joi, martie 28, 2024

Diagnostic pentru o Românie în derivă: ficțiopatia

Preambul: real și fictiv în literatură

Gândul de a diagnostica prin dereglare ficțională (1) România mi-a venit de la o întâmplare recentă. Am observat că nu puțini oameni, citind ficțiune, au o problemă: cât e adevăr și cât invenție în povestea cu pricina? Nu judecata estetică îi preocupă, nu faptul simplu dacă le-a plăcut sau nu ce au citit. Ei trebuie să scotocească în viscerele celui ce-a scris, doar-doar vor da de materia primă pentru o bârfă viitoare. Mătușa Julia și condeierul a lui Vargas Llosa e adevărată sau nu? Oare lucrurile cu prima soție a autorului s-au petrecut așa cum povestește acesta? Sau există omisiuni, lucruri schimbate, inadecvări de tot felul? Ne-a ascuns autorul ceva? Cât e „fictiv” și cât e „real” din povestea scriitorului peruvian? (Soția, mătușa Julia, a spus că romanul e o minciună și a scris în replică o carte în care pune lucrurile la punct. Vargas Llosa a răspuns că, scriind Mătușa Julia, n-a făcut o depoziție la tribunal, nici un reportaj al primei sale căsnicii.) Sau Elogiu mamei vitrege: nu cumva e o carte imorală? Ca să nu mai vorbim de Caietele lui Don Rigoberto. A trăit Vargas Llosa toate fantasmele erotice pe care le pune în scenă acolo? Și, dacă da, cum de are nerușinarea să le împărtășească și altora? Lectura moralistă e o altă variantă inadecvată a lecturii.
În toate aceste cazuri, întrebarea nu e dacă romanul este bun sau prost, ci dacă e adevărat sau mincinos, scandalos sau nu. Incultura celor ce citesc e uneori atât de mare, încât ei nu știu că o pagină de literatură nu e niciodată mai mult decât bună sau proastă. În nici un caz, adevărată sau falsă. Nimeni, niciodată, nu va ști cum a prelucrat autorul detaliile unei scene trăite și cum, povestind-o, a redistribuit, după reguli doar de el instituite, accentele lucrului descris.
Cu ani în urmă, cineva m-a întrebat, după ce a citit povestirea lui Cărtărescu Bacoviană (e în volumul Frumoasele străine), dacă era adevărat că stafia Marucăi Cantacuzino s-a desprins, într-o noapte, din tabloul care ocupă un perete în salonul conacului de la Tescani, acolo unde Maruca locuia verile, când și când, cu George Enescu. Venise ea într-adevăr, coborând din tablou, cum zice autorul, în patul lui? Tocmai în camera care cândva fusese, pare-se, dormitorul ei? I-am spus că da, e adevărat. Că autorul însuși mi-a mărturisit asta, dar că după  noaptea aceea s-a desomatizat complet: își caută cu mâna dreaptă mâna stângă și n-o mai găsește…
E oare o dramă să trecem literatura prin binomul fals-adevărat? Pentru literatură, da. Când citim literatură și-n loc s-o judecăm ca poveste ne întrebăm dacă e adevărată sau mincinoasă, iar în prețul ăsta ne facem și o opinie despre moralitatea autorului, societatea nu suferă prea mult. La drept vorbind, nu suferă deloc. Are doar dovada că un imbecil în plus s-a rătăcit în mijlocul ei. Singur cititorul în cauză rămâne în brațe cu prostia și incultura lui. Sau, când doar face pe prostul, pentru a produce zarvă în jur și a-l compromite, din motive absconse, pe autor, rămâne doar cu frustrările și cu ticăloșia lui. Și cu asta chestiunea se-nchide.

Real și fictiv în viața curentă

Ceva e putred în România? Nu. Totul e halucinant. Tot ce e fictiv e real, tot ce e real e fictiv.
Înainte de 1990, părea că știm cu toții cum se distribuie în viața noastră fictivul și realul. Undeva, în stratosferă, locuia Conducătorul iubit care mâna un popor, fericit deja, către o epocă de aur. Acolo, sus, planeta devenise, potrivit poeților de curte, biroul de lucru al Tovarășului, acolo, sus, Cineva trăgea de sforile încâlcite ale politicii mondiale. Acolo sus, în ficțiunea asta istorică, deveniserăm, noi, românii, placa turnantă dintre Orient și Occident. Acolo, sus, făcând disidență înăuntrul lagărului socialist (mai-mai să-l destabilizăm!), ne luam, demni,  revanșa istorică asupra, cândva, „poporului frate de la Răsărit”. Acolo, sus, în stratosferă, izolată etanș de viața noastră de zi cu zi, era lumea ficțiunilor despletite. Dădeai puțin capul pe spate, ascultai ce se mai zicea pe la un congres al PCR și știai, oricum, unde era Nordul minciunii și al propagandei fardate.
Dincoace, aici, în atmosferă și pe pământ, locuiam noi, cu hainele noastre gri, cu slănina cea de toate zilele pudrată cu boia portocalie, prost hrăniți și înfrigurați, cu cozile noastre cotidiene, cu turnătorii noștri, cu granițele noastre închise, cu istoria noastră rescrisă de la un an la altul. Aici, jos, nefardată și cu cearcăne tot mai mari, era realitatea de zi cu zi.
Schizofrenia era simplă: câteva zile pe an defilam, aplaudam în sălile de ședință, ne încovoiam trupurile pe gazonul stadioanelor. În restul zilelor îl înjuram pe Ceașescu acasă și ascultam „Europa liberă”. Dar aveam simțul orientării, cunoșteam codul fiecărei regiuni și treceam agil de pe un portativ pe altul. În ziare știam să citim printre rânduri.

