vineri, martie 29, 2024

Despre monogamie și alte rătăciri

Există momente când ţi-ai da viaţa pentr-un compliment, căci ce e veşnicia pe lângă un braţ de bărbat adormit trecut pe sub sânii tăi?
…Dar iată că Pământul se rupe-n două, Voma stă-n gât amestecată cu inima, urechile ţiuie, mâinile tremură, spatele şi subţiorile transpiră, nimic plăcut la o adică, doar umori.

Mentalitatea loser-ului: se epuizează în pretenție. Să aibă i se pare mai puțin decât să pretindă.

Rogu-vă, nu mă acuzați încă de cruzime. Nu vă grăbiți. Veți mai avea prilejuri. Textul e cumplit de lung. Vă va pune la încercare nu numai răbdarea, ci și, veți vedea, instinctul de conservare. După o oră-două de lectură, veți avea încă și mai multe motive să mă ponegriți. Amânați-vă, deci, plăcerea.

Copilul-minune

Pentru moment, haideți să vedem cui îi spunem, în limbaj curent, loser? Celui care tocmai a pierdut un concurs de grant-uri pentru echipa sa de cercetare? Celui care a pierdut, la mustață, un concurs de atletism? Celui respins la un interviu pentru job? Evident că nu.

Cine este, deci, loser-ul? Un pueril convins care se bucură (cel mai adesea) de o inteligență nativă și care știe sau intuiește că pretenția trece mai ușor de gate-keeperii lumii moderne decât meritul sau recompensa. Știm că impulsul de a consuma o plăcere care se află la dispoziția ta se ține cel mai bine în frâu imaginându-ți o altă plăcere, mai îndepărtată. Walter Mischel găsise prin anii ’70 și un nume pentru copiii care reușeau să se abțină de la a devora singura prăjitură aflată pe masă, în fața lor, pentru că li se promitea o a doua, ceva mai târziu: high-delay children. Performanțele lor la școală s-au dovedit a fi superioare celor sfâșiați de poftă care își devorau prima prăjitură doar pentru că o aveau în față. Aș spune, deci, așa: loser-ul este un ever-delay child. Un “copil-minune” care a reușit performanța de a trăi exclusiv din pretenție.

Loser-ul nu este, așadar, nici “învinsul”, dar nici “ascetul”, cel care își pune – în eternitate – pofta în cui. Loser-ul este mai degrabă cineva care pierde constant tot ce se poate pierde, cel care pierde indefinit, căci pentru el nu contează nici cantitatea și nici calitatea a ceea ce pierde, căci el pierde și atunci când pierde, el pierde și atunci când câștigă.

El pierde pur și simplu fiindcă acesta e felul lui de a-și reprezenta lumea. Cum așa? Nu-l răpune tristețea? Nu-și pune capăt zilelor? Nu. Pretenția îl ține în viață. Pretenția ca mentalitate. Și pretenția ca savoir vivre. Uneori, pretenția ca pasiune. Pretenția ca festin. Din ce în ce mai des, pretenția ca ideologie.

Cum se poate una ca asta? Recitiți, vă rog, primul rând al textului.

Ceea ce vreau să spun acolo este că printre cei care pretind în mod constant ceva, se găsesc și cei care, în fond, sunt dezinteresați de ceea ce capătă. Imaginați-vă un om în toată firea care pune întrebări de dimineața până seara. Imaginați-vă că sunteți obligat să-l luați în serios și să-i răspundeți cu lux de amănunte, cu argumente bine ticluite. Nu-i așa că vă veți da seama din dezinteresul pe care îl manifestă pentru răspunsurile primite, că respectivul om nu are, de fapt, nimic de întrebat? Tot așa și loser-ul. El nu are nimic de primit pentru că, în definitiv, nici el nu știe dacă chiar are, la modul serios, ceva de cerut. Fiind el încremenit în pretenție, atunci când se întâmplă să capete “doar” pentru că a cerut, va privi cu nepăsare spre lucrul căpătat. Ce-i trebuie lui aia? Loser-ul nu e angajat în nicio tranzacție. Și pentru că nu se “complică” cu schimburi, nici nu face o analiză a costului și a sacrificiului. Așadar, ceea ce capătă nu are valoare.

Loser-ul sabotează nu doar economia interpersonală, ci și economia reală. Pretențiile lui – fără număr – s-au depreciat din rațiuni subiective, dar și sistemice, de “macroeconomie relațională”, prea complexe pentru a fi discutate aici pe larg. Să reținem doar că el, loser-ul, nu prea se omoară nici cu obiectele, nici cu subiecții. Impulsurile și plăcerile lui nu ajung să se obiectiveze într-un ceva cu valoare distinctă, intermediată corespunzător de un Celălalt sau de realitatea “pieții”.

Și totuși, veți spune, cât de “deranjat” sau de nătăfleț să fii ca să nu te intereseze ceea ce primești?  De ce s-ar opri cineva la jumătatea drumului între pretenție și gratificație?

Se pot da răspunsuri psihologice (o incursiune în sistemul lui de motivații) dar și răspunsuri pornind de la comportamente sociale observabile. Se pare că loser-ul a intuit, totuși, o chestie fundamentală despre natura umană modernă: a avea ceva anume (căci cine poate “avea totul”?) e o limitare și o responsabilitate, pe când a pretinde fără limite, absolut tot ce-ți trece prin cap, nu te face responsabil de nimic. De-asta i-am și spus „copilul-minune”. Pentru că preferă spontan, copilărește, două bune în loc de două rele.

Orice loser de vocație “știe” că câștigul e o fundătură, că ți se dă cu o mână și ți se ia cu două, că, de fapt, câștigul nu e niciodată atât de însemnat cum ți se spune în broșura de promovare, în fine, el “știe” că doar pretenția este plină de vlagă și mereu înfloritoare, căci orice se poate pretinde, dar, vai, cât de puțin se poate câștiga!

Cel mai convingător i s-a vorbit despre asta anul trecut, la o școală de vară de mindfulness. Un prieten i-a spus că, dacă tot se află, de câțiva ani încheiați, între două job-uri, ar putea la fel de bine să-și cheltuiască banii pe taxa de participare. Acolo, în tabăra de spiritualitate, a aflat el că e bine că “nu se preocupă” (nu te mai preocupa! Ești frumoasă astăzi!). Acolo a aflat el că e pe drumul cel bun: pretenția e suficientă ca să-ți justifice atât statutul moral, cât și statutul social. Ca să nu mai vorbesc de statura ta spirituală! Majoritatea loser-ilor fac figură de iluminați.

Ce pierd atunci când primesc?

Trist, dar adevărat: realitatea nu-ți dă nimic fără să-ți ia ceva. Nu poți rămâne în termenii realității decât plătind un cost. Ar fi, deci, de preferat să fie unul negociat corect, altminteri sistemul se dă peste cap. Citiți (sau recitiți) lucrarea veche de 100 de ani a lui Marcel Mauss, despre dar. În mod curios, darul declanșează o exasperant de costisitoare relație de “reciprocitate” între dăruitor și primitor. Nu poți primi ceva însemnat fără să te legi la cap. Te procopsești, e adevărat. Dar te procopsești și cu dăruitorul! Nu mai scapi de el. Cam în aceeași perioadă, Georg Simmel scria în Filozofia banilor că schimbul este o formă de viață, iar relația este o formă de schimb. Simmel este, pe bună dreptate, precursorul cel mai de seamă al interacționismului.

Problema relaționalității este, în esență, una a angajării în schimb. Angajamentul nu se declanșează, așadar, univoc, prin simplă alegere și nu se sfârșește (eșuează?) în posesie. Posesia este chiar opusul angajamentului. Alegerea presupune întotdeauna și contra-alegere. Răspunsul la provocarea alegerii este la fel de important ca alegerea deja inițiată. Dinamica schimbului înseamnă, crearea, întreținerea și chiar plusarea valorii unei persoane, unui obiect, unei practici, prin proiecția subiectivă într-un orizont obiectivant (deci nu în vid.) Relativitatea implicării subiective (cumpănirea pertinentă a costurilor și a sacrificiilor) creează, în fapt, obiectivitate. Nici piața și nici relația interpersonală nu se reglează exclusiv prin legi și edicte, ci se autoreglează prin micro-procese, prin micro-schimburi între indivizi, acestea funcționând, la rându-le, și pe principii ne-personale, supuse realității (pieții).

Ceea ce trebuie să reținem de aici este că valoarea nu se produce univoc, prin alegere, ci prin schimb. Simmel vede, deci, în schimbul economic o sub-varietate a schimbului între oameni. Ambele țin, ca să zic așa, de una și aceeași “mașină”: mașina vieții. Schimbul interpersonal pertinent dă cea mai inechivocă, mai ne-dogmatică și mai autentică măsură a valorii relației.

Așadar, darul “costă scump”. Asta înseamnă că 1. creează obligații și așteptări imposibil de anticipat (exact ca George Constanza din Seinfeld, nu te prinzi întotdeauna la timp că “coffee’s not coffee, cofee is sex”); 2. pune frâu proceselor fantasmatice (concentrându-te pe ceea ce ți s-a dat, nu mai poți jindui la ceea ce nu ai); 3. dacă se obține cu greutate, pune în mișcare îngrozitoarea conștiință comparativă (conduce la frustrare dacă nu este pe măsura așteptărilor și produce resentiment dacă altcineva primește mai mult decât tine); 4. dacă se obține prea ușor, te demotivează, conduce la stări de apatie și scade stima de sine (cazul deja discutat al loser-ilor, copiilor răsfățați, anumitor categorii de asistați social); în sfârșit, 5. dacă ești un tip non-conflictual, te pune în situații sociale jenante (ție ți-au luat părinții iPhone X, iar colegul tău trage de câțiva ani de un 5s second hand).

Acum, deci, comparând darul cu simpla pretenție, se vede mai clar: pretenția ține de realitatea ta interioară, nu trebuie supusă rigorilor realității și nu costă absolut nimic! E moca. Prost să fii să-ți dorești să ai ceea ce pretinzi că vrei!

În lumina celor spuse, loser-ul e cineva care a înțeles că începutul e întotdeauna începutul sfârșitului și că singura mulțumire sigură a omului este nemulțumirea.

Abținerea loser-ului nu este de fapt o abținere, ci o negare a spațiului interpersonal creat chiar de el, prin inițierea pretenției. Or această negare, spre deosebire de abținere, nu creează plus-valoare ci, evident, non-valoare.

El pretinde, să zicem, că ar vrea să petreacă noaptea cu actrița x, îi ridică în slăvi trupul șezând la o bere, cu prietenii. Niciun dintre cei prezenți nu bănuiește vidul care se ascunde în spatele pretenției amicului lor. Acest bărbat frumușel și blajin nu este interesat de sex (sau cel puțin așa crede). Pentru el, actrița respectivă, pretenția, bomba sexy, nu înseamnă, în realitate, nimic. Dacă seara târziu s-ar înființa la ușa lui, i-ar trânti ușa în nas; sau ar ceda insistențelor divei și ar însoți-o la cumpărături.

Loser-ul are o meserie foarte serioasă: scoate subiecți (inclusiv parteneri de viață), practici (inclusiv erotizarea) și obiecte (inclusiv cele de imediată folosință) din circuitul economic și interpersonal. El sabotează tranzacțiile, creează non-valoare, de-conectare intra- și inter-personală, haos.

Despre ce vorbim?

Textul acesta despre relații ar fi putut fi un text despre iubire. Nu este. Am citit suficient pe subiect ca să îmi dau seama cât de puțin am citit. Și am suficientă inteligență interpersonală ca să înțeleg că nu-ți poți depăși limitele propriei experiențe afective și că nu e deloc sigur că poți înțelege iubirea dincolo de ceea ce ai ajuns tu să iubești efectiv. Cât despre teoretizările simpliste, acelea eșuează într-o insuportabilă, siropos-grotescă limbă de lemn. Mai bine nu.

Prefer, deci, să scriu un text despre relații pornind nu dinspre iubire, ci dinspre angajamentul interpersonal. Cine sunt cei care și-l iau? Cine sunt cei care îl calcă în picioare? Și cine sunt cei care se abțin de la el?

Până acum câteva zile, nu am reflectat niciodată sistematic la problema angajamentului. Mă lovesc, însă, frecvent de probleme conexe atunci când îmi pregătesc cursurile de interacționism. În afara teoriilor interacțiunii, ar mai fi două antecedente de reflecție: înțelegerea legăturii dintre izolarea socială și rata deceselor mă preocupă de cel puțin 10 ani. Am și scris câte ceva despre singurătate și moarte chiar aici, pe contributors.

Un alt antecedent de reflecție îl constituie o “dezbatere” pe FB despre relațiile deschise și monogamie în care m-am trezit târâtă în urmă cu câteva luni. Într-un moment de exasperare, am plusat sardonic: adulterul e preferabil relației deschise!

În momentul acela, lumea s-a tulburat. Cinstiților și virtuoșilor le-a picat fața: oh, câtă ticăloșie! Ce prostie excentrică! Cum să susții infidelitatea, minciuna, egoismul și fățărnicia când alternativele sunt cinstea, adevărul, altruismul și transparența?

Textul acesta este un răspuns cât de cât sistematizat (sper) la această întrebare.

Cheia de boltă este problema angajamentului care nu e deloc una simplă. Angajamentul este un proces care dă seamă de toată experiența noastră în lume.

Am început textul printr-o ilustrare ușor ironică (și fără valoare conceptuală) a profilului loser-ului, adică a acelui om care găsește halta dintre pretenție și gratificație mai odihnitoare decât destinația însăși.

Voi aborda, în continuare, câteva probleme  “de sezon”: campania #metoo, seducția și flirtul, monogamia și relația deschisă.

Fără să fie singurele, cele de mai sus reprezintă ipostaze (vestigii?) mai mult sau mai puțin avariate ale angajamentului interpersonal, soluții directe sau indirecte, mai mult sau mai puțin inspirate, la problema întâlnirii – reale sau iluzorii – dintre pretenție și gratificație.

Pentru dinamizarea explicației, am introdus în joc două tipologii umane care, deși – repet – nu au valoare conceptuală, ilustrează, sper eu, două linii dominante ale felului nostru (târziu-modern) de a ne raporta la lume și la noi înșine. Cu loser-ul am făcut deja cunoștință. De la un punct încolo, îl vom numi omul post-narcisic. O a doua categorie despre care urmează să vorbesc este narcisistul de rit nou. Ambele tipologii ocupă poziții distincte prin raport cu pretenția și gratificația, cu costurile și sacrificiile presupuse de angajarea în schimburi cu realitatea. Până la final, voi încerca să arăt că, din motive diferite, ambele tipologii ratează angajamentul.

Angajamentul

Căci sec, tehnic și general vorbind, angajament este atunci când îți asumi niște obligații față de datele realității sau față de un anume celălalt (individ sau grup). Angajamentul presupune niște tranzacții orientate. Aici trebuie să fac o precizare: angajamentul nu (te) fixează (în) ceva, ci ordonează haosul antrenând un parcurs, așezându-te pe o cale. Angajamentul nu consacră o configurație considerată la un anumit moment dezirabilă și valoroasă, ci dă o direcție elanului, consfințește o anumită cadență, o anumită dinamică sufletească și interpersonală. Angajamentul deși are – inevitabil – ceva “substanțial” este – tot inevitabil – creativ și nerigid. Angajamentul nu se opune naturii flexibile a omului, ci o sistematizează. Angajamentul te vrea centrat, nu închis.

Oamenii moderni fac caz de infinita lor flexibilitate, fluiditate, deschidere, capacitate de schimbare, dedublare, reinventare. Ei resping angajamentul pentru că, își închipuie, îi așează sub semnul fixității, al statorniciei silite și al habotniciei interpersonale. Nimic mai fals. Angajamentul nu este “un plan”, iar omul angajat nu este un “fixist” ci un om fundamental deschis spre realitate și, pentru că crede în ameliorarea proprie, compatibil – e drept că doar în teorie – cu modernitatea târzie. El știe, însă, că angajamentul său se întemeiază în altceva decât în propria pretenție. Dacă ar fi să preiau aici termenii lui Nassim Taleb, aș spune că omul devine anti-fragil doar atunci când se angajează față de sine și față de alții. Desigur că nu toate angajamentele sunt la fel de reușite, la fel de intense și la fel de “avantajoase”, dar toate propun drămuirea unui risc, gestionarea costurilor și a sacrificiilor și, în general, un acord al firii noastre cu datele lumii în vederea diminuării dezordinii.

Orice nu este angajament atrage după sine o formă de abdicare. Când omul se retrage din tranzacții, mașina vieții se dă peste cap, întocmai ca mașina cu care era hrănit Charlie Chaplin în Modern Times.

Angajamentul, deci, are și rol reglator, fie că se bazează pe prețuire sau pe depreciere reciprocă. Punându-ne în mod substanțial de acord unii cu alții, creăm și întreținem, cum s-ar spune, “valoare” obiectivă.

Angajamentul față de tine însuți este o precondiție a angajamentului față de ceilalți. O banalitate, știu, însă una ineluctabilă. A deveni ceea ce ești, a scoate la iveală „omul dinăuntru” fără să te dedai unor iluzii cum spunea Kierkegaard și, mai târziu, personaliști ca Carl Rogers, înseamnă în primul rând să ții cont de datele tale interioare, să fii angajat în viața ta și nu să slujești tiranul din tine. Doar persoana narcisică e sclavă pe ogorul propriilor nevoi, un om sănătos caută, evident, să se ia în primire.

Zygmunt Bauman este unul dintre extrem de numeroșii teoreticieni ai modernității târzii care a analizat contradicția dintre fluiditatea identității individului (adică lucrul anevoios cu sine) și imperativul competitivității (obligația unei performanțe sociale impecabile, zdrobitor de coerente). Suntem aproape condamnați la îngrijorare și neliniște, iar cea mai mică sarcină socială devine, din cauza presiunii competiției, un prilej de neagră angoasă și de ură atroce împotriva rivalilor, adică a lumii întregi. Ne-angajarea apare, cred, și pe acest fond al competiției secrete cu toți ceilalți, al precipitării grăbite care exclude drămăluirea “dușmanului”. Mulți au impresia că angajamentul ne-ar aține calea, ne-ar scoate din ritm, ne-ar condamna la pacturi compromițătoare, ne-ar îngropa în detalii, ne-ar împiedica să câștigăm cursa (împotriva tuturor), să atingem culmile succesului (în detrimentul tuturor) și, finalmente, mântuitoarea perfecțiune.

Cum scriam în alt articol, suntem incapabili să luăm asupra noastră propriile preocupări. Opțiunile sunt conjuncturale. Alegem mult și inevitabil prost. Întreținem – uneori strategic – pretenții false doar pentru a arde mai repede etapele care presupun contact interpersonal riscant, încâlcit sau vampirizant.

Memele și hashtag-urile sunt întreținute și din acest subtil motiv: ne ajută să ardem etape incomode. Aderența la meme #jesuisX, cum se va vedea, ne recomandă ca necomplicați, ca aparținând de ceva care e neproblematic, deja rezolvat sau măcar pe cale de rezolvare. Imităm și pentru că n-avem timp și resurse să fim originali. Inventăm mai puține pretenții decât credem. Pretenția este, așadar, cel mai adesea preluată și arareori inventată. Pretenția este o memă. Nici măcar ea nu corespunde pornirilor noastre profunde.

Spre deosebire de comportamentul ipocrit (conform paradigmei ipocriziei, oamenii pot folosi ipocrizia pentru a motiva și impulsiona schimbarea de atitudine și comportament), pretenția-ca-memă nu creează conținut.

Solidaritățile târziu-moderne nu sunt ale oamenilor, ci ale pretențiilor lor. “Solidaritatea” pretențiilor arată clar lipsa de contact cu propriile abisuri. Pretenția este vidul eului. Tocmai de aceea încremenirea în pretenție (cu costul aparent al gratificației) este mai comună și mai puțin paradoxală decât pare la prima vedere. Voi reveni la asta ceva mai încolo.

Sau-sau sau și-și?

Există două mușuroaie de edicte mainstream care circulă de câțiva ani pe platformele sociale și care, dincolo de faptul – evident – că delimitează niște viziuni ideologice contribuie, cred eu, masiv la “redistribuția” pretențiilor în satul nostru global, făcând angajamentul real să pară ridicol, dacă nu chiar dubios sau “fundamentalist”.

Primul mușuroi are în centru expresia  „own less, experience more”. Cu variantele: „own less, be more”, “we are not what we own”, “you don’t own your significant other”. “All suffering is caused by ignorance. People inflict pain in others in the selfish pursuit of their own happiness and satisfaction”. “Glory built on selfish principles is shame and guilt.”

Se detașează aici atât distincția clasică dintre „a fi” și „a avea” (știm de la Erich Fromm că a doua o inhibă sau chiar suprimă pe prima), cât și nocivitatea centrării pe sine, în detrimentul celorlalți (de extracție New Age, Dalai Lama etc.).

Acumularea de bunuri materiale și posesivitatea (deci și teritorialitatea) blochează realizarea Sinelui. Nu trebuie să plătești taxă pentru un curs intensiv de mindfulness ca să afli asta. Îți este suficient contul de Instagram. Dezangajează-te, fii liber, experimentează lucruri noi, relații noi, configurații noi, călătorește, iubește, roagă-te, mănâncă!

Deschiderea spre experiență, limitarea consumului, centrarea pe ceilalți – toate sunt fundamental bune. Și toate presupun înfrânare, strunire, adică sacrificiu. Sacrificiul nu numai că întreține valoarea unui lucru sau a unei relații, dar o și creează. De ce, altfel, s-ar face femeia (temporar) indisponibilă în flirt? De ce bărbații însurați sunt mai dezirabili? Indisponibilitatea le atestă „valoarea obiectivă”. Iată că și altele au văzut că Ionuț e o comoară de bărbat! Circumstanțele realității sunt cele care mă îndreptățesc să văd în el o super-partidă.

Nimeni nu se sacrifică pentru ceva considerat nevaloros. Efortul sacrificial aduce, evident, un surplus de satisfacție și de valoare (generozitate, pace sufletească, un Sine edificat). De la cea mai insignifiantă nevoie (să zicem pofta de înghețată) și până la cea mai nobilă năzuință (să zicem uniunea cu Divinitatea) valoarea gratificantă este obținută prin sacrificarea alteia. Deși mișcarea sacrificială e subiectivă, profund personală, schimbul, iată, este reglat în termenii realității.

Altfel spus, ca să duci la capăt aceste frumoase edicte, va trebui să te angajezi solid în realitate.

Concret: sacrificiul suprem este să renunți la ce AI ca să poți FI mai mult. Și să renunți la ce EȘTI ca să poți DA mai mult. Un Sine edificat presupune două mișcări angajante față de tine și față de ceilalalți, ambele sublime, deci extrem de complicate și de costisitoare. Și totuși, iată, virale! Nu e de mirare că celor mai mulți nu le iese. Se simt, deci, vinovați pentru asta.

Înainte de a analiza pretențiile, să trecem în revistă nu mai puțin viralele edicte din cel de-al doilea mușuroi: “keep calm and make a self-care plan”, “don’t forget to give yourself everything you ever wanted in life”, “make your happiness a priority”, “do not worry, you are beautiful today”, “self-care is not selfish, you cannot serve from an empty vessel” (corolarul fiind că, evident, motivul pentru care n-ai reușit să te pui în slujba altora este pentru că n-ai avut suficientă grijă de tine). Și, în sfârșit, una de sezon, auzită alaltăieri: “you know who’s gonna give you everything? Yourself. Practice self-love this Valentine’s Day!

Conturul narcisistului pare lesne de desprins aici. Unul din puținele lucruri “sigure” pe care ni le-a lăsat Freud și, în general, psihanaliza este această paradigmă a narcisismului pe care, ni se tot spune de un secol încheiat, omul modern nu reușește s-o depășească. O paradigmă bună la toate care explică orice scârnăvenie, orice pornire nedemnă a individului ori a societății, orice pune frână altruismului și sensibilității morale (că-i spunem hedonism, consumerism, depravare, lene, goană după succes sau după iluminare). Deschiderea interesului teoretic pentru narcisism și identitate personală le datorăm psihanalizei (mai ales lui Erik Eriksson, Heinz Kohut, Otto Kernberg, dar și Erich Fromm), înă existențialiștii, sociologii și istoricii culturali sunt cei care l-au făcut accesibil publicului larg transformându-l într-un fel de murmur idiomatic al lumii moderne. Puțini, deci, dintre cei care se referă azi la narcisism au în vedere ceva tehnic, de pildă tulburarea de personalitate de tip narcisic.

În afară de Otto Kernberg, nu știu să fi insistat cineva pe beneficiile unui anumit tip de narcisism ne-patologic la vârsta adultă, ca indicator, zice Kernberg, al vitalității, creativității și al unui intens (și respectuos) contact cu sine.

Când istoria culturală, de la Christopher Lasch încoace, vorbește însă de narcisism, nu se referă la bolnavi, ci la oameni “sănătoși”, ca mine și ca tine. Eu și tu suntem cei care ne ne refuzăm niciodată nimic, eu și tu suntem cei indiferenți la nevoile celorlalți, eu și tu suntem hedoniștii, eu și tu suntem cei care credem că Lumea cea Mare există doar pentru a se pune în slujba  nevoilor noastre, că Realitatea întreagă este, de fapt, unul și același lucru cu nevoile noastre, iar ceea ce pare că îmi rezistă sau nu mă servește, trebuie stârpit mai înainte de a se transforma într-un flagel întorcând Realitatea întreagă împotriva mea! Frustrarea, crede omul narcisic oarecare, este inacceptabilă. Cine îndrăznește să mă frustreze, atentează la viața mea, căci eu nu pot fi mai puțin decât totul! Am datoria de a refuza frustrarea. Acesta este proiectul meu.

Omul narcisic este omul care se afirmă pe sine clamându-și dreptul unic de a NU FI niciodată frustrat și de a NU AVEA niciodată mai puțin decât totul.

Pretenții narcisice de semn contrar

Privind spre cele două categorii de edicte, vedem că, pe de o parte, ni se spune să fim mai puțin centrați pe noi și pe ceea ce ne provoacă plăcere, iar pe de altă parte, privind înspre a doua movilă, ni se spune să fim în primul rând centrați pe noi și pe ceea ce ne provoacă plăcere.

Desigur că cele două categorii ne propun o viață mai bună și că, de aceea, la nivel profund, toate susțin eul narcisic. Dar nu toate narcisismele sunt “egale”. Primul mușuroi e mai “newage”-ist decât al doilea (ba chiar am putea spune chiar că primul mușuroi conține „ideologia oficială” a Occidentului târziu-modern). Deși toate urmăresc edificarea Sinelui, atitudinea față de consum pare să difere. Primii sunt “progresiști”, iar cei din urmă hedoniști “răsuflați” și, în marea lor majoritate, nostalgici.

Dar povestea e veche, n-a inventat-o Generația Y: primii tot propun, de prin anii 60, valori “anticapitaliste”, ceilalți sunt împotmoliți de generații în „capitalism feroce”. Simplu, nu?

Nu, deloc. Not anymore. Fără să fim adepți entuziaști, astăzi suntem totuși obligați să ținem cont de ambele tipuri de discurs. Doar că din primul păstrăm pretenția, iar din al doilea esența. Altminteri nimeni nu le-ar putea împlini pe primele fără a le nega pe ultimele. Și invers.

Adevărul este că egoismul frust, nedisimulat al celorlalți a devenit o piatră de poticnire pentru cei mai mulți dintre noi. Material girl cea exuberantă, așa cum o întruchipa Madonna anilor ’80, nu mai poate trăi azi netulburată. Pentru fiecare selfie de fată cu buze bombate și obraz netezit de Photoshop sau de bronzer mineral de la Chanel, apar două selfie-uri de fete cu buze subțiri, incolore și obraz cotropit de acnee chistică. Cele din urmă recită ascuțit: “just because she’s pretty doesn’t mean you’re ugly„. Pentru fiecare fată scheletică plutind pe podium în hainele lui Lagerfeld, apar altele două, la trap, mai adevărate, “real-sized” cum spun articolele de profil, în hainele lui Mark Fast.

Cum n-am cine știe ce încredere în mine însumi, mă simt prost și dacă voi cheltui o avere pe cele mai recente gadget-uri (trezind ură și resentiment printre colegii de clasă) și dacă reușesc să mă folosesc sexual și emoțional de prietena mea (născând invidie printre toți amicii mei care n-au avut norocul să dea peste ne-feministe). Mă simt frustrat și dacă renunț la tehnologie pentru a dona o sumă importantă unui spital oncologic și dacă îmi încurajez prietena să stabilească termenii și frecvența raporturilor noastre sexuale. Nu pot nici așa, nici altminteri. Așa că rămân într-o stare de indeterminare deprimată, de bosumflare existențială. Bine e să nu vrei nimic și să te joci pe Playstation!

Primele edicte îmi propun, deci, să fac sacrificii considerabile pentru a mă descoperi prin ceilalți și prin experiențe: ca să-mi FIE bine trebuie să sacrific ce AM. În vreme ce ultimele îmi spun insistent că niciun sacrificiu nu e prea mare când e vorba să-mi fac pe plac: sacrificiul suprem, deci, este acela de a-mi sacrifica FIINȚA pentru a AVEA (oh, să nu subestimați capacitatea sacrificială, fabuloasa putere de muncă și de focalizare a narcisistului chitit pe succes!).

Din dilema “e bine să postesc sau e bine să mănânc?” nimeni nu mai iese.

Ți se propun, deci, două tipuri de angajament sacrificial, la fel de costisitoare și de ample, dar de semn contrar. Ți se mai spune – insistent – că fără ele nu se poate, că fără ele nu însemni nimic.

Dacă ai sub 30 de ani, ai deschis ochii într-o lume fără standarde dominante și ești realmente îngrozit de cât de mult trebuie să fii și să faci. Ai, deci, impresia că te-ai născut în minciună și că singura formă de savoir vivre este să te justifici cât mai amplu în fața celorlalți. Cine se justifică bine, trăiește bine. Cine nu poate justifica acceptabil în fața celorlalți, să-și pună poftele în cui.

Dacă se întâmplă să fii nu doar frumos și deștept, ci și proptit de niște părinți bogați și influenți, ai o mare problemă. Afli destul de repede că nu-ți vei putea etala niciodată concomitent toate calitățile fără să ți-i pui pe toți în cap. Lumea se va strădui să distrugă iremediabil opera de artă care se întâmplă să fii. Afli cu ocazia asta că “everyone is special in their own way”. O afirmație oarecare, o zicere de Facebook care, însă, pe omul narcisic îl face să se piardă pe cu firea. Dacă ar putea, și-ar înfige dinții în nasul celui care, special fiind, îi răpește lui totul!

Tragedia este că societatea, în ansamblul ei, încă pare să prețuiască trăsăturile narcisice, indivizii, însă, ba. Cu ei nu mai ține. Lumea e plină de oameni speciali,  dar nimeni nu e pregătit să-i întâlnească. Să te livrezi drept “special”, înseamnă să-ți asumi niște riscuri interpersonale pe care nu e sigur că ți le și poți permite. Ești sigur că te descurci cu ura altui tip special pe care, convingându-l de valoarea ta, va trebui apoi să-l convingi să nu te muște de nas?

Când ai dat ochi cu un om „special și deosebit”, s-a zis cu tine! Înseamnă că ești desemnat (dacă nu cumva te-ai autodesemnat deja) „ordinar și obișnuit”. Atunci înțelegi că pentru oameni ca tine s-au scris îndemnuri ca “everyone is beautiful, everyone is perfect, and everyone is lovely”. Atunci înțelegi că pentru cei care au ajuns mai rău decât tine s-au scris îndemnuri ca “I am not special, I am just limited edition”. Și tot atunci realizezi că, în ciuda minții tale confuze, ai o resurse nesfârșite de rezistență pasivă, de catâr bătrân, la memele care nu sunt pe placul inimii tale.

În sfârșit, un om cu picioarele pe pământ a înțeles deja că dacă dorește ca ceilalți să-i aplaude succesele, trebuie să aleagă între două rele: să aibă mai puțin decât este ori să fie mai puțin decât are. Și că, în general, bine e ca omul să nu se ridice la nivelul lucrurilor pe care le face… Și nici să nu facă caz de nevoile sale reale (asta dacă și le cunoaște), iar dacă tot vorbește de “me plans”, să faci clară tuturor manevra sacrificială: mi-a venit și mie rândul, după o viață de slujire, să mă pun pe primul plan!

Avem, așadar, două noi și necruțătoare exigențe interpersonale:

1. pretenția trebuie să depășească – într-o manieră consensuală – realitatea. Pretenția e singura afirmație de putere pe care îți este permis s-o faci în prezența celuilalt. Dau un exemplu amuzant: cunosc un tip care a pretins ani de zile în fața prietenilor că e pervers și nimeni nu i-a luat-o în nume de rău, dimpotrivă, făcea figură de vedetă. Când, însă, s-a căsătorit, proaspăta nevastă a aflat cu stupoare că lucrurile stăteau mult mai prost: omul pretindea mâncare caldă în fiecare zi. Divorțul a fost unul urât. 2. Frustrarea de a nu putea arăta ce ești tu de fapt (adică unicul om special căruia i se cuvine totul) trebuie bine camuflată.

Și iată-ne în plină contradicție: nimeni nu-și mai poate satisface pe loc idealul narcisic fără să lezeze idealurile narcisice ale tuturor celorlalți și, prin asta, propriul ideal narcisic (acela de a fi slujit și adulat de toți ceilalți).

Cum să scapi cu viață? Pare să existe o singură soluție: magia neagră.

The magic of not giving a fuck e titlul unui – înțeleg – bestseller pe care mi-a căzut ochii acum câteva zile. Nu mai știu cum se numea autoarea, vă invit s-o căutați, cumpărați, citiți și urmați. “Be yourself. People dont have to like you and you dont have to care”. E simplu, deci: obligațiile interpersonale sunt constructe mincinoase, invenții dubioase menite să-ți ia luciul, să te condamne la o cenușie mediocritate. Nu poți străluci dacă te angajezi în relații! Fă un pact cu Diavolul, cu Neagra Singurătate și vei străluci ca un diamant!

Aici, însă, te lovești de altă problemă: omul narcisic, deși sfârșește cel mai adesea singur, este cel mai puțin “abilitat” să fie astfel. El trebuie sprijinit, lăudat, conținut. O societate de indivizi preponderent narcisici și preponderent singuri nu o duce prea bine. El nu numai că nu e în stare să facă față adversităților, dar nici nu se poate lipsi de aprobarea permanentă și explicită a celorlalți. Lăsați-l singur și va suferi ca un câine.

Narcisicul de rit nou

Și atunci care ar fi termenii în care ar trebui să ne înțelegem viața?  Nici măcar magia nu mai are puterea de a leaga și dezleaga ceva! Sacrificiile se anulează între ele, nu mai ai nimic de sacrificat, afară de, Doamne ferește, pornirea narcisică însăși! Aici sufletul se înfioară. Narcisicul vrea totul, dar iată-l cu mâinile goale. El nu mai are nimic afară de realitatea dureroasă a singurei lui pretenții pentru care nu poate fi găsit niciun pretext publicabil:“mie, doar mie, mi se cuvine totul.”

Drama lui este reală, căci singura pretenție genuină a omului se întâmplă să fie și singura care, iată, nu poate fi clamată. Omul narcisic de rit nou nu se mai așează confortabil în propriul narcisism. El nu este un simplu consumator de plăceri, un colecționar arogant de premii și de like-uri, ci unul zbuciumat care deplângă el însuși faptul că e condamnat să se slujească și să-i implore și pe alții să facă la fel. Se consideră “sacrificat” pe altarul propriului narcisism. Fericirea lui e una cu nefericirea lui. Le deplânge pe amândouă fiindcă nu le poate nici depăși, nici deosebi.

Narcisicul de rit nou își este deopotrivă victimă și călău și, în general, un om de mare succes sau un om profund marcat de insuccesul lui. Așadar, un om care sângerează zi și noapte. Un om care o duce incredibil de rău, care e înflăcărat și haotic, vital și morbid. Narcisicul de rit nou e perfect conștient – știe – că nu e bine ce face, dar nu se poate abține – simte – că este, totuși, singurul care are dreptate și că, deci, da, toate câte există, sunt pentru el.

Incapabil să se angajeze în nevoile altora sau în datele sale, el tranzacționează sclavia. Vom vedea spre final, el este cel care se aruncă la modul absolut în relații relative pe care nu le poate depăși. Ar face absolut orice, indiferent de costuri, pentru a-i fi un pic de bine. Pentru că vrea totul – și se simte vinovat pentru asta-, este de neoprit și de neconsolat.

El nu este, deci, un hedonist, ci un tip apăsat de faptul că face ce-i place. E incapabil să ia în serios limitele realității, iar pe el se ia în serios doar în măsura în care știe că nu-și poate refuza propria-i sminteală. Tiran sau sclav (sau amândouă), nu poate crea și întreține angajamente, căci cine să-i accepte condițiile criminale? Se abandonează altuia doar ca să se aibă mai bine. Dorindu-și, deci, totul, ajunge să se rușineze de totul.

Își trăiește drama într-o singurătate pe care o urăște, gratificându-se pe cont propriu (de la tort de ciocolată, la consum de bărbați, femei, bărbați-femei și alte genuri intermediare), totul, cu o uriașă voluptate și cu o uriașă vină. Lipsit de demnitate (pe care și-o vinde ieftin fiindcă nu are miză narcisică reală) sfârșește adesea într-o promiscuitate anxioasă și rușinătoare. În condițiile lumii târziu-moderne, el nu-și mai poate pune în valoare suprema pretenție. Rămâne să și-o consume singur, ca un câine vagabond care roade-un os în curtea din spate a unui birt de țară.

Post-narcisicul

Loser-ul, pe de altă parte, am văzut, o duce binișor. El a făcult saltul în post-narcisism. E drept că ratează angajamentele programatic, e drept că se împotmolește în așteptare. Însă acea așteptare care, am văzut, nu este o amânare a gratificației, are toate șansele să se transforme, treptat, într-un viciu vag sau într-un imperceptibil tremor spiritual, adică în ceva în care nu-ți este silă să poposești. De consumat, însă, consumă ce apucă, nu ce pretinde. Consumă fără patimă și fără preferințe asumate. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Post-narcisicul trece prin toate și toate trec prin el. Orice-ar fi, nu e vina lui, doar pare că e, iar acest “pare” de la pretenție i se trage. Nu e vina lui nici că are pretențiile pe care le are. A fost constrâns de piața mainstream a pretențiilor: vrea și el ce vor toți.

De asemenea, nu e vina lui că creează așteptări false printre cei cu care se întâmplă să interacționeze. Dacă tu te-ai conformat naiv pretenției sale și i-ai oferit ceea ce ți-a pretins, e problema ta. Data viitoare, deschide ochii mai bine: dă celui care-ți dă, nu celui care-ți pretinde!

Plaja pretențiilor și simțul dialogic

Iată cât e de complicat. Realitatea însăși a devenit o nesfârșită întindere de pretenții contradictorii. Omul de azi pretinde sănătate și viață lungă și tot el pretinde că dispune de viața nenăscuților și de viața muribunzilor. Omul de azi  pretinde că nu este interesat bunuri materiale, de cool high tech gadgets, de o relație trainică ori de haine de firmă, și tot el pretinde salariu mare, note mari, respect, afecțiune, sprijin moral și financiar, un job care să-l împlinească și un șef care să-i recunoască meritele. Omul de azi pretinde că he doesnt give a fuck și tot el pretinde că e profund rănit de vorbele sau privirile necruțătoare ale celorlalți. Omul de azi pretinde că nu datorează nimănui nimic și tot el pretinde că se simte responsabil pentru toate speciile aflate pe cale de dispariție, pentru toate grupurile defavorizate și pentru toate schimbările de climă. Omul de azi pretinde că frumusețea vine din interior și tot el pretinde tinerețe veșnică și un abonament cu discount la un club de wellness de fițe. Omul de azi pretinde că n-are chef de nimic și tot el pretinde că religia e pentru fraieri și pentru dezaxați. Omul pretinde că este și aia și ailaltă, că face și că drege, că are și că n-are, că e totul și că e nimic. Cum spunea ieri șefa FMI, bătrânii sunt prea bătrâni. Concluzia implicită este că nici viața nu e viață.

Dincolo de categoria “pură” a post-narcisicilor, tot mai mulți oameni emit, persisistă și inevitabil ajung să se împotmolească în pretenții false, puțin sau deloc compatibile cu nevoile lor reale, căci pe acestea din urmă fie nu și le cunosc, fie nu și le permit.  Când ți se refuză ceea ce pretinzi în mod ne-genuin, clamările și văicărelile (întotdeauna publice) ies din zona tragicului și intră în zona isteriei. Brusc, se face zarvă. Printre țipete și hashtag-uri, nimeni nu(-și) mai știe prețul corect și, deci, “valoarea” autentică. Se iau decizii pripite, „la cald”. Nimeni nu mai știe de ce un refuz oarecare le-a provocat atâta umilință și cum s-a ajuns de la niște pretenții implauzibile să conducă la atâta ură. Capacitatea de anticipare corectă a unui anume parcurs relațional scade considerabil și ea, căci reglajul emoțional fin nu mai poate avea loc: “datele de intrare” ale interacțiunii sunt prea confuze.

Nimeni nu știe, deci, în contextul lumii târziu moderne, dacă cel care își conduc viața după edicte de felul „Own less, be more” și “Dont forget to give yourself everything you wanted in life” sunt perdanți sau câștigători, disperați sau fericiți, în plină eroare sau pe calea cea bună. Nu e clar nici pentru ei înșiși și cu atât mai puțin pentru cei care îi admiră sau îi disprețuiesc.

În plus, jocul pretențiilor (în marea lor majoritate false) ucide orice sensibilitate morală, căci putem vorbi de contur moral doar acolo unde există voință reparatorie concretă și responsabilitate punctuală față de persoane concrete. Jocul pretențiilor conduce, treptat, și la atrofierea simțului dialogic. Temerea asta nu e una nouă. Acum, însă, prin digitizarea masivă, pericolul este uriaș, compact, de neevitat. Ca orice mare rău, s-a banalizat. Fără un simț dialogic întreținut și exersat de contexte interpersonale ne-digitizate, cheful de dialog autentic (care comportă niște riscuri interpersonale mult prea mari pentru consumatorul de internet) scade pe zi ce trece. Concomitent, capacitățile noastre de reglare și de ajustare emoțională, de înșurubare psiho-socială și de pertinență exiatențială au scăzut și ele sub nivelul critic.

Parcă sunt tot mai puțini oameni care realizează gravitatea și proporțiile primejdiei. Mulți deplâng lipsa investiției interpersonale, a înțelepciunii și a discernământului, dar puțini realizează că în aval avem o uriașă problemă “tehnică”: am încetat să ne mai bizuim pe datele realității. Ne refuzăm experiența nemijlocită. O respingem idiosincratic ca pe orice altă pretenție care nu e pe placul inimii noastre. Toate se dau atunci peste cap: viața de familie și relațiile profesionale, macroeconomia și homeostazia.

Neurobiologia interpersonală

Capacitatea noastră de a crea și de a menține atașamente dă contur și specificitate creierului nostru social. Mintea noastră este structurată prin experiență interpersonală, mai cu seamă prin experiențe interpersonale pregnant-emoționale. Memoria afectivă, atașamentul și zestrea genetică schițează contururile unei neorobiologii interpersonale. Se scrie tot mai mult și mai temeinic despre neuroplasticitate, adică despre faptul că creierul nostru este permanent re-structurat de interacțiunile cu ceilalți.

Cei incapabili de atașament sau cei care nu-și iau în serios nevoia de atașament sunt, la propriu, oameni incompleți din punct de vedere neurofiziologic. Știm cu toții că complexitatea corticală apare, se menține și se rafinează în grupuri sociale. Dar de ce oare nu înțelegem că altă cale spre intimitate nu există? Că tot ce avem este aceasta banală, subestimată și adesea hulită cale a comunicării.

Să nu-ți dorești să te deschizi spre un altul înseamnă mai mult decât neglijarea propriei fericiri, înseamnă să pui umărul la propria debilitare psiho-fizică. Am tot auzit-o pe aia cu “nu e bine să fie omul singur”. Și totuși nu reușim să înțelegem că angajamentul în relație – deși o aventură plină de riscuri – nu este unul concesiv, ci unul salvator. Oricât de vitrege ar fi condițiile interpersonale, ai datoria să lupți pentru ceea ce, în ultimă instanță, înseamnă integritatea ta cognitivă și emoțională.

Știm, de asemenea, cu toții că reglarea apropierii și îndepărtării dintre oameni nu se face exclusiv conștient. Iată o altă banalitate.

Chiar dacă interesul, spaima sau buna-cuviință îți spune să nu te lași momit de farmecele femeii din fața ta, creierul tău nu va ignora vibrația trupului ei, mirosul, tonul blând al vocii și privirea molatecă. Dacă tu nu te simți pregătit să preiei conștient aceste date tulburătoare, să nu crezi că creierul tău va face la fel. A nu-ți da voie să detectezi nevoile și intențiile celorlalți, înseamnă să te pui de-a curmezișul propriei neurobiologii.

Făpturile disonante sfârșeșc prin a nu mai ști nimic sigur despre ele și despre ceilalți. Ele nu fac distincție între literă și spirit, între superficialitate și profunzime, adevăr și vorbe goale, între singurătate și izolare, compromis și târg corect, între consolare și anestezie, între pretenție și intenție profundă. Neluându-le, deci, pretenția în serios, vor simți umilință profundă sau mânie răzbunătoare (tocmai am văzut un titlu de articol: “Harmless comments that actually hurt people with anxiety”), iar unii, mai versați intelectual, vor eșua în scepticism și “indiferență” baudrillardiană. Realitatea nu există, vor conchide, înainte de a trage ușa după ei.

Mie mi se pare că lupta cea mare și cea grea nu se dă între LGBT-iști și cei straight, între feministe și patriarhat, între gay-ii “old school” și transgenderi, ci între posibilitatea clamării oricărei pretenții (desprinse de aparatul motivațional propriu) și posibilitatea gratificării (întotdeauna în acord cu datele psihofiziologice și cu nevoile tale genuine). E, așadar, o luptă între ceea ce te conține cu deriva ta interioară cu tot și ceea ce te respinge, de pildă orizontul (întotdeauna prea strâmt) al lumii celorlalți.

Cultul exclusiv al pretenției nu produce doar fake news pe bandă rulantă ci și, cum ar spune Alfred Schutz, desincronizări cvasipatologice ale conștiințelor individuale.

Nu e de mirare că lăuntrurile oamenilor fierb. Deep down, ei simt un singur lucru: că li se cuvine totul și că li se refuză totul.

Când această identitate, această relație, acest context nu mă conține cu tot ceea ce aș putea la un moment dat fi sau pretinde că sunt, înseamnă că nu mi se potrivește. Așa că plec din ea. „There is no failure except in no longer trying.” Tocmai am citit că și prieteniile trainice, non-sexuale ar trebui fixate prin contracte civile. Excesul de inițiativă civilă vine, evident, pe fondul imposibilității înseși de a crea și menține viață de relație.

Fluiditatea nu este doar una a genului, ci una a posibiltăților cognitive și afective ale persoanei. Tot ce nu e pe măsura pretențiilor mele numite și nenumite, actualizate sau actualizabile, e o mutilare a mea. O închisoare.

Post-relația

Orice relație este nedreaptă. Angajamentul nedreptățește, îmi ia ceva ce mi se cuvine doar mie și îl dă altuia. De ce ar fi starea de nefericire în relație de preferat stării de nefericire în afara ei?! Oare nu e o greșeală nesăbuită să intri în ceva despre care știi “sigur” că te depășește? Ba da.

Tot așa cum vorbim despre post-adevăr și post-democrație, se poate vorbi, evident, și de post-relații. Nu sunt puțini cei care, fără să se fi pus vreodată în situația de a negocia ceva serios cu vreun Celălalt, “se angajează” direct în post-relații.

Post-angajamentul este singurul tip de angajament pe care și-l permit și despre care pot vorbi necrispat în public. Ei trăiesc deja cu deziluzia dez-angajării fără să fi fost vreodată legați emoțional sau oficial de altă ființă. Că suntem capabili de deziluzie fără să fi fost în prealabil “capabili” să intrăm într-o relație spune – din nou – ceva despre capacitatea noastră de a pretinde, mai exact, de a suferi o suferință avant la lettre.

Culmea ironiei e că jocul acesta, al, să zicem, femeii singure de 35 de ani care îți spune, bosumflă, că toți bărbații sunt porci deși nu a rezistat niciodată mai mult de un an alături de unul, seamănă cu o tranzacție nefinalizată, în așteptare. Numai că viața, spre deosebire de bancă, nu îți spune niciodată pe șleau că nu ai fonduri suficiente. Viața este înțelegătoare. Viața te ia cu frumosul și-ți spune “don’t expect closure, sometimes the best closure is to move on”. Viața târziu-modermă îți oferă, deci, pe lângă durerea dulce-amăruie a deziluziei unei trădări de proporții pe care n-ai trăit-o niciodată la cotele ei maxime, o a doua posibilitate de neratat: aceea a imposturii. Ca orice femeie trădată, supraviețuiești. Te aduni de pe jos și mergi mai departe. Ruperea cu realul te scoate basma curată – nimeni nu va ști niciodată (nici măcar tu) dacă ești dispusă să sacrifici ceva pentru el (și dacă ai resursele necesare s-o faci). Tu ești femeia dezamăgită și bărbatul care să te iubească nu s-a născut încă. Tu și singurătatea ta sunteți dovezi vii ale inexistenței lui. Pretinzi, evident, că ești pe calea cea bună, că ai autonomie sufletească și că starea de post-relaționalitate înseamnă, de fapt, „progres relațional”. You are in a better place now. Obviously.

Non-flirtul, ipocrizia și lenea

Presiunea pe care o exercită asupra noastră pretențiile celorlalți este, cred, fără precedent în lumea modernă. Din punctul acesta de vedere, lumea se împarte în două categorii: în victime ale propriilor pretenții și în victime ale pretențiilor celorlalți.  Există, însă, niște nefericiți nesăbuiți care sunt victime atât ale pretențiilor proprii cât și ale pretențiilor celorlalți. Cine sunt ei? Cei (tot mai puțini) care se angajează în flirt.

Flirtul are la bază chiar tensiunea dialectică între a obține și a nu obține, a (te) pune la dispoziție și a bloca accesul. Numai că  sincronizarea interpersonală a devenit atât de rară, că flirtul ajunge să fie grotesc și absurd. Unii optează, anxios, pentru blocarea sa totală. Post-flirtul este non-flirtul. Alții, nu se lasă. Flirtează în neștire, cu cine se nimerește.

Atât flirtul abundent cât și lipsa totală a flirtului semnalează aceleași probleme: temerea că nu vei supraviețui jocului pretențiilor, lipsa de de interes real pentru negocierea valorii tensiunii interpersonale și, nu în ultimul rând, lipsa de interes PUNCT.

Pe vremuri, bărbații vânau femei. Sfârșitul primului sezon din Sex and the City a marcat o schimbare de paradigmă: deschiderea sezonului de vânătoare pentru femei. Femeile toate și-au luat pușca din cui și au ieșit pe străzile metropolelor în căutarea lui Mr. Big.

Întrebați-i și întrebați-le. Cei mai bătrâiori încă au nostalgia vânătorii, încă îi mai vezi strânși pe holuri întunecoase, zâmbindu-și viclean și amar, printre rotocoale de fum, la vreo petrecere răsfulată; își spun unii altora povești interminabile despre amanți focoși și amante care făceau ce nici cu mintea nu gândeai.

Astăzi, însă, cum instituția căsătoriei a căzut în desuetudine, s-a cam blegit și instituția adulterului. Crește rata divorțului, semn de sănătate. Lumea aia zisă bună care depindea de ipocrizia colectivă, s-a cam dat la fund. Pe mulți i-a pus viața cu botul pe labe: și-au făcut primul pre-infarct, îi vezi prin parcuri, aplecându-se țepeni și cumva în silă peste creștete de nepoți de 2 ani; îi vezi pe la cofetării de cartier molfăind eclere, îi vezi pe holuri de spital așteptându-și îngândurați rândul la tratamentul cu citostatice. Sic transit gloria mundi.

A murit ipocrizia. În curând o vor urma și cei care nu puteau trăi fără ea. Ne-a cotropit lenea interpersonală.

Post-narcisicii și alții asemănători lor preferă să înghită în sec. Vânătoarea este interzisă. O lume întreagă stă și-așteaptă. Majoritatea post-narcisicilor au până în 45 de ani, abonament la Netflix, mașină de popcorn și frigiderul burtușit cu bere. Și o măsură mare la nădragi.

Uneori, mai ales în weekend, o iei razna. Brusc, vineri spre sâmbătă, nevoia fiziologică devine presantă, iar tu devii, pentru câteva ore, conștient de îngustimea și subțirimea propriei vieți. Unde e substanța vieții când vrei să te afunzi în ea? Ultimul lucru pe care ți-l amintești e un zgomot asurzitor de arme. Apoi se lasă întunericul. După război, te poți alege cu orice: cu iubită sau iubit, cu HIV, cu lacrimi, cu unfriend-uri, cu tag-uri și hashtag-uri.

Acum câțiva ani m-am lăsat târâtă, din pură curiozitate, într-un un club de noapte din Stockholm. Am văzut acolo zeci de trupuri care se zvârcoleau într-un deplin și euforic dezacord. Ce amestec bizar de sacru și profan, de umanitate nedeslușită care se agăța deznădăjduit de ritmul house ca de unicul reper al lumii! Era zbaterea unor decapitați care încercau să intre în rezonanță cu universul.

Ne-am ieșit din ritm la propriu și la figurat. Îmi zice un student obosit de viață: „dacă mi-ar bate la ușă, aș mai zice. Dar așa, să umblu după ea…” În exact aceeași zi, o mândră studentă îmi zice: “Așa sunt io. Io nu mă rog de nimeni. Și nici nu-mi place să mă roage alții că mi se face silă.”

Fără presiuni, fără “gudurări”, fără implorări deplasate, fără bătăi de cap, fără sacrificii. Consimțământul mutual pune, în sfârșit, lucrurile la punct. Să aprindem lumina.

Mega-flirtul

Când ai mult chef de viață, dar puțină imaginație și inteligență interpersonală, flirtezi mult și prost. Mai cu seamă astăzi, când flirtul este socialmente (și – culmea! -moralmente) condamnabil, cei care flirtează abundent o fac fie dintr-un soi de erotism autist, narcisist (la limita patologiei), fie din ambiția de a transforma orice ambiguitate relațională în “certitudinea” lui “nu încă”. Ceea ce îmi este acum ascuns, mi se va descoperi în curând prin flirt, căci dezirabilitatea acțiunilor mele e indisputabilă. Să fim serioși, nu s-a născut încă om care să-mi reziste!

Nici cantitatea și nici calitatea flirtului nu spune mare lucru despre forța angajamentului tău în relația cu omul ținut dezirabil. Asta nu pentru că flirtul “real” ar avea ceva în comun cu jocul pretențiilor, nu, ci pentru că flirtul este singura formă de relație care ține seama de – și chiar mizează pe – incoerența dorinței.

Strategiile de flirt sunt construite în jurul unui tip particular de incoerență a dorinței, într-un context senzual unic. Niciun om sofisticat emoțional, cu o vie inteligență interpersonală nu flirtează abundent; el știe că nu-i deloc simplu să te descurci cu simultaneitatea refuzului și a consimțirii a cărei expresie e întotdeauna personală, circumstanțială, surprinzătoare.

Nestăpânind mecanica fină a seducției, te poți aștepta, firește, la orice, dar mai cu seamă la ce e mai rău. Când ești năpădit de senzualitate, nu-i ușor să faci diferența dintre “nu” și “nu încă”.

Suntem făpturi complicate, iar flirtul a fost și rămâne o întreprindere a nuanței și a aluziei. Lumea de azi se descurcă mult mai ușor cu pretențiile gratuite decât cu aluziile la niște nevoi profunde. Flirtând nețintit obții fie prea mult din ceea ce vrei, fie prea puțin din ce ai sperat, fie cu totul altceva decât ce ai pretins sau, nu de puține ori, fix o ceapă degerată.

N-o să spun că flirtul abundent e grețos, ci că flirtul abundent nu ține de “realitatea” jocurilor adulților (ca să fac aluzie la celebra carte a lui Eric Berne, Games People Play), ci de jocul pretențiilor. Or pretențiile nu se supun legilor tranzacționale. Jocul pretențiilor e amărât și steril, neconcordant cu mizele interpersonale reale. Flirtul nețintit sabotează enorma și autentica forță dintre două persoane.

Aș invoca aici ceea ce s-ar putea numi “mindful flirting”. Acesta ar putea învinge tristețea unei vieți narcisice și, cu puțin noroc, ar putea revigora potențialul nostru erotic, transformându-l dintr-o indecență raportabilă într-o fabuloasă și mereu ingenioasă mărturie a intimității.

#Beyondmetoo și alte complicații

La prima vedere, s-ar zice că o campanie de tipul #metoo este binevenită, căci sancționează – nu-i așa? – flirtul grosolan.

Nu, nu-i așa. Această campanie ilustrează, cred, extrem de bine ruperea pretenției de gratificație, pe teren erotic.

Când o victimă își face publică povestea de abuz, tu, cititor, rămâi cu impresia că femeia în cauză se numără printre cele care știu, simt și înțeleg niște lucruri pe care agresorul nu le știe, nu le simte și nu le înțelege. Tragedia s-a întâmplat pentru că el, un odios, a ignorat din prostie sau cu bună știință ceea ce ea, în acord cu simțirea ei cea mai profundă, a semnalat clar.

Acolo unde ea spune un “nu” răspicat, el a auzit un “da” înnăbușit. Iată-ți abuzul.

Un terapeut mi-a spus povestea unei femei care a flirtat cu un bărbat. Femeia l-a plăcut mult, așa că l-a invitat la ea acasă. I-a oferit cafea. Și-au băut cafeaua și au mai flirtat un pic. Orele zburau, cei doi, rămași fără cafeau, au ajuns să se soarbă din ochi. Bărbatul a trecut la fapte. Femeia, se aștepta, firește, la orice, însă la una ca asta ba! Simmel scria cândva, undeva, că femeile au o lume a lor, cu totul și cu totul diferită, de fapt, incomparabilă cu cea a bărbaților.

Așa că de-acolo, din casa și din lumea ei cotropită de bărbat, femeia noastră a chemat, îngrozită, poliția. Bărbatul-agresor a fost scos din casă, jocul s-a încheiat cu un diez urmat de două cuvinte englezești: metoo.

Sper că din textul acesta lung cât o zi de post se desprinde totuși o idee importantă: că, de cele mai multe ori, nici “victimele” hărțuirii sexuale și nici “agresorii” nu înțeleg de ce li s-a întâmplat (tocmai lor) ceea ce s-a întâmplat. Se pare că avansurile (și acuzația) vin întotdeauna „de nicăieri”.

Lăsând la o parte situațiile groaznice, neechivoce, de hărțuire sau viol, țin totuși să spun că dinamica apropierii erotice este prin excelență echivocă și complexă. Ruperea lucidă din încleștarea senzuală nu se face de la sine. Cei implicați nu pot spune cu precizie când și cine a emis primul semnal insidios. Și nici cine a șovăit primul.

Peste mințile lor – peste mințile noastre – se lasă uneori ceața.

Ei bine, în astfel de situații cețoase, valoarea unui hashtag e cu adevărat inestimabilă. Hashtag-ul desparte apele. Dintr-o dată, hărțuirea se conturează în liniile ei pure. Toată lumea, mai ales spectatorul, trage foloase de pe urma acestei excepționale limpezimi a poveștii de abuz. În primul rând el, spectatorul, află în sfârșit de care parte a baricadei ești tu, povestitoarea abuzată. Dincolo de detaliul picant, e important să ni se confirme faptul că lumea femeilor noastre rămâne, totuși, ne-complicată.

Dacă tu, femeie, găsești campania #metoo ridicolă, toată lumea pricepe un lucru: că ești o tipă care se simte bine flirtând și că, din motive evidente (să zicem, așa, într-o doară, că ai o înfățișare plăcută), flirtul îți iese.

Dacă tu, femeie, găsești această campanie salutară, toată lumea pricepe un lucru: că nu îți place flirtul și că – din motive greu de ghicit (??) – nici nu-ți prea iese.

Cu alte cuvinte, tu spui una, iar oamenii înțeleg cu totul altceva.

Iată că într-o lume care se zbate în propria-i ambiguitate, oamenii pot fi cuprinși de accese subite de fler interpersonal. De data asta ei văd până hăt, departe, dincolo de pretențiile tale. Oamenii “înțeleg” că singura șansă a unei femei frumoase (curtate intensiv) de-și păstra un spațiu tranzacțional care să-i pună în valoare ce are ea mai de preț (frumusețea), este să denunțe lipsa de eficacitate reală a unei campanii de tipul #metoo.

Oamenii “înțeleg”, de asemenea, că șansa unei femei necurtate de a rămâne într-un spațiu tranzacțional care să-i pună în valoare ce are ea mai de preț (demnitatea), este să și-o clameze susținând că femeile curtate împotriva voinței lor au fost, toate, călcate în picioare.

Efectul în realitate al întreținerii unor pretenții despre care oamenii cred sau știu că nu sunt în acord cu realitățile profunde, este unul păgubos: lumea întreagă va primi ceea ce nu-și dorește. Cea necurtată care susține #metoo va rămâne pe veci necurtată (cine să mai îndrăznească să probeze limitele demnității ei?) De cea curtată care a îndrăznit să condamne #metoo vor profita toți grobienii care i-au înțeles deschiderea exact așa cum le-a convenit lor, grobienilor. A pretinde că ești pro sau contra #metoo înseamnă să semnalezi un lucru: că ești o necomplicată. Evident, nu ești pregătită să faci față consecințelor acestei pretinse stări de necomplicație.

Cu toate acestea, din ce în ce mai mulți oameni pretind că sunt necomplicați. Pretind că plutesc, fără griji, la suprafața realității. Necomplicații au acces la funcții, la poziții în universități mari, la grant-uri și premii, la contracte editoriale și la importante canale media.

La fel de adevărat – deși mai puțin evident – este că oamenii în carne și oase, puțini câți au mai rămas, se tem, instinctiv, de cei necomplicați. Necomplicații “nu prind” la oameni, ci doar la algoritmi. Ei sunt niște “abstracții” instituționale.

Nu e deloc o raritate ca o femeie să-și dorească să fie atinsă în aceeași măsură în care își dorește să rămână neatinsă. Dacă nu gestionează eficient această ambivalență de care s-a lovit încă din prepubertate, se va simți rănită atât avansurile bărbatului, cât și de indiferența lui. Femeia nu e o ființă tocmai simplă. Pe lumea asta, ea se ocupă cu aculumarea detaliilor. E un alt fel de-a spune că femeia este responsabilă cu haosul. Nu e de mirare că n-o crede nimeni atunci când se pretinde necomplicată.

Așa cum am văzut în cazul #metoo, toată lumea știe – ori măcar intuiește – că lipsa complexității e o farsă, o simplă pretenție. De unde concluzia importantă: necomplicații nu au șansa de a intra în relații normale, “omenești”.

Viața dincolo de #metoo e plăpândă și complexă. Și curtată și cu demnitatea neștirbită e greu să rămâi, iar ce îți dorești tu cu adevărat, dincolo de pretenții, n-ai habar. Un bărbat știe, desigur, ce-și dorește atunci când se lasă antrenat în flirt. Motivele precise pentru care o femeie flirtează îi sunt și ei – adesea – necunoscute.

Cum femeia/femela este cea care alege și impune ritmul curtării, faptul că nici ea nu prea mai știe bine dacă cheamă sau respinge, complică teribil dinamica seducției. Bărbatul este, adesea, cel care la un moment dat va (în)trece limita, însă cât de rigide sunt limitele femeii? Este femeia o construcție statică? Aș zice că femeia seamănă cu arhitectura sacră: staticul ei nu închide, ci deschide. Cred că o femeie care îți iese în întâmpinare, prin simpla ei prezență, face aluzie la o formă de eternitate și de împlinire vitală, adică la ceva care nu este lâncezeală și derizoriu, ci un parcurs cu sens.

Non-sensul non-seducției

Că tot veni vorba de sens, îmi aduc aminte că, astă-vară, în San Francisco, era o tipă care ieșea în fiecare zi în (aceiași) chiloți pe stradă. Și pe fundul ei scria așa: „it doesn’t mean anything.”

Te constrânge oare această fată la paralizie hermeneutică? E vorba de “marș de-aici” și de “hai sictir”? E vorba de flirt? Nu cred. Fata în chiloți e într-o poziție de putere. Ea își exercită dreptul de a te invita insistent să înghiți în sec. Să nu-mi răspundeți, vă rog, printr-o altă întrebare de genul “și-atunci tot ea, săraca, e de vină când va fi agresată?” Aici nu e vorba de libertatea de a te îmbrăca exact cum dorești și de obligația grobianului de a-și ține labele acasă, aici este vorba despre altceva: despre un joc al pretențiilor în spatele cărora există niște realități interpersonale complexe, însă sistematic negate. Desconsiderare? Autism? Nepăsare? Inconștiență? Simbolic vorbind, e mai mult decât atât. E un manifest al necredinței funciare în persoanele de sex opus. Adică cele a căror dorință ar putea avea consecințe reale. Nu negi doar complexitatea jocului sexual, ci posibilitatea însăși ca nevoia celuilalt să aibă vreodată impact în realitate. Chiloții tăi nu mă lasă, pe mine, un bărbat oarecare, să exist. Văzându-te pe stradă, eu înțeleg că tu ești singură – absolut singură – pe lume.

În cel mai superficial roman de dragoste apărut (până acum!) scrie că jocul seducției leagă laolaltă ambiguitatea, riscul, desfătarea, violența, obstacolul, puterea, rușinea și sublimul.

A încuraja și promova sexul liber doar pentru a-l reduce, ulterior, la consimțământ mutual înseamnă să-l transformi într-o glumă proastă. Cea mai tristă autogratificație (care, de bine-de rău, permite descinderea în propriile adâncuri fantasmatice) e mai surprinzătoare decât o partidă consimțită verbal greoi care eșuează lamentabil în neechivoc.

Doritorul de sex pățește aici ce pățește intelectualul. Cum ideile complexe nu mai au trecere, ești rugat – mai întâi cu frumosul, apoi tot mai vehement – să te dezbari de nuanțe, de note de subsol și argumente sofisticate. Ca intelectual, misiunea ta e să acoperi fiecare aspect confuz al realității ori să-l redai în expresii stabile, clare, precise. Trăsăturile confuze ale lumii sunt, dacă nu greșeli regretabile, arme perverse care intoxică mințile inocente (eventual virgine) ale celor mulți. Scapă de ele! Nuanța și complexitatea sunt triggeri ai conflictului. Și cine are nevoie de conflict? Și dacă, Doamne ferește, se declanșează vreo păruială, cine va plăti daunele?

Bănuiala mea este că în 5-10 ani vom scăpa de tensiunea asta insuportabilă. Se va îngropa securea. Oamenii vor deveni în mod genuin incapabili să recunoască nuanța și ambiguitatea. Și cu atât mai puțin să revendice ceva pornind de la ele. Vor respinge, deci, ca subversiv – cu bună credință – orice nu va fi scris simplu, direct, pe înțelesul lor.

În curând nu se vor mai face presiuni asupra intelectualilor și partenerilor de sex să practice inechivocitatea (dacă doresc să se facă “înțeleși”). Și-o vor însuși ei singuri.

Pretențiile vor controla mașina vieții. Versatilii vor muri. Vom fi tot mai mulți suferinzi de rigiditate emoțională, bipolaritate și psihoze. Doar cei care halucinează vor mai avea o voce. Cât despre scriitori, aceștia nu vor mai scrie niciodată nimic din ceea ce  le-ar putea face cititorii să se simtă prost(i).

Mono

Ostentatiously monogamous” zicea undeva Philip Roth, evident, prin gura unui sinistru personaj.

Nu-i așa că v-ați gândit și dumneavoastră la asta? Nu-i așa că îi dați dreptate? Nu-i așa că monogamia e ostentativă? Nu-i așa că vă enervează teribil? 99% din oameni se simt intimidați ori iritați ori speriați (ori toate laolaltă) de angajamentele totale. Chiar și cei care le practică.

Și iată-mă revenind la problema angajamentului față de o persoană.

În primul rând, ne supraestimăm atât capacitatea de a ieși dintr-o relație, cât și pe aceea a intra într-alta nouă (care se cere, evident, menținută). Nimeni nu e atât de necomplicat ca să scape exact când vrea și în condițiile care îi convin de pieile vechi; și nimeni nu e atât de autosuficient ca să nu aibă nimic de cerut unui Celuilalt.

Moderni sau tradiționaliști, femei sau bărbați, tineri sau bătrâni, nimeni nu intră cu totul și nu iese cu totul din nicio relație. În sensul ăsta, presupunând că nu ai avut o singură relație intimă pe tot parcursul vieții, „vestea bună” este că nicio monogamie nu e perfect închisă. Divorțând și recăsătorindu-te, vei avea doi soți. Un văduv recăsătorit are două soții. Văduva neagră va sta în casă cu o duzină de bărbați. Teoriile doliului, marcate, de la sfârșitul secolului XX încoace, de paradigma “continuing bonds”, insistă cu temei pe forța legăturilor simbolice dintre cel rămas în viață și cel plecat. Dinamica relațională nu e simplă nici măcar între vii și morți. Freud n-a avut dreptate ignorând valoarea terapeutică a rămânerii în relație cu cel care a plecat din lumea ta.

Nu ne stă în putință să ne desprindem cu totul de cei pe care i-am iubit. Se întâmplă să rămânem obscur-deschiși și absurd-deschiși la oameni pe care i-am întâlnit, în treacăt, cu mult timp în urmă.

Există, de asemenea, oameni alături de care ai trăit ceva important (prima țigară, prima sticlă de whisky, pierderea virginității) oameni care ți-au modificat sufletul, creierul, trupul. Există și oameni de nădejde cu care te-ajuți. Vecini de treabă. Colegi de grădiniță cu care te jucai de-a familia. Oameni cu care ai făcut echipă. Mari adversari. Un fel de rozariu pe care-l porți cu tine, cu incontrolabile zvâcniri de pioșenie, toată viața. Există oameni cu care te înțelegi bine, oameni care te cunosc și pe care crezi că-i cunoști, există prieteni și există iubiți. Nu toate angajamentele sunt la fel de ostentative, la fel de costisitoare și la fel de terapeutice.

De mai bine de 100 de ani, însă, statisticile spun același lucru: angajamentul consistent într-o relație face bine omului. În sensul că îl ține în viață. Explicații există pe toate palierele: behaviorale, psihologice, biologice. E, deci, o chestiune de reglaj emoțional, de metabolism și de homeostază.

Deși nu i s-a spus dintotdeauna psihoneuroimunologie, cifrele au arătat mereu aceeași realitate: burlacii, văduvii și divorțații din aceeași grupă de vârstă mor mai repede decât cei căsătoriți. Corelația dintre sănătatea fizică și relațiile sociale pozitive, persistente în timp, nu poate fi expediată ca nesemnificativă. Dincolo de statistică, e de domeniul evidenței: când ai pe cine să te bizui, degradarea fizică și cognitivă este mai lentă. Scade rata atacurilor de cord și a cancerelor și crește rata supraviețuirii în urma unor intervenții (factorii behaviorali sunt aici importanți: cineva insistă să faci acel control pe care l-ai tot amânat – așa se face că tumorile sunt depistate mai devreme, cineva te cicălește dacă ai apucături autodistructive – așa se face că markerii inflamatorii sunt mai mici, cineva te însoțește în lungi plimbări și trage de tine să mănânci sănătos).

Chiar dacă conflictul marital reprezintă un stresor important care favorizează infarctul, în ciuda certurilor, trădărilor și scandalurilor maritale, însurații săraci sfârșesc prin a trăi mai mult decât cei mai sănătoși și mai bine situați burlaci. Că veni vorba de bani și succes, situația socioeconomică a căsătoriților este, pe ansamblu, mai bună decât a necăsătoriților. Susținerea afectivă nu poate să nu conducă la un moment dat și la o formă de împlinire profesională.

Markerii inflamatorii la cei necăsătoriți sunt mai mari, iar predispoziția spre cancer și depresie crește și ea, mai cu seamă la bărbați. Ba mai mult, bărbații care trăiesc singuri au un risc de 82% mai mare să moară de afecțiuni cardiace decât cei prinși în relații stabile.

Statistic, femeile sunt mai echipate să facă față singurătății. Până acum vreo 10 ani, însă, soțul, copiii și treburile zilnice o epuizau. Riscurilor asociate cu nașterea, creșterea progeniturilor și, pe ansamblu, cu abrazivitatea vieții de familie o băgau – la propriu – în mormânt. Femeia trăia un pic mai mult și un pic mai bine fără toate acestea pe cap. Dacă nu s-ar fi închis în pretenții ideologice etanșe, ofensiva feministă nu ar fi fost lipsită de temei.

Iată, deci, că bărbatul care a pozat neîncetat în marele perdant („cum să sărut toată viața aceeași femeie?”) a fost dintotdeauna marele și unicul câștigător al “afacerii de familie”.

De un deceniu încoace, însă, viața de familie – câtă e – s-a echilibrat: și femeia măritată trăiește acum mai mult și mai bine decât cea nemăritată! Recurența cancerului este mai mică, la fel și vulnerabilitatea psihică. Modificările de mentalitate maritală au permis, în sfârșit, femeii să împartă presiunile gospodăriei și disperantele sarcini de parenting cu partenerul. Ce s-o mai lungim, lucrurile sunt simple și clare: o relație de susținere reciprocă conduce la o speranță de viață crescută pentru ambii parteneri.

Pe de altă parte, riscul izolării este mortal. Oamenii se însoțeau în trecut pentru poziție socială și pentru mai mulți bani. Poate că ar trebui să începem să ne însoțim pentru o viață mai lungă și mai bună. Și pentru bani și poziție socială și multe altele. Căci celui ce are i se va da, dar de la cel ce nu are…

Adevărul ne-voluptos al relației

Nu sunt atât de naivă și de ipocrită ca să ridic în slăvi mariajul monogam, însă cred că e important să fim conștienți că revendicarea exclusivității – cu resursele psihosociale pe care fiecare cuplu le are la dispoziție – este esențială.

Deși sexul are o importanță extraordinară în dinamica relației, să crezi că oamenii se angajează în relații de lungă durată doar pentru sex (sau cu prețul sexului de calitate) e o mare naivitate.

Să nu subestimăm nici rolul interdicției de a face sex cu alți parteneri care nu descurajează, ci sporește implicarea afectivă. Constrângerea, dacă e să ne amintim raționamentul simmelian, mărește valoarea angajamentului relațional pentru că, evident, sacrificiul este unul uriaș. Și iată cum unii, făcându-și ei o socoteală simplă și pragmatică, își dau seama că nu ies tocmai prost dintr-o relație de fidelitate. Luptând pentru eliminarea surselor de conflict dintre ei și partener, luptă, at so many levels, pentru propria lor viață.

Forța unei alegeri unice, nădejdea pe care această alegere inevitabil o naște și o întreține, siguranța financiară și emoțională, obiectivul asumat (deși pentru mulți intangibil) al fidelității absolute, formează, toate, “metodica” vieții de cuplu. Această metodică nu este niciodată neutră, ci o construcție interesată nu de adevăr în general, ci de adevărul relațional. Ea devine – nu-i un atribut prea pretențios – “sacră”. Nu neapărat în sens religios, ci pentru că are o incontestabilă valoare vitală, pentru că reglează deschiderea unei persoane spre altă persoană în termenii unor sacrificii consimțite.

Indiferent de cantitatea de iluzie și de minciună pe care o “suportă”, ea tinde totuși, după puterile ei, spre un bine intersubiectiv. Angajarea serioasă într-un astfel de parcurs devine pentru fiecare dintre noi o experiență inestimabilă. Experiența relațională este singura, cred, care cuprinde și conține referințe  la toate celelalte experiențe umane consistente (experiența spirituală, experiența creației, experiența performanței profesionale etc.).

Too hot to handle

Dar nici ce am scris mai sus și nici statisticile nu prea te încălzesc când ești față în față cu tentația. Pasiunea nu are coeficient de inteligență. Se întâmplă, sigur că da, să te pierzi cu firea în fața altcuiva. Iubirea e o mare putere și o mare slăbiciune. Din spațiul de foc al voluptății, angajamentul, recunoștința, grija, admirația, fidelitatea – tot ceea ce circumscrie spațiul inestimabil al afecțiunii (iubirea în varianta ei lungă, domoală, cum zicea C.S. Lewis) par, toate, niște insuportabile clișee. Doar un neurșinat sau un ipocrit ar fi în stare să-ți scoată ochii cu ele. Niște elitisme tradiționale fără legătură cu realitatea!

O carte ca cea a lui Erich Fromm, The Art of Loving, unde ți se spune că la iubire „se lucrează” din greu, ar trebui interzisă. Nu există generație de studenți de anul III care să nu plece bosumflată de la cursul despre iubire. Evident că nimeni nu vrea să audă ce are Fromm de spus. Când tu vrei să auzi despre conexiune și prefaceri sufletești, Fromm te îndeamnă răutăcios să ieși în întâmpinarea dorințelor ceiluialt, cu prețul (nu întotdeauna temporar) al dorințelor tale. Să intre cine-o vrea în așa ceva, tu nu. Monogamia e fie pentru sfinți, fie pentru cei pe care nu-i deranjează să mintă cu seninătate.

Dar de ce oare ne-am aștepta să nu existe fluctuații de fidelitate? Viața, relația, tu însuți ești imperfect și pregetos. De ce ar fi relația ta altfel? Angajamentul asumat confirmă realitatea tentațiilor atunci când se ia la bătaie cu ele. Monogamia poate fi dramatică și interesantă chiar și atunci când recurge la ipocrizie. Ea dă măsura complexității umane. Cred, Doamne, ajută necredinței mele.

Povara tentației ori a infidelității este uriașă și este reală. De fapt, e de un realism sfâșietor. Cine se îndoiește că ar exista iad, recomand o săptămână într-un iad marital. Dovada îngrozitor de clară că e, totuși, ceva de capul instituției căsătoriei e amploarea cu care este resimțită infidelitatea de către partenerul angajat fără rest în relație.

Ura care se instalează într-un cuplu sfâșiat de trădare este colosală, de o puritate inegalabilă. Ca intensitate, e comparabilă doar cu durerea de a-ți vedea partenerul mort. E ură care-ți stă, grea, pe piept, o ură perfectă ca un diamant negru.

Un divorț urât, e MOARTEA însăși. Omul alături de care ți-ai băut ani de zile cafeaua îți străpunge pielea cu un cuțit bont, îți separă coastele și, o dată ajuns în centrul ființei tale, îți smulge totul: copiii, lucrurile pe care stai, valorile în care ai crezut, pe tine însuți te aruncă departe de tine, într-un șanț, un interstițiu, undeva între întuneric și greață.

Cum nu mi-am propus să scriu despre iubire, n-aș vrea să insist prea mult pe acest risc demonic al iubirii. Mai spun doar că potențialul de sacru al unei relații este întrecut doar de potențialul ei blasfemiator.

Non-mono

Revin, așadar, la angajament. Respingând configurația angajantă declarând-o mincinoasă sub toate pretextele onorabile la îndemână (dorința de a rămâne onest, ne-ipocrit și vital) este fie o dovadă de imaturitate, fie de lașitate. Și uneori de meschinărie. Desigur că instinctul nu trebuie ignorat, ci pus fără încetare în balanță cu alte nevoi la fel de profunde (de stabilitate emoțională, securizare afectivă, predictibilitate).

“Ordinea” unei relații monogame devine cu adevărat problematică și apăsătoare doar atunci când omisiunea și dezimplicarea au loc cu o anumită constanță, nu atunci când elemente exterioare pun presiune asupra ei. Răul vine întotdeauna dinăuntru și doar în aparență din afară. A te îndrăgosti de altcineva înseamnă să te fi așezat deja într-o stare de deschidere, care stare de deschidere n-ar fi fost posibilă dacă tu nu ți-ai fi îngăduit deja să persiști în contra-tempo-ul ticălos.

“Ordinea” unei relații monogame care s-a transformat din metodică în mecanică este, într-adevăr, expusă tuturor formelor de rău interpersonal. E adevărat că încetul cu încetul îți va veni de hac. Mai întâi te plictisești, apoi agonizezi, într-un final te retragi. Tot proasta circumscriere a angajamentului produce căderea în sentimentalitate, în loc să fii cu el, insiști să-l ai, ceea ce conduce la posesivitate, teritorialitate, crimă pasională. Din lene, cecitate, egoism sau rea-voință se nasc tot felul de alte configurații care pot fi, la răstimpuri lucrative (nimic nu se compară cu compatibilitatea patologică!), însă sunt departe de a semnala existența unui angajament real.

Citeam, de curând, un articol în The Guardian în care autoarea, adepta relațiilor deschise, spunea că nu dorește să se pună în situația jenantă de a depinde afectiv de o altă persoană. Tot ea scria – și scria bine! – că monogamia debutează consfințind comportamentul de prădător, iar apoi se transformă într-un edificiu opulent și ipocrit. Căci cine poate spune cu mâna pe inimă că n-a poftit la alte trupuri? Pretențiile feministelor din al doilea val sunt incompatibile cu coordonatele monogamiei: monogamia folosește femeia într-un fel sau altul. Nu se poate să nu fie așa! Doar non-monogamia consensuală îi dă femeii autonomia pe care o merită. O femeie demnă și lipsită de viclenie te privește drept în ochi și-ți spune cum stă și vrea de la tine. Ea joacă corect. Ea transformă iubiții în prieteni și prietenii în iubiți, anunțându-i, evident, și pe ei când și în ce condiții are loc conversia. Dispare, astfel, și problema geloziei, căci nu pretinzi niciodată că l-ai iubi numai și numai pe el. A te fixa pe cineva e o apucătură nesănătoasă, o fundătură și o presiune de care nici tu, nici “obiectul” fixației nu aveți nevoie. Ai grijă de propria-ți autonomie și evitarea conflictelor e garantată! De suferință, nici nu mai poate fi vorba. Nu mai vrea x, la revedere. Îl suni pe y și pe z. Te extinzi. A crede că poți rămâne într-o relație fixă e o idee periculoasă, un soi de iluzie de grandoare. Cum să-ți treacă prin minte că ești atât de importantă, încât să poți completa, prin ceea ce ești, viața cuiva? Cât de sfrijit să-ți fie sufletul și cât de mică stima de sine ca să aștepți să fii tu însăți “completată”? Niciun om cu mintea și cu sufletul întregi nu poate clama așa ceva. Ne suntem unii altora piese într-un puzzle pe care nu-l vom vedea niciodată realizat complet. De bun simț este să ne adaptăm acestei incompletitudini. Non-monogamia desființează, evident, și pudoarea. Nu ți se mai face rușine de nevoile tale, înveți să le formulezi explicit, să dai indicații, să întocmești manuale de utilizare. Înveți, de asemenea, “să economisești”. Orice-ar fi, să nu ceri și să nu dai afecțiune. Să rămâi în termenii tăi, pe teren ferm. Și, era să uit: nu te limita la un anumit sex! Suntem cu toții atrași de bărbați și de femei deopotrivă. Cine ți-a băgat în cap ideea asta cu “sexul opus”? Fii sigură pe tine și pe capacitatea ta de a socializa. Clamează-ți (homo)sexualitatea, denunță sclavia!

Așa se trăiește neînfricat. Desigur, între timp, creierul tău social s-a făcut mic cât o nucă.

Mono-homo, ritul nou și post-ul

Păi și atunci cine să se mai căsătorească? Ați ghicit: gay-ii „old school”. Doar ei mai par interesați de această desuetă și constrângătoare configurație. Doar ei mai cred în sminteala stabilității.

Observația asta o făcea, dacă nu mă înșel, domnul Andrei Pleșu, într-un interviu televizat: în vreme ce toți însurații și măritatele pământului se plâng de neajunsurile monogamiei, homosexualii insistă să-și asume toate aceste neajunsuri, plus povara copiilor care, am văzut, îți scurtează nu doar orele de somn, ci și zilele!

Nu e oare posibil ca ei, cuprinși de elanul “începătorilor” să înțeleagă mai bine decât ceilalți importanța angajamentului total, inclusiv a angajamentului  formal, care ține cont de termenii realității sociale?

Nu cumva își doresc și ei să trăiască mai mult? Nu cumva, dincolo de explicația tendențioasă că vor să „make a point”, există și o puternică dorință de a-și impune în fața lumii – și a lor – substanța relației în toată complexitatea ei? Dincolo de războiul ideologic, insistența lor nu se transformă un complicat argument în favoarea acestei bătrâne instituții?

Revenind: a te crede deasupra ipocriziei monogamiei este, cred, un semn fie de mare aroganță, fie de mare slăbiciune. Să ridiculizezi sau să deplângi impasul celui pus în situația de a rămâne fidel unui singur partener pretextând dorința de a rămâne un om demn și intact din punct de vedere moral și emoțional ar fi o pretenție ridicolă dacă n-ar fi deja una extrem de periculoasă. Într-o zi, s-ar putea să te și omoare.

Cine oare e cel mai arogant și mai zbuciumat dintre toți? Narcisicul de rang nou. Și cine e cel mai slab, prea slab pentru a-și măsura chiar propria-i slăbiciune? Post-narcisicul.

Oamenii aparținând acestor două categorii “pure” sunt, am văzut deja, cei cu probleme speciale de decriptare a complexității lumii și a complexității interpersonale. Ei sunt cei care cred că dragostea este revoluționară sau nu este deloc.

Ei sunt cei care nu știu că a nu-ți dai voie să suferi înseamnă a te retrage din viață.

Nu e destul să fii (non)-mono

Acestea fiind spuse, aproape că poți spune că monogamia asumată nu poate fi decât ostentativă. O palmă pe obrazul fin ca oțelul al tuturor fetelor stăpâne pe ele, un bobârnac peste năsucuri fine de bărbăței târziu-moderni, cu piepturile lor proaspăt rase, plesnind de altruism. Ei sunt cei care au decis să nu coboare în iadul trădării, să nu-și pângărească buzele cu calificative josnice ori inimile cu gelozie oarbă. Ce nu le-a ieșit vechilor zei, le iese lor.

Simt nevoia s-o repet: nu cred că monogamia noastră e mai bună decât noi. Cred chiar că mulți monogami opun o nesfârșită rezistență la angajament. Dar asta nu înseamnă că realația bună presupune niște standarde nerealiste.

La drept vorbind, monogamia “bună” a altora te scoate din minți. Dacă încerci tu însuți s-o practici, îți crapă capul. O lași baltă fiindcă ai vezi în ea ceva “maladiv”.

Ai avea impresia că o relație deschisă este fundamental sănătoasă, căci urmează natura umană, simplificând salvator încâlcelile interpersonale. În realitate, le complică teribil. Dacă majoritatea s-ar angaja în relații deschise (folosind argumentele enumerate mai sus de semnatara articolului la care făceam referire), majoritatea ar înnebuni.

Nici măcar nu trebuie să invoci consecințele neurobiologice pentru a-ți face o idee despre nocivitatea deschiderii nelimitate. Exercițiul lipsei de angajament te înnebunește, te depersonalizează, iar depersonalizarea – dacă nu cumva devine tulburare patologică – rămâne extrem de umilitoare. Îți face sufletul ferfeniță și mintea pulbere. A te abține de la a separa și a alege, de la lucra cu criterii și distincții, de a căuta superlativul și de a i te pune la dispoziție, înseamnă să mori cu zile.

Unora le place să creadă că relația monogamă bună e o pleașcă, un noroc chior. Sau, mai improbabil, vreo vocație. E confortabil să crezi că cineva are vocația asta, că-i vine la îndemână, că e făcut pentru ea, că țac-pac, gata, l-a prins și a prins-o pe viață.

Orice om căsătorit de mulți ani știe că dacă practici monogamia de când te știi și ți se pare simplu, înseamnă că nu stai, de fapt, în termenii relației, ci (undeva) sub ea sau (undeva) deasupra ei.

Unii sunt gata să creadă că există și un soi (ce-i drept bizar) de vanitoși care rămân neonorabil în relații monogame din pură ambiție. Nimic mai greșit. Vanitoșii nu fac performanță interpersonală. Marii vanitoși nu rămân în relație dintr-un motiv simplu: ei nici nu inițiază și nici nu întrețin cu adevărat relații. Ei rămân în afara dinamicii relaționale. Mulți sunt oameni deștepți, cu perspectivă intelectuală, iremediabil absorbiți de carieră sau de vreo formă de creație. Ei sunt deasupra “naturii” monogamiei. Nu înțeleg să investească serios în angajamente interpersonale fiindcă văd în asta o dez-investire a muncii lor. A fi infideli este, pentru ei, dacă nu o fatalitate, atunci o obligație de la care nici măcar nu mai încearcă să se sustragă, cam ca obligația de “a-ți face relații”, adică networking.

Ajung, prin exemplul de mai sus, la partea importantă: există n+1 modalități de a rămâne în relație evitând-o. Acesta este și unul din motivele paradoxale care fac că instituția „să reziste”. Ipocrizia ocupă aici un loc de cinste. Deloc neglijabil e și sincronul patologic (două patologii care se îmbină perfect, ducând relația pe culmi nebănuite ale co-dependenței).

Deci, după capul meu, monogamia nici măcar nu reflectă vreun tip de angajament, abia o anumită dinamica relațională reușită ar putea avea valoare interpersonală monogamă reală. Orice altceva alunecă în fantasmă, infidelități seriale sau ipocrizie crasă. Și-atunci, în sensul ăsta, nu se poate spune că relația deschisă este un vin bun, prin comparație cu monogamia, această poșircă care a stat cu zilele pe masa din bucătărie? Nu. Relația deschisă este o fantasmă pentru puști și pentru oameni cu retard emoțional. Relația deschisă dă bine în filme de nișă, în realitate, însă, alunecă imediat în grotesc.

Nu numai vanitosul e privat de relații bune, dar și lacomul, marele consumator (de sex și alte voluptăți) este condamnat să sfârșească prost. În secolul XXI, când e atât de simplu și la îndemână să ieși din relație invocând obsesia onestității, găsești tot mai puțini parteneri dispuși să îndure mizerii. Dacă ești leneș, ești descalificat din start. Dacă ești prost, ești aruncat peste bord. “Înțelept” e să stai în banca ta și să aștepți să te cheme cineva – explicit – în patul lui. Dar, cum datele realității sunt învăluite azi de pretenții, am văzut deja că s-ar putea să aștepți mult și bine… Mai repede ajungi într-un pat de spital decât într-un pat matrimonial.

Monogamia nu e pentru virtuoși ori pentru deștepți, ci pentru oameni realiști care înțeleg să investească efectiv în relație și care nu subestimează importanța coerenței logice și existențiale. Or investiția interpersonală nu poate să NU impună exclusivitate. Sub coordonatele acestea tari, ți se cere, de fapt, flexibilitate psihică maximă: toleranță la ambiguitate, atenție selectivă, strunirea imaginației, o bună gestiune emoțională, infinit de multă smerenie și un munte de bunăvoință. De ce? Simplu. Pentru că monogamia de calitate nu respinge și nu depășește niciodată scenariile alternative (adulter, fantasme sexuale, derapaje de tot felul). Orice om care își ia în serios relația se luptă cu ele zilnic. Iar dacă vă spune altceva fie vă minte, fie bravează, fie este, pe fond, dezinteresat de partener.

Depășirea suverană a scenariilor alternative înseamnă și ieșirea din dinamica relației. Cu alte cuvinte, ești un zilier.  N-ai cum să te instalezi confortabil în această configurație, din moment ce referirile fantasmatice la alte configurații rămân de nedepășit. Și nici n-ai cum să te plictisești cu ditamai gestiunea pe cap.

Cred, deci, că relația deschisă e o minciună cu pretenții de adevăr. Narcisism grotesc cu pretenții de altruism.

Sigur că unii, speculând, vor spune că încurajez adulterul. Nu. Ideea mea e una simplă: una e să accepți că relația este pusă la încercare (căci dacă relația nu e doar în capul tău, înseamnă că relația se dezvoltă în termenii realității, iar aceștia nu-ți sunt întotdeauna favorabili); și alta e s-o bagatelizezi, deschizând larg ușa la dormitor.

Nu e vorba de tensiunea dintre valorile tradiționale și cele moderne, de pretenții religioase sau de scrupule morale, ci de homeostază: unica sursă de încredere (inter)personală vine din coerența și din forța investiției într-un celălalt, investiție care are valoare vitală. Relația devine, astfel, o unitate de sine-stătătoare cu care poți opera în real. Angajamentul interpersonal coerent și cu bătaie lungă rămâne, probabil, azi singura valoare inteligibilă care mai poate fi revendicată fără să-ți pui în cap vreo tabără ideologică. Am, deci, infinit mai multă înțelegere pentru cuplurile homosexuale decât pentru relațiile deschise.

Pe Facebook, cineva insista că, totuși, „la nevoie”, putem accepta și relația deschisă. O fi ea, monogamia, Tort Diplomat, dar și cățeii trebuie să mănânce de la masa “celor bogați”, mi s-a spus. Dacă ți-e cu adevărat foame, atunci mănânci și din gunoi (sensul fiind acela că dacă relația deschisă este singura cale de a rămâne lângă omul iubit, atunci mai bine o accepți ca și compromis decât să rămâi cu brațele goale).

Nu așa se pune problema. Introducerea comparației valorice este din start o eroare. Angajamentul în relație nu e o exigență subiectivă, ci un principiu nenegociabil al experienței interpersonale. Implicarea este, evident, și cea care pune limite hedonismului. Diminuează impulsul de a consuma, pe negândite și pe nemestecate, trupuri și torturi de ciocolată.

Creșterea numărului relațiilor deschise – care e o realitate – nu e în sine un argument în favoarea acestora. Sigur că oamenii experimentează, dar asta nu înseamnă că experimentele lor conduc necesarmente la ceva bun. Ca să susții relația deschisă, ai nevoie și de argumente în favoarea relației deschise, altele, adică, decât acelea că oamenii sunt dispuși să intre în ele. Altele decât faptul că singura cale de a rămâne lângă omul iubit (there you go!) este acceptarea deschiderii. Și, în cele din urmă, nu e îngrijorător faptul că relația deschisă e singura cale de a-ți câștiga un loc în preajma celui iubit? Nu e suspect faptul că omul iubit îți impune această condiție absolută pentru acest angajament relativ? E aici o concesie? O capcană? O concesie-capcană? O inconsistență? Nu cumva rămâi pentru totdeauna parțial inadecvat (uman), din dorința de a te adapta (tehnic) relației?

De ce nu avem curajul să gândim/iubim până la capăt? Sunt tot mai mulți oameni singuri, iar numărul celor loviți (mortal) de depresie severă crește cu fiecare an.

Argumentul s-a banalizat, dar asta nu-l face inadecvat. De o sută de ani avem date: cei care nu intră în relații stabile trăiesc mai prost și mor mai repede. Experimentează cât vrei, dar nu pleca de la premisa că toate experimentele sunt reușite și nu trece cu vederea că există o distincție substanțială  între angajamentul relativ și angajamentul absolut. Aici nu e o chestiune de sensibilități și afinități, ci de faptul că cele două funcționează efectiv pe nivele de REALITATE distincte.

Îmi cer iertare față de acei cititori care au găsit textul prea lung și prea greoi. Cred că și-au câștigat dreptul de a mă ponegri și a mă acuza de aroganță și intransigență sau, cum mi s-a spus de curând, de pură prostie.

Nu am scris acest text pentru că am vreo cădere morală și nici pentru că sunt consistent prinsă de aproape 23 de ani într-o relație (fără să fiu neapărat croită pentru așa ceva). Afirm ce afirm pentru că văd ce văd: adică oameni de toate soiurile – monogami, adulterini, deschiși sau închiși la minte, credincioși sau necredincioși, proști sau deștepți, români sau australieni care intră în diverse configurații relaționale și își rup gâtul. Femei cu pretenții care și-au umplut wall-ul de „dieji” și femei abuzate care tac mâlc. Asta înseamnă că nu suntem, totuși, atenți la noi înșine. Dacă am fi, ne-am da seama că nu suntem infinit de elastici.

Elasticitatea infinită e o formă de autoanulare. Nici tradiția în general și nici “instituția căsătoriei” nu-ți garantează mare lucru. Faptul că te simți îmboldit să experimentezi lucruri noi, cu atât mai puțin. Nu te poți așeza într-un parcurs relevant decât asumându-ți fără rest ceea ce (crezi că poți să) iubești. Când pretenția trece drept nevoie vitală, iar dezimplicarea trece drept o “formă aparte” de implicare, nu mai ai de unde să te iei.

Am infinit de multă înțelegere pentru suferință, pentru strădanie, pentru erori, pasiuni, susceptibilități, tentații și căderi de tot felul. Nu-i ușor să ne găsim (și păstrăm) un loc aproape de cineva. Nu poți bagateliza efortul celor care se străduiesc să ajungă la un echilibru relațional consistent invocând dreptul unora de a se implica și dezimplica selectiv, decât mânat fiind de propria-ți fragilitate și insolență îndârjită.

Revendicând  – uneori agresiv, alteori masochist – o armonie relațională totală pentru care, vezi bine, cel puțin unul dintre parteneri nu are chef să plătească prețul corect, e una dintre acele aspirații tragic-zadarnice, tipice narcisicului de rit nou care simte că i se cuvine totul fără să se implice în tranzacții, adică fără să colaboreze cu realitatea. Nu poți simți absolut și trăi pe jumătate decât ca narcisic de rit nou. Nu poți să nu simți că ceva e în neregulă cu tine și cu “coechipierii” de relație deschisă decât dacă te-ai pierdut, viclean, în pretenție, ca post-narcisic.

Niște concluzii

Faptul că visele ni se împlinesc întotdeauna prin ceilalți e cea mai bună dovadă că prestigiul Întâlnirii, al destinului comun rămâne neștirbit, indiferent de moravurile en vogue.

Țesătura complexă a sinapselor sociale nu ține de pretențiile noastre; ea nu poate fi făcută de ocară. Nu e nimic pueril (și cu atât mai puțin ipocrit sau egoist sau “canonic”) în a insista să-ți legi sufletul de un altul. Ține pur și simplu de nevoia profundă de a prelucra, desăvârși – deci onora – simțul tău relațional.

Ca târziu-modern, nu ai suficientă claritate și determinare interioară ca să pricepi, dar mai ales să te învoiești accepți importanța vitală a Întâlnirii.

Tot așa cum sistemul tău de valori rămâne un indicator al sofisticării tale sufletești, capacitatea de a te angaja și de a rămâne în termenii angajamentului unei relații este un indicator al sofisticării tale interpersonale.  Indirect, a celei civice, sociale, spirituale etc.

Amintesc, în încheiere, metafora femeii ca arhitectură sacră. Ei bine, marele propulsor al relației deschise, feminismul radical, a secularizat lăcașul numit “femeie”: feminismul, ca formă de auto-dezvrăjire, de auto-secularizare.

Negarea propriului mister e și o negare a propriei moliciuni. Femeia feministă vrea să fie o instituție, un edificiu “tare”, sever, strict tehnic. Autosuficient, neenigmatic. Nu vrea să decidă nimeni în locul ei în chestiuni care o privesc. Ea nu vrea să prelungească viața nimănui. Nu vrea să-ți poarte de grijă, să te conțină, să te provoace ori să te fixeze. Ca să nu fie rănită, te neagă pe tine și se neagă pe sine. Mă refer aici la refuzul vexat de a-și mai încredința dorințele altuia. Feminista și relația deschisă sunt circuite închise. Ele nu se definesc niciodată prin referințe exterioare lor. Găsesc în această geometrie seculară o supremă și sfâșietoare formă de lașitate.

Metodica angajamentului în relație începe, cred, cu putința de a lăsa dorințele tale în seama altuia, de a-ți fi ție însuți inteligibil recurgând la referințe străine de tine. Astăzi, doar geniile interpersonale mai pot face spontan așa ceva.

Ce dăruim celuilalt și ce primim, la rându-ne, de la el nu e doar „trupul și sufletul”, ci și posibilitățile noastre nefericite: greșeli,  limite, orgolii, ticăloșii de neimaginat. A te proiecta în orizontul distinct al celuilalt nu mai este atunci o chestiune de cunoaștere, de acceptare cognitivă, ci devine una de credință.

Pentru aceasta din urmă, îți trebuie curaj. Curaj “banal”, nimic sofisticat; hotărârea simplă de a te angaja, de a înfrunta posibilitatea pierderii, complicațiile câștigului, și un număr cvasi-infinit de daune colaterale. Hotărârea, singură, te smulge din ghearele pretenției lăsându-te să vezi conturul înfricoșător al propriilor aspirații și al propriilor josnicii. “Banala” hotărâre, cea despre care Kierkegaard scria că îl leagă pe om de Etern, te face să te încumeți să umpli canalul dintre tine și celălalt cu sevă, nu cu apă chioară.

Ești legat, prin hotărâre, de Cele Eterne, atunci când, pierzându-te cu firea, descoperi că ești gata să faci tot ce-i mai bine și tot ce-i mai rău pentru cel pe care ai putea să-l iubești.

Distribuie acest articol

31 COMENTARII

  1. Să zicem, că a „vrea să petreacă noaptea cu actrița x” e, de fapt, un surogat. Un surogat pe care actrița x nu dă doi bani și orice om cât de cât sănătos la cap își dă seama de asta.

    The real thing e altul, iar actrița x în mod sigur nu e disponibilă pentru the real thing, chiar dacă ar fi disponibilă pentru o noapte. Și asta tocmai pentru că e disponibilă pentru o noapte (btw., o după-amiază în pat e mult mai agreabilă decât o noapte, prietenii știu de ce :) ).

    A „vrea să petreacă noaptea cu actrița x” e un subiect bun pentru a sta la un pahar cu prietenii, dar cam atât. Mai ales că prietenii de pahar ar putea înțelege preferința pentru Claudia Schiffer sau Shania Twain, dar habar n-au cine sunt Sanne Mestrom sau Lettice Rowbotham :)
    Doar ultimele două fiind într-adevăr tentante pentru the real thing

  2. Zénobe Gramme a fost un belgian care a inventat primul generator electric (dynamo) in 1871. Omul a fost un muncitor talentat si autodidact dar care n-a facut niciodata studii de inginerie de inalt nivel. Invitat la Congresul international al electricienilor din 1881, omul atipeste in timpul unei prezentari care descria bazele teoretice detaliate ale propriei sale inventii, prezentare facuta de fizicianul Otto Fröelich. La un moment dat se trezeste si vazand tabla acoperita de ecuatii complicate face ochii mari de uimire si intreaba despre ce este vorba. Dupa ce i se raspunde, Gramme da aceasta replica ramasa celebra : ah, daca ar fi fost necesar sa cunosc toate aceste „cuiere” (aluzie la forma integralelor de pe tabla), cu siguranta ca n-as fi inventat niciodata masina mea !

    Viata este totodata sublima si tragica, asta e tot si nu vei patrunde niciodata cu mintea o solutie ca sa cerni, ca un arheolog, doar primul ingredient. Si nu e nevoie de o tabla de integrale triple sau de un articol cat o carte de psihologie ca sa intelegi asta…

  3. Uf, un text mult prea lung. Aceste insight-uri ar trebui cumva dozate. Daca am priceput bine, toate sucelile, rasucelile si smecheriile pe temeiul carora contemporanii nostri tot pretind ca au descoperit o experienta a umanitatii radical noua, post-…, post-…, post-…, sunt doar ridicole, daca n-ar fi triste, ba chiar dramatice, ba chiar tragice. Gama in care se declina vanitatea, trufia, egolatria etc. s-a rafinat enorm, dar felul in care isi bat pina la urma joc de noi si vama pe care o platim au ramas aceleasi. Cine cauta sa-si tina cu dintii viata doar pentru sine si-o pierde, cine nu se teme sa si-o piarda pentru altii, acela o va cistiga.

  4. Sunt de parere ca aceasta remarcabila analiza-sinteza (cu modestie numita de autoare „text”), citita cu atentie, are cel putin (prin ochii unui simplu cititor) doua merite de netagaduit. Intaiul: acela ca ne dezvaluie inselaciunile/derapajele „spiritului timpului” in care traim, cu referire la relatiile interpersonale. Al doilea: ne ajuta, in mod admirabil argumentat, sa alegem, la nivel individual, fara ezitari, calea angajamentului interpersonal consistent. Mai cred ca acest tulburator „text” a fost scris cu mintea, cu sufletul si cu mult har! Va multumesc, doamna Toplean!

  5. Ce-ar mai fi fe spus?! Felicitari si multumesc pentru text, asa lung cum e. Nu stiu de ce tin sa va impartasesc ca mai sunt si alti prosti (la mine ma refer, desigur) cu perspective asemanatoare, fara determinarea si, mai ales, talentul de a le pune in cuvinte si pentru ceilalti.

  6. S-a pronuntat cuvantul narcisism cat si cuvantul facebook. Nu este feisul boala narcisiaca moderna la care adera prea multi? Adica multi narcisisti sunt maiciulita Doamne si nici ei nu stiu ca sunt asa . :)

  7. Chestiile alea cu flirtul se incadreaza pentru sexul slab sau poate tare :) in categoria indicata de termenul „allumeuse” . .Este ceva care merge ca manusa narcisismului pre sau post. ? :)

  8. Sunt un perdant și am citit textul. Nu e lung, dar e diluat (fiindcă prea concentrat(?)), pare bun, dar nu-mi rămâne ceva în minte după citire în afara faptului de a-l fi citit. Am extras un fel de Prea Lung; (N-)Am Citit:

    Perdantul este cel pentru care temporizarea poate fi mereu amânată. Refuzându-și accesul la timp, ajunge să trăiască în și prin pretindere. Pre-tinderea este un „mereu pe drum, niciodată plecat”.

    Pretinderea perdantului viciază raporturile de dăruire interpersonală. A da este întotdeauna (și) a cere (la schimb) [eventual, a primi]. Perdantul pierde fiind în altă economie, a non-darului, consecință a orientării spre non-tranzacțional, urmare a (pre)tinderii spre autosuficiență și a dez-angajamentării.

    Angajamentul este subscrierea la structurarea identității printr-un echilibru dinamic. Fără a respinge lichiditatea timpului, și fără a o accepta direct, angajamentul, reologic vorbind, este pentru viețuire ceea ce este un fluid non-newtonian (mierea, păcura) pentru unul standard (apa): o indepedență la forfecare, o rezistență la dihotomii (primite de-a gata).

    Înscrierea înspre angajament întâlnește două tipuri contrare: angajamentul sacrificării posibilității de posesie pentru accesul la spațiul de ființă, sau sacrificarea spațiului de ființă pentru posibilitatea de posesie.

    Din această imposibilitate de a alege, apare câștigătorul. Câștigător deoarece știe că alegerea e imposibilă, deci lumea e imposibilă, deci este îndreptățit la tot.

    Astfel, perdantul acceptă ambele sacrificii, câștigătorul le refuză. Ambii operând strict în deschiderea dihotomică dată.

    Angajamentul mono-direcționat apare atunci pentru a te asigura că accepți doar un singur (alt) sacrificiu. Eventual, Celălalt altceva.

    • nu e, probabil, suficient de bine calibrat (m-am grăbit să-l public ca să „prind” Dragobetele), dar n-aș zice că e chiar diluat :)

  9. Am invatat, de la dl. Fumurescu, un cuvant cu care reusesc, de atunci (si-i multumesc si acum asa cum, cu un gand recunoscator, o fac de fiecare data), sa-mi exprim acel „ceva” unic si inaltator, pe care-l resimt cand am o experienta de genul „evrika!”, atat prin ceea ce reusesc sa pricep in urma ei, cat si datorita momentului cheie in care s-a produs : serendipity. Magnific cuvant…ar trebui sa existe in toate limbile!
    Este exact ceea ce pot spune acum, dupa ce am avut sansa sa citesc acest sublim text…
    De mai bine de un an, am suferit, in fiecare zi, pentru ca nu am reusit sa accept ca realitatea nu corespunde imaginii pe care mi-o facusem, de o viata, despre ea. E cumplit constatul, mai ales ca nu ajunge sa dau vina pe celalalt, ca sa ma simt eu mai bine…
    Intre regrete, pentru ce am facut, remuscari pentru ceea ce nu am facut, autoculpabilizari devorante si invinuiri serbede, deoarece aduse in lipsa „invinuitului”, in acele monologuri deseori nocturne si in loc de somn, cand ma explicam cu fantoma unui trecut pe care-l credeam idilic,…, am trait un adevarat calvar.
    Incurajarile anturajului nu aveau alt efect decat sa ma re-plonjeze in re-analizarea aceloreasi evenimente, cu aceleasi argumente (!), doar ca la un grad superior de intensitate…O oroare!
    Am cautat, mai intai, inspiratie la „clasicii din domeniu”, apoi am cerut ajutor ca sa suport situatia (si am suportat-o, iar ea a persistat! Asa-i cand ceri aiureli : platesti cash!!!), dupa care mi-a trebuit sprijin sa n-o iau razna, si abia intr-un tarziu, in urma cu mai putin de o saptamana, am inteles ca nu am alta varianta decat sa ma salvez. Pe mine. Numai pe mine.
    Absolut inedit pentru mine, care ma ocupam exclusiv sa-i salvez pe altii, considerandu-ma si invincibila, si avand capacitatea (pe care nu o are nimeni!) sa-i schimb pe „rai in buni”.
    Iluzii, prostii, infatuitati!
    Fix din acel moment, deci de numai cateva zile, multe lucruri „intamplatoare” s-au precipitat in viata mea, inclusiv citirea acestui tulburator text care, tulburandu-mi gandurile tulburate, le-a limpezit…concret. Si definitiv, pentru acest „capitol”, cu al carui actor principal m-am intalnit, fara nicio tresarire, fara nicio emotie, dar cu o reala senzatie de usurare…
    Intr-adevar, realitatea e diferita de cum mi-o fabricasem eu in imaginatie, si e bine ca am trait aceasta lunga traversare de desert, ca sa invat cateva lectii de viata…Si, ca sa-mi fie totul si mai clar, dau astazi peste explicatiile care-mi lipseau, prezentate cu stiinta, eleganta si fermitate (adica in SINGURUL mod acceptabil mie, ca sa le iau in serios!), referitoare la dragul meu pervers narcisic…
    Serendipity, e singura explicatie rationala :) pe care o gasesc faptului ca, in sfarsit, mi-am regasit zambetul (fermecator, se pare :D ) si increderea. Si-mi ajunge!
    Multumesc pentru tot, stimata dna AdelaToplean.

  10. Adela,
    Remarcabil efort de a face inteles un subiect atat de complex. Indiferent de tara sau continentul pe care traim, toti suntem intoxicati de „politically corectness,” de lucrurile pe care le gandim dar pe care evitam sa le spunem pentru a nu atrage o nedorita atentie asupra noastra. Apreciez curajul, pasiunea, elocventa, si neconformismul textului tau. Nu cunosc sa existe o alta cale de a te apropia de adevar decat aceea a paradoxului. Mult succes in continuare si astept alte contributii de calitate!

    • Multe multumiri. Nu sunt chiar atat de curajoasa, dar exista, cred, zone ale existentei, in care a face compromisuri e semn de prostie :)

  11. Citind în grabă începutul articolului, mi-am adus aminte de Gavrik, copilul sărac, căruia un domn i-a plătit să tragă la ţintă în piaţă şi care a ţintit, dar n-a tras, ci a zis că toată plăcerea e să ţinteşti. Ieri mi-am făcut timp să citesc tot articolul, dar azi mi-am dat seama, că va trebui să-l mai recitesc, că merită.

    • Nu iau deloc in usor faptul ca v-ati facut timp sa cititi un cearsaf de text. Si cu atat mai putin faptul ca planuiti o recitire. Va multumesc din suflet. Initial, ne gandeam sa impartim textul in 2 sau 3 parti, lucru care ne-ar fi adus, probabil, mai multi cititori. S-ar fi diluat, insa, mesajul. Spatiul contributors are aceasta mare calitate, de a strange laolalta atat texte reactive, in jurul unor evenimente, cat si texte mai vaste cu rulare mai greoaie, insa pe teme importante pentru noi toti. Faptul ca atat de multi cititori se lanseaza in lectura completa unor texte atat de lungi, e, intr-un fel, expresia unui miracol. :) Duminica frumoasa si inca o data multumiri

  12. Util text! Mi-a adus aminte de un articol din Dcționarul filosofic al lui Andre Compte-Sponville. Îl copiez mai jos, cu speranța că pe-aici adastă oameni nemânați grabnic de futilitățile lumii post-moderne:

    FIDÉLITÉ
    On ne la confondra pas avec l’exclusivité. Être fidèle à ses amis, ce n’est pas n’en avoir qu’un. Être fidèle à ses idées, ce n’est pas se contenter d’une seule. Même en matière amoureuse ou sexuelle, et malgré l’usage ordinaire du mot, la fidélité ne se réduit pas plus à l’exclusivité qu’elle ne la suppose nécessairement. Rien n’empêche, du moins en théorie, deux amants de se rester fidèles, quand bien même ils pratiqueraient l’échangisme ou s’autoriseraient mutuellement des aventures avec d’autres. Combien d’époux, à l’inverse, sans jamais se tromper mutuellement, au sens sexuel du terme, ne cessent pourtant de se mentir, de se mépriser, de se haïr parfois, qui sont pour cela plus infidèles que les plus libérés des amants ?
    La fidélité n’est pas l’exclusivité ; c’est la constance, la loyauté, la gratitude, mais tournées toutes les trois vers l’avenir au moins autant que vers le passé. Vertu de mémoire, certes, mais aussi d’engagement : c’est le souvenir reconnaissant de ce qui fut, joint à la volonté de
    l’entretenir, de le protéger, de le faire durer, tant que c’est possible – bref, de résister à l’oubli, à la trahison, à l’inconstance, à la frivolité, et même à la lassitude. C’est pourquoi la fidélité amoureuse a souvent à voir, en pratique, avec l’exclusivité sexuelle : dès lors qu’on s’est promis celle-ci, elle fait partie de celle-là. Faut-il se la promettre ? Affaire de goût ou de convenance, davantage que de morale. La fidélité, sans cette exclusivité, n’en vaut pas moins. Mais elle me semble plus inconfortable, plus exposée, plus aléatoire, enfin plus difficile et trop pour moi.
    On parle aussi de fidélité en matière de religion : c’est la vertu des croyants qui restent fidèles à leur foi ou à leur Église. On aurait tort de croire que les athées en seraient pour cela dispensés. C’est le contraire qui me paraît vrai. Tant que la foi est là, elle pousse à la fidélité. C’est dire que la fidélité n’est jamais aussi nécessaire que lorsque la foi fait
    défaut. Que les deux mots aient la même origine (le latin fides), cela ne signifie pas qu’ils soient synonymes. La foi est une croyance ; la fidélité, une volonté. La foi est une grâce ou une illusion ; la fidélité, un effort. La foi est une espérance ; la fidélité, un engagement. Allons nous, sous prétexte que nous ne croyons plus en Dieu, oublier toutes ces valeurs que nous avons reçues, dont beaucoup sont d’origine religieuse, certes, mais dont rien ne prouve qu’elles aient besoin d’un Dieu pour subsister – dont tout prouve au contraire que nous avons besoin d’elles pour survivre d’une façon qui nous paraisse humainement acceptable ? Allons-nous, sous prétexte que Dieu est mort, laisser son héritage en déshérence ? Que Dieu existe ou pas, qu’est-ce que cela change à la valeur de la sincérité, de la générosité,
    de la justice, de la miséricorde, de la compassion, de l’amour ? Vertu de mémoire, disais-je, qui vaut aussi pour la mémoire des civilisations. S’agissant de la nôtre, puisqu’il faut bien en dire un mot, la vraie question me paraît être la suivante : que reste-t-il de l’Occident chrétien, quand il n’est plus chrétien ? Je ne vois guère que deux réponses possibles. Ou bien vous pensez qu’il n’en reste rien, et alors nous sommes une civilisation morte, ou mourante : nous n’avons plus rien à opposer ni au fanatisme, à l’extérieur, ni au nihilisme, à
    l’intérieur (et le nihilisme est de très loin le danger principal). Autant aller se coucher et attendre la fin, qui ne tardera pas… Ou bien, deuxième possibilité, vous pensez qu’il en reste quelque chose ; et si ce qu’il en reste ce n’est plus une foi commune (puisqu’elle a cessé, de fait, d’être commune : un Français sur deux se dit athée ou agnostique,
    un sur quatorze est musulman…), ce ne peut être qu’une fidélité commune : le refus d’oublier ce qui nous a faits, de trahir ce que nous avons reçu, de le laisser finir ou dépérir avec nous. La fidélité, c’est ce qui reste de la foi quand on l’a perdue : un attachement partagé à ces valeurs que nous avons reçues et que nous avons donc à charge de
    transmettre. Du passé, ne faisons pas table rase : ce serait vouer l’avenir à la barbarie.
    « Quand on ne sait où l’on va, dit un proverbe africain, il faut se souvenir d’où l’on vient. » C’est la seule façon de savoir où l’on veut aller. Cela vaut pour notre civilisation comme cela vaut pour les autres, et pour leur ensemble, qui est la civilisation même. Fidélité à
    l’humanité, je veux dire (car la fidélité n’est ni la complaisance ni l’aveuglement) à sa meilleure part : celle qui l’a rend plus humaine, et nous avec.« La fidélité, disait Alain, est la principale vertu de l’esprit. » C’est qu’il n’y a pas d’esprit sans mémoire, et que la mémoire pourtant n’y suffit pas : encore faut-il vouloir ne pas oublier, ne pas trahir, ne pas
    abandonner, ne pas renoncer, et c’est la fidélité même.

  13. În percepția mea, loser-ul este cel care, invariabil, ratează. Este cel care „suferă” de o compulsie la eșec. Este cel care, străduindu-se să obțină ceva, are, în cele din urmă, parte de nimic. Efortul lui ratează ținta. Ochește bine, dar nimerește pe lângă. Gândesc acest eșec ca pe o incapacitate de. Din această perspectivă, loser(-ul meu) nu are nimic a face cu narcisistul, cu toate că și narcisistul, în ciuda aparenței, suferă, și el, tot de un deficit, tot de o incapacitate, dar de altă natură: incapacitatea de a se decentra de pe sine. Pentru narcisist(-ul meu), lumea înseamnă „eu și ceilalți”, în niciun caz „eu alături de ceilalți/împreună cu celălalt”. Pentru narcisist, viața înseamnă izolare, chiar dacă face parte dintr-un cuplu, dintr-un grup. Incapacitatea de a se decentra de pe sine = incapacitatea de a valoriza un celălalt în egală măsură cu valorizarea de sine. Narcisist(-ul meu) este un sine grandios patologic. În ambele cazuri, așadar, este vorba, în opinia mea, despre o incapacitate de un fel sau altul. Fiind vorba despre incapacitate, consider că a se capacita nu ține de voința niciunuia dintre ei. Nu ține nici de motivație. Chiar dacă-și doresc să…, pur și simplu nu dețin resursele interioare prin care pot obține. Nu au ce mobiliza întru. Datoria loser-ului este eșecul, a narcisistului, protejarea sinelui grandios. Ambii au parte de insatisfacții în relația cu celălalt. Or, într-o perpetuă insatisfacție nu se poate trăi. Pentru loser, insatisfacția înseși poate fi chiar suprema satisfacție, pentru că astfel își validează modelul interior: el e făcut să rateze și numai să rateze și a rata permanent este homeostazia însăși. Nu am pretenția că am dreptate, e doar un alt mod de a vedea lucrurile, cred că nici mai bun, nici mai rău. Văzute astfel, lucrurile se depărtează semnificativ de cele expuse în frumosul material mai sus prezentat. Felicitările mele!

  14. Foarte interesant textul, un antibiotic cu spectru larg impotriva multor germeni prezenti in era post-moderna.
    Off-topic. Will you marry me?

  15. Excelentă analiză a dinamicii sufletului în postmodernitate!
    De mult nu am citit cu atâta plăcere și cu tresăriri de bucurie un articol lung. :) Și atât de dens în conținut.

  16. „Uneori, mai ales în weekend, o iei razna. Brusc, vineri spre sâmbătă, nevoia fiziologică devine presantă, iar tu devii, pentru câteva ore, conștient de îngustimea și subțirimea propriei vieți. Unde e substanța vieții când vrei să te afunzi în ea? Ultimul lucru pe care ți-l amintești e un zgomot asurzitor de arme. Apoi se lasă întunericul. După război, te poți alege cu orice: cu iubită sau iubit, cu HIV, cu lacrimi, cu unfriend-uri, cu tag-uri și hashtag-uri.

    Acum câțiva ani m-am lăsat târâtă, din pură curiozitate, într-un un club de noapte din Stockholm. Am văzut acolo zeci de trupuri care se zvârcoleau într-un deplin și euforic dezacord. Ce amestec bizar de sacru și profan, de umanitate nedeslușită care se agăța deznădăjduit de ritmul house ca de unicul reper al lumii! Era zbaterea unor decapitați care încercau să intre în rezonanță cu universul.”

    Sentimentul asta, de sacru și profan, îl trăiesc și eu, l-am trăit de fapt întotdeauna cand intram intr-un club sau la un concert. În esență, nu prea e nicio diferență între podeaua discotecii și deschiderea din fata anvonului catedralei din Koln.
    Clienții cluburilor, drogații, alcoolicii, afemeiații tânjesc după spiritul lor adormit asemenea măicuțelor care își sfredelesc genunchii in rugăciune.

  17. Daca e lung sau scurt articolul depinde de dispozitia de moment,de IQ si de propriile trairi anterioare.Eu dupa doua ore cred ca trebuie sa-l recitesc.Foarte interesant,multumesc!

  18. Am citit intregul articol, mult prea lung cred eu, la recomandarea cuiva. Gasesc in multe instante abordarea subiectului pe premize gresite. Prin amestecul unor truisme cu demonstratii eronate se creaza un amalgam lipsit de sens si pe alocuri de-a dreptul revoltator.

    Nu trebuie sa fim de acord cu principiile prin care cineva vrea sa isi ghideze viata dar incurajarea adulterului este EXACT incurajarea lipsei de angajament. ANGAJAMENTUL nu este „sacrificiu” ci „promisiune”. Si poate imbraca orice forma dorita de participanti. Si doar negocierea lipsita de ambiguitate poate fi reteta unei relatii fericite.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro