)

          • Evident a fost ceva care a deranjat in ceea ce am spus. Altfel nu inteleg de ce un bun crestin, peste masura de educat, recurge la un atac personal care il tradeaza taman cand se straduia sa lumineze bezna din jurul sau: „sa coboram putin nivelul discutiei”, „poate e mai usor de inteles” etc. Dar sa ignoram ratacirile personajului si sa revenim la idei:
            – „e destul de evident ca unele religii au oferit un avantaj evolutiv” – mai clar de atat nu se poate. Vezi barbatii, femeile si copiii spulberati de pe fata pamantului de fanaticii religiosi in numele religiei lor (si islamisti, dar si crestini. Verifica un pic si istoria cruciadelor, sa vezi si acolo alte grozavii care sapa la temelia ignorantei). Vezi si comunitatea mutilarii organelor genitale…
            – egalitatea in fata legii e un concept (sic) mai vechi decat Hristos. Citeste, nu trebuie sa ma crezi pe cuvant. Ca si principiile legate de etica si morala. Nu vad de unde ideea ca pana la Hristos ne omoram intre noi, nu stiam ca e gresit sa furi bunurile altuia etc, iar dupa Hristos am aflat si noi de fapt cum trebuie sa ne purtam..
            – asta cu pedeapsa divina indreptata impotriva societatii, atunci cand eu imi rup piciorul, ma lasa cu o bucurie si o speranta: ma bucur ca nu te cunosc si sper sa nu ne intalnim niciodata. Poti sa alegi sa crezi asta, dar te plasezi intr-un grup distinct de credinciosi care considera ca oricine nu e cu ei, e impotriva lor (pentru ca astfel „necredinciosii” atrag pedeapsa divina asupra intregii societati) si isi permit sa faca orice (pentru ca nu poarta o raspundere personala, e vina altcuiva intotdeauna, in ultima instanta e o decizie divina cu valente colective). Jalnic.

            • @Adrian, ntz, ntz. „ma bucur ca nu te cunosc si sper sa nu ne intalnim niciodata”. Asta nu ar spune-o un bun creștin niciodată. Ci din contra: „mi-ar placea sa ne întâlnim la un pahar de bere pentru tine și la un suc de vegetale pentru mine, sa înțeleg cum de ai ajuns atât de cinic. Și poate îmi cei permite sa îți vorbesc și eu puțin despre Isus și despre Iubire, despre Dumnezeul meu care este diferit de Dumnezeu-concept al tău. Și, poate că sămânța sădită de mine in mintea ta va lucra și peste 2-3 ani mă vei invită tu la un pahar de vorba să îmi mulțumești pentru Dumnezeul meu”. Adrian, se pare că ai uitat menirea de baza a unui bun creștin: să răspândească pe Hristos și pe Dumnezeu chiar și celor raționali. Aroganta nu își are loc. Sau … „buni creștini” din Ro sunt doar cu papagalul? Aha, un Adrian gol cumva? Ntz, ntz!

            • @Adrian, cruciadele nu au fost aprobate de ortodoxie. Ele au avut pretexte religioase dar interesele erau materiale, financiare, pt putere si control in Levant. Impostorii cruciati si templieri ai cruciadei (ilegale) a IV-a chiar au renuntat la pretextul religios crestin (folosindu-l poate doar pe cel catolic) cand din interes politic au atacat Imperiul Roman, fiiind astfel excomunicati si de papa catolic pt atacarea crestinilor.

          • @Adrian – nu ești primul care încearcă să marcheze puncte acuzându-mă de a fi ”bun creștin”. O să repet și pentru tine: nu merg la biserică, acolo îi învață să întoarcă și obrazul celălalt, în timp ce modelul meu favorit e mai degrabă Noe. Modelul tău favorit cine e, Derrida sau Foucault? :)

            Despre cruciade: în urma prăbușirii Imperiului Roman, ajuns în secolul V o civilizație cam la fel de ”liberală” și demasculinizată ca Europa occidentală de azi, musulmanii ajunseseră să invadeze parțial și teritorii din actuala Franța și actuala Italia, nu doar Spania. Dacă deplângi retragerea musulmanilor din Europa în urma cruciadelor, e explicabil de ce acum sunt aduși în Europa cu milioanele, de adepții lui Derrida sau Foucault.