Și a venit decembrie 1989. Pas de te mai descurcă! A fost sau n-a fost revoluție? A fost Gorbaciov? Sau „agenturili străine”? Au existat teroriști? Cine a tras în noi? Piciorul în ghips al lui Stănculescu era adevărat? Sau inventat? Cine a adus minerii? Anii au trecut. Întrebările s-au înmulțit. Glonțul lui Năstase a pătruns printr-o venă jugulară? Sau doar a zgâriat pielea fină a gâtului, împachetat frumos într-un fulărel de mătase? Dar a existat cu-adevărat un glonț? Și oare Băsescu a fost ajutat, în confruntarea de la prezidențialele din 2009,  de o undă violetă?
Am stabilit că societatea nu suferă când ficțiunea literară e considerată  „adevărată”. Însă nu același lucru se-ntâmplă când viața reală este trăită ca o ficțiune perpetuă; când linia care desparte ficțiunea de realitate nu mai poate fi trasă. Când viața devine o poveste încâlcită și fără sfârșit, toată lumea are de suferit. O societate n-ar ajunge prea departe (și se pare că nici n-a ajuns!) dacă toți membrii ei ar căuta-o pe Elodia.
Am auzit în ultima vreme mai mulți ziariști declarând că ei nu se mai descurcă între ițele peste măsură de încâlcite ale ficțiunii numite România. Că nu mai știu să pună lucrurile cap la cap și că evenimentele care se năpustesc peste noi în fiecare zi din ecranele televizoarelor, din fluxurile de știri și de pe platformele online depășesc capacitatea lor de absorbție, de prelucrare, de interpretare. Spectatorii care suntem – suntem, la rândul nostru, năuciți. Am auzit că există familii în care cei doi soți fac noaptea cu schimbul la televizor, ca să poată povesti a doua zi celuilalt ce s-a mai întâmplat. În felul acesta, ambii reușesc să fie la curent cu „evenimentele”. Cine ne-a pus în acest shaker al Istoriei, în care, după fiecare scuturătură de mână a Marelui Barman, nimeni nu mai poate spune nimic despre nimeni? Cum de-am ajuns să tânjim după adevăr din mijlocul unui ocean populat cu milioane de minciuni?
Adevărul e că nu mai avem istorie de douăzeci și cinci de ani, de vreme ce nimeni, de-atunci, nu mai e capabil să facă o înșiruire plauzibilă de evenimente relatabile. Nici pe rostitorul adevărului nu l-ar mai crede nimeni. Avem doar însăilături de povești fără cap și coadă, scornite, abandonate, reluate. Cu multe tumbe, cu pocnitori, cu ceruri de artificii, cu trâmbițași, cu schimbări de decor, cu actori care intră trufaș în scenă, pentru a cădea apoi în trapa care se deschide sub picioarele lor. Trăim într-un basm născut din miile de nopți ale ficțiunii postdecembriste, care se rostogolește peste noi neobosit, devorându-ne viețile de eroi închiși într-un balamuc al Istoriei.
Boala de care suferim, o boală colectivă a de-realizării, neexistând un termen anume pentru ea, am botezat-o cu un barbarism: ficțiopatie. Rezultatul ei, provenit din pierderea controlului asupra realului, este dezorientarea. Tabloul general: o colectivitate în derivă.

„Ultimii oameni”

Încă din primele pagini ale lui Zarathustra, Nietzsche vorbește despre ultimul om. „Ultimul om”, spune Nietzsche, e „cel care face cu ochiul”. Ce vrea el să spună făcând cu ochiul? Să-l ascultăm puțin pe Nietzsche:

„Și-atunci așa grăit-a Zarathustra către popor:

Într-o zi, acest pământ va fi sărac și sterp și nici un pom vânjos nu va mai răsări din el.

Vai! vine timpul când omul nu-și va mai slobozi săgeata dorinței sale dincolo de om, iar coarda arcului său o să uite să mai zbârnâie. […]

Vai! vine timpul când omul nu va mai putea să dea născare unei stele dansatoare. Vai! vine timpul celui mai de dispreț dintre toți oamenii, cel ce nu mai poate-a se disprețui pe sine.

Iată! v-arăt ultimul om.

«Ce e iubirea? Ce-i creația? Ce e dorința? Ce este-o stea?» – așa se-ntreabă cel din urmă om, făcându-ne cu ochiul.

Îngust va fi atunci pământul, se va vedea cum țopăie pe el ultimul om, cel care micșorează orice lucru. Prăsila lui este indestructibilă, ca puricele pe pământ; ultimul om o să trăiască cel mai mult.” (2)

„Ultimul om”, cel care, micșorând orice lucru, o să trăiască cel mai mult, e cel care face ca din cuvintele acestea – iubire, creație, dorință, stea – să nu mai rămână nimic. Rostindu-le, el ne face cu ochiul, ca să ne lase să-nțelegem că ele nu mai fac doi bani. Epoca principiilor, a înfrânărilor, a îndatoririlor a trecut. „Ultimii oameni” nu mai cred în zei. Nici în cei care-au fost,  nici în alții care vor veni. „Cândva, spune Nietzsche, era smintită toată lumea.” Cândva, toată lumea se zbătea pentru o idee, voia ceva, se indigna, se lua de piept cu toată lumea. Acum, „toți vor fi deștepți…”.  „«Noi», zice-va ultimul om, făcându-ne cu ochiul, «suntem inventatorii fericirii».” Ultimii oameni sunt cei care își amenajează fericirea, mândri de ce-au realizat și disprețuindu-i pe ceilalți, pe cei care încă persistă în sminteală. „Toți vrând la fel, ei vor fi cu toți la fel.” După ultimii oameni nu mai urmează nimic. Odată cu ei, specia se închide-n ea și funcționează în propria ei monotonie. „Încă se vor mai certa, dar se vor împăca îndată – ca nu cumva să-și tulbure digestia.” Și se vor reproduce, identici din tată-n fiu, „ca puricele pe pământ”[3].

Nu trăim noi oare, la scara noastră românească, epoca „ultimilor oameni”, a celor care au apărut la rampă în ultimul sfert de veac? Ei sunt oamenii care nu mai cred în nimic, care nu mai au principii, care nu au ideal. Ei nu fac decât să-și amenajeze fericirea. Cu ei, specia din care facem parte și tribul din care venim a ajuns la un termen. Cu ei, România apune. Dincolo de ei nu mai e nimic, pentru că din ei nu mai renaște nimic. Se vor mulțumi să se multiplice, ca sporii, ca lichenii, ca virușii. Sunt aceiași, mereu aceiași, jucând în aceeași piesă, de fapt într-un carnaval, într-un bal mascat reluat la nesfârșit. La noi Parlamentul nu-i Parlament, miniștrii nu-s miniștri, oamenii de afaceri nu-s oameni de afaceri, televiziunea publică nu-i televiziune publică (ci de partid), bancherii nu-s bancheri, presa nu-i presă, Biserica nu e Biserică, poliția nu-i poliție, ofițerii acoperiți nu-s ofițeri acoperiți. La noi votează morții, la noi șeful SIE candidează la postul de președinte al țării, la noi prim-ministrul e plagiator și dă o lege ca să nu mai fie. La noi, există câte o biserică la patru sute de oameni, școlile n-au acoperiș și spitalele nu au aspirină. La noi, totul pare fictiv, deși e real. Și tot ce pare real este o ficțiune: spitale, școli, biserici, parlamente, guverne, polițiști…

Un vis recurent din ultima săptămână

Mărturisesc că, tot uitându-mă la televizor, de-o săptămână încoace am noapte de noapte același vis: mă aflu în sala mare a Parlamentului, undeva sus, în loja pierdută a unui balcon. Imensul parter are toate locurile ocupate. E o ședință a plenului. Toți parlamentarii, bărbați și femei, sunt îmbrăcați în haine vărgate. Președintele Senatului, cățărat pe cea mai de sus tribună și având pe cap o bonetă tărcată mai înaltă decât a celorlați, bate demn cu un ciocănel în pupitru. Rumoarea din sală se stinge. „Doamnelor și domnilor, e ora 10. Vă previn că la ora 14 vom fi duși înapoi la penitenciar. E o ședință specială, în regim de urgență: avem la dispoziție mai puțin de patru ore ca să luăm o hotărâre în privința colegei noastre, doamna Elena Udrea. DNA-ul vrea să știe dacă, în final, suntem sau nu de-acord să o primim pe doamna Udrea în rândurile noastre și, eventual, chiar de astăzi, să ne întoarcem împreună la penitenciar. Vom vota cu bile la vedere. Vă previn că, dacă va fi balotaj, dubele ne vor aduce mâine din nou la serviciu, și tot așa, până când noi, Parlamentul României, vom putea spune ce decizie am luat.”
La capătul unui rând, stă doamna Udrea îmbrăcată într-un deux pièces Chanel și, desigur, cu eterna poșetă Louis Vuitton în poală. Poartă pantofi Christian Louboutin. Contrastează teribil cu uniforma vărgată a celor din sală și din pricina asta. Pare ușor stingherită. Președintele Senatului bate din nou cu ciocănelul în pupitru. Zgomotul strident mă trezește. Sar din vis, fără să știu dacă sunt sau nu în camera mea și nici, în general, pe ce lume mă aflu.

Note___________________

(1) „Derealizare” e termenul psihiatric.

(2) Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, traducere de Ștefan Augustin Doinaș, Humanitas, București, 1994, p.73.

(3) Pentru o interpretare a fragmentului nietzschean privitor la ultimul om, a se vedea și Pierre Manent, O filozofie politică pentru cetățean, trad. Mona Antohi, Humanitas, București, 2003, pp.205-207

Distribuie acest articol

52 COMENTARII

  1. Apai … din pacate asta-i cel mai tare text pe care l-ati scris in ultima vreme. Si asta pentru ca-i tragic de adevarat.

    • E adevarat dar din pacate textele acestea nu pot schimba nimic…asa…ele in starea lor doar asternute pe hartie…de exemplu.

    • Da, recunosc, așa-mi apare spectacolul oferit de Parlamentul
      României, pînă tîrziu în noapte. Și cred că, de n-ar fi existat, Elena-Gabriela
      Udrea ar fi trebuit inventată. S-avem și noi Ifigenia noastră. Și-n Rinoceria
      dacă Taurida n-avem. Tauromahia rămîne-n imanent fiindcă – potrivit minunatei
      expresii poetice a unui român de seamă – tauru-i în vitrina de piatră.

  2. Uluitor de trist si plin de umor.
    Un cunoscut nu il mai „suporta” pe Nicolae Breban ( au copilarit impreuna la Lugoj) pentru ca intr-o carte (nu a stiut sa-mi spuna care) isi injura mama.
    Nu accepta ca unul dintre eroi ar fi cel ce vorbeste urit despre mama lui, ci numai autorul, altfel nu putea sa ceieze un asemenea peronaj :P
    Cit despre „ultimul om” al lui Nietzsche, sa nu ne miram, e „omul nou” pe care a reusit sa-l creieze Iepoca de Aur.
    „Un vis recurent din ultima săptămână” pare foarte real, dle Liiceanu.

    • mama lui Nicolae Breban a plecat acum citiva ani, dupa ce prozatorul trecuse de 70.
      cel mai bun prieten al autorului Buneivestiri, alaturi de care a trecut prin aproape toate intimplarile unei vieti extrem de complicate a fost mama sa, presvitera Olga Breban, nascuta Bomler.

      • @ d. p.,
        domnule, cu parere de rau constat ca nu ai inteles nici „Preambul: real și fictiv în literatură” al dlui Liiceanu, si nici ce am scris eu, caci voiam sa ilustrez cita dreptate are.
        Numai la asta nu ma asteptam: sa crezi ca eu nu il mai „suport” pe Breban „pentru si-a injurat mama:.

  3. Nu cred ca cineva care citeste mult se intreaba daca ceea ce a scris Llosa sau orice alt scriitor de valoare este legat de realitate sau nu. Chiar si avand un eventual sambure de adevar, samburele acesta este irelevant, vorbind aici de literatura. Va dau dreptate, o carte este buna sau nu.

    In ceea ce scrieti Dv. mai departe apar insa unele declaratii care in, desigur, modesta-mi opinie, se contrazic.

    „Boala de care suferim, o boală colectivă a de-realizării, neexistând un termen anume pentru ea, am botezat-o cu un barbarism: ficțiopatie. Rezultatul ei, provenit din pierderea controlului asupra realului, este dezorientarea. Tabloul general: o colectivitate în derivă.”

    In acelasi eseu, cateva randuri mai jos scrieti „Nu trăim noi oare, la scara noastră românească, epoca „ultimilor oameni”, a celor care au apărut la rampă în ultimul sfert de veac? Ei sunt oamenii care nu mai cred în nimic, care nu mai au principii, care nu au ideal. Ei nu fac decât să-și amenajeze fericirea. Cu ei, specia din care facem parte și tribul din care venim a ajuns la un termen. Cu ei, România apune. Dincolo de ei nu mai e nimic, pentru că din ei nu mai renaște nimic.”

    Si intre cele doua declaratii, Nietzsche!
    „Cândva, spune Nietzsche, era smintită toată lumea.” Cândva, toată lumea se zbătea pentru o idee, voia ceva, se indigna, se lua de piept cu toată lumea. Acum, „toți vor fi deștepți…”. „«Noi», zice-va ultimul om, făcându-ne cu ochiul, «suntem inventatorii fericirii».” Ultimii oameni sunt cei care își amenajează fericirea, mândri de ce-au realizat și disprețuindu-i pe ceilalți, pe cei care încă persistă în sminteală. „Toți vrând la fel, ei vor fi cu toți la fel.” Cu „ultimii oameni” specia nu se mai auto-depășește. Ea se închide-n ea și funcționează în propria ei monotonie. „Încă se vor mai certa, dar se vor împăca îndată – ca nu cumva să-și tulbure digestia.” Și se vor reproduce, identici din tată-n fiu, „ca puricele pe pământ”.

    Mi-e oarecum neclara constructia logica.

    Suntem o colectivitate in deriva? Dca este asa, avem temeri, intrebari, traim angoase, cautam directii, suntem nemultumiti, derutati, etc.
    Sau suntem, la scara noastră românească, in epoca „ultimilor oameni”, a oamenilor care nu mai cred in nimic, care nu mai au principii, care nu au idealuri, care nu fac decat sa-si amenajeze fericirea? In ipoteza asta, nu suntem deloc in deriva, daca este sa ne luam dupa Nietzsche si al sau „ultimul om”.

    P.S. „Visul” Dv. este frumos, da! :)

  4. Apai,imi pare rau dar trebuie sa va spun: visul va continua. Cand ati scris, universul nu nascuse scena cu degetul la nas dupa discursul la pupitrul parlamentului tarii.

  5. …..o sa ne facă el, Putin, cu ochiul cat de curând. Atunci o sa ne vedem micimea in toata măreția ei.
    In tot cazul, daca cumva se va intampla asa ceva, va rog sa ne țineți de mana, nu ne lăsați cu totul singuri in bezna ce se va lasa pe noi.

  6. Sa visezi o saptamana la rand Parlamentul nostru este intr-adevar o pedeapsa ce numai in tragediile grecesti mai gasesti. Doar va intuiesc chinul si suferinta.

  7. Imi permit sa continui enumerarea „La noi Parlamentul nu-i Parlament, miniștrii nu-s miniștri, oamenii de afaceri nu-s oameni de afaceri,” cu „nici dezidentul nu-i dezident, nici regele nu-i rege, nici neamtul nu e neamt”
    Incepind cu 1990 am vazut cu alti ochi(ai mintii) romanul Magicianul a lui John Fowles

  8. Ati consemnat foarte frumos. De 70 de ani Romania traieste intr-o farsa. Vad in jur (si inauntru) doar sufletele speriate care si-au perpetuat fricile si meschinariile de supravietuire pentru ca nu li s-a dat un exemplu mai bun. Ne paste o trezire spirituala, cu binisorul sau cu arcanul, alt chip nu-i :). Va multumesc pentru lectura placuta.

  9. Sa pui in acelasi text scurt Nietzsche si Udrea, parlamentul romin si Vargas Llosa si sa mai si „iasa bine”…e ceva.
    Jos palaria, d-le Liiceanu.
    O precizare…minerii stim fff bine cine i-a adus :) Ala ce le multumea. Poate daca incepem sa descurcam ghemul de la mineri incoace…se mai limpezesc apele.

  10. Și totuși, Realitatea există !
    Ea există și trăiește în fundalul tabloului asupra căruia Filozoful și-a aplecat spiritul său scormonitor. Poate că tocmai pentru a dezvălui această realitate Filozoful ne atrage atenția asupra ficționalității tușelor groase ale tabloului puse cu ură în prim-plan de un pictor nebun (a cărui identitate rămâne a fi dezvăluită totuși) și care au menirea de a obstructiona demersul înțelegerii ansamblului: ”the bigger picture”.

    Armata de vărgați din Parlament este reală !
    Adunătura de la Palatul Victoria este, la propriu, esența răului. Ei mai stau acolo doar pentru că cei care alimentează conturile din capitolul Venituri al Bugetului sunt suficient de sănătoși la minte pentru a înțelege că dacă ei abandonează munca atunci totul se va prăbuși.

    Realitatea, domnule Gabriel Liiceanu, este aceea că lichelele nu au făcut și nu vor face un pas înapoi decât atunci când vor fi împinse în celulele pe care le merită. Iar operațiunea asta nu poate fi făcută decât de Justiție deși aceste lichele și-au ocupat pozițiile prin crimă și dictat.

    Realitatea, domnule Gabriel Liiceanu, este aceea că trebuie să se trezească nu numai Filozofii ci și Eroii neamului și să formeze Echipa care va împiedica reproducerea ”puricilor”.
    Rupeți recurența visului vărgat. Un Nuremberg românesc nu este posibil.

    Colindați școlile, domnule Liiceanu. Veți redescoperi un adevăr uitat se pare: Lumea renaște în fiecare copil ! Veți fi fascinat de bucuria de a trăi fiecare clipă cu forța inefabilă a inocenței !
    Această nouă generație are nevoie de Tutori Veritabili care să o ferească infestarea cu ”purici”.

    • Exista o piesa de teatru radiofonic, cu Dem Rădulescu, care reda perfect realitatea acestor zile. Daca cineva o asculta, ar crede ca este scrisă ieri. Din păcate nu mai stiu cum se numește si nu reușesc sa o găsesc. Poate stie cineva. Credeți-ma, este mortala!

  11. Da, din pacate, Romania actuala (pare ca) este o tara scapata de sub (auto)control. Sint niste oameni, entitati (DNA) care par constienti de acest lucru, si se lupta din rasputeri pentru a indrepta lucrurile. Imens efort, dar sa speram ca va avea sustinere si rezultate. Cred ca publicul ar trebui constientizat ca „omul nou” este o idee falita, si ca ar trebui recreat „omul vechi”, cel descris de Herodot (dar numai in prima parte): „cel mai viteaz si mai drept dintre traci” !!! Este nevoie cu disperare de asa ceva, in locatia geografic-administrativ-temporala unde ne-a asezat Dumnezeu.

  12. Nu am crezut ca voi vedea comunismul disparand,aveam in 1989 ,35 de ani,desi lumea era gri eu simteam ca traiesc;acum lumea are un luciu orbitor iar eu simt ca ma grabesc spre moarte cu o viteza care creste.Domnule Liiceanu va vad cautand hartia pe care scriseserati ‘apelul catre lichele’ in studioul televiziunii in ’90 ,erati atunci ‘primul om’ pentru mine care spunea ceva in vacarmul care nu s-a stins inca nici azi

  13. Am purtat cu mine o carte a dumneavoastra, domnule Gabriel Liiceanu, timp de un an, oriunde ma duceam si eram nevoita sa stau cateva ore, citeam. Era felul meu de a ma desprinde de fictiunea inconjuratoare, apropape insuportabila si a cobori in realitatea intima si salvatoare a mintii. Va multumesc!

  14. …psihedelic…
    Istoria ne vine insa in ajutor, celor care refuzam atat resemnarea, cat si generalizarea (nivelarea?) – initiata din exceptii vizibile si virulente, de acord, dar care raman exceptii ! – , reamintindu-ne ca roata se invarte…mereu!
    Nimic nu este etern, nici macar prostia, deoarece natura, se pare ca, a inventat un remediu imparabil la orice flagel : disparitia lui, prin lichidarea purtatorilor!
    Apoi, nici coruptia endemica si nici mediocritatea galopanta, nu sunt nici intamplatoare si nici doar negative,ci necesare astazi, pentru maine!
    Curcubeul nu apare niciodata din senin…

  15. De când lumea pe pământ nu există decât „ultimii oameni” și așa va și mâine și poimâine, mereu. „Ultimii oameni” de acum sunt cei din aprox. ultimii o sută de ani. Putem spune că pe pământ trăiesc oamenii din ultima sută de ani. Acum, au fost și perioade mult mai scurte. O fi lucrul acesta o consecință a expansiunii universului, durata vieții crește din cauza expansiunii universului? E aceasta o ficțiune? Poate da, poate nu. E utilă la ceva dacă e o ficțiune? Dar dacă e o realitate? Dacă e o realitate și o luam ca atare, nu ne ajută la nimic. Trăiam la fel de mult indiferent ce am face. Dacă e ficțiune, atunci medicina e o creație a minții umane aflată în expansiune, odată cu Universul. Știința, în general, e un rezultat al expansiunii Universului? A pare astfel o nouă întrebare și se așteaptă un răspuns nou. în consecință „Oamenii ultimei sute de ani” de azi nu mai sunt ca cei de ieri. Iată cum ficțiunea face ca „ultimii oameni” să fie altfel în fiecare zi. Creând ficțiuni…Dar sunt ficțiuni și ficțiuni… cele pur literare fiind absolut inutile pentru o nouă realitate…cu condiția să fie doar în cărți de literatură…Dar o povestire despre amintiri de acum 25 de ani poate fi o ficțiune? Era o amintire, acum e ficțiune? Ficțiunile pot fi doar viziuni. Dar o viziune cu un inculpat real printre niște pușcăriași închipuiți, poate fi ficțiune? Da. La ce folosește acum? Aici este întrebarea. Sigur „ultimii oameni” vom afla. Poate cei de mâine, de poimâine…

  16. Realul, de fapt nu prea-l cunoastem, ne apropiem de el pe masura ce constienta cunoasterii noastre se rafineaza. Progresul cunoasterii are ca punct de plecare o situatie sincretica, confuza, mai mult sau mai putin adaptata si eficienta, aproape magica.
    Cunoasterea nu este si nu va fi niciodata absoluta, exista doar grade de progres, care se masoara in eficacitatea actiunilor noastre. Docamdata astia suntem. Atit am inteles noi realitatea si realul in aceasta faza a evolutiei noastre, cu mici diferente intre noi, unii Elena Udrea altii …
    Individul amoral, cetateanul, fara principii si fara scrupule, vine ca o necesitate pentru cei care inca se mai pot salva, ca prin comparatie tot mai evidenta si flagranta cu acesta, Omul inca OM sa devina constient de insuficientele sale, caci poate ca nici noi ,,ceilalti„ impreuna cu autorul articolului de mai sus nu am facut tot ceea ce se asteapta de la noi …
    Poate ca pt a tinde spre, a tzinti SUPRAOMUL exista o nevoie (dialectica) de subOM, de cetatean, de individul amoral, acultural, dotat de o singura dimensiune, cea de consumator…
    Ma intreb si eu ! ?

  17. Iata si citatul din Nietzsche in original:

    Din:

    Nietzsche Werke – Historisch-kritische Ausgabe
    Also sprach Zarathustra. Ein Buch fur Alle und Keinen
    KGW=’VI-1.13′ KSA=’4.19′

    Und also sprach Zarathustra zum Volke:
    Es ist an der Zeit, dass der Mensch sich sein Ziel stecke. Es ist
    an der Zeit, dass der Mensch den Keim seiner hochsten Hoffnung
    pflanze.
    Noch ist sein Boden dazu reich genug. Aber dieser Boden wird
    einst arm und zahm sein, und kein hoher Baum wird mehr aus
    ihm wachsen konnen.
    Wehe! Es kommt die Zeit, wo der Mensch nicht mehr den Pfeil
    seiner Sehnsucht uber den Menschen hinaus wirft, und die Sehne
    seines Bogens verlernt hat, zu schwirren!
    Ich sage euch: man muss noch Chaos in sich haben, um einen
    tanzenden Stern gebaren zu konnen. Ich sage euch: ihr habt noch
    Chaos in euch.
    Wehe! Es kommt die Zeit, wo der Mensch keinen Stern mehr
    gebaren wird. Wehe! Es kommt die Zeit des verachtlichsten Menschen,
    der sich selber nicht mehr verachten kann.
    Seht! Ich zeige euch den letzten Menschen.
    „Was ist Liebe? Was ist Schopfung? Was ist Sehnsucht? Was
    ist Stern?” — so fragt der letzte Mensch und blinzelt.
    Die Erde ist dann klein geworden, und auf ihr hupft der letzte
    Mensch, der Alles klein macht. Sein Geschlecht ist unaustilgbar,
    wie der Erdfloh; der letzte Mensch lebt am langsten.

    Lipseste ‘esentialul’ :
    „Ich sage euch: man muss noch Chaos in sich haben, um einen
    tanzenden Stern gebaren zu konnen. Ich sage euch: ihr habt noch
    Chaos in euch „

  18. Cu toată conștientizarea superficialității mele, abia aștept răspunsul lui Cristian Tudor Popescu căci despre dânsul pare să fie vorba, mai ales, în prima parte a textului.

    Nu mi-a plăcut atacul dânsului din articolul „Un Charlie Hebdo textual [..]” și nici alte luări de poziții ale sale din trecut cu privire la alți intelectuali dar indiscutabil omul nu este incult și prost. Poate a înțeles greșit (ca și alții, inclusiv anonimi ca și mine) anumite poziții politice ale dumneavoastră din trecut și de aici o amăreală nesfârșită.

    • Nu va inselati deloc, despre CTP este vorba in prima parte. Mie, dimpotriva, articolul lui, desi veninos, ca mai toate ale lui, mi s-a parut destul de bine gandit : intr-o prima parte trece cu usurinta peste ipoteza ca textul dlui. Liiceanu (cel despre Magureanu, cola si vin) ar fi o relatare a unor fapte reale si plonjeaza imediat in interpretarea lui ca text literar. Adica de fictiune. Adica face exact altceva decat ceea ce ii reproseaza aici dl. Liiceanu. Ceea ce pare a spune CTP este ca „uciderea literara” a unei / unor persoane iubite de dragul sporirii tensiunii textului este un procedeu literar neizbutit, ca sa ma exprim asa cum CTP nu ar face-o.
      Bun, putem sa nu fim de acord cu acreala, veninul sau patosul lui CTP, insa ceea ce afirma el tine de analiza literara. Si tind sa-i dau dreptate (daca dau la o parte tonul sarcastic-veninos).

      • Va inselati: CTP are o gandire mult mai „terestra”, privirea lui nu se ridica deasupra orizontului. A spus exact ce a inteles din textul d-lui Liiceanu. Plus veninul aferent. Parerea mea este ca, desi are o anume acuitate a observatiei, dumnealui nu reuseste decat sa formuleze interpretari rautacioase si de joasa altitudine intelectuala. Mai exact: de obicei nu intelege in profunzime ci doar superficial. Ego-ul ii e supradimensionat si ii joaca feste.
        Dumnealui nu are intrebari prea multe, are insa, mai mereu, raspunsuri ferme.

        Magistrala este replica d-lui Liiceanu si de o mare eleganta!

        Mi se pare totusi rebarbativ termenul „fictiopatie”. Imi aminteste de inovatia de tip „cretinet”, chiar a lui CTP. Le dezavuez pe ambele.

        Nu sunt de acord nici nu afirmatia d-lui LIiceanu ca nu are importanta confuzia dintre fictiune si realitate. Exact cazul Charlie Hebdo ne arata contrariul. Iar CTP ul l-a impuscat in felul lui.

        Reiau si observatia ca „textual”, din titlul articolului lui CTP, inseamna, dupa stiinta mea : „cuvant cu cuvant, identic”. Dar, sensul din titlul articolului „Charlie Hebdo textual…” este: ” Charlie Hebdo, cu vorbe in loc de caricaturi”, deci CTP nu cunostea sau i-a scapat termenul. Sigur, nu e un capat de tara, dar cand il ataci pe Liiceanu, e o eroare jenanta.

        Gabriel Deliu, Rm. Valcea

      • Adica, spuneti ca ii dati dreptate lui CTP cand spune: „Tolstoi a gresit cand a „omorat-o” pe Anna Karenina, asa ceva nu se face, e kitsch!”.

        Ma rog, eu cred in continuare ca CTP judeca textul ca pe o barfa, la piata , nu dpdv literar, ca il judeca pe d-l Liiceanu pentru ca a incercat sa isi otraveasca colegii, dar am incercat sa imi insusesc si aceasta perspectiva. Nu am reusit.

        Va atrag atentia asupra acestui citat:
        „Prima parte a… cum să-i spun?… să zicem dezvăluirii – că se poartă – d. Liiceanu o cunoşteam de la Andrei Pleşu”

        E clar ca e o sedinta de infierare a dusmanului, nu o analiza literara.

        Si mai e, perfida, invocarea prietenului „comun”, Andrei, cu care CTP are taine impartasite. Nu il poate prosti nimeni pe CTP , pentru ca, iata, are surse si mai e si prieten cu marele Plesu .

        Charlie Hebdo, textual… (textual?) nu e o analiza literara, e doar o proasta intelegere, asa cum spune d-l Liiceanu.

        Gabriel Deliu, Rm. Valcea

  19. Pacat de final, ati distrus magia. Chiar era nevoie de alde Udrea, parlament, cu zeghe sau fara? Nu credeti ca-i bagati prea mult in seama? Chiar toata”tara” se da de pamant, urmareste cu sufletul la gura cum isi pun „astia” poalele-n cap? Mira-m-as! Mie unul mi se cam rupe, da uneori „fictiunea” de pamant cu noi de nu ne vedem, mai circoteca de la televizor lipseste!
    Poate unii au timp, poate sunt pe gustul lor nesfarsitele barf-showuri, dar poate unora li s-a cam acrit, si nu se mai uita. In loc de facut cu ochiul fac cu degetul..stiti, semnul ala international. Ce categorie de oameni or fi astia? Zice musiu Nietzsche ceva si de ei? Ca sa stim o treaba…
    Bun, am inteles, si in cazul de fata avem un text literar si nu-i musai sa o fi visat pe Udrea, nu? Dar daca? Daca tampitelul se intreaba cum de v-a venit ideea sa-l cuplati pe Nietzsche cu …sau cu…? Uite dom`le, daca si Liiceanu…ntzzz, ntzzz.

  20. Amalgamul la apogeu.
    Aşa se desfăşoară de-un sfert de veac intelectual magiunul, dilema, adevărul, macaroana, minciuna, ştaiful, interesantul, cultura, terciul, politica, revoluţia, inteligenţa, eseul, morala, fabula, fantasticul, literatura, vorba, vîntul, goliciunea, vidul, sensul, paragina, construcţia mereu amestecînd omogen toate laolaltă cu schepsis aparte şi uns-hrănit cu sos special teribil de apreciat şi de aplaudat „in corpore” post-modernistum.
    Ei vedeţi dle. Liiceanu, nu pot să vă ridic deloc osanale, textul acesta ca şi celelalte mi se par pur şi simplu amăgitoare, şi pudrate cu ceva greu de definit în cîteva vorbe, ceva moale-fleaşcă decadent şi „toxic”. N-au valoarea unei Coloane Vertebrale infinite ! De-aceea-s frînte, ştirbe, betege, bolînde.
    Faptul că nu mai puteţi face diferenţa, asta nu înseamnă cătrebuie să şi proclamaţi independenţa Republicii Amalgamului, pentru simplul motiv că aceasta este evident cea mai gogonată Ficţiune.
    Domnilor, pentru cei care mai au ochi să vadă şi urechi să audă şi curajul s-o spună, lucrurile şi chestiile, Sunt atît de Clare şi Limpezi, încît poţi „teroristic”, în cel mai bun, exploda de Ruşine,
    făcînd cel mult sau cel puţin, nişte CARICATURI uriaşe cît Hotelul Ritz (vezi Intercontinental)!

  21. Gresiti domnule Liiceanu, fara suparare. Un asemenea articol nu va stirni, in patura mai impresionabila, decit reactii defetiste (ceea ce si face). Eu stiu, de exemplu, cum se deruleaza o „afacere” cu statul in Romania de azi si stiu si cine a chemat minerii. Stiu ca avem criminali nepedepsiti printre noi, si hoti si mai multi. Stiu sigur ca obiceiurile vechi nu mor si ca urmasii vechii securitati, rebotezate, isi fac cam prea mult de cap pe aici, in contra interesului public.

    Cred ca trebuie sa formati oameni, nu sa-i impingeti spre o disperare din care n-avem nimic de cistigat. Lasitatea, ca si curajul, se formeaza / educa. Udrea e nesemnificativa, daca nu luam la socoteala miliardele de euro lipsa :)

    • Iertati-ma, stiti foarte multe. Dar cine nu stie aceste lucruri? Cine nu vrea sa le vada.

      Ca de obicei, d-l Liiceanu e in „greseala”, pentru ca scrie sau pentru ca nu scrie ce trebuie.

      Ne faceti cumva cu ochiul?

  22. Văd că un comentariu mai vechi mi s-a pierdut. Îl mai postez o dată, nu c-ar fi nemaipomenit, dar e-al meu și țin la el. Iată-l:

    Părerea mea despre textul de mai sus: exces de retorică!
    Lucrurile sunt mult mai simple: dacă te complaci prea mult în minciună, îți vine greu să te trezești la realitate.
    Așadar, ai de ales:
    1. fie nu te trezești, de dragul minciunii, rebotezată prețios ficțiopatie (= slăbiciune morală), fie:
    2. faci efortul dureros să te trezești (= să faci față realului, adică să practici virtutea, nu să tot vorbești despre virtute, dar să n-o practici).
    Dacă preferi slăbiciunea morală, realitatea te va înlătura mai devreme sau mai târziu. „Securea a fost înfiptă la rădăcina pomilor”.
    Recursul la Nietzsche este futil!

    • 1. Minciuna e altceva. E o actiune voita de prezentare falsa a realitatii. „De-realizarea”, mai bine spus: nediferentierea dintre realitate si fictiune, e o lipsa cognitiva. Sigur, sunt si cazurile patologice de mitomanie, poate ca aceasta e ceva mai aproape de termenul pe care l-a folosit d-l Liiceanu.

      2. Realitatea te va inlatura oricum, e un dat. Iar amenintarea lui Ioan cu securea nu mi se pare prea eleganta.

      3. „Recursul la Nietzsche este futil!”: de ce toata lumea tine sa dea lectii si sa puna note?
      Orice articol este un eseu, deci o prezentare partiala, personala, a unei probleme. Daca autorul a crezut de cuviinta sa „il bage” si pe Nietzsche, iar cursul logic al discursului sau are sens (si, in cazul acesta, are, daca reusiti sa urmariti rationamentul pana la capat), e optiunea lui. Nu va place Nietzsche, de fapt asta este chestiunea.
      Gabriel Deliu, Rm. Valcea

      • Dle gabarelo,

        1. „Nediferențierea dintre realitate și ficțiune” este și ea o „prezentare falsă a realității”. Fiindcă ceea ce e valabil pentru întreg e valabil și pentru parte, rezultă că „de-realizarea” este și tot o minciună. Logica ne constrânge să acceptăm această concluzie, dle gabarelo, nu capriciile noastre intelectuale!

        2. Nu eleganța era scopul spuselor Proorocului. De fapt, el avertiza, nu consola. Desigur, cei pentru care finitudinea este totul nu au a se teme. Sf. Ioan vorbea însă pentru oameni, adică pentru acele ființe care, spre deosebire de animale, nu viețuiesc doar cât timp le trăiește carnea.

        3. Futilitatea referinței la Nietzsche nu devine din necesități eseistice, ci devine tot din necesități logice. Cu sau fără Nietzsche, argumentarea rămâne la fel de neconcludentă…

        În speranța că această replică nu se va pierde, mă despart de ea printr-un clic…

        • „MINCIÚNĂ, minciuni, s. f. 1. Denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva;”

          Ce e fals nu e neaparat minciuna. Daca eu cred sincer ca 1+1 fac zero, nu inseamna ca mint ci doar ca ma insel sau ca adun in baza 2. E simplu. Va asigur ca logica mea e mult mai buna ca a d-vs.

          Asta, ca sa punem lucrurile la punct.

          Asa zisa d-vs logica e defecta iar atitudinea d-vs este acra si lipsita de smerenie. Sa nu credeti cumva ca sunteti reprezentantul Domnului. Sunteti opusul lui. In viata reala, m-as teme de d-vs in ciuda vorbelor aparent crestine. Va desfid.

          Dialog definitiv inchis.

          • Gresesti. In aritmetica binara 1 + 1 = 10

            Exista 10 tipuri de oameni: cei care inteleg notatia binara si cei care nu o inteleg :-)

        • Realitatea, de fapt nu prea o cunoastem, ne apropiem de ea pe masura ce constienta cunoasterii noastre se rafineaza. Progresul cunoasterii are ca punct de plecare o situatie sincretica, confuza, mai mult sau mai putin adaptata si eficienta, aproape magica.
          Cunoasterea realitatii nu este si nu va fi niciodata absoluta, caci este o permanenta cautare a adevarului. Iar adevarul, cum zicea Tutea, il cautam cautind, fara sa-l putem detine.
          Exista insa diferite grade de progres, in aceasta cautare, care se masoara in eficacitatea actiunilor noastre. Caci cine stie face, iar cine nu traduce in practica ceea ce crede ca stie inseamna ca nu stie ! (cu referire la practica virtutilor si nu doar la vorbirea despre acestea )
          Docamdata astia suntem. Atit am inteles noi realitatea si realul in aceasta faza a evolutiei noastre, cu mici diferente intre noi, Elena Udrea, CTP, GL, subsemnatul, …

          Cred ca Individul amoral, cetateanul, fara principii si fara scrupule, vine ca o necesitate in aceste vremuri, pentru cei care inca se mai pot salva, ca prin comparatie tot mai evidenta si flagranta cu acesta, Omul inca OM sa devina constient de insuficientele sale si sa treaca la actiune, pe cont propriu.
          Poate ca pt a tinde spre SUPRAOMUL lui Nietzsche, exista o nevoie (dialectica) de subOM, de cetatean, de individul amoral, acultural, dotat de o singura dimensiune, cea de consumator… numit in Apocalipsa lui Ioan : Lacusta ! ? ? (suntem oare in faza invaziei lacustelor consumeriste ? )

  23. Un text de geniu.
    Ideea, stiinta scriiturii, umorul de cea mai buna calitate reprezinta o bucurie pentru spirit.
    Va multumim !

  24. Și eu i-am visat pe parlamentari în zeghe, inclusiv pe udrea care era în niște iegări în dungi, gen David Lee Roth, dar votul era pentru ca s-o elibereze sau nu. Cred că până la urmă au eliberat-o și i-au luat iegării, moment în care udrea a pufnit in plâns și a început să facă semne cu degetul către părțile intime.

  25. Nu-i nici o fictiopatie ci MIMA.
    Mimam institutiile Occidentului, legile sale, cutumele sale. Mima este practicata doar in public, la toate nivelurile.
    De indata de ce trece in privat, fiecare traieste asa cum stie, cum vrea, cum poate, ignorand marea majoritate a tuturor acelor reguli.

  26. Domnului Gabriel Liiceanu, cu regret pentru ce-ar putea fi, o aspirină:
    Domnule Liiceanu,
    Da, in general, va dau dreptate cu fictiopatia. Și dumneavoastra, sa-mi fie iertata indrazneala, aveți unele simptome. Vă văd căzut un pic în plasa ateilor militanți. Bunăoară, vorbiți, exagerând – chiar mai mult decât alde Pătrașcu, Cernea, Moise &co -, de o biserică la 400 de locuitori. Bineînțeles, nu v-ați ostenit să verificați, dumneavostră evaluați, doar așa, … fenomenul. Or mai fi greșeli și prin Biserică, nu zic nu, dar, la urma urmei, de ce nu au școlile acoperiș și spitalele aspirină? Din cauza Bisericii? Oare cine pune apă chioară în locul medicamentelor pentru cancer? N-ar fi bună domnule Liiceanu o aspirină, înainte de a scrie? Poate ne lecuiește – cine știe !?- , de ficțiopatie!

        • Medic nu puteti fi, prescrieti medicamente aiurea, fara anamneza. Ori esti, ori nu esti. Nu poti fi medic, oarecum.

          Si teroristii pot spune: „suntem medici , oarecum, nu stim la ce e buna aspirina dar va obligam sa o inghititi. Faceti ulcer si muriti!”

          Daca sugerati cumva ca sunteti preot, e foarte grav. Ma intreb de unde vine atata ura, la preotii ortodocsi?

          Cine nu vede ca se construiesc biserici peste tot, printre blocuri, pe locurile de joaca ale copiilor? Si cu bani de la buget (da, spitalele nu au destui bani ca sa-i plateasca corect pe adevaratii medici!).

          Dvs credeti ca mesajul pe care l-ati scris mai sus musteste de iubire pentru aproape sau de grija pentru ” locul de munca”?

  27. Stiu ca analiza scurta si concluzia d-voastra si mai scurta despre litaratura (despre care ziceati ca nu poate fi decat fictiune) a fost menita mai degraba sa va faca intrarea catre un subiect de alta natura. Doar ca literatura din ultimii ani ne arata (cateodata) contrariul. Acum ma gandesc la Philip Roth si a lui Deception (dupa cate stiu eu, cartea inca nu a fost tradusa in limba romana).
    Philip Roth forteaza putin modul de a face literatura pentru ca discutiile eliptice ce apar in carte au fost controversate. Autor a admis ca a inregistrat unele conversatii din viata lui privata pe care mai apoi le-a folosit integral ori partial. Cartea apare ca un soi de colaj, e un exercitiu literar bun dar nu poate fi vorba de vreo capodopera. Probabil ca mai exista exemple care sa sustina contaminarea despre care vorbeam dintre ceea ce e real si ceea ce e fictional, ramane doar sa le descoperim.

    O zi frumoasa

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro