Doua forme de cunoastere

Ştim cu toţii că expunerea unei ştiinţe nu e acelaşi lucru cu istoria ei. Istoria e mai curând aleatorie: descoperirile se fac atunci când savanţii sunt inspiraţi, unele vin prea devreme (şi sarcina de-a le desfăşura cade în sarcina altor vremuri), geografia joacă şi ea un rol (uneori pentru a apropia, alteori pentru a îndepărta minţile înrudite) şi, mereu, e în toate un grad de întâmplare şi de improbabil care – într-o redactare de talent – poate face din istoria unei ştiinţe o poveste pasionantă. Expunerea ştiinţei e, întoteaduna, riguroasă, dat fiind că ea respectă o desfăşurare a înţelegerii care e alta decât cea a istoriei. Amintirea oricărei discipline şcolare sau universitare ne poate convinge de acest lucru: la început se enunţă principiile, apoi se dau definiţiile de bază, urmează principalele cazuri, apoi problemele lor, cazurile mai importante (dar nu principale) şi, eventual, felul în care acestea au în incidenţă în lumea experienţei. În matematică acest parcurs e cel mai clar: axiomă – teoremă – (lemă) – problemă. Această modalitate de desfăşurare a cunoaşterii, numită axiomatică, prezintă marele avantaj că e inteligibilă oricui înţelege principiile de bază (axiomele – care, în general, sunt adevăruri simple) şi face efortul de a urma, pas cu pas, deducerea treptelor următoare potrivit unor reguli “clare şi distincte”.

Marele ei dezavantaj e acela că-l situează, dintru început,  pe cel ce se apucă să înveţe în afara câmpului experienţei sale concrete. Sigur, i se face promisiunea faptului că va regăsi această experienţă şi – îmbogăţit de cunoaşterea lucrurilor fundamentale – o va putea structura şi înţelege altfel. Mai mult, dat fiind că adevărată schimbare (o ştim de la Aristotel) e cea care vizează cauzele, nu efectele, cel ce cunoşte şi înţelege regulile de funcţionare ale unui domeniu va fi în măsură a deveni el însuşi un purtător al schimbării în ramura pe care şi-a ales-o. Învăţarea structurii axiomatice a unei discipline mai avea un rost: acela de-a-i oferi tânărului învăţăcel conştiinţa faptului că mintea adevăratului cunoscător e în măsură a se elibera de balastul datelor concrete (care, adesea, cu multidunea lor, blochează reflecţia) şi a se ridica, treaptă cu treaptă – aşa cum voia Platon – spre adevăruri care, nefiind reductibile la nici un fel de concret, pot genera noi şi noi forme ale concretului.

Ceea ce astăzi numim “cunoştere teoretică” era, în fapt, ceva (cel puţin) la fel de orientat spre nou şi spre schimbare ca ceea ce acum ne propun “noile metodologii educaţionale”, numai că înţelegea altfel posibilitatea (şi, poate, rostul) schimbării. Dar, mai înainte de toate, înţelegea în mod diferit drumul celui care va fi agentul schimbării. Pentru şcoala clasică, învăţărea presupune o asceză care-l face tânărul dornic de cunoaştere vrednic de ceea ce i se arată la capătul parcursului său. Tot  aşa cum cunoştinţele încep cu principiile cele mai generale (abstracte în generalitatea lor) şi mai detaşate de concret, la fel, învăţarea presupune ruperea de tumultul experienţei cotidene şi plonjarea în liniştea pură în care lucrurile învăţăte rezonează la adevărata lor amplitudine. Ceea ce e prim în ordinea înţelegerii şi ceea ce e prim în ordinea experienţei sunt două lucruri diferite – spunea Aristotel. Într-atât de diferite, încât adesea exerciţiul cunoaşterii pare a fi un soi de “lume pe dos” (cum gândea Hegel despre filosofie). Abstracţie, rigoare a deducţiei, linişte, asceză a învăţării – tot atâtea cuvinte care evocă o lume la care ne raportăm nostalgic, pentru că nu o mai (re)găsim (aproape) nicăieri. În afara lumii ei sepia – care, deşi mult diferită de a noastră, n-a fost, totuşi, mai liniştită decât aceasta – “riturile de trecere” pe care le perpetuaează “şcoala de modă veche” riscă să (ne) fie din ce în ce mai de neînţeles.

Şi nu fără temei, căci în anii din urmă lumea s-antors pe dos, însă altfel decât o gândea Hegel şi cunoaşterea axiomatică. “Fructele dulci” ale învăţării s-au universalizat şi nu mai presupun asceza riguroasă a “amăraciunii rădăcinilor” ei. S-au universalizat asemeni celor mai multe din bunurile ce ne înconjoară: graţie tehnicii, care a trecut în producţia de masă ceea ce până ieri era rezervat celor puţini, ce-şi permiteau luxul produsului artizanal. Tehnica aceasta nu a ocupat doar domeniul lucrurilor vizibile şi palpabile ci şi  (sau poate mai ales) – în ultimii 30 – 50 de ani – împărăţia celor nevăzute. Cum a făcut acest lucru? Înfăţişându-se nu (atât) ca unealtă, cât drept cunoştere încorporată. Deja maşina era un mare salt înainte, căci cunoaşterea pe care-a presupus-o construirea ei dăinuie în întregul ei eşafodaj (care respectă o logică strictă) şi însoţeşte, ba, mai mult, înlocuieşte în bună măsură cunoaşterea şoferului (câţi şoferi ai lumii nu ştiu deloc mecanica, termodinamica şi electronica pe care se bazează o maşină, fiind – cu toate acestea – buni şoferi?). Calculatorul a dus mai departe şi a fost un salt în această direcţie, iar miniaturizarea a fost un vector al ei.

În ziua de astăzi orice elev are în mână, cu telefonul celular, o cunoaştere încoroporată ce depăşeşte tot ceea ce le putea oferi şcoala părinţilor lui. Sigur, se va obiecta că tânărul acesta – dacă nu trece printr-o şcoală adevărată – nu va şti ce să facă cu această cunoaştere şi, probabil, va ignora chiar faptul că o are în mână. Numai că – din păcate sau din fericire, cum doriţi – nu e chiar aşa. “Inteligenţa” telefonului din mâna tânărului îl scuteşte pe acesta de-a mai face ocolul pe la axiome – teoreme – leme şi-i permite să acţioneze în concret ca şi cum ar dispune de aceste cunoştinţe. Mai mult decât atât, dată fiind interconectarea acestor aparate, se produce cunoaştere şi eficienţă în permanentul schimb de informaţii dintre ele. Asta vrea să spună că, alături de vechea cunoştere axiomatică (ce stă “în spatele” acestor tehnologii), mai avem una, mult mai extinsă, ce se bazează soluţia găsită prin combinatorica nesfârşitelor “ferestre” deschise de nenumăraţi utilizatori. Iar rezultatul obţinut astfel îşi va genera propria lui logică – a reuşitei, dar şi a locului în structura cunoaşterii – pornind de jos în sus, printr-un lanţ inductiv al generalizărilor.  Aşa se explică faptul că tineri care, adesea, par destul de străini de şcoală (şi de exigenţele ei) sunt în măsură a crea o aplicaţie sau o conexiune care se încorporează şi ea în tehnologia de la care a pornit, ducând-o mai departe. Tehnologiile informaţiei nu au dedublat lumea – cum adesea se spune – ci i-au multiplicat dimensiunile într-atât încât fiecare utilizator al lor poate fi un explorator şi un descoperitor.

Maşina mai întâi, radioul, televizorul, apoi calculatorul şi, acum, telefonul celular au spart monopolul cunoaşterii pe care până nu demult (în lumea noastră chiar foarte recent) îl aveau cartea şi şcoala. S-ar zice că, la fel ca-n “economia reală”, şi pe acest tărâm invazia “(sub)produselor de masă” – şi “aduse din import” – a ruinat învăţământul nostru “autentic”. Oare aşa să fie? “Şcoala de modă veche” era pentru puţini şi puţini care s-o urmeze se vor găsi întotdeauna. Un latinist, un geometru, un filosof sau un teoretician al dreptului vor cere, mereu, acelaşi tip de formaţie, pe care – eventual – noile tehnologii o vor putea îmbogăţi. Oamenii care se vor dedica exerciţiului gândirii vor trebui să parcurgă asceza ce deschide accesul la cunoaştere. Probabil că, în viitor, vor fi tot mai greu de deosebit de ceilalţi, cei care vor şti şi ei din ce în ce mai mult, dar pentru care cunoaşterea se va împlini în concret, nu în abstract. Deja, faptul a-i deosebi pe unii de alţii – fără a-i împinge la extreme, dar şi fără a-i confunda (mai ales din miopie birocratică) – s-ar putea să devină o meserie în sine. Apoi, cum va înţelege şcoala să-şi facă treaba – şi care-i va fi această treabă? – într-o lume care, progresiv, o expropriază de conţinutul ei? Acum ne purtăm schizofrenic: acuzăm noile tehnologii de toate relele, în vreme ce noi – cei ce le acuzăm – le folosim fără complexe. Cum va fi mâine? Cum vom proceda atunci când vom fi nevoiţi a recunoaşte dreptul de proprietate al fiecăruia asupra acestei cunoaşteri încoroprate?

Dacă vreţi e ca într-o lume în care ne-am obişnuit ca toţi să fie săraci şi să aibă case mici, de pământ, cu excepţia câtorva aleşi cu curţi mari şi case de piatră. Ei bine, o fericită întâmplare (fericită, căci nu ţine de ei) face ca, dintr-o dată, cu toţii să aibă un perimetru mai larg şi casa lor de piatră. Ce vor face de-aucum înainte? Cum se vor acomoda fiecare cu ce are şi unii cu alţii? Care va (mai) fi rostul celor ce-au avut primii casele de piatră? Sau, dacă dorinţi, pentru a aduna toate aceste întrebări într-na singură: suntem capabili de prosperitate şi de dezvoltare?

Cât încă nu suntem chiar bogaţi ne-am gândit să facem acest picnic, care e Festivalul de Ştiinţă, pentru a ne pune la un loc întrebările, nedumeririle şi răspunsurile şi a deschide puţin uşa prosperităţii şi a dezvoltării. Toţi cei ce se simt – în adâncul fiinţei lor – zguduiţi de mutaţiile lumii de azi sunt bineveniţi.