Domnule Profesor Cătălin Mamali,
Sunt onorat de solicitarea pe care mi-o adresați de a-mi exprima punctul de vedere cu privire la cele două manifeste politice cărora le-ați consacrat un lung și interesant studiu comparativ [1]. E vorba de On The Duty Of Civil Disobedience de H. D. Thoreau și de Manifestul Partidului Comunist, manifeste publicate, așa cum observați, aproape simultan la începutul anului 1848.
Citindu-vă invitația, mi s-a părut că accentul cade, pentru D-voastră, pe diferența radicală dintre moștenirile politice lăsate de cele două manifeste. Așa cum spuneți, de-a lungul celor 170 de ani scurși de la prima ediție, aplicarea în practică a ideologiei Manifestului Partidului Comunist a condus constant și fără greș la abrogarea libertăților individuale și colective, la apariția lagărelor și la execuții în masă. Asta în timp ce descendența ideilor lui Henry David Thoreau e legată, în plan politic, de figurile pașnice ale lui Gandhi, Václav Havel, Martin Luther King, Aung San Suu Kyi ori Liu Xiaobo.
Mă întrebați în ce măsură cred că substanța însăși a celor două manifeste (și nu interpretarea ei, greșită poate, de către cei ce s-au simțit învestiți cu „misiunea istorică” de a o traduce în fapte) e cea care a putut atrage după sine consecințe politice atît de diferite. Așadar — și aici prima întrebare pe care mi-o puneți se referă specific la Manifestul Partidului Comunist — suntem oare confruntați cu o problemă de conținut sau cu o problemă de traducere deformată a substanței sale ideologice în fapte? (Remarcați pe bună dreptate că unii intelectuali de stînga continuă să considere că ideologia comunistă e bună și că doar întruparea ei s-a întîmplat, nu se știe de ce, să lase de dorit.)
În ce mă privește, sunt tentat să cred că avem de-a face cu o problemă de conținut și nu cu una de „traducere”. Aici v-aș semnala însă un element de dezacord — sau cel puțin de diferență de nuanță — cu argumentele D-voastră.
Eu nu percep manifestul lui Thoreau ca pe un îndemn la acțiune [2] — cel puțin dacă prin acțiune înțelegem mișcare — ci ca pe un îndemn la inacțiune (ce-i drept deliberată), la „rezistență pasivă” — expresie pe care, în treacăt fie spus, o auzeam și o foloseam destul de des în discuții cu prieteni în Bucureștiul anilor 1980.
Aici se naște însă un aparent paradox. Acțiunea la care îndeamnă Manifestul Partidului Comunist are ca scop declarat instaurarea unui regn al Necesarului în general, al „necesității istorice” în particular. În Manifest, Marx și Engels visează de-a-mpicioarelea la împărăția supunerii tuturor față de ele. Numai că în lumea fenomenală, forma deopotrivă privilegiată și universală a Necesarului e Inerția.
Concepția despre libertate ca „necesitate înțeleasă” e de bună seamă totalitară. Supunere la ordin liber consimțită! La felul ăsta de libertate se gîndise oare Tocqueville cînd scrisese „je regarderais comme un grand malheur pour le genre humain que la liberté dût en tous lieux se produire sous les mêmes traits [3]„? Fraza asta mi se pare una din cele mai profunde pe care le-a așternut Tocqueville vreodată pe hîrtie — și nu sunt puține. În plus, ea are, profetic, o legătură evidentă și directă cu realitatea de azi.
Dar să revenim la Engels și Marx. În Manifestul Partidului Comunist cuvîntul posibil (possible) apare, incluzînd prefețele autorilor la diversele ediții, de treizeci și trei de ori. În majoritatea cazurilor, în aceeași propoziție apare și cuvîntul only. În toate aceste cazuri sensul din text e că posibilitatea despre care e vorba e singura. Pînă la urmă înțelegi că nu e vorba de posibilități multiple ci de posibilități unice, adică de fatalități. După ce termini de citit Manifestul, rămîi cu impresia că autorii nici nu concep altceva decît imposibilități și ursite. Rămîi cu impresia — exagerată în formă dar exactă în esență — că autorii nu folosesc niciodată cuvîntul posibil fără să adăuge: nu doar posibil ci și absolut necesar („not only possible but absolutely necessary”: sintagma nu e o invenție, o citez conștiincios din Manifest [4]).
În Manifest, cuvîntul contingent (unnecessary) apare în total doar de două ori, în același pasaj bucolic, ce pare împrumutat din Bernardin de Saint-Pierre:
„The division of society into different, mutually hostile classes will then become unnecessary. Indeed, it will be not only unnecessary but intolerable in the new social order. The existence of classes originated in the division of labor, and the division of labor, as it has been known up to the present, will completely disappear.„
Bine. A înțeles toată lumea. Nu va mai exista vreo cît de mică diferență nici între clase, nici între Paul și Virginie. Dar nici aici autorii nu se pot abține să nu recadă în aceeași schemă — aș spune chiar tic — de gîndire: nu doar nenecesar ci și intolerabil, conferindu-i de data asta Imposibilului travestit în Contingență și a Interdicției camuflate în Facultativ o tentă moralist-prescriptivă.
Să revenim însă la Thoreau. Inacțiunea deliberată la care îndeamnă On The Duty Of Civil Disobedience are ca țel mărturisit nu înțelegerea „necesității istorice” și nici supunerea față de ea (cum spunea Marx în urma lui Hegel), ci, dimpotrivă, lupta cu inerția sistemului și, dacă se poate, înfrîngerea acesteia.
Cred că Thoreau nu și-a propus să distrugă sistemul american din vremea sa, ci să înfrîngă doar inerția acestuia, ilustrată printre altele de perpetuarea sclavagismului în ciuda pînă și a nerentabilității lui economice. Această țintă, deși pare mai modestă, e în realitate mult mai vastă, tocmai în măsura în care inerția unui sistem supraviețuiește totdeauna sistemului însuși. În această privință, experiența mișcărilor și regimurilor de inspirație marxistă și post-marxistă e deosebit de grăitoare. În Coreea de Nord, de pildă, monarhia ereditară a supraviețuit unei schimbări de regim menite, printre altele, să pună capăt vechilor tradiții monarhice ale Peninsulei.
Paradoxul de care pomeneam e doar aparent căci, după cum bine se știe, inerția și încremenirea se manifestă atît în imobilitate cît și în gesticulație. (Vioiciunea frenetică a „încremenitului în proiect” e un exemplu de inerție pură pe care nu vine s-o perturbe niciodată nimic.) Nu individul sau grupul de indivizi sunt inamicii declarați ai lui Thoreau — ca burghezul sau burghezia la Marx și Engels — ci Inerția. Iar tărîmul luptei cu propria inerție și cu cea a sistemului e singurul pe care omul își poate cîștiga un crîmpei de libertate. De altfel, tocmai asta s-ar putea să fie unica formă de luptă care nu e niciodată însoțită de vărsare de sînge.
În Datoria cetățeanului de a nu se supune, Thoreau înțelege să se opună violenței prin mijloace neviolente. Este, și după părerea mea, singurul mod de a rupe lanțul inert al violenței generatoare de violență:
„If a thousand men were not to pay their tax-bills this year, that would not be a violent and bloody measure, as it would be to pay them, and enable the State to commit violence and shed innocent blood.„
Marx și Engels cred, dimpotrivă, că violența va trebui combătută prin violență:
„In depicting the most general phases of the development of the proletariat, we traced the more or less veiled civil war, raging within existing society, up to the point where that war breaks out into open revolution, and where the violent overthrow of the bourgeoisie lays the foundation for the sway of the proletariat.”
Mai mult, disprețul autorilor pentru mămăligi social-democrate, inapte să facă explozie, e manifest:
„Hence, they reject all political, and especially all revolutionary action; they wish to attain their ends by peaceful means, necessarily doomed to failure, and by the force of example, to pave the way for the new social Gospel.„
Să încercăm să rezumăm: problema liberului arbitru, a libertății politice, a posibilității alegerii, se poate pune numai în sfera acelui Posibil care e totodată și Contingent. (Fiindcă posibilul care nu e și contingent este, ca la Marx, nu doar posibil ci și necesar, adică obligatoriu.) Interpretarea topologică a logicii modale [5] sugerează că, în puzderia de acte inerte pe care consimțim să le comitem, submulțimea actelor libere, deși nevidă, este, cum se spune în matematică, neglijabilă, de măsură nulă (despre „libertate ca anomalie” aici). O excepție, deci, cu atît mai prețioasă: singura, probabil, pentru care merită în general să te lupți.
Nu aduc vorba de logica modală și de topologie de florile mărului: pe vremea cînd Karl Popper și Hannah Arendt au dezvoltat, fiecare, cîte o teorie a totalitarismului (în înțelesuri și direcții total diferite), logica modală era încă neglijată chiar și de unii logicieni mainstream, precum Gödel, Turing sau Church. Or, logicile modale și interpretările lor topologice sunt de o importanță primordială pentru înțelegerea atît a libertății cît și a negării ei radicale, adică a totalitarismului.
De altfel, relațiile lui Karl Popper și ale Hannei Arendt cu logica ar merita, și unele și altele, cîte o discuție separată: ciudat e că pentru Arendt, Logica pare să se reducă la sintaxă, ca și cum semantica — adică interpretarea enunțurilor și a sistemelor din care fac parte — pur și simplu nu ar constitui un obiect de studiu al ei.
Spre sfîrșitul volumului al treilea al celebrei sale cărți despre Totalitarism, Hannah Arendt afirmă, de pildă, că „a defini coerenţa ca adevăr, aşa cum fac unii logicieni moderni, înseamnă a nega existenţa adevărului”. Numai că nici un logician modern — de la Frege și, într-o măsură chiar mai mare, de la Tarski încoace — nu reduce noțiunea de adevăr la aceea de coerență. Au încercat, fără prea mare succes, s-o facă cîțiva filozofi, dar logicienii propriu-ziși, în cadrul logicii formale, nu.
Coerența absolută a unui sistem logic (în sensul că „nu toate enunțurile din cadrul lui pot fi demonstrate”), coerența acestuia în sensul lui Post („nici un enunț format doar dintr-o variabilă nu e, în cadrul lui, o teoremă”) și coerența relativă la o transformare (de obicei, față de negație: un enunț și negația lui nu pot fi, amîndouă, teoreme) sunt, toate trei, definite sintactic. Definiția semantică a coerenței face apel la adevăr ca noțiune de sine stătătoare. Așadar, aici, Arendt greșește…
Arendt are perfectă dreptate atunci cînd subliniază rolul capital al ideologiilor în procesele de instaurare a regimurilor totalitare, dar după părerea mea greșește radical atunci cînd, în capitolul „Ideology and Terror – A Novel Form of Government„, glosează despre esența acestor ideologii. Ideologiile totalitare nu sunt absolut coerente, așa cum crede ea, ci absolut incoerente (în sensul de mai sus).
Arendt confundă caracterul autonom al ideologiilor totalitare și al proliferării „mecanice” a enunțurilor din cadrul lor, cu coerența. Unul din argumentele Hannei Arendt în favoarea logicii și a coerenței ideologiilor de tip totalitar sună astfel: „E interesant de notat că «logica» lui Stalin se numără printre puţinele calităţi pe care i le laudă Hruşciov în discursul său demolator de la Congresul al XX-lea [al PCUS].” Arendt manifestă acest interes într-o notă de subsol referitoare la un fragment de discurs — despre „forța logicii” tocmai — ținut de Stalin în 1924. E ciudat că în cazul de față Hannah Arendt i-a crezut și pe Stalin și pe Hruşciov pe cuvînt. La Hannah Arendt, naivitățile sunt rare, dar uneori se întîmplă să mai dai de cîte una… Dar în fond nu e decît un caz tipic de confirmation bias… Cînd ai în minte o teză, orice încuviințare e bună, chiar și ieșită din gura lui Hruşciov [6].
Ideologia cuprinsă în Manifestul Partidului Comunist este, cred, un bun exemplu de ideologie incoerentă. A arătat-o cu vîrf și îndesat Karl Popper în cartea sa Societatea deschisă și dușmanii ei.
Nu voi întreprinde aici o critică a filozofiei politice a lui Karl Popper. Mă voi mulțumi să observ că pentru el societățile sunt, în esență, de două feluri: cele fără legătură inversă între guvernanți și guvernați (pe care le numește „închise”) și cele cu legătură inversă (pe care le numește „deschise”), feedback-ul avînd un rol și în definirea noțiunii, dragi lui Popper, de piecemeal social engineering. Problema moștenirii politice a ideologiei popperiene se va putea pune la un moment dat în termeni similari cu cei în care discutăm astăzi de moștenirea politică a ideologiei marxiste. Chestiune de „traducere în fapte” sau chestiune de conținut intrinsec? Voi încerca să răspund la această întrebare cu altă ocazie, după ce voi fi în măsură s-o reformulez în termeni mai preciși. Deocamdată mă voi mulțumi cu cîteva considerații generale despre criza gîndirii politice, devenită evidentă la nu multă vreme după prăbușirea blocului sovietic.
Văd lucrurile, în mare, în felul următor: structurile în general — în cazul nostru particular vorbim de cele politice — sunt, ca și cele matematice, de cel puțin trei feluri: structuri de ordine, structuri algebrice (dintre care cele mai importante dau seama de fenomenele de simetrie, contrarietate și opoziție; în politică, de exemplu, opoziția dreapta-stînga) și structuri topologice. Criza gîndirii politice actuale provine în cea mai mare parte, după părerea mea, din necunoașterea de către gînditorii politici a celor din urmă: ei pur și simplu nu dispun de instrumentele necesare pentru a gîndi lumea dinamică de azi și, cu atît mai puțin, de mîine [7]. Din arsenalul conceptual al gînditorilor politici de azi fac parte doar structurile de ordine și cele de simetrie (sau opoziție). De curînd ascultam o conferință a unui filozof francez cunoscut, mulțumit să descopere că, în afară de axa dreapta-stînga, mai există în politică și axa — sau opoziția — sus-jos. Ceea ce însă se obține introducînd în discuție axe suplimentare — demersul e binevenit dar insuficient — e un produs de structuri de simetrie, adică tot o structură de simetrie.
Numai că noi nu trăim, cel puțin de la o vreme, într-o lume cu stînga la stînga și cu dreapta la dreapta, cu susul în sus și cu josul în jos, cu fața înainte și cu dosul înapoi, cu trecutul în trecut și cu viitorul în viitor… Trăim într-un prezent care, cum scria tatăl meu în 1985, „nu primeşte şi transmite, ci se proiectează pe sine în trecut şi viitor, vrea să poruncească trecutului şi viitorului [8]„.
Unde intervine însă flagrant lipsa de imaginație a ideologilor? Încercarea gînditorilor politici și a ideologilor de a introduce sisteme de orientare globale în lumea vie a politicii mi se pare sortită eșecului. E ca și cum ai încerca să institui un sistem de orientare global pe o bandă a lui Möbius. Dar acolo cel puțin știe toată lumea că e imposibil. De aia se și numește suprafață neorientabilă. Asta cred că e și soarta ideologiei globaliste, care încearcă să impună repere globale într-o lume în care, ca pe o bandă a lui Möbius sau ca pe un plan proiectiv real (neorientabil și el), nu se pot propune decît cel mult repere locale. Pînă în clipa în care va eșua sîngeros și definitiv, ideologia globalistă va fi mereu nevoită să proclame, în toate domeniile: „ba-i așa, ba nu-i așa!” Cine a trăit într-un regim socialist mai mult sau mai puțin totalitar știe…
Politica s-a spus, nu-i așa, că ar fi arta posibilului. Toată problema e că, pentru a formula o teorie a necesarului și a posibilului în politică, pentru a dezvolta o teorie a societății deschise și a societății închise, este nevoie de modele topologice. Cu atît mai mult cu cît închiderea și deschiderea sunt noțiuni topologice, reprezentări „spațiale” ale posibilului și ale necesarului (despre asta aici); și cu atît mai mult cu cît dezideratul egalitarist presupune atenuarea sau chiar desființarea structurilor de ordine dacă nu și a celor de simetrie și opoziție (ca la Marx în definitiv!).
Poate că filozoful politic din ziua de azi ar fi mai puțin speriat atunci cînd aude vorbindu-se de „structuri topologice” dacă i s-ar arăta că atunci cînd spune că „extremele se ating” face fără să știe, întocmai ca domnul Jourdain, o afirmație cu conținut topologic. De cele mai multe ori, afirmația „extremele se ating” se referă la extrema stîngă și extrema dreaptă. În gîndirea politică, acest tip de enunț poate însă avea și alte înțelesuri: lectura Manifestului Partidului Comunist, ca de altfel și a altor utopii, îmi readuce în minte ideea că nu există nici o deosebire reală între lumea ideală, dar mecanică și inertă, a utopiei absolute și ceea ce numim distopie deplină.
Inerția discursului marxist — cea din care izvorăște inerția sistemelor totalitare — e strîns legată de caracterul lui „deductiv”. Pun cuvîntul în ghilimele nu numai fiindcă, așa cum corect a arătat Karl Popper, multe „deducții” din cadrul lui sunt pur și simplu invalide logic, ci și fiincă discursul marxist presupune că individul trebuie să asculte de turmă și de legile acesteia.
Discursul lui Thoreau din The Duty of Civil Disobedience este mai degrabă de tip inductiv: pornește de la individ la colectivitate. Tocmai de aceea, eu aș prefera să vorbesc de ideologii duale și nu de ideologii opuse, așa cum de altfel sunt, în logica predicatelor, cuantificatorul universal (toți) și cuantificatorul existențial (unii), așa cum sunt în logica modală necesarul și posibilul, așa cum sunt în Topologie deschiderea și închiderea, așa cum ar trebui considerate, în teoria politică, totalitarismul și democrația. Și cînd insist asupra distincției dintre opoziție și dualitate, am în vedere incapacitatea democrației ca sistem de a se opune totalitarismului: totalitarismul și democrația nu sunt noțiuni opuse, ci duale: între ele există, cum ar fi spus Noica, o relație de contradicție unilaterală (dar despre asta, Domnule Profesor, vă voi scrie separat). Dacă ceea ce tocmai am afirmat e adevărat, atunci discursul lui Thoreau e cu atît mai important. Fiindcă el nu pornește de la un sistem (fie el și democratic), ci de la lupta individului împotriva inerției proprii și a inerției sistemelor (fie ele și democratice).
În invitație, vorbeați, Domnule Profesor, de refuzul sau omisiunea (nu doar a) regimurilor comuniste de a traduce și publica manifestul lui Thoreau. De curînd, am confruntat textul original al lui Thoreau cu o traducere în franceză recitată de un actor de aici din Franța. Spre surprinderea mea, mi-a fost dat să aud și patru paragrafe recitate cu un fel de patos resemnat, care însă din textul englezesc lipseau. Intonația monotonă și dezabuzată a actorului (ai fi spus că citește din Lautréamont) nu te lăsa cîtuși de puțin să ghicești că sunt apocrife. Adresat de bună seamă publicului francez din ziua de azi, unul dintre ele era un apel la boicotarea alegerilor — democratice sau nu, las la aprecierea eventualilor cititori, mai ales francezi, ai acestor rînduri.
În fine, vă datorez, Domnule Profesor, un răspuns clar și răspicat la întrebarea: am cunoscut sau nu oameni care să considere că marxismul e corect, frumos și drept și că doar punerea lui în practică în fostele (sau actualele) țări comuniste a fost brutală, groaznică, înspăimîntătoare? Da, am cunoscut cel puțin un om care considera că marxismul e corect, drept și frumos și că punerea lui în practică a fost o… „necesitate istorică”. Nu știu dacă ceea ce vă voi spune întregește sau nu tabloul psihologic pe care încerc să vi-l redau, dar ura lui față de capitalism, deși se manifesta cît se poate de rar, era atît de acerbă încît considera că, pentru dărîmarea capitalismului, orice berbece e bun. Nu-l chema Michel Foucault, dar berbecele la care se gîndea era același…
Andrei Vieru
Invitation To Andrei Vieru
Usually intellectuals write a manifesto when they are discontent with a present state of affairs and want to generate a desired change. It happened with the 95 Theses posted by Luther and prior to him with Hus, with surrealism, with dada, more recently with the Internet Manifesto, etc. This tendency seems even stronger in the case of political manifestoes. These are the manifestoes that can also influence social categorization, social relationships (class identity and inter groups relationships included) and the mode in which social dilemmas and conflicts are perceived and approached. In this case it makes sense to try to investigate the social functions of manifestoes across cultures and time. The problem is that most of them are published according to the will of their authors in combination with the social tensions generated by painful social problems. As a result the scope-conditions to compare different manifestoes, that usually make a comparison reliable, are not met. However, sometime are historical accidents when manifestoes that deal with major social problems are published simultaneously. Almost as social psychologists do with their „vignettes” that introduce and independent variable within lab conditions. This happened with two major action oriented texts that makes possible to compare them: one is Manifesto of the Communist Party by Marx and Engels, the other one is Civil Disobedience by Thoreau. I noticed many times that some social scientists, including psychologists, name wrongly (even if this is a wide spread habit) the Manifesto of the Communist Party – as „The Communist Manifesto”, eliminating the essential factor of collective action, „PARTY”. I hope that you will accept to participate to this study and that the project will have the chance to be enriched by your answers.
Here are the two questions:
1. Since 1990 I observed that a significant number of intellectuals from former communist countries, some of who had clear relations with the Communist Party, consider that the communist ideology as such, its „commandments” (this is the word used by some intellectuals who consider themselves as part of the intelligentsia), were not at all bad, by contrary these „commandments” are still valid. The only thing that was bad, wrong, terrible, or/and appalling was the mode in which brutal political leaders have applied these „commandments”. The main point of these views is that between the communist ideology and program in its original form (as it is expressed, for instance in the Manifesto of the Communist Party), on one hand and the communist reality from former communist countries on the other hand there is no link. Did you meet such type of social accounts, such explanations? Also I would like to know how do you perceive such accounts? In some cases it is even argued that the communist ideology was not at all appalling in itself, appalling, brutal, but violent were only the realities produced by evil dictators. Did you meet such views? What do you think about such views?
2. The second problem regards the relationship between two action oriented texts: the Manifesto of the Communist Party (MCP) by K. Marx and F. Engels, on one side and the Civil Disobedience (CD) by H.D. Thoreau on the other side. It seems to me that by comparing these fundamentally opposite action-oriented texts it is possible to identify the long-term macro (even mega) social consequences of such reform-oriented algorithms or heuristics that are inscribed in different styles in these texts that originate in different worldviews. Studying this problem over years I observed that these two action- oriented-texts are associated with two totally opposite political and ideological genealogies. The MCP has generated a bloody political genealogy (Lenin, Trotsky, Kun, Stalin, Kaganovich, Beria, Mao, Tito, Dej, Pauker, Ceauşescu, Castro, Pol Pot, Kadar, Husak, Gomulka, Kim Ir Sen, Honecker, Brejnev, Jivkov, etc, etc.), while Civil Disobedience is associated with (Tolstoy, Gandhi, Martin Luther King, Mandela, Rosa Parks, V. Havel, A. S. S. Kyi, Liu, etc). These two opposite historical series cannot be explained by mere chance, good fortune, historical luck that made that only evil leaders be attracted by MCP and only good leaders be attracted by CD. It might be useful to recall that these two texts have become public almost simultaneously: the MCP in February 1848, the CD in January 1848, as a public lecture. This synchronicity offers a great opportunity for investigating the possible causes implied the mega-experiments related to these two texts during more than 150 years. It must be something within the intrinsic design of these action-oriented texts that is accountable for these opposite genealogies. As a matter of fact most communist regimes denied the translation of Civil Disobedience. Even many years after 1989 I noticed a resistance against such a translation.
My second question is: could these two radically different texts inform us about the power of action-oriented texts in human history? What do you think? I will share with you my own answers to the same questions.
I hope to receive your answers. Thank you.
Sincerely yours,
Catalin Mamali
NOTE_____________________
[1] Majority Of One. L-am citit cu ani în urmă, dar m-am ferit să-l recitesc acum, înainte de a vă răspunde la solicitare.
[2] Vorbiți în Invitație de cele două „action-oriented texts”.
[3] „Aș privi ca pe o mare nenorocire pentru specia umană faptul că libertatea s-ar dovedi nevoită să apară pretutindeni sub aceleași trăsături.” (trad. personală)
[4] În Manifestul Comunist, cuvîntul posibil mai apare de cîteva ori însoțit de forme superlative ale unor adjective sau adverbe: the best possible, as soon as possible (cel mai curînd posibil), etc. E un alt mod de a folosi cuvîntul posibil cu sensul deghizat de necesar sau, după caz, obligatoriu.
[5] în cadrul căreia această sferă coincide cu operatorul-frontieră. Bazele interpretării topologice a logicii modale au fost puse de Stone în 1937 și de Tarski în 1938. Cînd scria Societatea deschisă și dușmanii ei (publicată în 1945), Popper nu era la curent cu ele. Întrebarea e: de ce nu suntem la curent astăzi, trei sferturi de secol mai tîrziu?…
[6] Aceste remarci nu știrbesc cu nimic admirația mea pentru Karl Popper și pentru Hannah Arendt, iar stima adîncă față de ei nu mă împiedică să-i citesc cu un ochi critic.
[7] sistemele dinamice nu pot fi gîndite fără cîteva elemente de topologie.
[8] Din același pasaj: „Ziua de azi primea întregul trecut pe care voia să-1 redea sporit viitorului. Prezentul era modest nu numai ca pretenţii, ci, mai ales, ca mijloace — tocmai fiindcă erau mai modeşti în mijloace, oamenii se simţeau şi mai modeşti în pretenţii. Ziua de azi prelua, acumula şi transmitea; nu dorea nimic mai mult; era totul. Azi, acest totul a devenit puţin.
Mi-e teamă că invazia zilei de azi asupra lui ieri şi a lui mîine este o expresie a acestei necugetări, a acestei lipse de modestie; iar lipsa de modestie se datorează puterii dobîndite, puterii care, reflectată în oglinzile conştiinţei umane (oglinzile relei conştiinţe), se amplifică nemărginit, înşelîndu-l pe om, dîndu-i iluzia că poate interveni acolo unde el nu poate interveni, că el poate ceea ce nu poate (şi e atît de bine că nu poate).” Anatol Vieru, Cuvinte despre sunete, Cartea românească, 1994
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Respect față de acest autor. Practic a lipsit (Pătrășcanu) un dialog de stânga în România, practic a lipsit prea mult timp dezbaterea politică publică cum e în parlamentul britanic. Vidul din sfera publică românescă 1939-1989 în cei 50 de ani de dictatură autohtonă a atomizat societatea civică, a distrus încrederea între locuitorii țării, a distrus sentimentul de solidaritate. Greu de recuperat „decalajul istoric“ în democrația tânără românească.
Prefer Hannah Arendt (… Arendt vertrat ein Konzept von „Pluralität“ im politischen Raum. Demnach besteht zwischen den Menschen eine potentielle Freiheit und Gleichheit in der Politik. Wichtig ist es, die Perspektive des Anderen einzunehmen. An politischen Vereinbarungen, Verträgen und Verfassungen sollten auf möglichst konkreten Ebenen gewillte und geeignete Personen beteiligt sein. Aufgrund dieser Auffassung stand sie rein repräsentativen Demokratien kritisch gegenüber und bevorzugte Rätesysteme und Formen direkter Demokratie.
Nicht zuletzt aufgrund ihrer zahlreichen theoretischen Auseinandersetzungen mit Philosophen wie Sokrates, Platon, Aristoteles, Immanuel Kant, Martin Heidegger und Karl Jaspers sowie mit den maßgeblichen Vertretern der neuzeitlichen politischen Philosophie wie Niccolò Machiavelli, Charles de Montesquieu und Alexis de Tocqueville wird sie dennoch häufig als Philosophin bezeichnet. Gerade wegen ihres eigenständigen Denkens, der Theorie der totalen Herrschaft, ihrer existenzphilosophischen Arbeiten und ihrer Forderung nach freien politischen Diskussionen nimmt sie in den Debatten der Gegenwart eine bedeutende Rolle ein.
….. Nach Kriegsende veröffentlichte Arendt zwei Artikel zur Existenzphilosophie. In The Nation erschien Anfang 1946 der Text French Existentialism, in dem sie vor allem das Denken Albert Camus’ zustimmend und dasjenige Sartres kritisch beleuchtete. Sie äußerte gegenüber Jaspers ihre große Hoffnung auf einen neuen Typus von Menschen, der ohne allen „europäischen Nationalismus“ Europäer ist und sich für einen europäischen Föderalismus einsetzt. Dazu zählte sie Camus aus der französischen Résistance, dem sie in einem Brief Ehrlichkeit und politische Einsicht bescheinigte……. Als Quellen für ihre Überlegungen nutzte Arendt neben philosophischen, politischen und historischen Dokumenten unter anderem Biografien und literarische Werke. Diese Texte wertete sie wortgetreu aus und konfrontierte sie mit ihren eigenen Denkansätzen. …. /.. a preferat democrația directă …. … ) : scriu teorie politică, nu e vorba de filozofie. Am văzut multe interviuri cu HA, mi-e foarte simpatică. Am citit biografiile (Elisabeth Young-Bruehl: Hannah Arendt. For Love of the World. Yale University Press 1982), etc.
… „… Problema moștenirii politice a ideologiei popperiene se va putea pune la un moment dat în termeni similari cu cei în care discutăm astăzi de moștenirea politică a ideologiei marxiste. Chestiune de “traducere în fapte” sau chestiune de conținut intrinsec? .. „…
Karl Popper (…. Dass Karl Popper begann, seine philosophischen Gedanken niederzuschreiben, war vor allem seinen Kontakten mit dem Wiener Kreis zu verdanken, dem Kreis um Moritz Schlick, Rudolf Carnap und Otto Neurath. Vor allem Schlick distanzierte sich von Popper, der seine neopositivistische Position kritisiert hatte, und warf ihm unbeherrschtes Auftreten vor. In Poppers mündlicher Doktorprüfung (Rigorosum) 1928 war Schlick Beisitzer, wobei es zum Streit kam, da Popper nach Schlicks Auffassung überzogene Kritik an dem von Schlick geschätzten Ludwig Wittgenstein übte; dieser wolle „wie die katholische Kirche die Diskussion sämtlicher Fragen verbieten, auf die er keine Antwort wisse“.[9] Popper erhielt daher keine Einladungen zu den Sitzungen des Kreises. …. Popper unterstrich demgegenüber noch einmal die Überlegung David Humes, dass man aus formallogischen Gründen aus Einzelfällen kein allgemeines Gesetz ableiten (Induktionsproblem), sondern nur allgemeine Sätze widerlegen kann („Man kann nicht mehr wissen, als man weiß“). Auch alle Versuche, aus Einzelfällen wenigstens quantifizierbare Wahrscheinlichkeiten von Theorien abzuleiten, hält er für verfehlt und liefert mathematische und philosophische Argumente, um die logische Unhaltbarkeit von Sätzen wie „Theorie A ist mit 80%iger Wahrscheinlichkeit wahr“ deutlich zu machen.
Popper schlägt stattdessen vor, dass Theorien (abstrakt betrachtet) frei erfunden werden dürfen. Im Nachhinein werden dann Experimente angestellt, deren Ausgang als Basissätze konventionell festgelegt werden. (Popper selbst verwendet sogar das Wort „willkürlich“, um zu verdeutlichen, dass diese Basissätze selbst nicht rational zu rechtfertigen sind.) Durch diese Basissätze können dann die Theorien widerlegt (falsifiziert) werden, wenn die Folgerungen, die aus ihnen deduziert werden, sich im Experiment nicht bestätigen. In einem evolutionsartigen Selektionsprozess setzen sich so diejenigen Theorien durch, deren Widerlegung misslingt. Durch diese Umkehrung des klassischen Versuchs, Theorien zu beweisen, kommt Popper zu der auf den ersten Blick kontraintuitiven Forderung, Wissenschaftler sollten versuchen, ihre Theorien zu widerlegen bzw. mit entscheidenden Experimenten (experimentum crucis) Theorien auszusieben. Durch dieses Aussieben falscher Theorien kommt man, so Popper, der Wahrheit immer näher, ohne jedoch jemals den Anspruch auf Sicherheit oder auch nur Wahrscheinlichkeit erheben zu können. Er betonte zwar auch die Notwendigkeit der Kreativität beim Aufstellen einer Theorie; wichtig für den Fortschritt sei allerdings vor allem die kritische Überprüfung, die auf lange Sicht nur von den wahrheitsnächsten Theorien bestanden wird. So schreitet z. B. auch die Trainingswissenschaft fort, indem sowohl Einzelfallbeispiele verallgemeinert als auch systematisch induktiv vorgegangen wird. Die Verifikation/Falsifikation von Trainingstheorien findet dann aber immer wieder im Wettkampf statt.
Allerdings fordert er für Theorien Widerspruchsfreiheit als „oberste axiomatische Grundforderung“, die jedes theoretische System – empirisch oder nicht – erfüllen muss, und stellt fest, „Die Objektivität der wissenschaftlichen Sätze liegt darin, daß sie intersubjektiv nachprüfbar sein müssen“, also falsifizierbar.
Popper betont, dass die Annahme, dass die Welt gesetzhaft strukturiert ist bzw. dass es Naturgesetze gibt, im Aufstellen wissenschaftlicher Theorien enthalten ist – natürlich wie diese Theorien selbst als Vermutung, da es ja nicht auszuschließen ist, dass alle Theorien scheitern. ……. …./……… cere ca teoria sau empiria să fie fără contradicții… premisa ca lumea e structurată după principii e numai o presupunere.. … poate eșua ca oricare teorie… ….. ) a fost sfetnicul cancelarului SPD Helmut Schmidt. Nu sunt leaderul cultural- spiritual al țării a declarat Helmut Schmidt.
Pozitivismul Vienez a avut o continuare în SUA după emigrarea 1938.
Azi E. Macron (Hegel, P. Ricoeur) e un leader cu înclinații și studii filozofice. Vorbe mari 2017 la Versailles/ Sorbona e primul succes al președintelui francez. Ce va urma?
… „… Criza gîndirii politice actuale provine în cea mai mare parte, după părerea mea, din necunoașterea de către gînditorii politici a celor din urmă: ei pur și simplu nu dispun de instrumentele necesare pentru a gîndi lumea dinamică de azi și, cu atît mai puțin, de mîine [7].
… „….
Sunt mai sceptic decât autorul în privința teoriilor. Recrutarea pesonalului, al leaderilor politici se face în partide pe baza „membru de partid“. E o calificare de o mediocritate rareori de întrecut, nu numai în România. Nu cred că mulți dintre cei în parlamentele europene au citit ceva asemănător cu textul prezent al autorului. Despre Marxism și stânga în România renunț (…. ….. Habsburg. Bibliothek einer verlorenen Welt. Hoffmann und Campe, Hamburg 2014. Richard Wagner, Timisoara-Berlin/ ../ Das Leben einer Akte. Chronologie einer Bespitzelung. Dokumentation. Verlag Das Wunderhorn, Heidelberg 2009. Johann Lippet /…. Die Aktionsgruppe Banat nahm ihren Ursprung am Lyzeum von Sânnicolau Mare (deutsch Großsanktnikolaus), wo die dortige Deutschlehrerin Dorothea Götz einen Literaturkreis ins Leben gerufen hatte. Die neun Gründungsmitglieder Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner teilten von Beginn an eine gemeinsame Lebenswelt. Sie entstammten der dörflichen Sozialisation der deutschen Minderheit im Banat und waren alle zwischen 1951 und 1955 geboren. Mit Ausnahme von Sterbling und Ortinau, die zur Gründungszeit Gymnasiasten waren, absolvierten sie ein Germanistikstudium an der Universität Timișoara (später West-Universität)Das Programm der Aktionsgruppe war zunächst von ästhetischer, aber auch politischer Natur. Die Mitglieder behandelten ähnliche Themen und betonten gemeinsame Auffassungen und ihre Zusammengehörigkeit. Die Autorengruppe war vom grundlegenden Motiv der rumänien-deutschen Literatur geprägt. Die Autoren waren einerseits sprachlich an den deutschen Kulturraum angebunden, andererseits thematisch durch den rumänischen Alltag dominiert. Die Gruppe eröffnete Auftritte mit dem Gedicht Engagement. Der kollektive Text kann als ein Leitfaden der Autoren angesehen werden und stellt einen Appell an das Publikum und die Autoren dar. Der Lyrik kam den Mitgliedern der Gruppe mehr als eine ästhetische Funktion zu; sie sollte den Leser zu Handlungen veranlassen. Die Mitglieder waren durch die von den meisten gemeinsam verbrachte Schul- und Studienzeit, ihre Auffassungen über Funktion und Wirkungsstrategie der Texte, die nüchterne Sprache und das politische Engagement verbunden.
Die Gruppe verstand sich als Solidargemeinschaft von Schreibenden und bekannte sich zum Marxismus. Ihre literarischen Vorbilder waren Bertolt Brecht, die rumäniendeutsche Dichterin Anemone Latzina und DDR-Autoren wie Volker Braun und Rainer Kirsch. Weiterer Einfluss ging von der Beat Generation, der Wiener Gruppe und der 68er-Bewegung aus. Bevorzugte Themen waren die Auseinandersetzung mit der politischen Realität – dem Verlangen nach Systemreform von innen nach der Dialektik bei Marx und Engels – und der Tradition der Banater Schwaben. …… … ) in favoarea colegilor de liceu și universitate.
… „… Unde intervine însă flagrant lipsa de imaginație a ideologilor? Încercarea gînditorilor politici și a ideologilor de a introduce sisteme de orientare globale în lumea vie a politicii mi se pare sortită eșecului…. „…
Păstrez câte ceva din doctrina politică franceză „exception culturel“, despre misiunea universală franceză:
Liberté , Egalité , Fraternité,
Declarația drepturilor omului la Paris,
din
Constituția SUA și Declarația de Independență SUA.
Sunt mai concrete cu consecințe mai ușor de urmărit decât teorii lungi.
Life is life.
Acum, dupa ce am citit articolul pe care l-ati scris, inteleg de ce s-a dus Henry David Thoreau sa locuiasca in padure si in acelasi timp imi inteleg si pulsiunile pe care le-am avut si intr-o oarecare masura inca le mai am de a face exact acelasi lucru.
Singura diferenta, care ma opreste sa-mi pun pulsiunile in practica, este faptul ca proprietarul multor paduri este din nefericire tot statul. Ca sa cuplez si cu articolul doamnei Tereza-Brandusa Palade nici Biserica nu poate sa-si asigure veniturile proprii din exploatarea proprietatilor silvice si nici anahoretii nu se mai pot refugia in paduri.
Concluzia este ca singura rezistenta individuala posibila in cazul democratiilor liberale care socializeaza coruptia este …
Sinuciderea?
Nu disperati si nu deznadajduiti …
În sfârșit! De când așteptam un articol scris de dvs.
Mulțumesc, dle Andrei Vieru!
Repet ce am spus in multe ocazii, uneori si argumentand : Teoria marxist -leninista , socialismul stiintific pornind de la MPC contine in sine ca element constitutiv, tot ce este necesar si suficient distrugerii si esecurilor aplicarilor sale exact precum orice perpetuum mobile sau minunata constructie a lui Zorba din filmul cu acelasi nume le contin.
Problema noasta este ca inca nu s-aelaborat acea teorie care sa reduca la absurd aceasta constructie criminala. Trebuie dovedita eroarea teoretica fundamentala prin atacarea ei frontala si nu doar prin consecintele ei criminale. In prima zona se situeaza ganditori precum Kolakovski si von Mises iar in a doua toti cei care se bazeaza empiric pe atacarea teoriei doar prin consecintele ei nefaste(vezi lucrarile deosebite ale dlui Vladimir Tismaneanu) fara sa reuseasca sa arate ca aceste consecinte sunt cuprinse in insusi structura si fundamentele acestei teorii, care ne place nu ne place, a fost si se mai doreste sa fie una din caile de dezvoltare ale omenirii. Intelegand ca cealalta cale mult preferabila respectiv capitalismul nu elimina toate erorile exacerbate la maxim de comunism, motiv pentru care acesta s-a si mentinut atat de mult timp si inca mai are pretentii, ramane inca de cautat si de gasit, ceea ce se numeste Calea a treia pe langa care unii ganditori au reusit sa treaca destul de aproape.
Nu mai este mult… :)
I went to the woods because I wished to live deliberately
Pina si noi inginerii citeam.. pe vremuri, Thoreau, da numai povestea din padure, era un fel de biblie a hipismului, si tare-mi placea…
Manifestul in schimb mi s-a parut, intuitiv, din start o mare idiotenie, mai ales ca trebuia sa-l citim.
1.Cred ca eroarea de fond a viziunii comuniste asupra evolutiei si schimbarii in societate, este credinta ca un sistem politic, economic si social poate fi realizat simplu si de la zero, schimbind un singur element al ,,componentei economice”: proprietatea!Istoria umanitatii definita întotdeauna (politic si social) prin tipul de proprietate, a fost si va ramine multa vreme bulversata de schimbarea ei prin ,,revolutie”, fara ca ,,evolutia” istorica a acesteia sa o fi reclamat si impus la modul obiectiv!
2.Eroarea teoretica fundamentala a marxismului este necunoaterea de catre corifeii sai, a constructiei si functionalitatii sistemice a societatii politice, economice si sociale omenesti si a raporturilor dintre parti si intreg din cadrul acesteia.
In lipsa structuralismului, aparut dupa 1900 ca teorie a sistemelor de orice tip – mai intai ca ,,metoda” de lucru si apoi ca miza teoretica (si filozofie), Marx si Engels se aflau in 1848 înafara instrumentarului si logicii stiintifice de evaluare si constructie – a unui (nou) model societal!
In al doilea rind, intelegind tendinta spre diminuarea diferentei dintre indivizi (ca evolutie istorica obiectiva), ei au ,,fortat” (in acest sens) ,,istoria” prin lucrarea lor de ,,economie aplicata”, urmind ca societatea egalitarista sa fie realizata prin constringere politica, economica si sociala (extrema).
Cele doua erori ,,genetice” ale proiectului societal propus prin ,,Manifestul Partidului Comunist”, nu puteau duce decit la rezultatele catastrofale cunoscute, nefiind vorba de proasta aplicare sau constructia lui in tari neindustriale, asa cum indica Marx!
3.Identificarea acestor erori ale proiectului politic, economic si social marxist este atit de simpla, incit trebuia sa fi un ,,simplu” analist economic pentru a le constata.Ramine astfel explicabil de ce marxismul este atacat doar ,,empiric, prin consecintele sale nefaste, asa cum spune d-l Ion Adrian…
4.Aceeasi eroare si necunoastere a structurii sistemice a ,,societatii economice romanesti”, face ca solutiile de imbunatatire a mediului economic national sa fie punctuale, pe un singur domeniu , neintelegindu-se ca reconstructia industriala a tarii si realizarea strategiilor industriale si institutionale au nevoie de un proiect de tara, care sa cuprinda masuri de imbunatatire a intregului ansamblul politic, economic si social national!
La fel ca in cazul proiectului marxist – o singura schimbare, intr-un singur domeniu, fara imbunatatirea simultana a întregului ansamblu economic national – nu poate fi decit esuanta national.
Comentariul meu se referă mai mult la formă si mai putin la conţinut.
În ciuda a 1,492 vizualizari, (la ora la care comentez), textul articolului nu ni se adresează decât accidental, poate, căci prin decizia de a se publica acest eseu pe această platformă, noi, cititorii, am devenit martorii fortuiţi ai unui schimb de „replici”, fie ele si documentate (dar scolastic-subiective), între doi autori ce nu ne-au „invitat” la festin.
Am impresia că am fost transformati în spectatori disciplinati aşteptând, în dosul cordonului de securitate, să se termine „meciul” de şah al unor prodigioşi sportivi ce au hotărât să discute peste capetele noastre, discutii de „adulţi”.
Dincolo de seriosul subiectului, remarc totuşi că doi români se provoacă (printr-o „solicitare” în engleză ???) la „une joutes oratoires”(cum ar zice francezul) socio-filozofică-intelectuală ce pare închinată, dincolo de intereseul articolului, unui ipotetic zeu Narcis. Se întâmpla că, la bairamul acestei retoricii tufoase şi care se vrea fără cusur, am fost şi noi invitati, ca niste şi rude mai sărace, aşa, „ca să avem si animaţie !”, sau poate e vorba de „rating”?.
Sub etalarea unui strat consistent de citate si trimiteri la sociologi, economisti sau filozofi mai renumiţi, se ascunde, cred, şi aceasta în ciuda complexităţii textului, o tratare destul de expeditivă a subiectului.
Aş fi preferat o interpretare mai personală si nu o etalare ale unor cunoştinţe sub forma unor (aproape) recenzii de carte. Suntem, totuşi, pe o platformă jurnalistică, si chiar dacă admit faptul că aceste critici sunt „la limită” şi că excepţiile pot fi pline de surprize plăcute, continui să cred ca locul unor astfel de eseuri era în alta parte, într-un loc unde poziţia mea de cititor ar fi fost plauzibilă, aşteptată, bine determinată şi acceptată fără nici o reţinere din parte-mi.
Subiectul este, intelectual si nu numai, interesant si stimulant pentru o reflecţie asupra istoriei, ba chiar si asupra noastră, dar maniera de a trata expunerea sa pe aceasta platformă, este destul de neîndemânatică, chiard dacă, bănuiesc, nu acesta a fost intenţia autorului.
Aşa că, voi considera, ca si Hannah Arendt că “a defini coerenţa ca adevăr, aşa cum fac unii logicieni moderni, înseamnă a nega existenţa adevărului”. Aceasta în ciuda afirmaţiei autorului articolului, că ” nici un logician modern — de la Frege și, într-o măsură chiar mai mare, de la Tarski încoace — nu reduce noțiunea de adevăr la aceea de coerență”, căci nu la acei logicieni mă refer.
E drept că „solicitarea” definea din start subiectul dizertaţie. Dar dacă ar fi să acceptam o alta „solicitare”, consider că studiul comparativ ar trebui să se axeze, de ce nu ?, pe altă formă de societate, încă existentă.
Exista în memoria colectivă a omenirii, chiar aşa maltratată cum a fost, o oază de pace (?) a începuturilor omenirii. Vorbesc de psihologia si sociologia societăţii primitive. Mai mult, această formă de existenţă încă persista la triburi uitate prin meandrele Amazonului sau aiurea prin pădurile Asiei tropicale. Cu aceste studii asupra acestor populaţii aş fi comparat „idealurile” marxiste…
Am fi remarca o similitudine privind existenţa noţiunii de egalitarism, dar de data aceasta realizat nu prin constrângere politică ci dintr-o adevărată „necesitate” economică si socială impusă de natura înconjurătoare, în rolul ei de responsabilă a împlinirii unor nevoi vitale.
Demonstrând şi definind noţiunea „necesităţii” unei societăţi, am putea, comparativ, contra „frontal”, cum zicea un alt comentator, teoriile unei alte societăţi, marxiste de data aceasta, atât de blamate (dar nu de toţi).
Mi se pare mai pertinent să comparăm noţiuni de similaritate (egalitarism necesar-egalitarism impus), pentru a analiza si sintetiza, în concluzii… coerente, dihotomia nu chiar aşa de evidentă la prima vedere, în loc de a încerca să justificăm necesitatea comparativă a unor noţiuni evident logic-dihotomice (violenţă-non violenţă), chiar dacă, o putem face ca titlu de provocare intelectuală.
Manifestul lui Thoreau ar trebui decriptat in orizontul spiritual al timpului – un timp al Revolutiei : ¨spiritualismul¨ transcendentalist american , o anexa a romantismului si idealismului continental , cu importante caractere anarho – revolutionare .Transpunerile in categoriile politice actuale , in schematismul Stinga-Dreapta ( care , apropo , nu au , la origine , nicio semnificatie secreta topologico metafizica ) sint superficiale , chiar obtuze .V. de ex. C. Albanese : A Republic of Mind and Spirit , lucrarile lui A. Versluis etc. , despre ce a fost sau nu a fost ¨transcendentalismul¨ .
Despre ¨contradictia unilaterala¨ : Noica modifica logica dialectica hegeliana prin acest concept (para)logic original (¨autentic¨) prin care reuseste , aparent , sa violeze doar pe jumatate principiile logice . Care logica dialectica si ¨speculativa¨ ( sau speculanta ) este nu doar metalogica , ci si metapolitica ( un nume pt. apocaliptica revolutionara de toate nuantele ) : cu ajutorul magiei dialectice , prin care se pot rezolva absolut toate enigmele , Noica a gasit ca nationalismul metafizic este , totusi , compatibil cu ¨ascetismul¨ national-comunismului ( caz tipic de sindrom Stockholm , de care a mai suferit , de ex. , Lev Gumiliev , fiul Ahmatovei , autor , si el , al unui halucinant ¨sistem al Lumii¨ ) . In acelasi capitol al speculatiilor pseudo(epistemo)logice , de factura magico-dialectica , pot fi incluse irationalul dogmatic blagian , fenomenologia existentialisto-marxisto-psihanalitica sau divagatiile suprarealiste despre ¨tertul inclus¨ . Au aceeasi valoare explicativa ca si cvadratura cercului , un soi de ¨ezoterism¨ vid , si ar putea face , eventual , obiectul unei psihopatologii a intelighentiei iluminate . Sigur , aceste chei eliptice ce se potrivesc la toate usile pot fi utile pt. impresionarea auditoriului mai excitabil , amator de rafinamente gotice .
P.S. intempestiv.
Contradictia se refera la existenta, e copulativa si propozitionala , nu este intre termeni simpli ( a caror simpla enuntare nu implica adevarul si falsul ). A este non-B este o propozitie eliptica, semnificand o simpla diferenta ( subinteleasa, deci o tautologie implicita ), nu o contradictie. In ex. idealist hegelian, de unde provine aceasta neintelegere, intre ´subiect´ si ´obiect´ ( termeni simbolici sau metaforici – ´metafizici´, fara continut real ) relatia nu este de ´contradictie´ , ci sunt in mod evident corelativi si complementari, adica cea mai slaba opozitie. Contradictia este o opozitie sau excluziune totala, in cantitate si calitate. Aristotel foloseste contradictia intre existenta si ne-existenta in ´generare si distrugere´ , unde nu exista termen mediu ( asa cum nu exista intre ´da´ si ´nu´, to be or not to be , tertul este exclus ), ca in schimbarea calitativa sau alterare, de contrarietate. Intre fiinta si ne-fiinta, ca termeni substantivati, relatia este de privatiune, nefiinta e privatiunea (steresis) fiintei ( vazuta ca ´forma´, eidos ). Contradictia e ´in minte´, ca adevar si falsitate, nu pot exista doua realitati ´contradictorii´ , tocmai pt. ca una o exclude absolut pe cealalta, una trebuie sa fie adevarata, adica reala, iar cealalta, falsa sau ireala. Apelul la ´logici alternative´ e un subterfugiu speculativ, principiul non-contradictiei e ´cel mai singur´ si cine il neaga se neaga pe sine, nu spune nimic, e ca un bustean : negarea principiilor logice se face inevitabil tot prin principiile logice ( presupuse in orice articulare ) si le confirma pe alta cale. ´Contradictia unilaterala´ e un pur non-sens logic, o metafora dialectica, un vicios perpetuum mobile : toti a sunt b, unii b sunt a sau nu toti b sunt a, este relatie de ´subordonare´ ( de includere a particularului in general ), in ´patratul lui Boethius´. Particularul, specia, include si el generalul, ca ´nota´, sunt doua perspective logice complementare, a extensiunii si a comprehensiunii. ´Unilateralitatea´ holistica e doar o logica schioapa si vicioasa, a particularului, antiuniversalista, destul de obisnuita in orgoliosul Historismus german, din care a derivat nihilismul rev.-conservator in care se incadra si C. Noica. ´Holomerul´ sau particularul integral, Gestalt, echivaleaza cu ´supraomul´ ( in relatie de contradictie unilaterala sau incluziva cu simpla umanitate sau comunitate de indivizi, un soi de divinitate sui generis, mai bine zis, un idol ) pe care tanarul Noica credea ca il intrezarise in Capitan …
Etc.
pina la poppersi si thoreauisti ne maninca popeii (aka ministrii educatiei) si taricenii (liberali angajati la stat). nu cred ca niste canalii au fost / sint ghidate de o ideologie, alta decit sa prospere n dauna altora, sa iasa n frunte (ca paduchii) si sa apere castele pe care se sprijina. comentatorul @contributor de mai sus a punctat bine. timpurile s diferite. aborigenii din padurile amzoniene sau insulele polineziene sint „socialisti” dar nu ca cei ai lui marx. o rosie / tomata dezvoltata natural si una artificiala / plastificata, pe cit de asemanatoare pe atit de diferite.
Felicitari, Dle Vieru !
Dar, O ,Doamne ! Cita vorbarie ( ” Vorbe, vorbe, vorbe…! ) pentru a demonstra , mereu si mereu, celor de rea credinta , caracterul CRIMINAL al comunismului , dela originile sale, care uneori preced chiar Manifestul Partidului Comunist al Lui Marx si Engels .
Leszek Kolakowski si atitia altii, au facut-o magistral, dar…. degeaba ! Fanatismului politic nu i se
pot opune logica si adevarul !
Pentru amatorii de lecturi fundamentale in problema societatii concepute si aplicate de parintii fondatori ai comunismului, recomand doua carti cutremuratoare ale lui ORLANDO FIGUES: ” The whisperers ” si ” The Revolutionary Russia – 1891-1991 „
Cele două manifeste sunt publicate aproape simultan, însă rădăcinile lor sunt diferite, așa cum bine observă cineva în comentariu. De la transcedentalismul lui Thoreau & Emerson până la ceea ce a rămas în siajul idealismului german, poate nu este cale atât de lungă, însă distanța dintre personaje este uriașă: Thoreau stă în viață și vorbește despre viață – este filosof în sensul nobil și vechi. Marx este un plutitor deasupra realității. Unul manifestă o pulsiune de viață, celălalt de distrugere.
În fine, reperele ideologice atrag pentru că sunt comode și pentru că nu suntem obișnuiți fără. Însă ambele sunt din trecut și nu au fost digerate într-o formă nouă. În opinia mea, să crezi că cei care găsesc ceva bun în marxism sunt profund în eroare (și iliberali, of course!) este la fel de greșit ca a crede că evoluționismul contemporan este darwinism ori că psihanaliza modernă este freudism. Dimpotrivă, pentru a-l judeca pe Thoreau ca ecologist, ar trebui să citim voluminosul lui jurnal – poate, într-o bună zi, un traducător ne va face surpriza plăcută …
Așa cum creierul nostru re-construiește realitatea în fiecare secundă, istoria se rescrie, ideologia se rescrie etc.
Privind la disputele acestea (abordări ideologice ale ideologiilor!), îmi aduc aminte de Morții bătrâni lasă locul morților tineri (Kundera). Să privim în jur: cred că Elon Musk ne va influența mult mai mult viața decât Marx, cu masturbarea lui ideologică în jurul unor chestiuni obiective economice, ori decât Thoreau, care predică natural și natură într-o lume tot mai artificială și virtuală…