            Dacă ai fi împăcat cu alegerile tale, ai avea o atitudine neutră / indiferentă la adresa creștinismului. Atât timp cât se vede nu e cazul, poate ar trebui să-ți pui unele întrebări, ca să zic așa :)

            • Nu e vorba despre tine sau despre mine, ci despre religie (nici despre crestinism in mod special, ci despre toate religiile). Difera intr-adevar nivelul si tipul de agresivitate de la o religie la alta, dar esenta ramane: cei care sunt de religia mea au dreptate, ceilalti nu. E absurd, nu? Nici macar nu pot sa aleg tabara, sunt inregimentat la nastere. Apoi sunt indopat cu argumente, un fel de hrana informationala gata mestecata. E ca si cum la nastere ai fi inscris automat in partidul politic unde parintii tai sunt membri, iar apoi pe parcursul vietii primesti argumente sa votezi cu partidul din care faci parte.

              Aleg sa nu raman indiferent/nepasator la incercarile religiei de a reveni la controlul societatii, din care fac parte si eu.

            • @Adrian – lumea se împarte întotdeauna în ”noi” și ”ei”, altfel nu funcționează. Iar în lipsa uneia dintre religiile clasice organizate, marxismul și post-modernismul au devenit ele însele religii, cu nimic mai legitime și cu nimic preferabile.

              Dincolo de ceremonia botezului, nu cred că te-a luat nimeni de pe stradă, să te forțeze să intri în vreo biserică. Deci lamentarea pentru că ai fost ”înregimentat la naștere” e cel puțin deplasată. Poți opta pentru ce religie vrei, poți opta să nu ai nicio religie, dar când optezi să lupți împotriva religiei, problema e un pic mai complicată. Și nu e a religiei.

      • @Harald,
        Chiar daca (unele dintre) textele religioase contin lucruri adevarate, intrebarea, zic eu, e daca exista o entitate/ceva exterioara individului care intervine, influenteaza evenimentele altfel decit printr-un mecanism de cauzalitate oarba guvernata de hazard.
        Nu am citit decit f putin Asimov, nu ma ajuta referirea la Spiritul Galactic, dar ma interesa ceea incepusesi sa zici.

        • @marian – n-aș spune că e o ”entitate”, în măsura în care nici constituția nu e o ”entitate” și nici relativitatea nu e o ”entitate”. Unii oameni se gândesc într-adevăr la o ”entitate” atunci când se referă la divinitate, iar pentru oamenii simpli poate fi chiar utilă personificarea. De exemplu, în viața de zi cu zi, Dumnezeu e folosit adesea ca un alt nume pentru conștiință, de asta vede tot și știe tot. La fel cum gravitația sau relativitatea afectează tot.

          Oamenii folosesc noțiunea de ”hazard” atunci când ei nu înțeleg cum se ajunge de la cauză la efect, dar asta nu înseamnă că nu există o cale de la cauză la efect. De exemplu, cineva care merge pentru prima dată cu trenul de la Brașov la Cluj ar putea să nu știe că există ruta prin Teiuș și ruta prin Toplița. Din punctul lui de vedere, ruta pe care se trezește mergând poate fi pusă pe seama hazardului, dar pentru CFR sigur nu e vorba de hazard :)

          Avantajul celor care primesc o educație religioasă este că își înțeleg statulul, minor în raport cu imensitatea lumii (ceea ce numesc ortodocșii ”smerenie”). Au astfel o bază, pe care cei fără educație religioasă o dobândesc singuri abia la maturitate, iar alții nu o dobândesc deloc. Cei care nu o dobândesc sunt gata oricând să demoleze tot, fără să aibă habar dacă sunt sau nu în stare să construiască ceva funcțional în loc. Marxiștii nu au reușit să construiască nimic funcțional, au omorât zeci de milioane de oameni degeaba.

          • @Harald – Da, dar cred ca ceea ce conteaza e daca exista ceva exterior mie si interventionist, adica reactiv fata de ceea ce mi se intimpla mie, dintr-o perspectiva care ma include cumva.
            Mi se pare ca numai asa oamenii pot primi de la credinta ajutorul de care au nevoie, de exemplu, cind simt ca lucrurile merg rau (sau catastrofal). Ca doar in cazul asta are sens ca oamenii sa se roage/incerce sa produca o reactie a lui Dumnezeu fata de ei/situatia care ii intereseaza.
            Nu e deloc usor ca, atunci cind presiunea psihologica a necazului devine foarte puternica, sa fii singur si nesemnificativ intr-o lume careia nu „ii pasa” de tine.
            Sa fii acea antilopa din grupul de antilope pe care leoaica a inceput sa o fugareasca
            – si nu iti dai seama de ce te-a ales tocmai pe tine, pentru ca nu constientizezi ca a observat probabil ca schiopatai imperceptibil sau pareai mai batrina sau mai slabita. Adica da, sigur ca evenimentele au o cauza, dar cauza nu face parte dintr-o constructie in care existenta ta ca individ are sens si importanta…

        • @marian – așa cum spuneam într-un alt comentariu, realitatea ne este în general favorabilă. Într-o lume normală, răul ocupă un segment minoritar. Dacă omul se mobilizează psihologic, stabilindu-și un obiectiv clar și niște metode clare, atunci realitatea îi va prezenta mai degrabă oportunități decât obstacole, cu-atât mai mult cu cât acel obiectiv este legitim și îndreptat spre un scop util lui și altora, nu dăunător lui și altora. Omul simplu nu știe să se exprime ideea asta, dar spune că Dumnezeu o să-l ajute și chiar îl ajută. E doar un alt mod de a spune același lucru.

          Vechii greci aveau un mod mai rudimentar de a privi lucrurile, dar mai ușor de înțeles: ei își puneau mereu problema dacă zeii aveau să-i ajute sau să le stea împotrivă. Creștinii înțeleg că Dumnezeu e mai degrabă cu ei decât împotriva lor și pun în centru omul, individul, nu bunul plac al zeilor.

          • @marian – ideea e că omul se naște cu software preinstalat. În urmă cu 20-30 de ani, asta ar fi părut o blasfemie :) atât în biologie, cât și în psihologie, dar în prezent ambele domenii au cam ajuns la aceeași concluzie. Ori, asta e exact ceea ce creștinismul numește ”scânteia dumnezeiască”. Nu totul se învață în cursul educației, omul are niște noțiuni instinctive despre bine și rău, ceea ce religiile știu de mii de ani.

            De asta progresismul urăște religia, pentru că ”scânteia dumnezeiască”, acel software preinstalat dinainte de naștere, demonstrează imposibilitatea de a crea omul nou, năruie visul de aur al marxismului și neomarxismului :)

          • @Harald – Ok, deci zici ca lumea e organizata coerent (de ceva/cineva anume…?) si ca „binele” („legitimul”, „utilul”) sint categorii care tin intrinsec de structura lumii, iar nu conventii etice create de oameni (si potential diferite de la o cultura la alta).
            Dar animalele, sa zicem, au si ele un software moral preinstalat? Ca uneori par sa se comporte egoist si crud. Exact cum au facut si atit de multi oameni de atit de multe ori in istorie…

          • @marian – au și animalele un soft preinstalat, Jordan Peterson a ajuns celebru cu exemplele lui de la homari :) Sunt aceleași mecanisme bazate pe serotonină, prezente și la oameni și la cimpanzei. Din câte spune el, mecanismul comun la oameni și la homari are cel puțin 350 de milioane de ani, nici copacii de azi nu existau pe vremea aceea.

            Cruzimea nu exclude morala, iar exemplul clasic e o ursoaică, dacă are pui: dragostea ei de mamă o face să te atace :). Există oameni care comit fapte abominabile cu convingerea că procedează corect. Și uneori chiar procedează corect, pentru că sistemul își bate joc de ei și nu le face dreptate. Alteori nu procedează corect, se lasă îmbătați de puterea de a îndrepta lucrurile cu mâna lor, dar asta e o altă discuție.

            Meritul principal al religiei este că reușește să ofere o viziune coerentă asupra lumii, iar această viziune e accesibilă până și unor persoane analfabete. Lucruri care într-o abordare științifică necesită cunoștințe prealabile accesibile doar unor persoane cu un IQ de 130 sau peste, sunt explicate de religie pe înțelesul unor oameni incapabili să învețe măcar să citească.

            Un exemplu în clipul de mai jos: începând de pe la minutul 15:00, un cioban din Maramureș prezintă în 2-3 minute o viziune panentheistă asupra lumii pe care mulți din mediul academic românesc nici nu o pot înțelege, cu-atât mai puțin să o și prezinte coerent :)

            https://www.youtube.com/watch?v=ivEq85ufCZ4

            Pe la minutul 21:00 există și un contraexemplu, bătrâna respectivă declamă niște clișee religioase pe care de fapt nu le înțelege. E clară diferența de inteligență între ea și acel cioban, dar e la fel de clar că religia le-a predat amândurora aceeași viziune asupra lumii.

            • @Harald – Acuma, eu nu as numi niciodata cruzime un comportament prin care un om sau un alt animal isi apara niste interese care sint vitale pentru el. Cruzimea apare atunci cind, desi existenta ta sau a ADN-ului tau nu e deloc amenintata, produci suferinta unor alte fiinte (sau produci suferinta excesiva, disproportionata) pentru ca nu le recunosti nicio valoare sau importanta in comparatie cu persoana ta.
              Anyway… E foarte interesant reportajul.

    • @phane: „Cine imi garanteaza”
      Dar in viata/lumea asta va garanteaza cineva, ceva, undeva?
      „fericiti cei ce sufera pe pamant, ca vor avea comoara in cer”
      V-ati raspuns singur, dar fiecare crede ce vrea.

  11. Un subiect capătă valențe diferite când este privit din unghiuri diferite. Viața și moartea pot fi abordate filosofic, animalic sau creștinește. În România, moștenirea tradițională creștină dă fiori existențiali celor care se trezesc din comunism într-o lume europeană decreștinată. Sunt zbateri normale.

    Soluția? Preluînd zicala politică „soluțiile problemelor democrației sunt în mai multă democrație!“, pentru că alternativele sunt mortale, aș zice că problemele existențiale ridicate de confruntarea conștiinței cu viața și moartea în creștinism pot și trebuie să fie rezolvate printr-un creștinism mai profund și mai ancorat în revelația textelor sacre. Nu este rezonabil să discuții Biblia atâta vreme cât ai stat și stai departe de mesajul ei. Din depărtare, obiectele au mai degrabă înfățișarea imaginației noastre, decât cea reală.

    Hristos a rezolvat și problema vieții și problema morții. Soluțiile Lui nu pot fi pătrunse însă de cei prea plini încă de ei înșiși pentru a mai avea loc pentru prezența Lui infinită. Aș zice deci, înapoi la Steinhardt și înapoi la Sfânta Scriptură. Apropierea de Dumnezeu duce întotdeauna la mai multă lumină în iluminarea lăuntrică.

    Încolo, fiecare comentează această problemă (a vieții și a morții) în obscuritatea universului propriu, ca cei din peștera lui Socrate-Platon, într-o jalnică piesă de comedie a erorilor.

    • Inapoi la ce anume? Afundarea in mlastina textelor religioase? „Apropierea de Dumnezeu duce întotdeauna la mai multă lumină în iluminarea lăuntrică”? Says who??? Departamentul comercial al bisericii :)

      • @Adrian – înapoi la niște valori consacrate și la o minimă decență. A fost destulă inginerie socială în secolul 20, în urma abandonării creștinismului. Nu-ți imagina că vei face și secolul 21 la fel, între timp oamenii au mai învățat una-alta. Bine că te lamentezi pentru cruciade, în timp ce zecile de milioane de morți din secolul 20 or fi fost pentru o cauză bună, probabil.

        • Tocmai pentru ca oamenii au mai invatat una alta, au apus vremurile de aur ale pupaciosilor de moaste. Gone! Mai pun ei de cate un spectacol, mai infiereaza pe net homosexualii, femeile si pe cine le mai iese in cale si nu e din tagma lor, dar adie un vanticel… Sau mai facem un referendum pentru redefinirea familiei traditionale, sa inteleaga toti enoriasii?

          • @Adrian – crezi că închinatul la Greta denotă vreo superioritate? Merită de 10 ori mai mult respect necăjiții care fac coadă la moaște decât ”educații” care se închină la Greta.

            Ai avut două generații de marxism în jumătate de Europa și chiar 3 generații în URSS. Ți se pare că ai motive să fii așa mândru de rezultatele obținute? Ai fost prin satele necăjiților care se închină la moaște, ca să vezi cum trăiesc ei? Tu ți-ai construit cumva singur tramvaiul, metroul și rețeaua de canalizare? Nu cumva tocmai necăjiții aceia și rudele lor ți le-au construit, în timp ce lor nu le-a mai venit niciodată rândul?

            • Eu vorbesc de nocivitatea religiei, tu zici de marxism. De parca daca nu pupi poala popii, e musai sa fii comunist. Asa vrei tu sa convingi? Ridicol, cel putin. Daca saracia e mare, vrei sa spui ca ar fi mai mica daca popa din sat continua sa taxeze toata suflarea pe unde o prinde, inmormantare, botez, parastas, nu conteaza, bani sa iasa? Cum se intampla ca autoritatea suprema poate sa faca orice minune, dar nu prea se descurca cu banii? Cine se mai lasa imbrobodit asa in zilele noastre!?
              Si mai e un lucru: indiferent de optiunea individuala, de a canta sau nu in corul bisericii, care nu are nici o importanta, este un semn de primitivism extrem sa te pozitionezi „ori noi ori ei”. Dar asta e greu de inteles de acolo unde esti tu, ai mult de lucrat. Sugerez sa incepi cu drepturile femeilor, sunt sigur ca te intereseaza subiectul. (am vazut cum scrii, nu mi-o lua in nume de rau, dar pentru misogini simt nevoia sa acord o atentie mai speciala si timp suplimentar).

            • @Adrian – în general, băieții care îmbrățișează cauze feministe au o mică problemă: singura femeie pe care au cunoscut-o ei e propria mamă. E una dintre principalele cauze pentru care nu pot avea relații funcționale, ei au impresia că fiecare femeie e mama sau ar trebui să fie mama. Ei bine, nu e!

              Lumea se împarte întotdeauna în ”noi” și ”ei”, fervoarea cu care continui tu referirile ad hominem e cea mai bună dovadă. Ai descoperit tu că @Harald e misogin, așa că ai urcat imediat pe caii cei mari ai virtuții feministe, să te admire toată lumea :) Ești conștient că tocmai ai adoptat rolul lui Sf.Gheorghe în lupta cu balaurul @Harald? :)

            • @Adrian, credința ortodoxă nu e nociva pt ca nu indeamna la actiuni ce pot cauza rau si nu e obligatorie. E absurd sa fie atat de contestata. Daca nu va place, aveti libertatea sa cititi alte articole. Nu e corect sa fie reprosate greselile oamenilor care aleg sa se abata chiar daca sunt angajati ai bisericii. E corect sa reprosati doar persoanelor responsabile sau angajatorului nu altcuiva sau sa generalizati.

      • @Adrian – credința e una, religia e alta, iar biserica e și ea altceva. Tu nu faci distincție între astea trei noțiuni, în mintea ta e un talmeș-balmeș între ele. Separat de asta, nu vreau să conving pe nimeni de nimic, încearcă să renunți la comunicarea patologică dacă vrei să-ți meargă bine :) Există însă în România mii sau zeci de mii de oameni cu idei ca ale tale, de asta e necesar să avem discuția de față.

        În mintea ta există un divorț total între ideologie și realitatea practică, tu încerci să lași impresia că o societate poate fi bazată pe un ateism ”binevoitor”, ca să zicem așa. Nu există un asemenea ateism binevoitor. Odată adoptat ateismul ca politică oficială, se ajunge obligatoriu la demolări și confiscări de biserici, la clerici închiși sau exilați pentru ideile lor ș.a.m.d.

        Stalin și Brejnev, respectiv Dej și Ceaușescu, nu au fost excepții, au fost norma pentru implementarea ateismului. Faptul că tu vii astăzi cu un ateism militant înseamnă un singur lucru: în mintea ta, dacă ai fi fost în locul lui Stalin, ești convins că ai fi făcut lucrurile cum trebuie. De asta ar fi cazul să-ți pui unele întrebări despre propria persoană. Drumul spre iad e întotdeauna pavat cu bune intenții.

        • E evident ca nu pot sa te scot din transeul credinciosului plin de sine. Poti sa pedalezi pe panta indoctrinarii religioase, pe mine nu ma deranjeaza, mai ales ca se pare ca ai prins o viteza asa de mare, incat nici o icoana facatoare de minuni nu te mai poate opri. Cat despre devierile adiacente, radicalizare, misoginism, homofobie &co, tu traiesti cu ele, tu sa le suporti. Imi amintesc de stirea de acum cativa ani, cand un militant credincios la fel de pur, arunca o carcasa de porc pe locul unde ar fi urmat sa se ridice o moschee. La fel de inspirational era si el.

          Tot ma framanta insa cum gasiti voi justificarea interioara pentru tratamentul josnic pe care il aplicati femeii in general. As ramane recunoscator pentru mai multe detalii, daca ar putea fi scoase de acolo de unde sunt ingropate, in primitivismul castei, sub masca bunatatii crestinesti (ma rog, sau islamice, cum preferi).

          • @Adrian, care voi? Probabil v-ati autodescris fara sa vreti:). Spuneti ce carte ortodoxă are un cuvânt împotriva femeii. Din contra, sunt foarte laudate/pretuite. Dupa ce realizati grava eroare ar fi bine sa va prezentati scuzele dar e clar nu veti recunoaste.

          • @Adrian – insisti sa predici o moralitate progresista care de fapt nu exista decat in mintea ta. Nu poti inlocui viata reala cu virtue signalling. Gaseste-ti o partenera si poarta-te cu ea cum ti se pare tie mai potrivit. Nu ai nicio calitate sa ceri socoteala altora.

  12. Foarte bun textul doamnei, dar asta pentru ca se simte educatia in general, nu neaparat cea ortodoxa. Plus “resursa umana.
    Nu stiu daca se portiveste cu doctrina, dar as zice sa fim ceva mai bucurosi ca ne-am nascut in epoca consumerismului, pentru ca ii suntem mai datori decat recunoastem. Inclusiv pentru faptul ca avem acces online la “Familia Ortodoxa” si tot ar trebui sa-i aprindem si capitalismului o lumanare – la “vii”! :) – sau ce se face.
    Sanatate.

  13. Suferinta mea o duc cum pot, ma zbat, ma lupt. Daca suferinta mi se trage dintr-o prostie a mea, o iau si ca lectie, macar la atit sa-mi foloseasca. Ma autoironizez pe cit se poate si atunci trece mai usor.
    Suferinta altcuiva este cu totul si cu totul altceva. Mai ales cind cel ce sufera este o fiinta fragila, neajutorata, neaparata. Urli de durere cind o vezi. Ajuti, da…cit se poate. Si cind nu se poate ?
    Si prefer sa gindesc ca nu exista Dumnezeu decit sa-mi inchipui ca el exista dar nu stie ce e mila.

    • @E.D., nu ati inteles articolul; pentru cine vrea sa inteleaga, exista si mila si mult mai mult de atat. Exista si suficente surse de informare pentru cei interesati.

  14. Am vorbit cu multe persoane care afirma ca ny le este frica de moarte ci de durerea asociata. Frica de moarte a exista dintotdeauna dar niciodată atât de violent resimțită ca azi cand avem o ramură întreagă a medicinii care sa ne ajute sa infruntam durerea. Oricat am rade de ciobanul din Miorița macar atat trebuie sa apreciem: nu-i era frica de moarte. Că el au fost sute de generatii: oameni care s-au împăcat cu ideea ca suntem muritori și nu s-au gândit sa-si congeleze hoitul. Au fost și unii, puțini, care au ridicat piramide și si-au mumificat corpul dar cred cs erau de departe excepții.
    Nici o religie sau sistem filozofic nu poate explica de ce trebuie sa murim. Doar legile termodinamicii. Budismul, cu accentul pe reîncarnare și nevoia de perfecționare este poate religia cea mai apropiată de darwinism. Trebuie să marim că sa lăsăm locul altora mai diferențiati genetic și mai evoluați.

    • @Cinicul – frica de moarte derivă din lipsa de maturizare a individului. Ciobanul din Miorița era cât se poate de matur.

      • Poate și dintr-o supradimensionare a ceea ce reprezentăm pe lumea asta. Harari nu spune asta in Homo Deus dar exemplele pe care le da tratează oameni cu un ego uriaș. Din acest Punct de vedere ortodoxia il reconcilieza mai bine pe individ cu statutul de muritor educandu-l sa fie ceva mai umil. Atat in romana cat si in franceza (cred ca englezii l-au preluat din franceza) umilinta vine de la latinescul humus, sugerând cumva ca suntem un bulgare de huma cum spunea Creanga si ca trebuie sa ne întoarcem în pământ.

      • @Harald, nu, nu este matur. E doar comod. „de ce sa lupt eu aiurea, să mă rănesc, să mă doară, sa omor eu (eventual) pe alții, sa am omorul pe conștiință, să mă zbat apoi cu mai multă treabă/oi, sa fiu nevoit să leg aliante cu celălalt cioban că sa îmi păzesc turma și mai mare, de ce sa stârnesc indvidii, necazuri, probleme? Nu mai bine rămân liniștit cu Mioara mea, fericit in moarte că un martir? Nu fac nimic, accept resemnat sa nu fac nimic ai asta este, devin personaj de poveste.”
        Nici măcar nu este maturizare, este doar lașitate și comoditate. Chiar viața ne este dată să stăm deoparte?

        • Va inselati, ciobanul mioritic ne era lenes si nici comod. Rste omorat pentru ca era mai harnic. Ciobanul moldovan are preminitia ca va muri rapus de doi prieteni și stie ca nu poate apela nici la poliție și nici la vecini (tocmai aceștia sunt problema, atât francezul cat si ardeleanul sunt vecini).împotriva vicleniei vecinilor și prietenilor nu te poti feri.
          În Baltagul ni se prezintă femeia luptătoare, dar și accentul este pus pe respectarea datinilor, a obiceiurilor de înmormântare. În fapt Baltagul este si el inspirat dintr-o baladă populară al cărui nume l-am uitat însă. Victoria Liman se duce la Poliția la Piatra Neamt sa-si caute dreptatea, dar nu se bazează doar pe autorități. Pe de altă parte Nichifor Lipan piere tocmai pentru ca crede ca se poate apara cu baltagul propriu.

            • Fals. Baltagul are ca sursa de inpiratie balada populara. Mai exact 3 dintre ele: Miorita, Salga si Dolca. Ma rog, contiuati, nu va lasati intimidat..

            • @Adrian – inclusiv Profira Sadoveanu, fiica autorului, spunea că la origine a fost o întâmplare reală.

          • Recitind acest mesaj vad ca autocorect-ul de pe mobil mi-a jucat cam multe feste. Ma si mir ca n-am fost tras de urechi. Era vorba de ciobani vranceni si ardeleni si nu de ciobani francezi!
            Plus inca cateva greseli.

  15. Mulțumesc domnului Alin Fumurescu pentru că a împărtășit cu noi surpriza citirii unui asemenea text. Pornind de la mărturia soției, am citit și cele trei episoade cuprinzând mărturia soțului (în aceeași revista). M-au impresionat toate. Mai rar găsești o înțelegere și pătrundere a învățăturii creștine în spiritul ei. Cei mai mulți se opresc la literă și asta le pare suficient. De asta par rigizi, osificați, reci și distanți în predicile și cugetările lor. Credința trăită (acel ochi ce se închide în afară ca să se deștepte înăuntru) e sămânța căzută în pământ bun. Te pune pe gânduri, te emoționează, te îmblânzește și te face să exclami: Fericiți cei ce speră, simt, cred și știu că moartea nu e Sfârșitul. Fericiți cei ce se roagă să se facă voia Domnului („Fie mie după cuvântul Tău!”). Fericiți cei ce se roagă.
    PS: Oare soțul e preot, diacon, teolog? Nu știm, amănuntul rămâne fără importanță. Eu totuși m-am întrebat.

  16. Scrisoarea sotiei e mai presus de o intreaga teologie, e o intelepciune venita din durere, suferinta sincera si adanca. Privesti lucrurile mai profund in suferinta decat in confort si bunastare. Am un mare respect pentru aceasta femeie, sincera, modesta, dar profund duhovniceasca. Parintele e un fericit ca are o asemenea sotie, cu toata boala dansului. Caci nu conteaza CAT traiesti, ci CUM traiesti. Ma simt alaturi de aceasta familie. O lectie de credinta si demnitate!

  17. Bun. A inceput asaltul.
    Curios cum romanii plecati dincolo, esueaza relativ spre batranete, in paseisem ortodoxiste&stuff. Pregatiti-va pentru un revival al ortodoxismului. Cu tot cu (d)efectele aferente.

  18. Peste 100 de ani tematica mortii nu va mai conta, cel putin pt cei care vor detine destule resurse banesti, moartea devenid doar o problema technica care se poate rezolva.
    Chiar daca foarte putini sunt cei care au curajul sa afirme public, omul tinde catre nemurire, acest vis milenar se va intampla. De ce ?
    Pt ce si cine miloane de cercetatori cauta metode tot mai noi si eficiente, la inceput sa prelungesca viata iar intr-un final omul sa devenia nemuritor ?
    Este esenta existentei noastre, sa depasim acesta bariera care de milioane de ani se afla in fata noastra, religiile, inventii omenesti incercand fiecare in felul ei sa explice ce se va intampla daca omul trece bariera, sufletul devenind nemuritor, lepadarea de trup , satana, fiind mantuirea noastra.
    Unii isi pot foarte bine inchpui acest fapt, raiul de pe pamant fiind in cer !! iar pe pamant numai iad !! Atunci de ce omul procreaza si da viata unor fiinte, ca ele sa se chinuie ?
    Nimic nu este mai de pret decat viata trupeasca cu toate sentimentele si simtirile ei.
    Nu stiu daca in raiul din ceruri exista orgasm, exista atingerea pielii unui partner, bucuria copiilor, bucuria de a trai intr-o natura intacta cu miresmele si animalele ei fantastice. Viata este o exlpozie, in sensul pozitiv, a tot ce a putut crea mai bun si frumos evolutia si pentru care exista milioane de motive sa dorim nemurirea.

    • Tinerete fara bătrânețe și viața fara de moarte…
      Povestea asta o vinde și Hariri in Homo Deus dar cred ca un astfel de vis este împotriva legilor termodinamicii. În plus ar fi îngrozitor de plicticos sa trăim într-o lume de mosnegi si babe.
      Oamenii trăiesc azi 10-20 ani mai mult decât acum o jumate de secol, dar cel putin 10 ani din cei câștigati sunt petrecuți în cărucior, cu șuruburi prin toate articulațiile si cu pelinci.
      Omenirea fara moarte va înceta să evolueze, vom avea generatii longevive împietrite intr-o gândire vetusta. Non, merci.

      • Directia opusa ar fi eutanasia „din compasiune”. Exact ce se practica astazi in Belgia, dar se practica si in Germania lui Hitler. Cum era de asteptat, in Belgia a aparut deja si o presiune sociala, osmenii sunt presati sa se sinucida „legal”, ca sa nu fie o povara pentru societate. Din nou, cei care fac coada la moaste merita de 10 ori mai mult respect.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro