Despre politica ideilor: Lectia lui Tony Judt

Timothy Snyder, istoricul de la Universitatea Yale, merită recunoștința noastră pentru această emoționantă carte de dialoguri cu Tony Judt (1948-2010), realizată în timpul bolii terminale de care a suferit acest prestigios intelectual. Lovit de necruțătoarea boală Lou Gehrig, Judt se afla în incapacitate fizică totală, dar și-a păstrat abilitățile mentale în perfectă funcțiune până la sfârșit. Și ce minte avea! Volumul se concentrează asupra itinerariului intelectual al lui Judt: de la copilăria londoneză într-o familie de imigranți evrei est europeni, la adeziunea frenetică timpurie la ideile de stânga, la atasamentul pentru sionism și statul Israel, la studiile la Cambridge, la descoperirea controverselor culturale franceze cu pasiunea lor incomparabilă pentru idei și cu atacurile ad hominem specifice acestora. Urmează apoi posturile universitare în Statele Unite, Anglia și apoi, până la sfârșit, în Statele Unite, la Universitatea din New York, unde Judt a fondat și a condus Institutul Remarque, un think-tank specializat pe studii europene.

Mai mult decât un istoric de factură academică (față de care de multe ori el a manifestat un anumit dispreț), Judt a fost un intelectual public, un om îndrăgostit de idei. Volumul de față reflectă în mod elegant preocupările de o viață ale lui Judt, viziunea sa asupra politicii ca spațiu fatalmente afectat de vanități, gâlcevi și hubris, dar care cuprinde și promisiunea virtuții și a responsabilității. Pentru a-l parafraza pe Snyder, Tony Judt s-a dedicat politicii ideilor și, aș adăuga eu, s-a dedicat unei anumite idei despre politică. American prin opțiune, el a rămas desigur esențialmente un outsider, precum Hannah Arendt înaintea lui. Arendt, împreună cu Raymond Aron, Leszek Kolakowski și George Lichtheim, au fost dintre puținii gânditori pe care Judt i-a admirat aproape necondiționat. A refuzat orice fel de șablon ideologic, s-a definit ca reprezentant al stângii democratice și a rămas convins până la capăt că există o moștenire a umanismului care trebuie apărată împotriva a ceea ce el a perceput drept un conservatorism reacționar și periculos. În 2002, când eram fellow la Institutul Remarque, am avut numeroase discuții cu Judt în timpul cărora am remarcat faptul că el se temea în mod real de posibilitatea ca Statele Unite să fie dominate de exponenții Majorității Morale și de alți demagogi populiști. Credea sincer în pluralism și avea presimțiri sumbre legate de pericolele potențiale din perioada de după sfârșitul Războiului Rece. La un moment dat, în volumul de față, Judt îi mărturisește lui Snyder că a rămas profund atașat idealurilor secolului optsprezece.

Fiecare capitol al cărții se deschide cu amintirile și reflecțiile lui Judt asupra subiectelor care apoi sunt discutate cu partenerul de dialog, care la rândul lui este un remarcabil intelectual. În mod special provocatoare sunt discuțiile legată de experiența franceză a lui Judt (aici reiese atașamentul său pentru personalități precum François Furet și Annie Kriegel); de descoperirea de către Judt a Europei de Est și profunda prietenie cu intelectuali polonezi, mai ales Jan T. Gross și Irena Grudzinska Gross; interpretarea sa privind radicalismul intelectual și politic, elementul central al unui secol profund ideologic; situația dificilă a Israelului și pozițiile sale controversate asupra identității statului evreu. Pregătindu-se să scrie capodopera Epoca postbelică (Penguin, 2005/Polirom, 2008), volum care integrează exemplar istoriile culturale și politice ale Europei de est și de vest, Judt a scris o carte de mici dimensiuni care pune în lumină propriile opțiuni morale. Intitulată Povara responsabilității (University of Chicago Press, 1998/Polirom 2000), aceasta se concentrează asupra a trei personalități pe care Judt le-a considerat paradigmatice pentru onestitatea lor morală și intelectuală. Cei trei erau francezi, ceea ce în sine este semnificativ pentru că au existat destui critici (mai ales în Franța) care l-au acuzat că de fapt el disprețuia chiar subiectul pe care l-a cercetat încă din perioada doctoratului: intelectualii francezi. Așadar, Judt i-a ales ca studii de caz pe Leon Blum, Albert Camus și Raymond Aron, identificând la cei trei o trăsătură comună: respectul pentru demnitatea umană.

Din punctul meu de vedere, Judt este cel mai convingător (acest lucru fiind valabil și pentru volumul de față) atunci când analizează dezbaterile din Franța, cu toate meandrele dialectice și misterele conceptuale care le sunt atât de caracteristice. Volumul său Trecutul imperfect (University of California Press, 1992), care abordează seducția marxistă printre intelectualii francezi, rămâne cel mai bun, deși există nu puține contribuții pe acest subiect. Judt a scris și excelente eseuri despre Europa de est, în special despre intelectualii dizidenți. A învățat limba cehă, a vizitat regiunea, susținând numeroase conferințe, și a stabilit prietenii cu intelectuali est europeni proeminenți. Mai mult decât atât, există un volum al lui Judt care a fost publicat doar în România, în 2000. Este intitulat Europa iluziilor (Polirom) si cuprinde dialogurile acestuia cu membrii grupului „A Treia Europă” din Timișoara. Am avut onoarea de a scrie prefața; postfața a fost scrisă de Dorian Branea, care în prezent este directorul Institutului Cultural Român de la Londra.

Autor constant pentru „New York Review of Books”, Judt a devenit nu doar vizibil ci și extrem de influent. Nu avea răbdare pentru pompozități, limbaj bombastic, jargon abscons și filistinisme. Articolele sale puteau fi uneori extrem de caustice. În realitate însă, și volumul de față este o mărturie în acest sens, Judt era în mod fundamental o persoană timidă, prinsă în universul interior al propriilor dileme, aspirații și melancolii. Critica de dans Jennifer Homans, văduva lui Judt, a surprins perfect acest lucru într-un articol publicat în martie 2012 în „New York Review of Books”: „pentru Tony, ideile au fost un fel de emoție”.

Thinking the Twentieth Century, Tony Judt with Timothy Snyder (London: William Heinemann, 2012). Recenzie de Vladimir Tismăneanu aparuta in în revista „International Affairs” (Royal Institute of International Affairs/Chatham House), vol. 88, no. 4 (2012), pp. 879–880 (traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob)