vineri, martie 29, 2024

Despre tăcere

Pe un fond de vorbărie incontinentă, în care totul este înecat în cuvinte deşarte, reiau un text mai vechi, care propune o soluţie alternativă, cu valenţe introspective: tăcerea… Dacă la început a fost Cuvîntul, în directă logică umană înseamnă că înaintea lui a fost Tăcerea. Căci tăcerea, spre deosebire de liniştea increatului, presupune cu necesitate o prezenţă, un mister la al cărui chip ea se constituie ca preambul. Cuvîntul este prima formă prezentă de mister. Iar, în sens creştin, cuvîntul întrupat este marele mister, marea prezenţă. După cît putem deduce şi înţelege, lumea a fost creată într-o profundă şi desăvîrşită tăcere. Nu-i putem asocia nici un zgomot facerii lumii, în afară de o discretă şi serafică „muzică a sferelor”.

Ca şi liniştea, care este apogeul ei, tăcerea este legată indisolubil de o anumită formă de solitudine. Renunţarea voită la singurătatea divină – paradigma eternă a alterităţii – se află la originea genezică a omului. Fără ruperea acestei singurătăţi fiinţa rămînea in aeternum tăcere pură. Cu o vorbă platoniciană, de la oameni învăţăm să vorbim, de la zei – să tăcem. În tăcere folosim mult mai multe cuvinte decît în vorbire. Cuvintele poartă doar semnificaţia unor tăceri. Noi tăcem şi cu ajutorul cuvintelor. Tăcerea nu neagă cuvîntul, ci îl completează. Tăcerea este ultima formă de comunicare a cuvintelor. Tăcerea, ca semn al intrării conştiente în posesia sinelui, poate deschide calea transcendenţei, a revelaţiei, ca forme de prezenţă şi recuperare a sacralităţii. „Discursul conştiinţei are loc, exclusiv şi constant, în modul tăcerii” (M. Heidegger). Tăcerea este prin excelenţă momentul misterului. Orice meditaţie autentică se întemeiază pe reculegere, pe tăcere, ca prime condiţii ale ascultării. În comparaţie cu tăcerea divină, care este etern lucrătoare, tăcerea fiinţei trebuie să fie mai mult una ascultătoare. Din cît putem deduce, judecata finală va fi una a tăcerii. Faptele sufletului nu au nevoie să vorbească, să urle. Dar, pînă atunci, „vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Ecleziastul). Pe urmele marii creaţii, orice creaţie umană este la început prilejul unor tăcute îndoieli, o profundă recapitulare. În tăcerea cogitabundă omul se află într-un interval cu o dublă ipostază: cea a prezenţei sau absenţei din misterul cuvîntului. Tăcerea este spaţiul intermediar dintre zgomotul vieţii şi liniştea morţii, fanta peratologică prin care cele două se potenţează şi se resping deopotrivă. Ea este mereu o stare indecidabilă, un ceva cu care poţi începe, dar la fel de bine poţi şi sfîrşi. În timp ce cuvintele epuizează parţial orice spunere, tăcerea recuperează ne-spusul. Orice cuvînt anulează o infinitate de tăceri, pe cînd orice tăcere poate naşte o lume de înţelesuri, chiar dincolo (sau dincoace) de cuvinte.

În tăcere, cuvîntul este prezent şi absent în aceeaşi măsură. Iar dinamica sa vizează atît împlinirea, cît şi ratarea. În definitiv, nu putem tăcea decît prin intermediul limbajului. Limbaj care numeşte şi de-numeşte orice realitate şi idealitate. „Simpla numire îl face pe om să fie o ciudăţenie neliniştitoare şi răscolitoare, care trebuie să tulbure celelalte fiinţe vii şi pînă şi pe aceşti zei solitari, despre care se spune că sînt muţi” (M. Blanchot). Tăcerea intervine nu doar ca moment recapitulativ, ci şi ca măsură cathartică a rostirii cuvîntului. Cuvîntul sur-vine doar în matricea decupată mai întîi de tăcerea sa originară. Fără limbaj nu există tăcere, ci doar muţenie, vid fonologic, o linişte de mormînt sau o nesfîrşită huruială entropică. Limbajul se împlineşte nu doar în rostire, ci şi în tăcerile meditative. Fiecare numire a fiinţei e o tăcere cîştigată, o semnificare integratoare. De fapt, limbajul în sine este un amestec armonic de cuvinte şi tăceri. Spre deosebire de linişte, care poate viza non-existentul, tăcerea vizează predilect o prezenţă. Tăcerea se referă întotdeauna la ceva. Nu poate tăcea decît cel care poate comunica prin intermediul cuvîntului. Nici un alt tip de limbaj nu conţine tăcerea. Sens în care scrisul, literatura, filosofia nu sînt decît tăcere exprimată, productele sale directe. Poezia dezvăluie cel mai bine formele tăcerii. (Pauzele dintre sunetele muzicale nu sînt tăcere, ci linişte). Dar fără misterul unei prezenţe (tăcută şi comunicativă în acelaşi timp), toate acestea sînt caligrafie zadarnică (nomina nuda tenemus). Noi scriem cu adevărat doar în măsura în care re-scriem un mister. La masa de lucru, scriitorul, gînditorul practică o tăcere activă. El pune în relaţie eul său creator cu actul originar al creaţiei. „Un cuvînt care face să răsune în ascunzişul sufletului tăcerea – nu e oare un cuvînt care tinde să se umple de mister? E un cuvînt plin de încordată speranţă de a-şi găsi miracolul purităţii originare” (G. Ungaretti). Tăcerea este gradul zero al comunicării, început şi finalitate. Doar tăcerea poate deveni scris, substanţa primă a meditaţiei. Liniştea poate crea premisele tăcerii, ambientul propriu cogitării. Poezia, din această perspectivă, ar putea fi definită şi ca dialog între două tăceri rămase de la cuvinte. „Există poeţi tăcuţi, poeţi care mai întîi reduc la tăcere un univers prea zgomotos şi toate bubuiturile lui, şi ei aud ceea ce scriu chiar în timpul cînd scriu, în lenta măsură a unei limbi scrise” (G. Bachelard). Cel care tace meditativ nu pare a fi niciodată absolut singur. El creează o senzaţie misterioasă de comuniune, de „magie sugestivă”, cu o sintagmă baudelaireană. De-sacralizat printr-un exces de vorbărie, cuvîntul este re-semantizat, recuperat prin tăcere.

Ca totalitate nerostită, tăcerea nu este gol, absenţă. Prezenţă in absentia, translare spre un topós aparent inabordabil, reverberaţie epifanică, ea este pragul spre cuvîntul fondator. Cuvînt care era în întregime lucrare în mister. Comunicarea prin tăcere este exclusiv apanajul îngerilor, o reminiscenţă sacrală. Aşa după cum scrisul conţine ab initio şi cititul – sens în care nu există scriere sau citire pură -, tot aşa limbajul conţine morfologic şi sintactic tăcerea. Adică noi vorbim şi cu ajutorul tăcerii (verbum mentis). După cum tăcem prin intermediul vorbirii, a vorbirii interioare. Dar fără un moment iniţial, fără o re-amplasare în orizontul misterului, fără o pauză retrospectivă în care tăcerea şi cuvîntul pulsează în interferenţe armonice „limbajul va creşte fără punct de pornire, fără punct de sosire şi fără promisiune” (M. Foucault). Ca umbră psihopompă a vorbirii, tăcerea completează şi diversifică registrele comunicării. Ne-rostirile sale umplu fiinţa de mister, mişcă aburul unor serafice prezenţe. Tăcerea este clipa situării fiinţei în timpul şi spaţiul misterului, în ecoul unei chemări a cărei finalitate nu poate fi decît o formă a sacralităţii. Fără ea tăcerea este doar absenţă, iar limbajul – vox clamantis in deserto… Tăcerea nu se poate perpetua decît în prezenţa limbajului, adică în prezenţa fiinţei. Nu poate tăcea cu adevărat decît cel care poartă în sine virtuţile nelimitate ale limbajului. Tăcerea se naşte din viaţă, nu din moarte. Neputîndu-se raporta la lucruri, ci doar la fiinţe, ea devine eo ipso un atribut al fiinţialităţii. Conform lui R. Otto, tăcerea a apărut „din teama de a nu rosti cuvinte malefice”. S-a născut din frica de a nu provoca în mod diabolic realul. Aşa după cum s-a spus, cuvintele pot atrage realitatea. În timp ce tăcerile provoacă misterul, miraculosul. Tăcerea este un intermezzo între nimic şi cuvînt. Ea nu este negativul limbajului, ci un interval pneumatologic, partea umbrită a acestuia. Tăcerea pregăteşte extensivitatea cuvîntului ce urmează să fie rostit. Fenomenele mistice, revelaţionale, pe care le putem decripta mai greu cu ajutorul cuvintelor fruste, le numim mult mai exact cu ajutorul tăcerilor noastre cognitive. Pentru aceasta însă e necesar să învăţăm acele non-spuneri ale tăcerii care indică mai mult decît unele cuvinte. Acelea care vizează centralitatea rostirii, deşi rămîn doar o sumă de tăceri de la margine. Tăceri a căror armonie intrinsecă o dă chiar amînata lor ne-rostire. Limba tăcerii este limba prin care ne vorbeşte (dacă ne vorbeşte) divinitatea, prin care ne comunică misterul, planul său escatologic. „Vocea lui Dumnezeu nu e mai grăitoare decît tăcerea Sa” (L. Pareyson). În ceea ce priveşte absolutul divin, limbajul ne arată doar cîte nu putem spune prin intermediul lui, cît de mult putem eşua în această încercare. În faţa prezenţei sacrului, singura logică a limbajului este tăcerea. Acolo unde cuvintele doar rătăcesc, tăcerea poate orienta. „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă” (L. Wittgenstein). În relaţie cu divinul, noi putem vorbi mai mult prin tăcerile noastre solitare, prin analogia entis.

Nicăieri tăcerea nu e mai profundă, mai concretă decît în vecinătatea morţii. Aici trăirile fiinţei au un alt ritm, pulsul răspunde altfel vocilor lor seducătoare. Căci „Dumnezeu şi moartea sînt deopotrivă tăcere şi impun tăcerea în vacarmul lui homo loguax” (V. Jankélévitch). Poezia şi rugăciunea sînt formele apoteotice prin care tăcerea vorbeşte, îşi manifestă în mod sublim elocinţa. Faconda sterilă, limbajul desacralizat ne împiedică să comunicăm dincolo de datele stricte ale cuvintelor. „Cu cît se spun mai multe cuvinte, cu atît este mai multă deşertăciune”(Ecleziastul). Paradisul pierdut poate fi înţeles şi ca re-interpretare în limbaj actual a tăcerii primordiale. Esenţa lumii poate fi surprinsă tăcut-atotcuprinzător în cîteva momente inspirate. Pe cînd descrierea prin cuvinte uzuale ar lua vieţi la rînd, fără perspectiva unei finalităţi. Dacă vrem să vorbim despre divinitate, despre misterul ei de nepătruns, despre hermeneutica faptului de credinţă aproape că nu ne ajunge o viaţă. Dar pentru a crede tăcut (bona taciturnitas) este suficientă o binecuvîntată clipă. Limbajul, privit din altă perspectivă, poate reprezenta semnul vinovăţiei faţă de incapacitatea de a putea răspunde cu o tăcere sinonimă tăcerii creaţionale. Diversitatea limbajului, uzul şi abuzul de cuvinte poate arăta cît de mult am decăzut în incapacitatea de a dialoga. Tăcerii creatoare i se răspunde cu zarva babilonică a limbajului, degradat la stadiul de elucubraţie. Sacrul, miraculosul impun instantaneu tăcerea, reculegerea. Pe cînd imanenţa declanşează reflex un puhoi de vorbe sterile, un simulacru de comunicare. Tăcerea şi cuvîntul sînt două extreme ale comunicării. Limbajul spune tot mai puţine pe măsură ce vorbeşte tot mai mult. Am uitat să tăcem în mod exhaustiv, simbolic, comunicativ. Comunicarea prin tăcere este apogeul limbajului. „Tăcerea nu este numai – cu o expresie bretoniană – o anumită modalitate a sunetului; ea mai este o anumită modalitate a sensului”. Potopul de cuvinte revărsat doar de dragul eufoniei, a degajării unei prezenţe în lume face doar ca acestea să reverbereze în gol. Cu o afirmaţie a Sf. Augustin, „din multă vorbărie se cade în falsă vorbărie”. Context în care tăcerea ne apare ca fiind limbajul din spatele limbajului, masca polisemantică a acestuia. În relaţie cu absolutul, toată armătura cuvintelor se dovedeşte neputincioasă. „Chiar dacă cerul întreg ar fi de pergament – se spune într-un text poematic armean -, dacă toţi copacii ar fi pene, dacă toate mările ar fi de cerneală şi chiar dacă toţi locuitorii pămîntului ar fi scribi, şi-ar scrie zi şi noapte – ei tot n-ar putea să descrie vreodată măreţia şi splendoarea creatorului lumii”.

În prezenţa alterităţii imediate mai mult ripostăm cu posibilităţile date de limbaj. În prezenţa divinităţii putem participa cu toţii la o înălţătoare tăcere. O tăcere care, pe măsură ce-şi estompează limbajul, comunică tot mai mult. O anumită rezonanţă particulară a tăcerilor şi a cuvintelor se stinge cu fiecare. Tăcerea (silentio conelusit) este bătrîneţea înţeleaptă a cuvintelor. Limbajul nu face decît să traducă semantica tăcerilor meditative. După cum tăcerea are sens doar în contextul potenţelor depline ale cuvîntului. Pentru a putea tăcea, cuvîntul nu îşi reduce, ci îşi amplifică şi mai mult semnificaţia. Polisemantismul limbajului favorizează prezenţa diferitelor moduri de comunicare. Tăcerea cogitabundă îi oferă fiinţei o clipă de necesară cumpănă, de răgaz ontic şi ontologic. Ca formă de provocare cognitivă, tăcerea este infinit mai fecundă decît orice vorbire. Aceasta din urmă poate prelua doar parţial forţa gîndului, pe cînd tăcerea îl valorifică plural. O lume tăcută (înţelept) ar deveni o lume de îngeri. „Este mai prudent să ne arătăm inteligenţa prin ceea ce tăcem, decît prin ceea ce spunem”, era de părere A. Schopenhauer. Dacă în tăcere regăsim misterul, în vorbărie el se risipeşte în mare măsură. Ştiinţa de a tăcea, de a-i aştepta prezenţa nu e la îndemîna oricui. După o afirmaţie heideggeriană, se pare „că noi putem vorbi, dar limba poate totuşi să tacă”. Pînă la Cuvînt mai sînt atîtea şi atîtea cuvinte, dar şi infinite tăceri. Esenţa finală a oricărei forme de scriere nu e decît tăcerea comunicativă, împărtăşită. Dialogul care se înfiripă dincolo de sonoritatea şi semnul material al cuvintelor. Acolo unde, pentru a spune mai mult, chiar şi cuvintele trebuie să reziste tentaţiei imediate a exprimării. La urma urmei, toate acestea nu sînt decît biete încercări de a surprinde ne-spusul, misterul. The rest is silence…

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. intre persoane compatibile tacerea lucreaza mai bine decit cuvintul. sinapsele unei celule nervoase comunica cu sinapsele alteia, pamintul cu calea lactee iar aceasta cu andromeda. tesatura universului. cum dialoghezi insa cu o hiena lacoma si flaminda (starea ei naturala) ? urlind, tipind, vociferind ori hipnotizind o cu tacerea inteligenta sau indulcind o cu vorba blajina ?

  2. Un articol… Unheimliche.

    Sfârșitul e odios: „The rest is silence…”. V-ați încălcat propriul sfat de a „rezista tentației imediate a exprimării” scris-spus(-dar-nu-tăcut) la fix două rânduri mai sus. Odiosul e dat nu atât de apelul la atât de zgomotosul clișeu hamletian cât de acele puncte-puncte. Puncte-puncte: semnificant pentru „încă ceva”, „mai e ceva”, „in-numibilul”. Această trimitere-aruncare înspre infinitul rău (întotdeauna mai e ceva, și încă ceva, nu poate fi decât încă ceva, alt-ceva) este perversitatea constituțională a oricărui discurs al tăcerii. Și pentru a nu lua drept reper textul dvs. (despre care am zis că are un Unheimliche specific) să vedem textul recent al lui N. Manolescu, Nu mai știm să ascultăm din Adevărul. Ce (se) spune în acele 608 cuvinte despre uditatea udului? Ne ajută dl. Manlescu cu o sinteză: „Cea mai mare problemă a epocii noastre rămâne aceea că toată lumea vorbeşte şi nimeni ascultă” – ultima linie din articol. Nu vi se pare că seamănă la miros cu „The rest is silence..”? Această zeamă romanticoasă de a pune punctul pe j la final: Și apoi: Moartea. – nu e acesta cel mai hidos sfârșit de roman?

    Ah, Mon Dieu, acum am observat: dl. Manolescu chiar așa a scris în articol: „nimeni ascultă”. Unde a dispărut „nu-ul” care ar fi dat șablonul „nimeni nu ascultă”? Vai, voiam să spun că deși articolul dvs. e pe o cu totul altă gamă, în cu totul altă scară de bloc, ajunge la același final previzibil-stupid ca al dlui. Manolescu, dar, iată, ce geniu rău&ascuns, ce spiriduș malvolent&bine-zicător, i-a mâncat textul dlui. Manolescu pentru a obține o minune a gândirii. „Toată lumea vorbește și nimeni ascultă”. Vă amintiți de câtă acribie dă dovadă Heidegger în Der Satz vom Grund când spune (repetă-repetă pe jumătate de seminar) „încă nu știm să auzim principiul rațiunii: nihil est sine ratione”. Nimeni ascultă tăcerea – abia această propoziție ne-propozițională dacă merită să stea la capătul articolului dvs.

  3. Să nu confundăm cuvântul cu rostirea lui.
    Conştiinţa de sine îmi spune că sunt o interfaţă între două lumi: de-a lungul vieţii, eu voi sublima lumea exterioară în cuvinte, care-mi umplu lumea interioară. Cuvântul este puterea mea, iar rostirea lui este puterea omenirii.
    Tăcera o pot percepe ca pe întreruperea fluxului între cele două universuri, între care se află fiinţa.

  4. Sa speculam.
    Prea putin argumentat:
    – „Dacă la început a fost Cuvîntul, în directă logică umană înseamnă că înaintea lui a fost Tăcerea.”
    Pentru ca ar corespunde cu:
    – daca la inceput a fost Găina, in directa logica umana inseamna ca inaintea ei a fost Oul ;) (sau invers).
    Pentru ca sa existe tacerea, neaparat este nevoie de un zgomot-cuvint :P
    Glumind, se poate aproxima care cuvint este mai folosit?
    – taci!
    – vorbeste!
    (Inainte de cuvint putea sa fie doar un huiet, un zgomot, o explozie.)
    NB,
    e clar: daca taceam, filozof ramineam :P
    – ” În timp ce tăcerile provoacă misterul, miraculosul”.
    Sa ne asteptam la mistere sau la miracole de la tacutul nostru Presedinte?
    E clar, taceti dle Presedinte:
    – „Limbajul spune tot mai puţine pe măsură ce vorbeşte tot mai mult. Am uitat să tăcem în mod exhaustiv, simbolic, comunicativ. Comunicarea prin tăcere este apogeul limbajului. „

  5. „…tăcerea are sens doar în contextul potenţelor depline ale cuvîntului” – Adevarat!
    La fel cum „o sfânta lene” se savureaza doar in toiul unei activitati intense, in timp ce devine mortifera cand nu-i nimic de facut, si virtutile tacerii, ca sursa de satisfactii intelectuale prodigioase, raman necunoscute celui caruia-i lipsesc cuvintele care sa-i exprime gandurile…
    Zgomotul in care s-a transformat melodioasa limba româna (punctata de taceri…elocvente), poate fi interpretat si ca exprimarea unei suferinte profunde care, neformulate, nerecunoscute ca atare si nici diagnosticate corect, risca sa perdureze…in timp ce tratamentul este de o banalitate dezarmanta: educatie si cultura!
    Bref, indiferent de nivelul de civilizatie la unei societati, daca putem sa vorbim cu oricine, este „calduros” indicat sa ne alegem cu multa atentie persoanele cu care sa ne permitem luxul de a tacea…

  6. Bună ziua! Eu unul am rămas fascinat de ceea ce am citit în articolul dumneavoastră. În prezent sunt (semi)absolvent al Facultății de Litere. Am spus (semi)absolvent deoarece, momentan, NE-lucrarea de licență mă ține pe loc. Împreună cu profesorul meu coordonator am decis să lucrez despre TĂCERE ca act de limbaj în piesa de teatru a lui Samuel Beckett, ”Așteptându-l pe Godot”. Ce am reușit să fac până acum este reprezentant de un inventar al structurilor din piesă care fac referire la Tăcere, chiar dacă oricine poate afirma că în acea piesă de teatru, tăcerea e paralelă cu întreaga desfășurarea a acțiunii. Ceea ce am nevoie, este un suport teoretic. Câțiva oameni importanți care să vorbească despre tăcere. Am văzut Micheal Foucault, Wittgenstein etc. Ați putea să mă ajutați cu niște materiale, vă rog frumos?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ioan F. Pop
Ioan F. Pop
oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Paris. A lucrat la întreprinderea Metalica, a fost redactor la Gazeta de Vest, redactor (fondator) la Noua Gazetă de Vest, referent cultural la Cercul Militar. Actualmente este muzeograf la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, fiind, pentru o vreme, şi cadru universitar la Universitatea din Oradea. Cărţi publicate: Pedale de hîrtie, (poeme), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994; PoemeşinimiC, Ed. Dacia, 1996; Poeme de sedus realitateA, Ed. Dacia, 2000 (carte sponsorizată de Ministerul Culturii); Sfîntul Augustin – morfologia unei paradigme, Ed. Dacia, 2009 (teza de doctorat în filozofie); Jurnal aproape închipuit, Ed. Dacia, 2009 (jurnal scris la Roma şi Paris); Poemele poemului nescriS, Ed. Dacia XXI, 2010 (Premiul special pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad); Tăceri de la margine, Ed. Galaxia Gutenberg, Dacia, XXI, 2011 (studii şi eseuri); Poemele absenţeI, Ed. Dacia XXI, 2011; Poemele poemului nescriS, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013 (integrala poetică). Este prezent cu poeme, texte literare, studii şi eseuri în cele mai importante reviste din ţară, precum şi în reviste străine. Figurează în mai multe antologii de poezie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro