Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Diavolul nostru cel de toate zilele. Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător

Radu Vancu decembrie 21, 2013 Cultura, Opinie
5 comentarii 2,179 Vizualizari

Dragul meu turnător nu este o carte despre turnător. Poate mai degrabă despre turnătorie, dar numai parțial & en passant. O să vedem mai jos de ce spun asta – în nici un caz de dragul de a face paradoxuri. Deocamdată, să precizez totuși că, după cum deja știe probabil toată lumea, cele patru sute de pagini ale cărții lui Gabriel Liiceanu sunt un fel de roman epistolar (aproape) non-fiction cu turnătorul lui cel mai zelos & eficient – un anume O.C., fost redactor-șef la Editura Politică, apoi, după Revoluție, acționar principal la Humanitas (asta nu mai e, din partea istoriei, ironie – ci de-a dreptul sarcasm!). Liiceanu are revelația turnătoriilor acestui O.C. abia în 2006, după ce accesul la dosarul propriu este posibil; și tot de atunci datează ideea acestui șir de scrisori către delatorul lui, din care se constituie romanul epistolar de față. Unul doar cu expeditor, fiindcă destinatarul scrisorilor nu răspunde niciodată; nu fiindcă Liiceanu n-ar fi fost interesat de răspunsul lui – dimpotrivă, romanul acesta non-fiction debutează cu scena întâlnirii dintre delator și victimă în biroul acesteia din urmă; firește, subiectul delațiunilor cere niște lămuriri de natură morală, vrea să înțeleagă cum funcționa resortul psihologic al unui tip care produce cu bună știință răul. Însă sursa delațiunilor n-are nici o lămurire de dat, repetă doar de două ori că e „ateu congenital”, implicând că asta îl scutește de orice fel de recriminațiuni & admonițiuni morale. Anemie & anomie morală din care rezultă două consecințe: mai întâi, aceea că posibilitatea dialogului e anulată; apoi, cazul lui O.C. se dovedește pe de-a-ntregul ilustrativ pentru „cecitatea morală” cu care diagnostica Steven Lukes undeva comunismul qua sistem.

De ce spun că o carte compusă din scrisori atât de personale adresate unui turnător nu-i totuși o carte despre turnător? Fiiindcă, se vede numaidecât, ce-l interesează aici pe Gabriel Liiceanu este să ajungă de la cazul & dosarul lui particular la o discuție de natură morală privitoare la prezența Răului în lume. Începând ca un studiu de dosar propriu de la CNSAS, cartea aceasta sfârșește prin a discuta despre Sfinții Părinți și noțiunea biblică de „seamăn”, oprindu-se doar la un pas sau doi de pragul unei teodicee sadea. Iar maniera de a proceda este așa-zicând inductivă, procedând în trei timpi: mai întâi, urmărește modul în care turnătorul se instilează în viața ta personală; apoi, modul în care maleficiul securist, teoretic hiperdiscret & abstract, se instilează în concretul vieții sociale; apoi, în fine, discuția finală privește instilarea Diavolului în istorie.

După cum se vede, rolul propriu-zis al turnătorului în economia unei astfel de discuții este acela de punct origo al procesului prin care, în secolul trecut, Diavolul a metastazat în țesuturile societăților comuniste. Nici mai puțin, dar nici mai mult de atât. Odată rolul lui particular precizat, discuția poate trece mai departe, către categoriile din ce în ce mai generale ale răului. Turnătorul contează numai drept agent patogen al răului; persoana lui propriu-zisă aproape că nici nu e în cauză, abia funcția lui malignă e incriminată. În fond, turnătorul lui Liiceanu e metonimic; în scena, absolut dostoievskiană, a întâlnirii trente ans après dintre delator și victima lui, cel dintâi are a răspunde, pars pro toto, pentru întregul sistem din care a făcut parte. Confesiunea & penitența personală ar fi, de fapt, transpersonale – adică, în fond, impersonale. De asta spuneam că nu-i o carte despre turnător; și tot de asta sentința lui Costi Rogozanu după care „Dragul meu turnător e un soi de manual despre cum să-ți torni turnătorul” e nu o maliție, ci de-a dreptul o răutate. Ajunge o răsfoire a cărții ca să vezi cât de, în fond, trans- și impersonală e relația lui Liiceanu cu delatorul lui. (Mă rog, înțelegerea asta a scrisului ca mică răfuială îl privește, cuisque suum, pe Rogozanu însuși.)

Așadar, Dragul meu turnător ar putea funcționa ca un studiu de caz subiacent amplei panoramări a răului totalitar din Diavolul în istorie; cu nuanța că, dacă Vladimir Tismăneanu discută cu precădere în cartea lui formele extreme ale răului (Gulagul & Holocaustul, în diversele lor concretizări istorice particulare), Gabriel Liiceanu își ia subiectul din zona răului deocamdată non-invaziv, deocamdată non-manifest: cotidian și ubicuu, dar non-carceral, permițând victimei să doarmă în casa înțesată de microfoane, iar nu în celule, conservându-i încă iluzia perversă a libertății; toxic, viciind relațiile cele mai intime, dar încă ne-letal; oribil, dar de o violență încă reprimată. Diavolul acesta despre care vorbește Liiceanu aici e, în ierarhia demonologiei comuniste, unul mai mic & mai puțin spectaculos în demonia lui distructivă decât cel cu care s-au întâlnit, în carcerele lor, disidenții & deținuții politici. Dar, pe de o parte, Liiceanu nici nu pozează în disident – dimpotrivă, spune răspicat (la pagina 339) că nu-și arogă poziția unui disident sau a cuiva care a suferit „formele explicite ale terorii într-un regim totalitar”; iar pe de altă parte, diavolul acesta mai mic era legiune – era, adică, mult mai activ în corpul social, dat fiind că, prin forța lucrurilor, supravegheații în „libertate” erau mai numeroși decât deținuții. Răul produs de diavolul acesta era mai mic, dar mai profuz & difuz. Așa încât nu găsesc deloc inadecvat să citim Dragul meu turnător ca pe un studiu de caz al unei demonologii politice – însă la nivelul mediu & mediocru al nomenclaturii demonilor. Mai puțin spectaculos, cum spuneam, decât acela al Marilor Arhonți ai Răului, regăsibili în Gulag & Holocaust; dar mai relevant pentru viața cotidiană în comunism. Diavolul nostru cel de toate zilele, cum ar veni.

De la Jurnalul de la Păltiniș încoace nu m-a mai mișcat atât de tare o carte de-a lui Gabriel Liiceanu; e cartea-epitom a gândirii lui. Aici, în Dragul meu turnător, converg cam toate temele scrisului lui dintotdeauna, până acum disparate. Mai întâi, dată fiind natura personală a genului epistolar, se regăsește aici l’écriture du soi, atât de afecționată de Liiceanu în vreo patru-cinci cărți recente, de la Ușa interzisă la Întâlnire cu un necunoscut – și care, dat fiind revirimentul genurilor biograficului în Occident, s-ar putea să fie zona cea mai gravitațională din scrisul lui în viitorul imediat; apoi, O.C. e una dintre „lichelele” tipice cărora Liiceanu le adresa apelul lui faimos – iar meditația asupra politicului, atât de frecventă la Liiceanu, e aici coagulată în jurul acestei „lichele” paradigmatice; mai mult, rememorarea anilor ’70 și ’80, în care are loc epopeea turnătoriei, evocă nemijlocit relația cu Constantin Noica și începutul acelei înțelegeri soteriologice a culturii – adică o revizitare a „modelului paideic” noician; în plus, această recherche du temps delatté e o întoarcere la originile propriei individuații, e, adică, un exercițiu de „nostologie” (când Noica i-a cerut tânărului Liiceanu să vină la întâlnirea lor cu o idee proprie, „nostologia”, adică înțelegerea spiritului european ca pe o succesiune de întoarceri, a fost acea idee); în fine, discuția finală asupra Răului și a crimei e un caz de problemă a limitei, de „peratologie”, ca să folosesc celălalt barbarism fandosit-simpatic al tânărului Liiceanu. Temele gândirii lui Liiceanu, vechi și noi, sunt date deodată toate în romanul acesta dostoievskian & non-ficțional – care nu e nicidecum un probatoriu sau rechizitoriu, cum s-a insinuat (când nu s-a spus fățiș), ci o încercare omenească de a înțelege răul care ți s-a făcut, fără prea multă victimizare și aproape fără furie. (Cine dintre noi ar fi putut să fie cu totul senin într-o astfel de confruntare? Poate doar Nicolae Steinhardt.) Încheiată, en philosophe, printr-o meditație asupra Răului. Operă, așadar, de moralist, în nici un caz de procuror.

S-a spus cândva despre Vladimir Tismăneanu, și vorba a prins, că e un Marcel Proust al comunismului românesc; cu Dragul meu turnător, prin pasiunea amintirii, forța teribilă a portretelor și sentințelor & judecata morală dură, însă aproape impersonală, Gabriel Liiceanu devine un fel de Saint-Simon al lui. Un Saint-Simon al unor timpuri proletare, desigur, adică și anti-aristocrate, și lipsite de orice noblețe. Însă la fel de convins de funcția morală a memoriei. A „neuitării”, cu o vorbă a unui spirit într-adevăr aristocratic.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. Dumitru T. spune:

    Pina la urma cine e acest O.C. si ce biografie are?

    • Corvus Corax spune:

      O.C. – Octavian Chețan
      D-l Liiceanu la Digi 24:
      „Eram un biet cercetător rang III la institutul de filosofie, unde l-am cunoscut pe în calitate de coleg, era directorul revistei de filosofie. În 1990 era redactorul-șef al Editurii politice și s-a pomenit cu mine ca director al lui, de pe o zi pe alta. Această spectaculoasă răsturnare am încercat să fac să nu o simtă, mi-am zis că trebuie să fiu extrem de civilizat și drăguț, să am în minte memoria colegialității noastre. Mi s-a părut că lucrurile se aranjează într-o matcă de civilizație (…) Apoi întreprinderea a fost naționalizată și el a fost transformat în acționar. Și așa, prin forța împrejurărilor, m-am pomenit că principalul turnător din dosarele lui Noica și al meu a ajuns acționar făcut de mine în editura Humanitas”
      Mai gasiti informatii (de plecare) si aici:
      http://www.contributors.ro/politica-doctrine/securitatea-si-mutilarea-corpului-social-un-exceptional-interviu-al-germinei-nagat/
      ETC

  2. Radu Vancu Radu Vancu spune:

    Numele lui e Octavian Chețan, redactor-șef la Editura Politică până în 1989. După Revoluție, Gabriel Liiceanu l-a păstrat în schema de personal, așa încât la privatizarea Humanitasului de la sfârșitul anilor 90 O.C. a devenit acționar. Însă biografia lui e, cum încerc să explic, aproape lipsită de importanță. Omul are semnificație mai degrabă ca un simptom al unei lumi decât în sine.

  3. L-am cunoscut destul de bine pe Octavian Chetan pe vremea cand era redactor-sef al “Revistei de filosofie”. In a doia jumatate a anilor 80 a intrat in nomenclatura ideologica de maxima incredere ca redactor-sef al Editurii Politice. Nu a scris nimic notabil, doar insailari agitatorice impotriva religiei.

    http://www.contributors.ro/cultura/recomandare-de-lectura-dragul-meu-turnator-si-mlastina-comunista/

    E interesant de notat ca un “filosof” de partid (expert in “ateism stiintific”) il turna pe un tanar filosof care nu accepta sa se inregimenteze ideologic (asemeni lui Petru Cretia, Gabriel Liiceanu nu a fost membru PCR, ceea ce, in asa-zisul “front ideologic”, era un mare dezavantaj). Majoritatea coplesitoare a celor care lucrau la Institutul de Filosofie al Academiei erau membri PCR. De altfel, la reorganizarea din 1974, parca, Petru Cretia, Gabriel Liiceanu, Adrian Rezus si poate inca doi sau trei cercetatori, nemembri de partid, au fost transferati in alte locuri, mai putin sensibile ideologic.

    Henri Wald, ilegalist si filosof real, specializat in filosofia limbajului, a fost si el transferat. Nu i se ierta nonconformismul marturisit deschis si explicit.Portretul cerberului ideologic Radu Pantazi facut de Gabriel Liiceanu este absolut antologic. La fel, descrierea istericalelor propagandistice ale sinistrului C. I. Gulain.

    Ii multumesc lui Radu Vancu pentru referintele generoase la cartea mea “Diavolul in istorie”.

  4. Cristian spune:

    Deabea astept s-o citesc; o am chiar acum in fata mea. Nu e de mirare ca deja ma grabesc cu “Scurta istorie a timpului” de Hawking. Daca se poate, revin cu un scurt review. Multumesc pentru articol!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Radu Vancu


Radu Vancu

Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, eseist și traducător. Conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” și redactor la revistele „Transilvania” și „Poesis internațion... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)