Despre senectute

Tradiţia paremiologică, mare meşteră în ziceri de tot felul, spune, prin anonima sa gură, ceva de genul: cine nu are bătrîni, să-şi cumpere. Orice om dotat cît de cît cu darul unei minţi iscoditoare se va fi întrebat: ce vrea să zică, de fapt, arhicunoscuta zicală, dincolo de banalitatea formulării?

Fără o prea laborioasă cogitaţiune, e limpede că „bătrînii” din populara zicere nu înseamnă nicidecum bătrîneţea ca stare şi dat biologic, „dictatura reumatismului”, după o sintagmă a lui E. Cioran. Ci acea bătrîneţe (mereu tînără, de altfel) a spiritului trecută profitabil prin exerciţiul experienţei şi timpului. Evident, a acelei experienţe care înseamnă ceva în plan ontologic, şi nu a unei maturaţii încrustată doar în scoarţa cărnii. Şi care, din perspectivă cognitiv-temporală, reprezintă mai mult un metabolism leneş, decrepitudine şi oboseală. E vorba de acea stare în care omul „nu trăieşte cu sentimentul că viaţa merită trăită, ci cu cel că sinuciderea nu merită osteneala” (W. Benjamin). Cu alte cuvinte, bătrîneţea înţelepciunii şi a spiritului trebuie „cumpărată”, pînă la urmă, şi nu senescenţa, conformismul rutinat, moleşeala sepulcrală, setea – adeseori caraghioasă – de false onoruri care se încearcă a fi recuperate pe ultima sută de metri.

Direct spus, de foarte mare preţ nu-i este nimănui bătrîneţea în sine, ca spasm şi agonie în preajma limitei. Ci doar bătrîneţea cea conştientă, în care tinereţea s-a dizolvat în mod organic. Cea mereu tînără, am zice forţînd un oximoron. Acea bătrîneţe sumativă care rotunjeşte un destin, împlineşte o personalitate. Şi nu aceea care încheie brutal o viaţă, întrerupe aleatoriu un proces biologic. Senectutea trecută cu folos prin furcile caudine ale vieţii, de la care, în mod logic, se aşteaptă un plus de raţionalitate şi, în consecinţă, un spor de clarviziune. Cea care poate duce tinereşte un gînd pînă la capăt. „A fi bătrîn înseamnă: a te opri atunci cînd unicul gînd al unui drum al cugetării s-a aşezat în armonia rosturilor sale” (M. Heidegger). Context în care vîrsta nu e, într-un anumit sens, decît prilejul temporal de a fi contemporani cu propriile experienţe, trăiri, cu propria fiinţă. Atunci cînd e vorba de bătrîneţe (sau de tinereţe) nu se poate face abstracţie de o voluntară inocenţă, de o anumită ştiinţă a uitării timpului. Nu se poate eluda o anumită forţare agogică a graniţelor sale, o frivolă cochetare cu eternitatea. Gîndirea, conştiinţa, sufletul, dezideratele fiinţei nu îmbătrînesc odată cu trupul. Deşi o paralelă evolutivă între aceste componente, un anume sincretism se poate totuşi stabili. Ele pot fi moarte într-un trup tînăr, după cum pot fi extrem de vivace într-unul trecut prin vreme. Ca atare, „în trup nu poate fi în acelaşi timp şi tinereţe, şi bătrîneţe, dar în suflet poate…” (Sf. Augustin). Asemenea unui rezervor de rachetă, trupul propulsează doar sufletul pînă în preajma imponderabilităţii spirituale.

Avansarea mnemonică prin stadiile diferitelor vîrste nu e decît posibilitatea de a fi mereu alţii, rămînînd totuşi aceiaşi. Noi rămînem aceiaşi pe durata întregii vieţi doar în măsura în care reuşim să înmormîntăm la timp ego-ul diferitelor vîrste. Ca atare, moartea nu este decît dispariţia ultimului ego, a celui care le-a cunoscut şi potenţat/determinat pe toate celelalte. Bătrîneţea, în semnificativitatea sa ultimă, nu înseamnă doar înstrăinarea, vidarea treptată de fiinţă, ci şansa de a ne apropia intim şi ultimativ de ea. Aceasta este conştiinţa radicală a întregului parcurs evolutiv, inclusiv a tinereţii. Am putea chiar afirma că tinereţea se dezvăluie, se revelează cu adevărat abia la bătrîneţe. Ea devine reală doar în amintirea amfibolică, mereu refăcută a bătrîneţii, în bătrînitate. Bătrîneţea este achiziţie, pe cînd tinereţea este un dar. Tinereţea mai mult se practică, bătrîneţea se trăieşte rezumativ. Tinereţea este o posibilitate unică de a anticipa angoasele şi limitele senectuţii. După cum senectutea rămîne singura mărturie vie a trecutei tinereţi. „Tînărul se află în iluzie sperînd extraordinarul de la viaţă ori de la el însuşi; în compensaţie, în persoana vîrstnică se găsesc iluzii privind modul în care îşi aminteşte tinereţea sa” (S. Kierkegaard). Trupul (σώμα) este doar un instrument primordial al fiinţei (φύσις). Gîndirea platoniciană considera trupul ca fiind o închisoare, un mormînt (σήμα) pentru suflet. Părinţii bisericii, mai ales cei orientali, vor exalta sufletul în detrimentul trupului. Prin asceză severă, ei vedeau mîntuirea omului doar ca mîntuire strictă a sufletului. Sf. Toma d’ Aquino, pe linie aristotelică, va considera că sufletul este principiul vieţii, cel care, sub forma sufletului intelectiv, dă formă trupului. Doctrina creştină va adopta o concepţie teologică despre trup văzut mai ales în contiguitatea sa transmundană. Una în care acesta este chemat să participe în mod egal, ca natură unică (trup-suflet) la actul mîntuirii. Timpul bătrîneţii, al morţii, nu e decît timpul smuls marelui Timp. Bătrîneţea este rezerva cumulativă de temporalitate a tinereţii. Promisiunea din care ea îşi extrage necontenit prezentul.

Promisiunea temporală a tinereţii nu e, pînă la urmă, decît bătrîneţea, cu a ei itinerar re-temporalizat. Tinereţea e singura şansă, singura posibilitate de a fi bătrîni. Faptul tinereţii de acum este posibilul senectuţii de mîine. Tinereţea îşi conţine din mers bătrîneţea. Pe cînd bătrîneţea este încărcată a posteriori cu propriul trecut (tînăr). Cu o expresie heideggeriană, tinereţea „are-de-a-fi”, pînă la urmă, bătrînă. Pe cînd bătrîneţii nu-i rămîne decît propria sa tinereţe re-imaginată. Datele şi orizontul unei vîrste, componentele sale sufletesc-senzoriale pot fi profund înţelese doar după ce acestea au fot iremediabil pierdute. În bună măsură, tinereţea (sau bătrîneţea) nu sînt decît limite ale gîndirii noastre. (Unde moartea este limită a limitei, sfîrşit al sfîrşitului). Limite cărora le supralicităm sau sublicităm dimensiunile, impactul diacronic. Treceri şi pe-treceri cărora – fiind deduse din subiectivitatea aplicată temporalităţii – le spunem vîrste. Margine a unui sfîrşit perceptibil prin angoasă, bătrîneţea, ca bătrîneţe, este sinteza tuturor vîrstelor, un summum, oglindirea curbă a tuturor faţetelor timpului. Bătrîneţea poate fi privită nu numai ca finalitate inevitabilă, ca doloritate, ci şi ca devenire a tinereţii, ca înţelepciune investită a acesteia. Deşi, după cum spune Ecleziastul: „A-ţi spori înţelepciunea înseamnă a-ţi spori suferinţa”. Nu timpul, ca trecut şi viitor,  ne desparte în tineri şi bătrîni, ci modul cum îl ştim trăi perpetuu ca prezent însufleţit. Cînd moartea, ca evadare din real, devine singurul avantaj al acestei vieţi, limitare a unei inutile suferinţe, rătăciri, însuşi conceptul de viaţă (indiferent de vîrstă) decade în derizoriu. Cu o vorbă a lui C. Pavese, eşti bătrîn atunci cînd „nu mai ştii ce să faci cu tine”. Atunci cînd totul emană o voluptoasă inutilitate, o prezenţă în contul căreia nu se mai poate invoca nimic. Eşti bătrîn atunci cînd vrei să pui povara clipelor jos, pentru că nu-ţi mai poţi purta existenţa. Prezenţa credinţei, a spiritualităţii înalte nu oferă neapărat o rezolvare imanentă, ci mai degrabă dă un sens transcendent rătăcirii. Face ca viaţa să merite totul, chiar şi moartea. Moarte care, privită prin prismă creştină, este chiar rostul vieţii. A exista fără sens, fără idealuri, indiferent de vîrstă, este o boală (a fiinţei) a cărei remediu nu poate fi decît cimitirul. Noi nu îmbătrînim doar datorită neascultării şi păcatului, a pedepsei divine, ci şi datorită şansei şi libertăţii (sacre şi profane în acelaşi timp) de a fi. Să fii bătrîn e un lux (uneori scump plătit). Să fii tînăr e mai mult o întîmplare (plătită şi ea). Bătrîneţea este o tinereţe visată pînă la capăt, o derulare bio-spirituală uitată în propriul ei viitor.

Pînă la urmă, înţelepciunea senectuţii constă în tinereţea ei perpetuă, în copilăria ei asumată. Din perspectiva sufletului nu există tinereţe sau bătrîneţe, există doar sens sau rătăcire. Ca trepte ale existenţei, vîrstele sînt daruri pe care nu ştim niciodată cu adevărat dacă le merităm. Nu ştim să ne bucurăm şi să mulţumim celui care ne-a dat chiar şansa de a ne detesta, din cînd în cînd, efemeritatea existenţei. Decît nimic necunoscut şi etern, mai bine să fie existenţă cognoscibilă şi efemeră. Decît monotonia şi vagul in-existenţei, mai bine să fie viaţa, cu perspectiva ei sumbră – moartea. Decît perfecţi în stadiul de in-creatură, mai bine să fim imperfecţi în cel de creaturi cronofage mereu perfectibile. Decît fericiţi în absoluta libertate a non-existării, mai bine să fim nefericiţi, dubitativi în imanentul şi determinările/limitările existării. Putem fi tineri doar în orizontul bătrîneţii. După cum bătrîni putem fi doar marcaţi şi aureolaţi de amintirea grea a tinereţii. În absolut, tinereţea şi bătrîneţea sînt doar două moduri diferite de a spera şi de a dispera. După cum uşor se poate observa, datele realităţii ne arată, nu o dată, că aceste raporturi temporale, care ar trebui să se deruleze în zona apolinicului, generează uneori efecte adverse, chiar antinomice. Acolo unde ar trebui să întîlnim detaşare, înţelegere şi dreaptă judecată, decantate de trecerea anilor, întîlnim adesea aroganţă, conservatorism tenace. Toate însoţite de o maladivă dorinţă de putere (comică, în multe situaţii), manifestată în toate formele ei. „Căci nu arareori bătrînul cade pradă iluziei unei mari reînnoiri şi renaşteri morale şi, pornind de la acest sentiment, pronunţă verdicte asupra operei şi asupra traiectoriei vieţii sale ca şi cînd abia acum ar fi dobîndit clarviziune: şi totuşi, îndărătul acestui sentiment de confort şi al acestei judecăţi încrezătoare nu stă să le inspire înţelepciunea, ci oboseala” (F. Nietzsche). Situaţie în care tînărul (căci tînărul trebuie să-şi cumpere bătrînii), pe bună dreptate se poate întreba: ce să cumpere, pînă la urmă? Căci de îndată ce, concret, caută bătrîneţea, dă doar peste gatism, peste o conştiinţă bătrînă, reflectată narcisiac în propriile-i slăbiciuni. Şi care priveşte cu suspiciune tinereţea, ca pe o eternă şi indiscernabilă trambulină a erorii. Privit strict statistic, în materie de bătrîneţe ar cam fi ce cumpăra. Numai că sînt oare bătrînii noştri şi depozitarii acelei bătrîneţi sugerate de proverb? Cîţi dintre bătrîni sînt bătrîni cu adevărat? Uneori trebuie să-i dăm dreptate lui Goethe: „Da, bătrîneţea-i boala care-aduce/Cu bruma ei cîrcei şi gărgăuni”.

În cele din urmă, bătrîneţea nu este doar durată, ci pierderea oricărei durate. Nu este doar timp consumat îndelung, ci timp înţeles. Ea nu înseamnă doar o multitudine de fapte, ci fapte esenţiale. Aşa pusă problema, lesne vom observa că, in concreto, nu prea sînt bătrîni de cumpărat, ci doar bătrîneţe şi suferinţă cît cuprinde. Modul în care un om îşi acceptă bătrîneţea – parafrazînd o afirmaţie humboldtiană – este mai important decît însăşi bătrîneţea sa. Este evident că a atinge un astfel de subiect implică o doză bună de autocinism, de nu chiar de masochism. Căci haina grea a bătrîneţii o vom îmbrăca (sperăm) cu toţii. La fel cum se înţelege că bătrîneţea nu este un defect sau o virtute în sine. După cum nici tinereţea nu este. Importantă fiind, pînă la urmă, întrebuinţarea care li se dă celor două. Ce se face cu ele, pînă la urmă. Recurgînd la o vorbă biblică, deşi este în puterea fiecăruia să ştie ce vrea, nu oricine poate vrea tot ce ştie. În situaţia deziderativă în care tînărul decide să-şi cumpere bătrînii, logica ne îndeamnă să credem că el are nevoie de unele calităţi ale lor. Calităţi pe care, ulterior, le poate pune la lucru. Cu alte cuvinte, le poate re-întineri. S-a ajuns, nu de ieri, de azi, la o cvasigeneralizată situaţie tragi-comică, în sensul că tinerii nu prea mai vor să-şi cumpere bătrînii. Iar bătrînii – cu antica excepţie a lui Socrate – nu au vrut şi nu prea vor să-şi negocieze bătrîneţea. Fapt ce a dus şi duce la un mocnit război psihologic intergeneraţionist. Tinereţea – tinereţea de orice vîrstă – înseamnă refuzul stereotipiilor, curajul negării, cultul libertăţii. Toate motivate şi duse în exemplaritatea ideatică şi faptică a performanţei. Doar cultura, iubirea, potenţate de credinţă, pot face simbioza celor două vîrste. Le pot topi pe acestea în creuzetul unei unice emoţii, le pot ridica o clipă în trăirea eidetică a vîrstei fără vîrstă, a „tinereţii fără bătrîneţe şi a vieţii fără de moarte”. O topire alchimică a zestrei celor două vîrste, o perpetuă osmoză între atributele tinereţii şi cele ale bătrîneţii, o medie acceptată a virtuţilor (şi defectelor) lor ar putea fi o posibilă soluţie. Restul este timp contabilizat în numărul de riduri, bătrîneţe a minţii şi a sufletului, indiferent de numărul anilor. Vorba lui Cicero, „după cum îmi place un tînăr care are ceva de-al bătrîneţii, tot aşa îmi place bătrînul care are ceva tineresc”.

Bătrîneţea ar trebui să fie un ţel, nu un eşec. Ea ar trebui să fie ultima tinereţe. Bătrîneţea ar putea fi luxul rememorării, confortul căderii detaşate pe gînduri. Privilegiul unic de a sfida dictatura dependenţei şi a necesităţii. Ea rămîne poezia mereu tînără a crepusculului, stadiul final al copilăriei. Unii îmbătrînesc copilărindu-se. De fapt, bătrîneţea trăieşte din copilării… Încercînd a rezuma, credem că ar trebui să se treacă din mrejele fals-logice ale acestui dicton în contrariul său. Adică: cine nu are tineri (cine nu poate rămîne tînăr dincolo de orice vîrstă), neapărat să-şi cumpere. E vorba de acei tineri dispuşi nu numai să-şi poarte falnic tinereţea, ci şi să ştie să îmbătrînească. Să îmbătrînească în interiorul unei tinereţi smulse cu eleganţă timpului devorator. Numai că unde sînt bătrînii interesaţi de o asemenea ofertă, de aventura inconfortabilă a  practicării unei noi tinereţi?