Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Despre neștiința de a asculta

Marcel Cremene martie 24, 2015 Cultura, Opinie, Societate/Life
12 comentarii 1,309 Vizualizari

Articolul domnului Nicolae Manolescu, ”Nu mai ştim să ascultăm” reprezintă o bună bază de discuție pentru că ridică o serie de întrebări importante. M-am apropiat de acest articol și pentru că îmi este familiar ecoul ideilor care revin în cerc, la care se referă autorul. Aceste ecouri le aud și eu mereu, asemeni temei din ”Variațiunile Goldberg” – o excelentă metaforă pentru ceea ce înseamnă reflecția critică.

Tema articolului este scăderea generală a disponibilității de a asculta, îndeosebi cu referire la mediul educațional, mai precis la elevi și studenți. Cred că această constatare este corectă și merită analizată mai îndeaproape. Am auzit de mai multe ori în mediul academic lamentarea cu privire la cum erau profesorii și elevii de altădată (”où sont les neiges d’antan”), lamentare folosită și pentru a argumenta că școala ar trebui cumva să meargă înapoi pentru a regăsi această stare de grație. Mai precis, să regăsească ”felul de a învăța” de altădată – un fel care, după părerea autorului, trebuie să acorde dascălului un binemeritat rol central. Este deplâns și faptul că ”workshp-urile” sau atelierele de lucru interactive înlocuiesc ”cursurile magistrale” și anume ”aproape pretutindeni”. Este sesizată o conduită nepotrivită: ”înainte de a-şi asculta profesorul, studentul are astăzi dreptul de a vorbi el însuşi”. Pe scurt, problema este că elevul/studentul nu-și mai ascultă profesorul așa cum o făcea altădată. Iar argumentul principal al autorului este că: ”dintotdeauna însă, învăţătura s-a transmis pe magistrala dascăl-ucenic şi a avut un sens unic”. Altfel spus, dacă un lucru a funcționat în trecut într-un fel, atunci acesta trebuie cu necesitate să funcționeze în continuare exact la fel. Nu pot să nu constat aici o anume asemănarea cu poziția lui Platon care avea o perspectivă similară despre degradarea societății din vremea sa și simpatiza cu un model politic autoritarist.

Există însă o mică problemă în argumentația domnului Manolescu, mai precis o scăpare legată de schimbările sociale care au avut loc între momentul de referință stabilit undeva în trecut și momentul prezent. Din faptul că un lucru a funcționat într-un fel în trecut nu rezultă că acesta va funcționa exact la fel și în prezent, cu atât mai puțin în viitor. Acest lucru ar putea fi adevărat numai dacă lumea ar sta pe loc, dacă am trăi în lumea ideilor ori în peștera lui Platon. Or, este evident că în ultimele decenii contextul socio-tehnologic s-a modificat radical și continuă să se modifice în mod accelerat. Copiii butonează telecomanda televizorului, telefonul mobil și calculatorul de la vârste foarte fragede. Nenumărate canale informaționale concurează la a ne capta atenția. A atrage atenția și a o menține este astăzi o provocare mai dificilă ca niciodată. Elevii de azi nu mai seamănă cu elevii de acum 20-30 de ani. Nu poți aplica aceleași metode într-un context total diferit așteptând să obții aceleași rezultate. Nu doar neștiința de ascultare a elevilor/studenților este o problemă ci și neștiința de adaptare a profesorilor. Atunci când lumea se mișcă – și vedem bine cu ce viteză amețitoare o face – nu poți să rămâi încremenit în aceeași mentalitate și să folosești aceleași metode.

Un alt aspect este chiar ascultarea în sine, mai precis ce înțelegem prin ”ascultare”. În articol se mai face o afirmație generală de bun simț: ”a vorbi vine totdeauna după a asculta”. Însă nu este clar de ce ascultarea și vorbirea nu se pot intercala și nici dacă există o modalitate optimă de intercalare a acestora. De fapt, ascultarea nu doar că nu este opusă interacțiunii, așa cum lasă autorul să se înțeleagă, dar este direct legată de aceasta. În facultate cele mai bune cursuri, la care ascultam cu interes maxim, erau tocmai cele interactive, care provocau gândirea. Erau și destule cursuri la care profesorul dicta formule, făcea demonstrații iar studenții umpleau foile. La acest gen de cursuri ascultam pe jumătate adormit (ceea ce nu mă împiedica însă să iau apoi notă maximă rescriind singur într-un caiet tot cursul în sesiune – de altfel, am terminat ca șef de promoție). Acele ”prelegeri magistrale” la care se referă domnul Manolescu în articolul său sunt excepția, nu regula. Or, cum să induci o regulă generală pornind doar de la excepții? Este discutabil dacă într-adevăr ”tinerii îşi închipuie că n-au nevoie să-i asculte pe înaintaşii lor, care ar fi  pierdut legătura cu epoca şi n-ar mai avea ce să le spună”. Simplul fapt că e vorba de înaintași nu îi face pe toți la fel de interesanți. Unii merită ascultați mai mult decât alții. Și mai discutabilă este afirmația: ”schimbarea tehnologiei comunicării nu implică şi o schimbare a procesului de învăţare” fără a indica o analiză științifică care să demonstreze că este într-adevăr așa. Din contră, există studii care arată că tehnologia schimbă modul de gândire al copiilor. Ca orice schimbare, aceasta implică aspecte pozitive și negative. Sunt de acord cu observația din articol că lumea este în general mai superficială, mai puțin dispusă să facă efortul unei gândiri de profunzime – de altfel o caracteristică a postmodernismului.

Dacă este să căutăm în sistemul educațional elemente invariabile atunci poate că ar trebui să ne concentrăm asupra altor aspecte. Recitind titlul articolului comentat observăm că acesta introduce o ipoteză tacită: că înainte știam să ascultăm. Consider că acest lucru este fals. O constantă a educației românești este că aceasta nu a dezvoltat niciodată gândirea critică (și nici gândirea creativă). Un motiv este tocmai abordarea autoritaristă care era inevitabilă într-o societate închisă cum a fost cea din vechiul regim (pentru o mai bună înțelegere recomand cartea ”Societatea deschisă și dușmanii ei” de K.R.Popper). O societate democratică, deschisă, are nevoie de abilități de gândire critică. Lectura și ascultarea activă sunt tehnici ale gândirii critice. A citi/asculta activ, tehnică cunoscută și sub denumirea de ”panning-for-gold approach”, face citirea/ascultarea mult mai eficientă. Pe scurt este vorba despre faptul că a citi/asculta se poate face pasiv, precum un burete, sau activ – formulând întrebări (care trebuie notate, nu neapărat și rostite – ca să nu supărăm profesorii ne-interactivi). O descriere mai detaliată a unor astfel de tehnici poate fi găsită în cărți de specialitate. Problema este că școala de azi, ca și cea de dinainte, nu te învață: cum să asculți, cum să citești, cum să redactezi o lucrare în mod inteligent – pe scurt, nu te învață cum să înveți.

În concluzie cred că aspectul constant în educație nu este acela că pedagogia este independentă de context și că ar trebui să fie aplicată exact ca acum 30 de ani. Cred că superficialitatea provine și din lipsa cultivării gândirii critice constant neglijată în școala românească. Dezvoltarea gândirii critice și creative ar putea să-i ajute atât pe elevi/studenți cât și pe profesori să se adapteze mai eficient la schimbările tot mai rapide ale lumii din jurul nostru, schimbări care reprezintă o dată a problemei, nu o opțiune la care să poți renunța pentru că înainte elevii erau mai ascultători și profesorii mai respectați. Întoarcerea e imposibilă chiar dacă pentru unii ar putea părea dezirabilă. Nu putem neglija realitatea, politica struțului nu este o variantă validă: ne adaptăm sau dispărem.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "12 comments" on this Article:

  1. Vlad spune:

    Cred ca modelul la care adera acum finlandezii este grozav si merge chiar un pas mai departe integrand toate aspectele pe care le ridicati.

    In ce ma priveste am observat ca in mediul static de la oras e bine sa ai o fereastra care sa dea spre un spatiu deschis mai mare, de exemplu spre o padure … Altfel betoanele si canalele media impun un ritm cu care creierul uman nu e adaptat.

    Femeile pot sa asculte si sa vorbeasca in acelasi timp doar barbatii au nevoie de rand …

    Informatiile se schimba foarte repede … oamenii au ajuns sa fie in competitie cu masinile … Metoda de lucru e mai importanta decat produsul finit …

  2. Ela spune:

    Am citit ambele articole si cred ca nu-i chiar totul de aruncat dintr-unul, si nici totul de retinut din celalalt…
    Ideea dlui N.Manolescu nu este absurda si nici arhaica, dupa parerea mea, ci ori prost exprimata, ori insuficient detaliata…si mai ales, plina de prejudecati! Or, vorba lui Einstein “e mai simplu sa dezintegrezi atomul decat sa schimbi prejudecatile…unora!” :(
    In principiu insa, cred e de dorit ca cel care vorbeste sa fi ascultat “ceva” inainte, indiferent ca e vorba doar de intrebarea la care se presupune ca ar raspunde, sau de informatii pe care le-ar retransmite auditoriului “dupa” ce a luat cunostiinta de ele, ceea ce ar implica ca “stie ce spune” sau, cel mai des intalnit in Ro, cel care vorbeste e indicat sa o faca atunci cand interlocutorul sau…tace, pentru ca-l asculta!
    Ar fi un minimum de politete, deja, adica o buna baza pentru convietuirea in societate!

    Dumneavoastra, dle M. Cremene, aveti dreptate, si cand deplangeti carentele educatiei romanesti in privinta gandirii critice, si cand afirmati ca ” tehnologia schimbă modul de gândire al copiilor.”, suntem de acord!
    Dar “gandirea critica”, asa cum ne-o dorim cu totii, e interesant sa exprime “altceva” in afara de simplul “nu ai dreptate!” si, pentru asta, cred ca este nevoie de un prealabil: acumularea de cunostiinte! Invatatul nu trebuie sa devina facultativ, mintea trebuie bombardata cu informatii din toate domeniile, cat mai variate, ca sa functioneze optim!
    Un prieten, inginer petrolist care lucreaza in imobiliar, imi spunea ca TOT ce-a studiat (si uitat!) in scoala, ii este de mare folos pentru ca stie UNDE SA CAUTE ;) cand are nevoie de ceva, si asta nu-i de loc neglijabil!
    Evident, metodele de invatamant trebuie sa se coordoneze cu epoca, iar profesorii sa se formeze in continuu ca sa ramana competitivi, dar si sa accepte cu umilinta inteleptului, sa doreasca chiar, ca elevii sa-i depaseasca…uneori ;) (JJ Rousseau)
    Cat despre “peștera lui Platon”, nu vi se pare ca, tocmai societatea moderna s-a instalat durabil inauntrul ei :) ?
    Gasiti mare diferenta intre prizonierii antici care, neavand contact cu lumea exterioara, luau umbrele dupa peretii pesterii drept realitate, singura la care aveau acces (!), si omul modern pentru care lumea adevarata se rezuma (!) la ceea ce vede pe ecran?
    Ironia paradoxului platonician este ca astazi consideram un “must” o situatie care, in urma cu 2’400, era simbolul mizeriei conditiei umane…

    • Vlad spune:

      Mi se pare ca va contraziceti in discurs … sau ca nu aveti o idee coerenta … Vorbiti despre bombardarea cu informatii pe de o parte ca fiind un imperativ si pe de alta parte deplangeti starea de prostratie adusa de statul cu ochii in sursele media … Singura diversificare viabila e expunerea la stimuli diferiti de cei disponibili prin canalele principale: natura ? Dar nu cred ca stimulii exerseaza judecata … Sahul ar fi o metoda care antreneaza gandirea …

    • Geo spune:

      Exact!
      Solutia e mereu undeva,lamijloc! Nu trebuie nici tot trecutul aruncat la gunoi,nici zis “amin” la tot ce este hype!
      Si iar sint de aceiasi parere ca trebuie mai intai invatat,mult si din toate,si apoi vorbit!
      Evident asta nu exclude interactivitate, discutii,initiative personale,dar rolul invatamintului e bine sa fie cu prioritate transmiterea de cunostiinte de la scoala la elev!
      Din pacate pentru multi,ca sa stii geografie,istorie,mate,fizica,chimie,anatomie,etc,trebuiesc invatate muuuulte pe de rost!Spiritul critic sau nu stiu ce “capabilitati” NU TIN LOC de cunostiinte efective,le completeaza si ajuta intelegerea si aplicabilitatea in viata!
      Sunt 2 lucruri distincte intre care nu trebuie ales,ci care sa fie armonios imbinate!
      Dorim o critica constructiva,dorim ca creierul sa functioneze bine si elevii sa fie activi?Perfect!Trebuie incurajati sa se exprime,sa aiba incredere in propriile lor opinii,dar toate astea se construiesc pe o BAZA care,daca e firava…spiritul critic constructiv trebuie sa vrea sa o solidifice :) !

      • Vlad spune:

        Tocmai ca gandirea critica se aplica tocmai la baza. Adica trebuie baza ? Sau e buna baza ? Ori raspunsul e ca baza formata doar dintr-un sir de cunostinte nu e utila. De aceea schimba finlandezii modelul educational atat la clasele mici (invatare prin joc) cat si la cele mari (invatare prin activitate tematica). Ei au reevaluat baza, au sesizat ca nu mai corespunde cerintelor si au efectuat o schimbare.

  3. Adrian Rusu spune:

    Tiens, pot sa formulez simplu rationamentul cu trandafirii. (cel al lui Kahneman ESTE greşit!). Bertold si Hantzy, daca mai sunteţi pe fază: Punem ipoteza ca: 1. nicio floare nu se ofileste. DECI niciun trandafir nu se ofileste; ca 2. toate florile se ofilesc. DECI toti trandafirii se ofilesc. Prin urmare 3. UNII trandafiri se ofilesc (si alţii nu) pentru ca UNELE flori se ofilesc (si altele nu).

    Trebuie gandire, pur si simplu. Care este „critica” prin natura, pentru ca discerne, separa. Dar e activitate exotica la romani.

    • @Adrian Rusu:

      Mulțumesc pentru provocare, reiau problema de logică a lui Kahneman:
      ”Toți trandafirii sunt flori. Unele flori se ofilesc repede.
      Rezultă că unii trandafiri se ofilesc repede. Corect sau incorect?”

      Considerăm: mulțimea florilor – F, mulțimea trandafirilor – T, mulțimea
      florilor care se ofilesc repede – O.
      În enunț se spune că: T este inclus in F și O este inclus in F. Atât și nimic mai mult.
      Implică (”rezultă că”) asta că O intersectat cu T este în mod necesar diferit de
      multimea vidă? NU. Există cazul în care T și O sunt disjuncte pe care enunțul problemei îl admite.
      Deci implicația logică nu se produce – nu ”rezultă că…”.

      • adrian rusu spune:

        In F, care include T si O, sunt trei posibilitati:

        -1. O identic cu T. >>> «toti trandafirii se ofilesc»,
        -2. O disjunct de T >>> «toţi trandafirii NU se ofilesc»
        -3. O intersecteaza T. >>> «unii (adica intersectia OT) trandafiri se ofilesc».

        Daca T si O sunt identice sau disjuncte, atunci proprietatea se aplica (sau nu) TUTUROR trandafirilor. Or subiectul nostru era UNII trandafiri. (Attfel: daca T identic O sau intersectia lor e multima vida, se schimba subiectul rationamentului). Nu putem vorbi de «UNII trandafiri» decat in cazul 3.

        • Expresia ”unii trandafiri” înseamnă d.p.d.v. matematic elementele t1, t2, … care aparțin mulțimii T – doar atât, nimic mai mult.
          Nu există o afirmație în enunțul problemei din care să rezulte că intersecția mulțimilor T și O trebuie în mod necesar să fie nevidă. Enunțul problemei permite ambele cazuri: intersecție vidă sau nevidă.
          Din datele problemei, așa cum este aceasta formulată, pur și simplu nu apare implicația decât dacă considerăm un caz particular (intersecție nevidă). Dar în cazul general nu este validă implicația – adică nu este adevărată ÎNTOTDEAUNA ci numai în anumite condiții. Deci nu ”rezultă întotdeauna” ci ”rezultă dacă…” ceea ce este altceva – adică altă problemă.

          • adrian rusu spune:

            Intersectia vida sau identitatea ies din cauza! Intersectia nevida nu e caz particular; este chiar subiectul problemei. Cazul zis “general” este ALTA problema, si anume una in care atribuim proprietatea o (sau non-o) tuturor elementelor multimii T. Ori noi vrem sa tragem o concluzie doar despre UNII, To fiind evident non-vidă. Nu tragem concluzii despre multimea vida sau identica cu O. (plec acasa; revin, ev. maine).

  4. Andrei George spune:

    Gândirea critică se manifestă într-un mod logic- la o anumită vârstă. Și mai ales după o anumită experiență. Copilul cel care spunea că ”împăratul e gol” e o excepție. Finalmente- cu toate ”modernismele” gen telecomandă sau calculator- nu s-a prea schimbat nimic în viața noastră – și nu se va schimba- nici în următorii 30 de ani. Sau 100.
    Evident că un profesor bun primește și utilizează feedback-ul elevilor/studenților. Problema este că niște mecanisme psihologice nu prea subtile- avertizează că o oră de clasă va deveni un fel de balamuc lipsit de valoare- dacă nu ne uităm la încărcătura de conținut transmisă și lăsăm elevul/studentul să bată câmpii- chestiune pe care un copil care nu este disciplinat- o va face cu cea mai mare plăcere.
    Reiau o chestiune de maximă importanță- și o subliniez. N-am nimic împotriva experimentelor- atâta timp cât acestea nu afectează binele și normalul unor copii care nu se vor trezi mâine în acea lume minunată imaginată de autorii de SF ci tot în lumea cea tristă și plicticoasă de pe vremea lui Pestalozzi. Acolo unde 0.5% își pot permite o atitudine critică sau o gândire critică- iar 99.5% trebuie să lucreze ca să-și câștige un salariu. Și pe acești 99.5% nu o să-i ajute cu nimic că în loc să facă fizică ei au învățat să gândească critic- iar cei 0.5% își vor putea dezvolta și individual aceste calități.

  5. Mai întâi felicitări autorului. Și pentru că a reusit prin textul său să declanșeze o dezbatere coerentă și interesantă. Îmi permit să adaug și eu două elemente conexe:
    1. La începutul anilor ’90, când abia ajungeam cu greu la comunicarea prin poșta electronică, după atâția ani de izolare, dificultăti de informare și interdicții de comunicare, “descopeream” un grup de discuții privind posibilitățile de instruire “pe sârmă”. Si apăruse inevitabila chestiune: care-s deprinderile și cunoștințele necesare celui care vrea să se instruiască astfel. Ne-am spus fiecare părerile, dar de peste ocean a sosit un răspuns sec : doar un minim de “typing” și gândire critică! O afirmație care m-a șocat și n-am uitat-o. Desigur partea cu folosirea tastaturii era limpede, dar “gândirea critică”? Am aflat cu surprindere că, prin diverse țari este o “materie uzuală” în programa școlară. La vremea respectivă, nici în facultățile de filosofie dela noi nu existau nici măcar capitole privind spiritul sau gândirea critică. A trebuit să “investighez” destul de mult până când am depistat că, până la reforma școlară din 1948, au existat și în școala românească lecții pe acestă temă. Evident, au trebuit urgent și cât mai temeinic eliminate, pentru ca nici un elev, student, cetățean de pe aici să nu pună la îndoială afirmațiile “măreților conducători”, ale “tătucului” dela Kremlin, etc. Iar procesul de eliminare a spiritului critic făcea parte din politica de “creare a omului nou”, pusă în practică prin repetatele reforme școlare în care programa s-a tot umflat (ca matematician urmărisem cele 5-6 reforme în care s-au tot adăugat capitole noi, fără a renunța-scoate nimic!
    Și îmi permit să afirm că și după ’89, s-a continuat (mai puțin explicit) pe direcția asta! Stresând cu programa greu de parcurs și profesorii și elevii.
    2. Acesta încerc să expun cât mai scurt: Am avut în anii 1997-2001, când organizam conferințele RILW, un colaborator admirabil, un profesor dela Edinburgh, șeful catedrei de pedagogie a științelor exacte. Colegii dela Facultatea de Psihologie-Pedagogie din UBB l-au invitat să prezinte-explice modul în care se face acolo pregătirea viitorilor profesori. Dânsul a explicat în detalii, căci ajunsese deja să înțeleagă dificutățile școlii românești. La final, după câteva clipe de tăcere adâncă, a apărut și întrebarea din public bine pregătită și regizată: “Care credeți că-i deprinderea esențială ce trebuie transmisă viitorului profesor?”
    Bill Lindsay, foarte prompt, a scandalizat sala plina de pedagogi, psihologi și sociologi, răspunzând sec: “Să spună Nu Știu !”
    Cam câți profesori din sistemul nostru de învățământ “mioritic” își pot permite să facă așa ceva???



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marcel Cremene


Marcel Cremene

Este conferențiar la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Departamentul de Comunicații. Predă cursurile: ”Comunicații Mobile”, ”Dezvoltarea de aplicații pentru telefo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)