“Marx e mort”, iata o idee pe care unii refuza sa o accepte, agatandu-se de umbra autorului “Mizeriei filosofiei”, fara sa inteleaga ca fost vorba, in aventura marxismului, de mizeria utopiei. Nu există o “ipoteza comunista” inocentă. Premisele teoretice, presupus altruiste, nobile si pure, nu pot fi separate de cosmarul nascut din aplicarea lor. Un cunoscut sociolog a vorbit pe drept cuvant despre cecitatea morala a marxismului. Pretinzand ca surmonteaza instrainarea umana, comunismul a generat forme noi de instrainare. Presupusa emancipare a sclavilor a insemnat intemeierea unei noi sclavii. Bolsevismul nu a insemnat desfigurarea marxismului, ci exacerbarea unor elemente care existau in chiar doctrina originara. Evident, se putea merge si in alte directii, dar in final ruptura cu marxismul este inevitabila daca doresti sa respecti pluralismul democratic.
In anii 30, Max Horkheimer, unul dintre ganditorii de varf ai Scolii de la Frankfurt, a afirmat: „Cine vrea sa vorbeasca despre fascism, trebuie sa vorbeasca despre capitalism”. Era o teza pe care Horkheimer avea sa o abjure dupa razboi, atunci cand a inteles ca nazismul provenea din alte straturi sociologice, psihologice si metafizice decat acelea ale democratiei de piata. O carte precum „Distrugerea ratiunii” de Georg Lukacs ramane simbolul acestei viziuni nemediate, reificate si falsificatoare despre „drumul irationalismului de la Schelling la Hitler”. Dialectica iluminismului era mult mai complicata decat sociologia rudimentara a Cominternului. Dar, ca sa parafrazez teza amintita, cred ca astazi e limpede ca oricine vorbeste despre comunism, despre bolsevism, despre stalinism, trebuie sa vorbeasca si despre marxism. Leszek Kolakowski a sustinut aceasta abordare si cred ca avem toate motivele sa o continuam in propriile noaste dezbateri. Intr-un articol din revista “22″, Andrei Cornea diagnosticheaza resuscitatul sindrom al obstinatiei ideologice stangiste, al atasamentului evlavios pentru dogmele revolute ale marxismului.
http://www.revista22.ro/articol-11526.html
La urma urmei, pana si un ganditor radical precum Herbert Marcuse a admis ceea ce el numea obsolescenta marxismului. Nu insa si ai nostri neo-stangisti, indragostiti de badineriile conceptuale ale unor Zizek si Badiou. Una este sa citesti cu infiorare scrierile lui Walter Benjamin, prietenul lui Gerschom Scholem, al lui Karl Korsch si al lui Adorno, ganditorul tragic despre care a scris atat de frumos Hannah Arendt, si cu totul altceva sa proclami urbi et orbi natura represiva si opresiva a capitalismului liberal, justificand implicit si chiar explicit necesitatea unei rupturi apocaliptice, a unui „eveniment” cathartic menit sa izbaveasca umanitatea. Public mai jos raspunsul meu la intrebarea formulata de Cristian Robu-Corcan in cadrul rubricii lunare pe care o tin la revista “Obiectiv Cultural” cu titlul “Pornind de la Kolakowski”. Semnalez, in acelasi numar, un tulburator interviu cu Romulus Rusan intitulat “Trecutul ii deranjeazape parveniti”. Nu cred ca se poate sintetiza mai exact modul in care gasesc unii de (ne)cuviinta sa conteste ideea insasi a neuitarii catastrofelor totalitare.
C. R-C: Marxismul ca ideologie a statului sovietic sfârşeşte rapid prin a nu mai fi un factor de sine stătător în determinarea politicii. Kolakowski explică şi de ce conţinutul marxist trebuia să fie cât mai vag şi general – pentru a justifica orice acţiune particulară internă sau externă: colectivizarea, prietenia cu Hitler şi războiul împotriva lui, înăsprirea sau relaxarea regimului intern etc. Aşadar, prin citate din Marx şi Engels, se argumenta orice: nu indivizii fac istoria, dar indivizii excepţionali care “înţeleg” necesitatea istorică trebuie să joace un rol important; toate popoarele au dreptul la autodeterminare, dar pe primul plan stă revoluţia socialistă. La capătul acestei dialectici se găseau cei numiţi de Lenin “idioţi folositori”. Sunt cei despre care Olavo de Carvalho spunea că erau pregătiţi de a colabora cu mişcarea într-o direcţie cunoscută dinainte de iniţiatori, dar fără a-şi da seama cu adevărat ce fac sau care este participarea lor reală. Vorbiţi-ne, vă rog, despre cum marxismul a ajuns să fie un simplu travesti retoric pentru Realpolitik-ul imperiului sovietic.
VT: Lucrurile au pornit chiar din momentul loviturii de stat bolşevice, prezentată drept o grandioasă revoluţie socială. Din clipa în care a devenit filosofie oficială, marxismul a renunţat la dimensiunea critică originară, a dobândit un statut ancilar. Ideologia înceta să mai fie o “armă a criticii” şi devenea discurs apologetic. Lui Marx i se ridica un monument la Moscova, cuvintele finale din “Manifestul Partidului Comunist” figurau pe manşetele tuturor ziarelor şi revistelor, dar minciuna era întronată ca substanţă a noii spiritualităţi, tradiţia stângii anti-autoritare era cauterizată şi stigmatizată…
Lenin si Troţki ştiau foarte bine că nu a fost vorba de o insurecţie populară, ci de o acţiune a unui stat major format din militanţi fanatici, revoluţionari de profesie dedicaţi necondiţionat atingerii scopurilor dictate de nucleul conducător. Aşa a fost construit Partidul Bolşevic, ca univers sectar, ultra-centralizat, respectând orbeşte principiul “centralismului democratic” definit de Lenin, inclusiv supunerea fără murmur a minorităţii faţă de majoritate, ierarhia îngheţată, asfixiantă şi obtuză care a permis ascensiunea încă din ultimii ani de viaţă ai autorului “Stângismului, boala copilăriei comunismului” a unor birocraţi lipsiţi de imaginaţie strategică, dar total controlabili (Molotov, Kaganovici, Kuibâşev, chiar Kirov etc). În egală masură, tocmai pentru că era vorba de un univers închis, militanţii găseau în el un adăpost împotriva oricăror incertitudini şi anxietăţi. Pentru Lenin, trebuie spus, teoria revoluţionară era o referinţă fundamentală, dovadă că într-un articol din ultima sa perioadă de viaţă, Despre importanţa materialismului militant, cerea ca tinerii profesori de marxism să înveţe ce înseamnă dialectica hegeliană. Metoda marxistă era dialectică, iar Lenin lua acest lucru în serios. Stalin era plăsmuit din altă materie, nu făcuse parte, asemeni lui Lenin, din acea familie, ori fraternitate, a stângii cosmopolite internaţionale din inima Europei, despre care a scris cu mare subtilitate şi nu fără o oarecare tandreţe Hannah Arendt în eseul consacrat Rosei Luxemburg.
Nu aş spune că Stalin era un marxist primitiv, dar era unul cu o vocaţie terifiantă a simplificării. Lecturile sale erau îndeosebi din Marx, Engels, Plehanov, Lenin, Kautsky, Bernstein, Hilferding, Rosa Luxemburg, nu avea orizontul intelectual al bolşevicilor care trăiseră ani îndelungaţi în Occident. Marxismul era pentru Stalin un instrument de legitimare a propriei puteri, iar propria putere era un instrument pentru îndeplinirea profeţiilor leniniste. De aici şi maleabilitatea uluitoare a interpretărilor staliniste, născute în mare măsura din convingerea că rolul teoriei este să justifice realitatea politică a socialismului într-o singură ţară. Obiecţia absolută a lui Stalin la adresa curentelor rivale din interiorul stângii revoluţionare era că acestea, mai ales troţkismul, slăbesc frontul monolitic, unitatea “de granit” a falangei marxiste globale. Subiectiv, gândea Stalin, aceste curente pot fi revoluţionare, dar obiectiv ele servesc “contra-revoluţia”. În mintea lui nu era vorba, aşadar, de un simplu travesti retoric. Stalin se credea marxist şi, la urmelor, chiar era un marxist din categoria cea mai machiavelică. Se ştie ca „Principele” era una din cărţile sale de căpătâi. Et pour cause…
http://cultural.obiectivbr.ro/opinii/52111-pornind-de-la-kolakowski.html
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Nu sint marxist. Mi se pare insa că proclamarea decesului marxismului ca perspectiva asupra lumii este fara sens. Exista in stiintele sociale multi oameni absolut onorabili (in sensul ca sint recunoscuti ca fiind onorabili de catre cei care se ocupa de ce se ocupa ei) care scriu de pe pozitii marxiste. Ginditori precum Lenin si Stalin sint water under the bridge. Sociologi ca Michael Burawoy sau antropologi ca Michael Taussig nu. Daca vreti sa atacati filozofi precum Zizek sau Badiou (nu am vreo simpatie pentru ei) nu tratati ceea ce scriu drept „badinerii conceptuale” in acelasi paragraf in care acordati mult mai multa atentie lui Andrei Cornea. Cei doi nu sint niste autori marginali si a-i expedia in acest fel nu foloseste la nimic. In comparatie cu ei, dumneavoastra sinteti marginal si ar trebui sa va asumati aceasta pozitie tratind ceea ce este central critic, dar fara caricatura. Atacati-l pe Badiou pe terenul lui, intr-o revista de filozofie. Scrieti: „Premisele teoretice, presupus altruiste, nobile si pure, nu pot fi separate de cosmarul nascut din aplicarea”. Sa intelegem ca Marx se prefacea ca este altruist si de fapt dorea sa devina un Stalin si sa treaca la exterminarea concetatenilor lui? V-as fi recunoscator daca mi-ati putea indica pe ce texte ale lui Marx se intemeiaza o asemenea interpretare. Ideea ca „ruptura cu marxismul este inevitabila daca doresti sa respecti pluralismul democratic” mi se pare stranie, Sugerati ca sociologii marxisti nu respecta democratia din tarile lor? Ca sint subversivi? Ca regreta regimurile comuniste disparute? Asta aduce aminte de stalinism. Astazi nu ideile marxiste pun in pericol democratia, ci elitele cu ideologiile lor de dreapta (nu sint partizanul niciunei ideologii politice). Dupa ce am avut de suportat dispretul inept al elitelor regimului comunist,sa fii liber sa alegi sa fii dispretuit de elitele noastre cleptocratice, in jurul carora graviteaza ideologi de dreapta care sustin ca lumea trebuie condusa ce oameni frumosi si buni, este prea de tot.
Sunteti foarte suparat, regret sincer. Accept statutul de marginal, desi nu stiu care sunt criteriile pe care le utilizati. Daca sunt publicatiile ISI, nu cred ca sunt un loser. Daca este vorba de google scholar, iarasi nu cred ca ma aflu intr-o situatie disperata. Sa publici constant in „Times Literary Supplement”, sa fi fost ani de zile editorul revistei „East European Politics and Societies”, sa scrii in „Journal of Democracy”, in „Dissent”, in „Village Voice”, in „Reason”, nu mai vorbesc de „Partisan Review”si „New Republic”, sa recenzezi carti in „American Political Science Review”, in „Slavic Review” si in „Canadian Journal of Sociology”, etc este o forma de marginalitate? Sa publici carti la University of California Press, Free Press, Routledge si Princeton UP este o forma de periferialitate? OK, mi-a asum. Cand am vorbit de ruptura cu marxismul, m-am gandit la un Karl Korsch, la un Cornelius Castoriadis, la Claude Lefort, la Dick Howard, la Kolakowski ori la Agnes Heller si Ferenc Feher. Ingaduiti-mi sa-i consider cel putin la fel interesanti ca pe Michael Burawoy. In numarul omagial al „Gazetei Wyborcza” la moartea lui Kolakowski, au semnat Karol Modzelewski, Zygmunt Bauman, Timothy Garton Ash, Slavoj Zizek si cu mine. Yale University Press va publica anul viitor o editie a „Manifestulului Partidului Comunist” (in seria textelor fundamentale ale teoriei politice occicdentale) prefatata de de Jeffrey C.Isaac (Indiana University), cu contributii de Saskia Sassen (Columbia University), Steven Lukes (NYU), Stephen Eric Bronner (Rutgers University) si subsemnatul (University of Maryland). Zizek nu este un autor marginal. Poate, dar asta spune mult despre sociologia modelor intelectuale in Vest si, prin efect de difuziune, in Est. Oricum, puteti fi linistit, un eseu al meu despre Zizek va apare anul viitor intr-un volum dedicat acestui intelectual cu o mare expertiza a epatarii.
Nu, Marx nu dorea sa fie un Stalin (anacronism amuzant, Stalin s-a nascut in 1879, ori, dupa surse credibile, in 1878, Marx a murit in 1883), dorea doar (!) sa domine total miscarea revolutionara a vremii sale (sa va reamintesc ce avea de spus despre Bruno Bauer, Proudhon, Stirner, Lassalle, Bakunin si cati altii?) Sa va ofer drept argument un citat din finalul trilogiei lui Kolakowski? Ori unul din Ferenc Feher despre bestiarium-ul socialismuluin real? Sa scriu aici despre parerile unor Koestler, Milosz, Orwell, Kazimierz Brandys, Ignazio Silone, Manes Sperber, Camus, Monica Lovinescu, Souvarine, Whittaker Chambers, Sidney Hook, Lionel Trilling, Pomian, Konrad, Michnik, Havel, Plesu, Revel, Patapievici, Liiceanu, Ierunca, Belu Zilber, Petre Pandrea, Annie Kriegel, N. Steinhardt, despre comunism?
Nu stiu ce legatura am eu cu „elitele kleptocratice” si, cu atat mai putin, nu stiu ce legatura are textul meu cu ele. Cat priveste respectul meu pentru Andrei Cornea, dincolo de unele diferente de opinii absolut normale, el este cat se poate de real, dureaza de decenii, fiiind motivat de admiratia pentru un carturar autentic si un comentator politic de o rara acuitate. Textul meu este, mai presus de orice, un indemn de a-l (re)citi pe Kolakowski. Voi incheia cu un citat din „Arhipelagul Gulag”. Scria Soljenitin ca vechii bolsevici, arestati de Stalin isi sopteau conspirativ: „A la guerre comme a la guerre”, in pronuntie rusa, „A lagher com a lagher”. Sunt convins ca Vasile Ernu va intelege semnificatia acestui citat. Tot el ar putea intelege, vreau sa sper, de ce Karl Radek, condamnat in procesul-spectacol din 1937, in acea Moscova a viselor si traumelor (Karl Schlogel, „Moskau 1937: Traum und Trauma”) se adresa unul alt Karl, nascut in 1818, cu cuvintele: „Ah, Karliusa, Karliusa, uite unde am ajuns”. Ganduri bune.
Banuiesc ca domnul de mai sus se referea la caracterul marginal in raport cu Zizek si Badiou, nu la modul absolut, deci nu inteleg la ce ar folosi primul paragraf.
In aceeasi masura, cred ca argumentul domnului Alec se referea la faptul ca este prematur sa vorbim de „obsolescenta” marxismului din moment ce autori precum Burawoy sunt totusi recunoscuti ca parteneri reali de dialog in contextul academic international (parca el a fost presedintele ASA) => anumite forme de marxism pot avea o relevanta teoretica, stiintifica importanta mai ales pentru sociologia contemporana.
Deci nu inteleg care ar fi celui de-al doilea paragraf; e doar o lista de nume; ma indoiesc ca Monica Lovinescu sau N. Steinhardt ar avea o opinie concludenta in ce priveste regimurile de fabrica socialiste; comparati lucruri incomparabile, nu e ca un joc de cine are gasca de intelectuali mai mare.
In ce priveste relevanta lui Kolakowski, mi se pare ca Elster avea dreptate: e un bun manual, mais dincolo de asta …
Fiecare cu opiniile sale. Tony Judt, de pilda, considera ca trilogia lui Kolakowski este summa cunoasterii despre marxism. Permiteti-mi sa consider ca Monica Lovinescu, care l-a cunoscut si pretuit pe Boris Souvarine, stia foarte bine ce sunt regimurile socialiste. La fel N. Steinhardt, care a trait personal experienta carcerala din Gulagul romanesc condus de Pantiusa si Draghici. Intre Michael Burawoy si Irving Louis Horowitz, Seymour Martin Lipset, Robert Nisbet, Peter Berger, Alvin Gouldner, Edgar Morin ori Daniel Bell, iarasi, ingaduiti-mi sa-i aleg pe cei din urma. Nu neg ca teoria marxista a alienarii birocratice este relevanta. Nu neg ca a-l citi pe Marx este important in privinta analizei violentei, a conflictelor sociale, a revolutiilor, a cotidianitatii (v. Henri Lefebvre). A spus-o cat a putut de clar Raymond Aron. Dar nu aceasta este tema articolului meu, ci reificarea marxismului, convertirea sa in doctrina apologetica. Ganduri bune.
ma refeream la ideea de „factory regimes” si, nu, nu cred Monica Lovinescu stia mai multe despre regimele socialiste si socialist factory regimes decat Burawoy sau Pittaway doar pentru ca l-a intalnit pe Souvarine. la fel, nici tatal meu nu stia mai multe despre socialism doar pentru ca a lucrat intr-o fabrica socialista, sau strabunicul mai multe decat e, gentile despre fascism doar pentru ca a murit in transnistria.
„in final ruptura cu marxismul este inevitabila daca doresti sa respecti pluralismul democratic.”
pentru ca dupa aceea sa spuneti ca e vorba de fapt „de reificarea marxismului, convertirea sa in doctrina apologetica.”. deci e vorba de marxism sau de varianta sa doctrinara, apologetica.
si, in fond, despre ce marxism vorbim aici? marxismul lui e.p. thompson, al lui n. ceausescu, al lui benjamin? mi se pare ciudat sa vorbim despre marxism ca si cum ar fi un obiect singular pe care unii il au iar altii nu il au (iar kolakowski face asta la greu :) )
si, in ciudat respectului fata de tony judt, tin sa am incredere in elster care chiar l-a citit pe marx …
Evident ca Monica Lovinescu nu stia cat Miklos Haraszti, de pilda, despre conditia proletara, poate ca nici Marx n-a studiat sociologic „factory regimes”. In legatura cu Badiou et al, cred ca raspunsul semnat „Unu” ofera destule informatii pertinente. Oricum, cand pot sa-i citesc pe Leo Strauss si pe Adorno, pe Hannah Arendt si pe Hans Jonas, pe Lefort si pe Castoriadis, pe Gauchet si pe Manent, pe Rawls si pe Kolakowski, pe Patocka si pe Agnes Heller (aleg deliberat aceste nume atat de diverse ca optiuni filosofice si politice), nu vad motivul excitarii la marxismul epigonic al unui Zizek (spre a nu insista asupra epigonilor epigonilor). Vorbim aici despre marxism ca doctrina chiliastica a unei revolutii fantasmate in numele unei clase muncitoare fantasmata la randul ei. Va asigur ca Tony Judt l-a citit pe Marx, dupa cum l-au citit si Andrzej Walicki, Raymond Aron, Isaiah Berlin ori Kostas Papaioannou (autorul unei carti numita cat se poate de adecvat „L’ideologie froide”). Dupa cum l-am citit si eu, mai exact spus, il citesc in continuare. Poate ma insel, dar parca Elster a fost studentul lui Aron. Ganduri bune.
La prima problemă: da, domnul Tismăneanu este un marginal în comparație cu Zizek, Badiou, Baudrillard, Debord, Chomsky etc. Aici nu se măsoară în ISI ci în popularitate (Zizek este star, iar într-o societate a spectacolului/consumului, Zizek este mai de „piață”).
A doua problemă, domnul Tismăneanu a spus că marxismul e mort. Și cam este (uite, eu sunt un cititor de Marx și Zizek, Debord, Baudrillard – sau cealaltă tabără, nietzscheenii: Bataille, Foucault, Derrida, Nancy -). Așa cum spune Mihali, pe urmele lui Nancy, comunismul real (și nu-l leg de Marx direct cum o face domnul Tismăneanu, ci de o spectralitate care a fost posibilă, deci de spectrele lui Marx, cum o face Derrida (dar mai ales de o spectralitate hegeliană – acesta mi se pare mult mai „vinovat” și mai aproape de comunismul real!) – foarte ușor se poate dovedi că bolșevismul este diferit de ceea ce propovăduia Marx -) este „cântecul de lebădă al Umanismului”. Într-adevăr, această continuă auto-donare de sens a gândirii umaniste, deci idealiste (o gândire de criză în viziunea lui Nancy, o aruncare în proiect și niciodată o împlinire a lui: aici este tot tipul criză, deci este o neacceptare a lui aici – a clipei nietzscheene: acum -), nu mai funcționează în această lume obeză a spectacolului – aici mă folosesc de Baudrillard -: revoluția nu poate avea succes decât ca un spectacol. Deci revoluția lui Marx nu știm dacă va mai veni…
Domnul Tismăneanu a spus că „marxismul” a murit (și cred că face referire la ideologia rezultată din filosofia germanului) și nu ideile care pot fi recuperate din Marx – feticismul mărfii, globalizarea, critica societății de consum, critica „egalității de la natură” (că Marx nu a fost adeptul unei asemenea egalități – a se vedea „Critica Programului de la Gotha” -) și critica birocrației și a societății civile din „Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului” -. Deci o parte din ceea ce a scris Marx rămâne valabil, chiar foarte mult din critica lui rămâne în picioare, ceea ce nu tare mai rămâne constă în proiectul său constructivist: comunism și socialism.
Deci marxianismul rămâne, marxismul nu știm… deocamdată se pare că nu tare mai merge (decât ca o gândire resentimentală destul de marginală).
Deși Alec încearcă să-l „marginalizeze” pe V. Tismăneanu, nefiind singurul, eu am să spun că artuicolul este în bună parte convingător. Eu nu văd un viitor revoluției proletare văzute de Marx în urmă cu peste un secol și jumătate. Dar văd un viitor al confruntării dintre eternii nedretățiți și cei îmbogățiți. Nu putem idealiza nici un sistem. Comunismul nu s-a născut cu Marx, el va exista ca și religiile. Nu este științific, dar este necesar, ca idee. Iar economia de piață, capitalismul nu sunt imuabile, totul se transformă, cine știe, cum? Și mie îmbogățirea celor mai perverși foști stâlpi ai ceaușismului îmi face greață.
Trebuie spus ca desi intelectual si as spune „praxeologic” ii dau total dreptate prof. Tismaneanu, simt nevoia sa va salut rationamentul de bun simt in sensul nobil al cuvantului. In fond asta a lipsit mai totdeauna spiritului politic din Rusia tarista si apoi din URSS dar si Europei in sec. XX. Caci pana la urma toti baietii astia neo-marxisti de pe malurile Dambovitei sunt totusi reali, demonstreaza ca ceea ce spuneti este perfect corect : revolta impotriva imbogatitilor il preceda pe Marx si ne va supravietui tuturor si asta dincolo de orice fel de reificare mai mult sau mai putin inteligenta marxista gen Badiou sau Zizek.
Ar trebui ca elita noastra intelectuala sa urmeze modelul lui Vladimir Tismaneanu de etica a tratarii acestor indivizi marxizanti si sa nu repete isteria totusi evidenta de acum cateva saptamani a unui D. P. Aligica. Poate ca prof. Tismaneanu ar face bine sa explice public nu doar mizeria utopiei marxiste (perfect corecte) ci si lipsa de traditie liberala clasica a zonei in care traim, pentru ca reactiile altor intelectuali locali sa devina mai corect adecvate unui spatiu unde sirenele religiilor seculare sunt extrem de persuasive.
Atunci cand pe toate canalele se discuta despre ilegitimitatea bancilor, a capitalismului si alte asemenea concepte extrase direct din arsenalul conceptual al stangii radicale, cred ca e nevoie de o strategie de pozitionare publica intelectuala pentru a sustine public democratia liberala si piata libera. Or exact aici intelectualitatea noastra liberal „de dreapta”, cum se autointituleaza, esueaza….probabil cum a mai esuat in alte momente istorice. Nu suntem capabili sa producem un model liberal clasic, model care sa aiba si succes public – cam ca Spania sec. XIX.
Mi-as permite de aceea, si poate exagerez, sa ii solicit prof. Tismaneanu sa fie mai activ public, mai putin cantonat institutional si teoretic. Cred ca ar putea sa asigure un suflu mai realist si eficient intelectualitatii „publice” „liberale” din Romania, ar putea sa atraga mai multi tineri spre civismul unui liberalism lockeean, spre valorizarea drepturilor individuale. Caci pana la urma, greata pe care o incercati in fata posteritatii ceausismului, ar fi putut fi impiedicata si poate fi si azi vindecata prin aparitia adevarat a unui stat neutru al drepturilor negative, acolo unde legea se aplica veritabilmente. Sau sunt naiv….?
Ciudat, am o alta parere…
Din punctul meu de vedere, contrar celor exprimate de dl. Sabin, domnul V.T. este o persoana extrem de activa, de prezenta in realitatea irealitatii romanesti (fiecare poate sa interpreteze cum doreste termenul mentionat anterior), care de aceasta data m-a surprins printr-un alt punct de examinare a ideologiei marxiste.
Frecventa cu care scrie dl. V.T. este uneori apocaliptica si ma face sa ma intreb daca acolo are un mic robotel care lucreaza pentru domnia sa. Nu cred ca exista robotelul, dar prea scrie multe…
Pentru unul ca mine, neprofesionist, cele prezezentate si comentate ma ajuta sa inteleg mai bine fenomenul si evolutia marximului, sa imi largirgesc orizontul cunoasterii si poate sa inteleg mai bine ce se intampla in jurul meu.
Ma bucur sa vad opinii diferite exprimate decent ceea ce ma face sa revin mereu pe aceasta platforma in ciuda faptului ca uneori imi mai dispar comentariile…
Cand ai acumulat informatii si lecturi vreme de decenii, cand ai predat numeroase cursuri legate direct de soarta radicalismului utopic, de comunism, fascism, nationalism, populism etc, cand ai publicat, inca in 1988, o carte cu titlul „The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia”, nu este chiar atat de dificil sa scrii eseuri care incearca sa lumineze aceste chestiuni. Vorba regretatului critic Lucian Raicu,” exercitiul lecturii, practica scrisului”. Ganduri bune.
parerea mea e ca nici o forma de conducere nu este buna sau proasta… conteaza numai cum se pune in aplicare…
si comunismul si democratia, regatul, capitalismul etc pot fi aplicate bine sau prost…
pana acum sincer sa fiu cred ca toate au fost puse prost in practica
tocmai ca nu apreciaza asta ! modificati softul si pentru cei ce nu sint de acord !
Mie nu-mi place genul ăsta de argument: „Premisele teoretice, presupus altruiste, nobile si pure, nu pot fi separate de cosmarul nascut din aplicarea lor” – pentru că:
1. Presupune că aplicarea lor a fost riguroasă și foarte în spiritul acestor premise (ceea ce e cel puțin chestionabil, și are nevoie de argumente suplimentare – iar cu privire la abordările dvoastră, care pun accentul pe dimensiunea psihologică, biografică, personală și/sau morală a celor care au aplicat abject ideile (neabjecte? ale) marxismului, mi se pare că argumentul nu vă servește, pentru că tocmai dvoastră furnizați explicații alternative (sau cel puțin suplimentare) la ideea că marxismul generează automat aplicații de coșmar).
2. Mi se pare un sofism genetic a rebours, de la efecte la cauză ( sau, mai precis, de la contextul aplicării la contextul întemeierii – iar sofismul e totuși genetic tocmai pentru că relația nu-i chiar dintre efecte și cauze).
3. E ca și cum aș spune: premisele teoretice ale eugeniei (adică chestiuni care țin de genetică și eventual sănătate publică) nu pot fi separate de ce-a făcut Hitler în căutare rasei pure. Mie unuia nu mi se pare că forțez analogia.
Nu-s marxist. Doar că nu-mi plac salturile argumentative mortale …
Nicio idee nu genereaza „automat” consecinte. Nimic „automat” nu se intampla in spatiul interactiunilor umane, este vorba intotdeauna de interventia subiectivitatilor, de momente de ruptura in care un individ (Lenin, de pilda) poate genera o mutatie in ceea ce parea o directie consolidata (social-democratia occidentala). Nu fac decat sa aplic in cazul Marx propria sa exigenta, anume judecarea unei teorii (deci doctrina intemeiata de el) prin prisma praxisului pe care l-a inspirat. Nu stiu daca in intelegerea nazismului as merge spre eugenie, mai degraba as cauta sursele in acele lucrari analizate de Pieter Viereck in „Metapolitics” si de Brigitte Hamann in „Viena lui Hitler”. Ganduri bune.
Comentariul meu este un pic tardiv dar intamplator sunt in cautarea referintei exacte din Marx din care acesta afirma ca doctrina trebuie argumentata exclusiv sau prioritar prin consecintele practice pe care le produce. Ma intrebam daca o aveti la indemana.
In „Tezele despre Feurbach” tanarul Marx sustine ca problema adevarului unei teorii filosofice este una ce tine de praxis, deci nu o chestiune abstract-speculativa. Altfel formulat, practica devine criteriuladevarului. De aici si posibilitatea instrumentalizarii unei doctrine, a justificarii, in numele practicii, a salturilor mortale conceptuale.
Gasit. Multumesc mult.
” Apres Marx , avril „.
April is the cruellest month…
La Paris printre multe alte cursuri am luat si unul cu Badiou. M-a lasat complet rece. L-am revazut pe acelasi Badiou cu fular ros (evident) intr-o librarie din Paris la lansarea cartii unui alt natang marxist incojurat de „studentimea algeriano-senegaleza” restul erau probabil la moschee in acel moment, singura ce-l mai asculta. Cineva care-l cunoaste foarte bine pe Badiou mi-a confirmat legaturile sale cu cei mai odiosi comunisti de pe planeta inclusiv legaturi stranse cu Pol Pot. In plus ii trimitea tot felul de indivizi rosii lui Deleuze pentru a-l boicota in timpul cursurilor. Iar despre Zizek.. Badiou, Zizek sunt intr-o stare absolut deplorabila -nu ne mira. Se chinuie de zor sa stranga public si reusesc, best case, sa atraga atentia celor care ratat examene la facultate, asa in stilul Andronescu.. Filosofii francezii numai discuta de foarte multa vreme despre Badiou, si nici macar despre Heidegger alt exaltat cu o teorie despre fiinta care nu face niciun sens – obscurantisme pseudo-religioase cum le definea Ryle foarte bine. Exista de zeci de ani un interes imens pentru fenomenologie husserliana, stiinte cognitive filosofie analitica etc. pe scurt filosofie extrem de riguroasa. E umitor ca atat in Romania cat si in Statele Unite perceptia asupra filosofiei franceze a ramas aceeasi. E evident mult mai usor sa aderam exaltatilor de stanga sau alte categorii decat sa ne spargem capul cu ideii complexe, aride care nu ne fac „mare”.
Trebuie expusi toti acesti „filosofi” in felul in care V. Tismaneanu o face si trecut mai departe, sau, mai degraba revenit la ceea ce trebuia citit.
PS. Depinde cum ne uitam: daca privim cati dintre filosofii seriosi se ocupa de Badiou et al atunci Badiou et al sunt marginali. Daca ne uitam de pe banca de rezerve atunci Badiou et al pare „mare”.