Home » Cultura »Politica & Doctrine » Citesti:

Despre Monica Lovinescu: “A pune capat unei respiratii, gatuita de pacat si de crima”

Vladimir Tismaneanu aprilie 21, 2012 Cultura, Politica & Doctrine
15 comentarii 2,670 Vizualizari

Au trecut patru ani de cand Monica Lovinescu ne-a parasit. Opera ei ne este accesibila si ar trebui sa functioneze ca un indreptar etic. A aparut la Humanitas, in colectia “Zeitgeist”, “Jurnalul esential” ingrijit de Cristina Cioaba. Urmeaza sa apara foarte curand un volum, sprijinit de IICCMER, despre Monica Lovinescu in dosarele Securitatii. O spun cu deplina responsabilitate si convingere—in cultura romaneasca a ultimelor cinci decenii, Monica Lovinescu, stalucita cronicara literara, sustinatoarea unui canon alternativ in raport cu cel oficial, a fost, in egala masura, cea mai rafinata cunoscatoare, exegeta si analista a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea si demistificarea pretentiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legaturile de adancime, infra-rationale, dintre comunismul romanesc (si nu numai) si variile incarnari ale fascismului.

Cand regimul comunist a imbratisat temele, fantasmele si obesesiile extremei drepte interbelice, facindu-le ale sale, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai tirziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Il vedem renascand ca baroc postfascisto-postcomunist, discursul autarhic, izolationist, strident nationalist, anti-european si anti-capitalist al unor lideri politici cu memoria intelectuala defectuoasa. Atacurile impotriva ei din zona xenofob-stalinoida (E. Barbu, Vadim Tudor, Adrian Paunescu, Dinu Sararu si altii din echipa de demagogi fascisto-comunisti, cei pe care ea ii numea, cu infinit dispret, „trepadusii de Curte Noua”) dadeau masura unei lupte care a continuat si dupa decembrie 1989: aceea dintre sustinatorii modernitatii politice si estetice, pe de o parte, si partizanii unei dictaturi paranoic-autarhice, in fapt un neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicista care a facut atita rau culturii romanesti in perioada interbelica.

Nu vrea sa fiu gresit inteles: nu este vorba aici de contestarea traditiei, ori de exaltarea dezradacinarii, ci de o sustinere a sincronizarii continue a culturii romane cu marile directii ale spiritului democratic modern. La urma urmei, nu cred ca gresesc incadrandu-i pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca in perimetrul a ceea ce putem numi patriotismul liberal. Mai precis spus, al unui sentiment national sobru care nu se jeneaza de valorile umaniste in care crede si care nu pactizeaza cu pompierismul sovin ori cu doctrinarismul descarnat al unei stangi tot mai sectare. Mandria nationala nu este un pacat cata vreme nu este utilizata manipulativ precum in actiunile intolerante si oportuniste ale jandarmilor culturali. A-ti iubi natiunea este o chestiune de demnitate. Eroarea consta in a face din dimensiunea nationala un fel de test absolut si mai ales de a o subordona unor porunci politice imediate (cum, din nefericire, se intampa de atatea ori). Patriotismul civic-liberal este structural diferit de sovinismul resentimentar care azvarle iubirea traditiei in cel mai dezolant derizoriu prin chiar suprimarea spiritului critic.

Recomandabile oricarui student in stiinte politice, filosofie ori litere, eseurile stranse in volumul “Etica neuitarii” pe care l-am coordonat la Humanitas, vorbesc despre necesitatea echilibrului valoric si ofera principalele contributii ale Monicai Lovinescu la constituirea unei etici intemeiata pe memorie. La un ceas cind asistam la stradanii insidioase de obliterare a constiintei istorice, gasim in opera ei argumente imbatabile pentru a nu uita. Observind, in consens cu Alain Besançon, absenta ori mai degraba debilitatea unei actiuni de confruntare/asumare/judecare in raport cu comunismul, similara celei constant intreprinsa in raport cu nazismul, giaditoarea nota cu melancolica amaraciune faptul scandalos ca pentru cei mai multi comunismul apare ca „un fel de accident metorologic”, o aberatie pasagera pentru care nimeni nu poate fi tinut raspunzator. Pledand, impreuna cu Virgil Ierunca, impotriva dublelor standarde in explorarea totalitarismului de stinga si de dreapta, Monica Lovinescu a atins nervul sensibil al unor oameni care pina atunci se jurau ca o admira. La fel au fost admonestati si rau-interpretat Czeslaw Milosz si Zbigniew Herbert de catre unii in Polonia cind, dincolo de atatea diferente dintre ei, au spus acelasi lucru: ambele sisteme totalitare au fost monstruoase, ambele au fost exterministe, ambele merita o condamnare fara drept de apel.

Problema Raului s-a aflat in centrul reflectiei Monicai Lovinescu. Pentru a pricepe cum poate fi aparat Binele, este necesara continua rememorare a infernului. Doar astfel se poate construi acea viziune pe care ginditoarea americana Judith Shklar o definea drept liberalismul fricii. Hermeneutica libertatii inseamna respingerea complezentei placide, a acelui spirit flegmatic pentru care nu exista linie despartitoare intre calai si victime, intre adevar si minciuna.

Cum spuneam, gandirea politica a Monicai Lovinescu este ghidata de considerente morale. Asemeni Hannei Arendt ori Nadejdei Mandelstam, doua intelectuale de care s-a simtit indeosebi apropiata, totalitarismul ii repugna politic, spiritual si etic. Scria recent filosoful Leon Wieseltier: „…if certain forms of evil are not hated, then they have not been fully understood”. Este acea indignare profund morala, acea pasiune indomptabila despre care vorbeste si Gabriel Liiceanu in eseul sau “Despre ură’. In lungile ceasuri noctune cind am intors lumea si istoria pe toate partile, tocmai acest lucru m-a impresionat la Monica Lovinescu–curajul de a-si marturisi si asuma ostilitatea fata de acele structuri utopico-asasine carora le-au cazut victime milioane de fiinte inocente in secolulul lagarelor de concentrare, al sarmei ghimpate si si al camerelor de gazare. Acolo unde altii mimeaza pozitii de falsa obiectivitate (de fapt un bias pervers si pervertitor), Monica Lovinescu, cea care a fost atit de inrudita in planul analizei politico-istorice cu Besançon, Revel si Souvarine, articuleaza o etica a neuitarii ca premisa a libertatii. Mentorul Hannei Arendt a fost Jaspers (ar trebui cit mai curind tradusa in romaneste corespondenta dintre autoarea “Originilor totalitarismului’ si profesorul ei) . Pentru Monica Lovinescu, nimeni nu inteles mai bine chestiunea libertatii decit Jeanne Hersch, tot eleva lui Jaspers. Intelectualul critic nu se plaseaza deasupra valtorii, ci dimpotriva, intra in actiune, acuza, deplinge, demasca impostura, delatiunea, violenta, miselia. In opera ei revin mereu referintele la experienta lagarelor, a terorii totalitare (fasciste si comuniste). In 1999, scrie cu amaraciune: „Am primit numarul din Romania literara cu al doilea articol despre Soljeniţîn. Si cu o greseala de tipar care e tot atit de importanta ca si absenta de comentarii asupra cartilor amintite mai sus (de Robert Conquest si Souvarine—V.T.). Eu scriam despre ‚zek-ul paradigmatic Soljeniţîn’ si a iesit ‚zeul paradigmatic’. Mi-am dat brusc seama ca la Bucuresti nu se stie ce inseamna un ‚zek’ si ca acesta lipsa voita de memorie este cel mai grav simptom al nevindecarii noastre”.

O etica a neuitarii inseamna un pilon al unei urgente terapii sociale care sa exorcizeze Raul. Democratia se ofileste in absenta memoriei, devine un ritual fara viata si fara vlaga. Nu este vorba de nevroza amintirii, cum ar incerca unii sa discrediteze acest demers, ci de constiinta faptului ca adevarul este o premisa a libertatii. Tiraniile totalitare s-au bazat pe lasitate, tacere, complicitate. Scria Monica Lovinescu in septembrie 1969, iar cuvintele ei le recitim cu sentimentul unei intristatoare si alarmante actualitati: „Umbrele de la Pitesti circula si azi printre noi, le intalnim la colt de strada, la coada, prin gradini, unde mai intalnim—e drept—si pe calaii scosi la pensie si plimbandu-si, Duminica, nepoteii de mina. Toti sint inca printre noi, si mortii si viii, si victimele si calaii, cu totii stiu ca celalalt stie tot ce nu este marturisit, alcatuind un fel de boare ciudata care otraveste atmosfera si o va otravi pina cind totul nu va fi spus cu voce tare, scris la lumina zilei, ca intr-un catarsis colectiv care sa puna capat unei respiratii gatuita de pacat si de crima”.

Unul dintre istoricii pretuiti de Monica Lovinescu a fost Boris Souvarine, autorul unei clasice biografii a lui Stalin, el insusi fost militant comunist, vindecat la timp (inca la inceputul anilor 20) si devenit unul dintre cei mai lucizi si patrunzatori critici ai totalitarismului. Ca si Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat sa dispere, a clamat in pustiul indiferentei abulice, al atacurilor obscene si al ingenuncherilor morale, si-a ridicat vocea in favoarea milioanelor de detinuti si a respins ideea unei literaturi care uita demnitatea umana. Cuvintele lui Chateaubriand, atat de indragite de Souvarine, se potrivesc perfect destinului de antigonica marturisitoare al Monicai Lovinescu: „Atunci cind, in tacerea abjectiunii, nu mai auzi rasunand decit lanturile sclavului si vocea denuntatorului, cind totul tremura in faţa tiranului si devine tot atit de primejdios de a-i cersi favorurile cit de a-i merita dizgratia, istoricul pare insarcinat cu razbunarea popoarelor. Degeaba prosperă Nero, Tacit s-a nascut in Imperiu”.

Am langa mine, scriind aceste randuri, exemplarul Monicai Lovinescu al acelei biografii fara egal prin intuitii sociologice si adancime psihologica (Editions Champ Libre, 1977). Marile biografii care aveau sa urmeze, de la Isaac Deutscher, Robert Conquest si Adam Ulam la Robert C. Tucker, Dmitri Volkogonov, Simon Sebag Montefiore si Robert Service, sunt cu toate indatorate acestei lucrari deschizatoare de drumuri in care Stalin este inteles ca mostenitorul traditiei politice a bolsevismului, deci nu doar in termeni de patologie individuala, de delir despotic, de megalomanie genocidara. Este cea mai pretioasa carte din biblioteca mea.

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/presa/comunicate/comunicate_de_presa_2012/in_memoriam_monica_lovinescu/

http://www.humanitas.ro/humanitas/jurnal-esen%C5%A3ial

http://www.humanitas.ro/humanitas/etica-neuitarii-eseuri-politico-istorice

http://www.humanitas.ro/boris-souvarine

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "15 comments" on this Article:

  1. intelegere spune:

    Acum ar fi fost util glasul comentind ce se intimpla in lume si in special in europa neo-dictatoriala care se amplifica.
    Cred ca a inteles natura vointei politice din vest si sinuciderea romei noi.

  2. Liv St Omer spune:

    “Mentorul Hannei Arendt a fost Jaspers”. N-a fost Heiddeger? Sau indrug eu prostii si, de fapt, un istoric, un scriitor, poate avea doi/mai multi mentori?
    “Nu este vorba de nevroza amintirii, cum ar incerca unii sa discrediteze acest demers,” De acord cu dvs, dar uitati, offtopic (sau nu), ca tot facurati vorbire de JFRevel, JFR spune in mai multe locuri in Marea Parada (si in Obsesia Antiamericana), cum ca in Franta era mai bine in momentul respectiv sa se comemoreze mai putin crimele naziste, si sa se aminteasca mai des cele comuniste, pentru ca, spunea el atunci, monsieur Le Pen nu avea oricum nici o sansa, sau aproape, in alegeri. Si uitati, astazi, avem partide tip “Noua Dreapta” care defileaza cu steaguri naziste pe strazi, avem antisemitism fatis in toata europa civilizata (Franta, Germania)si evrei care emigreaza de acolo spre israel. Eu unul nu pot sa nu leg afirmatiile acelea ale lui JFR de trecutul sau (mai mult ori mai putin) de stanga si de admiratia sa declarata, din anii 60-70, fata de scrierile lui Marx. Ce parere aveti?

    • Mentorul filosofic pe lunga durata al Hannei Arendt a fost Jaspers. Da, un filosof poate avea mai multi mentori. Cititi, cand aveti ocazia, in volumul ei Men in Dark Times” eseul “Karl Jaspers: Citizen of the World?”. Despre relatia Hannei Arendt cu Martin Heidegger ar fi mul te de spus, oricum nu in cateva cuvinte. Poate va imaginati ce-ar fi avut de spus acum Revel despre ascensiunea lui Melenchon. Antisemitismul din ceea ce numiti “Europa civilizata” tinde sa devina tot mai mult apanajul stangii, mascat in discurs anti-sionist. In anii 60, Revel rupsese cu trecutul sau socialist (nu comunist), era directorul lui “L’Express”. Am fost prieten bun cu el, am discutat despre acea perioada din viata sa. Ganduri bune.

      http://tismaneanu.wordpress.com/2010/05/10/heidegger-nazismul-si-metapolitica/

  3. Ontelus Dan Gabriel spune:

    Pentru ca rememorarea raului istoric sa se realizeze la nivelul majoritatii membrilor unei comunitati si sa nu ramana un simplu exercitiu retoric, interesat sau nu, educatia si comuniunea de valori, interese, aspiratii trebuie sa fie efective, nu iluzorii. Or, daca ne raportam la miturile nationale transfigurate artistic in baladele ,,Miorita” si ,,Monastirea Argesului”, lucrurile devin evidente si nu mai este nimic de adaugat.

  4. Liv St Omer spune:

    @dl Ontelus Romania e un caz special, in lumea civilizata, cu asta suntem de acord. Insa eu unul cred ca fatalismul si alte “isme”, inca prea adanc inradacinate in constiinta romanilor, pot fi totusi, cu timpul, extirpate de acolo. Sunt patron de firma, ma consider un capitalist, daca n-as mai avea macar speranta asta, n-as mai avea nici un motiv sa ma scol dimineata din pat si sa plec la munca.
    @ dl Tismaneanu: Wow! Si mon pere lisait ca! Discut cu un om care l-a cunoscut bine pe JFRevel, ca alors! Ce fel de om era? (ok, in afara de modestia cunoscuta).Ati fost la el in casa, cum traia? Ce parere avea despre lucrurile care se petreceau in anii aceia, 50-60-70, in Romania, deduc ca stia destule, cel putin de la dvs? Legat de Romania anilor 90-92 Iliescieni, m-a socat luciditatea si bogatia de informatii a analizelor lui. Mi-aduc aminte de un articol al lui, din 68, despre manifestatiile de la Sorbona din acel an, pe undeva cred ca despre ce se intampla anii pe care ii traim acum ar fi avut o parere chiar si mai proasta…..am avut impresia, citindu-i cartile, a unei melancolii incurabile a la Churchill, de tipul “i’ve been to the future, and i didn’t like what i saw there”….ce credea, ce credeti dvs, o sa scapam vreodata definitiv de bolile astea eterne, antisemitism, comunism latent sau aparent, xenofobie, etc?
    Si, daca tot suntem la capitolul Paris anii 60-70, nu ma pot abtine, oricat de offtopic ar fi, sa nu va intreb: l-ati cunoscut cumva pe Marcel Gotlib, desenatorul celebrului Gai-Luron din revista Pif,? Va intreb pentru ca dl Gotlib e pe jumatate roman, am aflat si eu recent; ca desenator in devenire de BD-uri ce ma aflu, pot spune ca Gotlib imi e mentor (desi nu stiu daca il voi prinde inca in viata sa ii spun asta) :)

    • Cum spuneam, l-am cunoscut bine pe Jean-Francois Revel. Daca va uitati pe coperta a patra a cartii mele “Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel” veti vedea textul de sustinere semnat de ganditorul francez. L-am vizitat acasa, locuia pe Quai de Bourbon, pe Ile St Louis. Era casatorit cu Claude Sarraute (a doua sotie, daca nu ma insel). Claude era fiica romancierei Nathalie Sarraute (originara din Rusia, una din figurile de varg ale “noului roman”). Cand vorbea despre ea, Revel ii spunea Natasha. Primul sot al lui Claude a fost fiul lui Tristan Tzara. Cand mergeai la Revel, pe panoul de la intrare, cu soneriile, erau trei care, pentru in intelectual obsedat de istoria intelectuala a secolului, erau spectaculoase: Sarraute, Tzara, Revel. Cand i-am povestit aceste lucruri lui Mircea Mihaies, in 1990, m-a indemnat sa scriu un eseu pentru “Orizont” cu titlul “Soneria istorica”. Sincer nu-mi amintesc daca am facut-o. Iata-l scris aici si acum gratie invitatie Dvs de a lasa memoria sa vorbeasca (“Speak, Memory” de Vladimir Nabokov este o carte la care tin enorm). Am discutat adeseori cu JFR despre comunism, despre situatia din Romania, din URSS, dar si despre aceea din Statele Unite si din America Latina. Am fost recomandat lui Revel de catre Sofia Imber (vara primara a tatalui meu, directoarea lui Museo de Arte Contemporaneo din Caracas) si de sotul ei, jurnalistul si ganditorul politic venezuelean Carlos Rangel. Profund interesat de America Latina (traise cativa ani in Mexic, era prieten cu Octavio Paz), Revel a scris prefetele cartilor lui Carlos “Du bon sauvage au bon revolutionnaire” si “Le tiersmondisme”.

      Pentru Revel, cata vreme intelligentsia occidentala va continua sa se dedice pasiunilor radicale, extazului utopic, sansele de surmontare a patologiilor de care vorbiti erau destul de scazute. Imi amintesc un pranz cu JFR, cu Branko Lazitch (istoric francez de origine sarba) si cu Georges Liébert (profesor la Institut d’Etudes Politiques, coordonatorul colectiei “Pluriel” si sotul lui Francoise Cachin, directoarea, pe autunci, a celebrului Musée d’Orsay, apoi directoare a tuturor muzeelor de arta ale Frantei). Era nepoata lui Marcel Cachin si a pictorului Paul Signac. Liébert si sotia sa locuiau la cateva case (blocuri cu apartamente ocupand fiecare un etaj) de Revel, tot pe Quai de Bourbon. Am discutat despre traditia liberalismului clasic, apoi despre aceea a liberalismului anti-comunist, despre Raymond Aron si scoala sa de gandire, mi-a recomandat sa ma intalnesc cu filosoful politic Marcel Gauchet. In Statele Unite, Revel devenise faimos cu “Ni Marx, ni Jésus” si, in anii 80, cu “Le tentation totalitaire”. Era apropiat de cercurile neo-conservatoare, de revista “Commentary”, de Jeane Kirkpatrick, Irving Kristol si Norman Podhoretz. Nu l-as descrie ca un pe doctrinar, ci mai degraba ca pe un spirit liberal autentic, un om de o arzatoare luciditate.

      In 1991 am organizat, la Timisoara, impreuna cu Mircea Mihaies si Vasile Popovici, o conferinta internationala intitulata “Putere si opozitie in societatile post-comuniste”. Intre participanti: Agnes Heller, Ferenc Feher, Juliana Geran Pilon, Jozsef Szajer, Mikklos Haraszti, Irena Lasota, Jakub Karpinski, Dorin Tudoran, N. Manolescu, Stelian Tanase, Petruska Sustrova. Au fost trimise doua comunicari din partea unor cunoscuti intelectuali care, in ultimul moment, nu au putut veni: Jean-Francois Revel si Adam Michnik. Textul lui Revel “Discours a Timisoara” a aparut intr-un numar special pe tema conferintei al Centrului de Studii Sociale infiintat de Boris Souvarine si condus de Branko Lazitch, si, cred, Philippe Robrieux (biograful lui Maurice Thorez). Cel al lui Michnik, “The Presence of Liberal Values” a aparut in “East European Repoorter”, o revista trimestriala care aparea la Londra (eram editorul sectiei romane). Despre ideile si concluziile acelei conferinte, puteti citi volumul scris de Patrick Clawson si de mine “Uprooting Leninims, Cultivating Liberty” (University Press of America, 1992). Ultima oara ne-am intalnit la Paris, prin 2002 sau 2003, ne-a invitat pe sotia mea si pe mine la unul din restaurantele sale preferate, foarte aproape de Notre-Dame. Era un bistrou aparent oarecare, in realitate unul dintre cele mai populare in randul autenticilor connaisseurs. A fost un festin intelectual si gastronomic care a inceput la pranz si s-a prelungit pana pe la sase seara. Revel era nu numai un admirabil filosof, ci si un redutabil gastrosof.

      Eu ajuns prima oara la Paris in toamna anului 1981. Este si azi orasul meu favorit. Nu l-am cunoscut pe Marcel Gottlib. Va multumesc ptr informatie si va doresc succes pe linia BD :)

      • Liv St Omer spune:

        Oooh, Paris, Paris! :) Tzara/Sarraute/Revel, da, asta e ceva!
        Va multumesc pt raspuns, mi-ati colorat duminica frumos!

  5. Liv St Omer spune:

    Ganduri bune si dvs.

  6. Honorius spune:

    Spiritul critic, mostenit de la ilustrul Eugen Lovinescu, a functionat la superlativ in comentariile politice ale Monicai Lovinescu. Desi imbinarea dintre literatura si politica, din anii Razboiului Rece, a fost una extrem de reusita, cei apropiati au perceput totusi la Monica Lovinescu o anumita dezamagire in ultimii ani de viata, datorate nu atat varstei inaintate sau bolii, pentru ca era o persoana puternica, ci mai degraba din anumite reevaluari si concluzii la fel de critice. S-ar putea spune ca, punand in balanta intensitatea cu care s-a intrebuintat si pretul care i-a fost platit (“a meritat?” este una din intrebarile inevitabile de bilant) , ajunsese sa fie oarecum scarbita de politica.

    Simptomatica mi s-a parut, in acest sens, si dorinta ei de a se impaca cu romanii, vizita la Bucuresti, din 1993, donarea “Casei Lovinescu” Fundatiei Humanitas, donarea casei de la Paris statului roman, si, nu in ultimul rand, reintoarcerea ramasitelor in pamantul romanesc, pe care-l parasise in ’46 sau ’47, cred… Ca majoritatea celor care am ascultat-o la “Europa Libera” cred ca sacrificiul ei, de atunci, din epoca, a meritat, pentru ca a adus compatriotilor libertate, dar mi-ar fi greu, daca nu chiar imposibil, sa spun ca ar fi fost la fel de “entuziasmata” fata de ceea ce a urmat dupa disparitia ei, din 2008 si pana in prezent. Nu cred ca aceasta campioana a democratiei ar fi ramas fara replica la abuzurile si nedreptatile din prezent…

    Cat priveste expresia de “Citizen of the World”, din titlul eseului lui Hannah Arendtt, inchinat lui Karl Jaspers, am mai auzit-o si, sincer sa fiu, confruntand-o cu anumite doctrine politice, nu sunt deloc incantat de mesajul ei mondialist, uniformizant, ca si cel comunist de altfel (o fi avand vreo legatura cu Revolutia mondiala preconizata de Lenin si Trotky?!), pentru ca incalca deosebirile rasiale, etnice, culturale, religioase etc., inlocuindu-le cu o dimensiune unica, cea mondialista (imi aminteste de o alta tentativa de unidimensionalizare a omului, ce a lui Marcuse, din 1964!). Inainte de a ajunge sa fie un cetatean al lumii, fiecare om este dintr-o comunitate, localitate, tara, regiune etc, fiecare dintre acestea cu identitati si nevoi specifice…

    • Multumesc pentru substantialul comentariu. “Citizen of the World” (Weltbuerger) este o trimitere la Goethe, la conceptia sa despre spirit, despre cultura mondiala, universala (care nu inlocuieste, ci apropie culturile nationale, nicidecum la internationalismul mistic, specios si manipulativ al comunismului.

      http://www.augsburger-allgemeine.de/augsburg/Goethe-der-Weltbuerger-im-Geiste-id13923446.html

      • Ontelus Dan Gabriel spune:

        Va rog sa ma scuzati, dar acea cultura universala, reprezentata de Homer, Platon, Dante, Shakespeare, Goethe, la care se raportau constant Tudor Vianu si George Calinescu si a carei decadere in universitatile americane o deplangea Allan Bloom, in ”Closing of the American Mind”, a cam fost eliminata din constiinta si activitatea ,,oamenilor recenti”, instrumentalizati intru edificarea globalismului financiar-mediatic-politic.

  7. Honorius spune:

    Erata: in loc de “cea a lui Marcuse, din 1964″ se va citi “cea denuntata de Marcuse, in 1964 “.

  8. Marius Bostan spune:

    “Europa Libera” cea mai importanta legatura a noastra cu lumea libera. Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti cei care au sprijinit functionarea acestei institutii si au trecut la vesnicie! Lupta noastra cu desnadejdea ar fi fost mult mai grea fara acesti oameni.
    http://filmehd.net/cold-waves-razboi-pe-calea-undelor-2007.html

  9. Maria spune:

    Ce lume grozava ar fii aceea in care toti indivizii ar intelege si si-ar asuma acest articol. Multumesc domnule Tismaneanu.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)